Ultimele Articole

03.08.2017 – Înţelesurile teologice desprinse din Icoana Schimbării la Faţă a Domnului: O erminie a harului dumnezeiesc

22.06.2017 – Riscul de a fi creștin

22.06.2017 – Reflecții despre hirotonia femeilor în Biserica Ortodoxă

22.06.2017 – Din istoria şi prezentul vieţii bisericeşti a parohiilor oltene: Dragostea credincioşilor doljeni din Amărăştii de Jos pentru cele sfinte

03.08.2017 – Înţelesurile teologice desprinse din Icoana Schimbării la Faţă a Domnului: O erminie a harului dumnezeiesc

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Praznicul „Schimbării la Faţă” a Domnului, pe care îl aşteptăm cu toţii duminică, 6 august, poartă cu sine înţelesuri şi pilde duhovniceşti de mare profunzime teologică. Ne vom opri în cele ce urmează asupra aspectului văzut, creionat în reprezentarea iconografică a sărbătorii, urmând eeminiilor pe care le-am primit moştenire de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.

În dimensiunea sa scripturistică, evenimentul în sine se face lămurit prin faptul că „lumina” pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli nu era altceva decât „Dumnezeirea (theosis)”, „strălucirea naturii divine”, „slavă atemporală a Fiului lui Dumnezeu”. De aceea, Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au transformat această realitate dumnzeiască „într-o preocupare a lor specială, formulând definiţia ortodoxă a harului, fundamentată pe deosebirea dogmatică dintre esenţa inaccesibilă şi energia comunicabilă a lui Dumnezeu” (Leonid Uspenski, Vladimir Losski, Călăuziri în lumea icoanei, p. 221-222). După Sfântul Grigorie Palama, acest eveniment dumnezeiesc confirmă faptul că „Dumnezeu se numeşte lumină, nu după natura Sa, ci după energia Sa” (Împotriva lui Achindin, VI, 9, în PG 150, col. 823). Lumina taborică rămâne după Sfântul Părinte „necircumscrisă de timp şi spaţiu, şi inaccesibilă simţurilor, cu toate că a fost contemplată cu ochii trupeşti …, dar printr-o schimbare a simţurilor lor ucenicii Dumnului au trecut de la trup la Duh” (Idem, Omilia 34, PG 151, col. 249).

„Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină”

La rândul său, Sfântul Ioan Damaschinul vede în această strălucirea harică a luminii taborice icoana chipului dumnezeiesc restaurat în om, prin Persoana Mântuitorului Hristos. „Cel Milostiv ne-a făcut părtaşi unei a doua comuniuni, mai sigură şi mai minunată. Căci Acesta locuind în înălţimea propriei dumnezeiri Se face părtaş celui mai de jos, recreând în chip dumnezeiesc pe om, pentru ca Arhetipul să se unească cu propria Sa icoană, pentru ca astăzi să ne arate în ea însăşi (icoana) frumuseţea cea firească. Şi străluceşte la chip ca soarele – căci se identifică după ipostas, prin lumina nematerială, de vreme ce El este Soarele dreptăţii – iar hainele Lui ca zăpada se albesc; căci este slăvit (trupul) prin cuprinderea de jur împrejur, şi nu prin unire, ci prin relaţionare, şi nu prin unire ipostatică. Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină. Căci astfel, aşa cum a spus dumnezeiescul apostol (cf. I Cor. 10, 1), icoana apei trimite la mare, iar cea a norului, la (icoana) Duhului. Toate sunt luminate şi preastrălucite celor care pot primi lumina, care nu sunt pătaţi la suflet cu necurăţia conştiinţei” (Cuvântări la sărbători împărăteşti, la sărbători ale Maicii Domnului şi la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 2010, p. 77-78).

Icoana isihaştilor

Icoana Schimbării la Faţă „este cea mai dragă isihaştilor”. În adâncul teologiei pe care o împărtăşeşte, ea „încearcă să redea experienţa tainică a luminii necreate avută de cei trei Apostoli pe Muntele Taborului”. Reprezentarea clasică, moştenită din tradiţia bizantină, îl prezintă pe Mântuitorul Hristos în centrul imaginii, îmbrăcat în veşminte de lumină. El binecuvintează cu mâna dreaptă, în cea stângă ţinând „un pergament închis”. Spectrul coloristic de care este înconjurat alternează pe două planuri cu nuanţe de verde smarald, sugerând în mod evident „apofatismul cunoaşterii dumnezeieşti, despre care vorbeşte Dionisie Areopagitul”. Sfântul Părinte vede în evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului o reală potenţare a procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu în stare de taină. Pentru aceasta omul trebuie se învrednicească de lucrarea curăţitoare a harului dumnezeiesc. „Atunci, zice Dionisie, când când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori, atingând starea de fericire, deveniţi asemenea lui Hristos (christoeidous) vom fi pururea cu Domnul, după cuvântul Scripturii, bucurându-ne de teofania Sa vizibilă prin contemplaţii foarte curate, luminaţi de razele Sale strălucitoare ca ucenicii la dumnezeiasca Sa Schimbare la Faţă; în acelaşi timp prin mintea noastră nepătimitoare şi imaterială, vom participa la iluminarea sa inteligibilă şi, de asemenea, la unirea mai presus de minte, în încântarea necunoscută şi fericită a acelor raze suprastrălucitoare, într-o stare asemănătoare celei a duhurilor cereşti. Fiincă, aşa cum zice Cuvântul Adevărului, fiind fii ai Învierii, vom fi asemenea îngerilor şi fii ai lui Dumnezeu” (Div. nom., I,, 4; col. 592). Cel pătruns de această stare, mai spune Sfântul Dionisie, trece de la lucrurile văzute la „realitatea deiformă a arhetipurilor lor”.

Cele două planuri iconografice

Mai departe, privind icoana Schimbării la Faţă a Domnului distingem două planuri: trei personaje în partea de sus şi trei în partea de sus. „Este o mare deosebire de atitudine între cele două grupuri. Pe vârful muntelui  Moise şi Ilie stau în picioare de o parte şi de alta a lui Hristos; ei sunt cuprinşi în cercul luminos şi participă la Slava lui Dumnezeu în deplină armonie cu El, în timp ce Apostolii, situaţi în partea de jos a icoanei, la poalele muntelui, sunt copleşiţi şi atitudinea lor exprimă neorânduială şi dezordine. Acest contrast aminteşe că omul nu poate vedea pe Dumnezeu cu ochii săi trupeşti”. Moise şi Ilie, dimpreună cu proorocul Isaia, sunt singurii dintre oameni care, după căderea Protopărinţilor, au primit îngăduinţa să-L vadă pe Dumnezeu (Cf. Ieş. 33, 18-23 şi 3 Regi 19, 9-13). Mai mult, ei se aflau la momentul acela în părtăşia tainică a luminii harului dumnezeiesc. Ochii lor vedeau dintr-o altă lume pe Soarele Dreptăţii, fiecare devenind astfel tipuri împlinite ale făgăduinţelor făcute de Dumnezeu odinioară cu poporul ales. „Moise şi Ilie se închină în faţa lui Iisus. Moise întruchipează Legea, iar Ilie vine în numele profeţilor pentru a da mărturie, împreună cu ei, despre dumnezeirea lui Hristos care este «plinirea Legii şi a proorocilor»”. Pe de altă parte, ochii Apostolilor sunt orbiţi de lumina şi strălucirea harului dumnezeiesc. Cu toate acestea, „la vedearea lui Hristos în slavă, ei sunt plini de bucurie şi vor să oprească în loc această clipă. Petru cere să rămână pentru totdeauna pe munte şi de aceea propune să facă trei colibe, trei corturi aici că să se înveşnicească întru vederea lui Dumnezeu. El nu ştia ce spne, căci era prea devreme, iar ei nu erau pregătiţi pentru veşnicie. Trebuiau să treacă cu Hristos prin moarte pentru a-L revedea în slavă, după Înviere” (Viu este Dumnezeu. Catehism Ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 105-106).

„Iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”

Icoana Schimbării la Faţă a Domnului ne arată că potenţarea eshatologică a icoanei reiese din sinergia harică pe care o împărtăşeşte. Lumina ei nu vine niciodată din afară, căci, fiind plină de har dumnezeiesc, ea străluceşte întotdeauna dinăuntru. De aceea, se poate spune că „iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”. Aşa se face că, după pravila veche, „orice monah iconograf pictează prima sa icoană cu subiectul Schimbarea la Faţă a Domnului, pentru ca Hristos «să strălucească lumina Sa în sufletul iconografului»”. Acest aspect deosebit de profund reiese dintr-un manuscris din Sfântul Munte, de unde aflăm că cel afiorisit cu această slujire trebuie „să se roage cu lacrimi fierbinţi, ca Dumnezeu să intre în sufletul său. Să se ducă la preot, ca preotul să se roage asupra lui şi să-i citească Rugăciunea Schimbării la Faţă”.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ august 3, 2017

22.06.2017 – Riscul de a fi creștin

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Hristos le-a vorbit ucenicilor, mulțimilor, ba chiar și fariseilor și cărturarilor care veneau să Îl asculte timp de vreo trei ani. Mesajul lui principal îl continua pe cel început de Ioan Botezătorul: „ Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). A fost acest mesaj politic, a vrut el să schimbe ordinea de stat, un conducător cu altul, a adus o ideologie la care să ne închinăm, ne-a spus măcar că va construi o societate mai bună pentru concetățenii noștri? Nu, în niciun caz. Dar nu a fost nici un mesaj apolitic, căci există interferențe cu puternicii lumii, care devin interesați de mesajul Lui. În ce sens? Hristos spune clar, la proces, în fața lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Și ne explică, în continuare: dacă ar fi fost o împărăție pământească, atunci nu m-aș fi predat vouă, aș fi găsit resurse să mă bat cu voi, mi-aș fi pus susținătorii să lupte. Nu se știe a cui ar fi fost victoria, dar nu m-aș fi lăsat prins de voi, putere religioasă iudee și putere politică română, fără să lupt. Impărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta, dar pornește de aici, îi vizează pe cetățenii care sunt, în căutarea celei cerești, locuitori și ai cetății terestre.

Iar tocmai pentru că nu este un mesaj politic, Hristos acceptă o înfrângere politică, în ordinea lumii acesteia, a ierarhiilor ei, a puterii pe care poate să o confere. Iar această înfrângere în lumea de aici, se transformă într-o victorie în lumea duhului. Această biruință a spiritului o celebrăm pentru că suntem creștini, ne-am însușit moartea și învierea lui Hristos și așteptăm Împărăția Cerurilor, cea promisă nouă de către Mântuitor. Aceasta însă nu anulează împărăția pământească, cea în care trăim de fapt, și la care nu putem să nu ne raportăm. În ultimă instanță, împărăția cerurilor este o promisiune, în timp ce lumea de aici este prezentă în așa fel încât nu putem face abstracție de ea. Împărăția cerurilor ni se poate deschide încă de aici, dacă avem formate organele duhovnicești prin care să o percepem. Și dacă nu le avem, tot putem crede în ea, ne putem lăsa călăuziți pașii în viață de accederea în ea în viața de apoi. Putem spera că nu doar cei ce au trăiri mistice, cei ce au primit “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9) pot ajunge în Împărăție. Aceasta se poate deschide și celor care, mai puțin apropiați de realitatea supremă, fac și ei ce pot pentru mântuirea lor.

Pentru aceasta însă e necesar să înțelegem ce anume trebuie făcut. Îl urmăm pe Hristos, adică lumea trebuie asumată pentru a putea fi depășită, căci numai dinăuntrul condiției umane te poți ridica spre Dumnezeu. Vorbim din această perspectivă, care poate fi depășită numai dacă e acceptată integral, chiar dacă încă nu știm în ce constă depășirea.

Hristos n-a venit să aducă un nou sistem politic, a spus asta în mod cât se poate de explicit. Dar atitudinea creștină este, în același timp, și una politică. Pentru că angajarea creștină presupune un fel de a fi și de a acționa care mă formează pe mine însumi, dar se repercutează și asupra lumii. De aceea angajarea mea creștină are și consecințe politice, indiferent că eu le intenționez sau, mai ales, chiar dacă nu vreau să am asemenea implicații. Asumarea creștină are consecințe în privința modului cum văd relațiile dintre oameni, avortul de pildă, sau corupția dar, mai ales, raportarea la mai marii lumii acesteia.

Se pare însă că noi n-am priceput lecția pe care Hristos ne-a predat-o. Îl asociem mereu cu concepțiile noastre, cu naționalismul, cu legionarii, cu liberalii, cu democrații, cu libertarienii, cu social-democrații, ba chiar am văzut și comuniști care se pretindeau credincioși. Fariseii și cărturarii L-au dat pe Hristos pe mâna lui Pilat ca să-L crucifice, dar n-a fost posibilă omorârea Lui decât pentru că mulțimea a strigat, îndârjită: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-l”(Ioan 14, 15). Hristos a fost privit, de o parte din cei care l-au urmat, ca un Mesia care va aduce dezrobirea evreilor de sub stăpânirea romană, va conduce o revoltă politică, și va reda statului iudeu întinderea și măreția din timpul regelui David. Când au văzut că El nu asta dorea să le ofere, dezamăgirea lor s-a transformat în ură. Oricâte minuni făcuse, oricâte vindecări, n-au vrut să audă de un Mesia care n-ar aduce strălucirea statului iudeu. Noi acum îi condamnăm ca pe niște ucigași de Dumnezeu, dar, dacă am fi fost în locul lor, oare ne-am fi comportat altfel? Să acceptăm o credință în care să nu avem parte decât de lipsuri, nevoi, neputințe, să nu avem nicio recunoaștere? Așa ceva nu acceptăm noi acum. Până la urmă, dacă aderăm la creștinism, îl împodobim cu o reputație culturală, istorică, națională, ba chiar direct politică uneori.

Căutăm să înzestrăm creștinismul cu valoare, căutând astfel să ne atribuim nouă înșine, în calitate de creștini, participare la acea valoare. Cultura și civilizația noastră, născută din întâlnirea dintre Ierusalim și Atena, pe teritoriul ocupat de Imperiul Roman, datorează enorm creștinismului, chiar dacă azi mai păstrează doar un rol secundar. Atunci când ne declarăm creștini ne prevalăm de această moștenire, ne dăm importanță pe seama ei. Prin comparație, apostolii erau niște pescari săraci, neștiutori de carte, neavând vreo trecere în ochii mai marilor acelei lumi. Dacă ne-am asuma condiția de creștin în cetate, ar trebui ca și noi să renunțăm la orice pretenție ce decurge din importanța istorică, socială, culturală a creștinismului, să ne luăm crucea, cum ne spune Hristos (Marcu 8, 34), să ne lepădăm de lume, de tot egoismul și de toată aprecierea pe care o așteptăm de la oameni. Sau, cum spune apostolul Pavel, cel venit mai târziu la apostolie și singurul intelectual dintre apostoli, “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). Dacă am fi creștini, ar trebui să acceptăm sărăcia extremă, desconsiderarea totală din partea societății, precum și riscul de a fi oricând striviți pentru că îi încurcăm pe mai marii lumii acesteia.

„Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.” (Ioan 11, 47-50) Faptul că Hristos își desfășura lucrarea în lume, că învăța poporul, vindeca bolile, făcea minuni era o problemă pentru farisei. El, fără să vrea să desfășoare vreo activitate politică, ajunge să aibă o influență mai mare decât conducătorii legiuiți. Asta îi alarmează, și ei își dau seama că sunt nevoiți să-l elimine, ca să nu-și piardă locul din fruntea poporului.

Puteau să facă altfel? Da, dar numai dacă s-ar fi smerit, dacă ar fi zis, asemeni sfântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30) În lipsa smereniei nu poți să-L accepți pe Dumnezeu și vei ajunge, la un moment de cumpănă al vieții, să-L condamni pe El la moarte, pentru ca tu să-ți ocupi locul în societate. La fel fariseii, n-au acceptat să-și piardă poziția socială, ceea ce le-ar fi permis să-L vadă, în proorocul pe care îl condamnau la moarte, pe Mesia cel promis poporului ales. Vedeau minunile pe care le face, vindecările minunate și, în loc să i se închine pentru ce vedeau, în loc să înțeleagă profețiile, care, de fapt, erau chiar specializarea lor de interpreți ai Scripturii,  percep doar pericolul adus de Hristos. Dacă El va fi ascultat de oameni, atunci rolul lor va scădea, nu vor mai fi ei fruntașii evreilor. Își vor ceda importanța către o persoană oarecare pe care, ca să poată să-și păstreze postura, nu o puteau vedea decât ca pe un uzurpator. Și atunci, primejdia pierderii locului de frunte între evrei, devine motorul acțiunii lor. Trebuiau să se salveze, chiar dacă asta însemna să-L elimine pe Hristos.

Cam asta se întâmplă și cu creștinii adevărați. Ei ajung să fie „lumină a lumii” (Matei 5, 14), chiar fără să vrea să însemne ceva. Existența lor devine lumină, doar că prin acest fapt atrag atenția mai marilor lumii, care se simt amenințați de ei. De aici pericolul de a fi întemnițați, bătuți, omorâți. Asta s-a întâmplat în regimurile comuniste, unde cei mai buni dintre preoți și credincioși au înfruntat închisorile, unii murind acolo, dar pericolul există, în forme mai perfide, peste tot. Credința e o lumină care pe unii îi trezește la viața în duh, în schimb însă pe alții îi îndârjește împotrivă. Asta îi paște pe toți cei ce asumă credința în așa măsură că devin modele pentru ceilalți.

Fariseii au o gândire pragmatică, ei vor binele poporului, de aceea aleg, dintre toate variantele posibile, cum facem și noi adesea astăzi, răul cel mai mic. E mai bine să moară un om pentru popor decât tot poporul, după cum a profețit, fără să vrea, Caiafa, arhiereul din timpul procesului lui Hristos. Romanii, s-au gândit ei, puteau să observe vâlva pe care Hristos o făcea printre oameni, apoi putea să li se pară că este posibilă o răzmeriță și, prin urmare ar fi putut să treacă la represalii. Hristos e sacrificat pentru binele comun, înțeles ca bine politic al comunității evreiești de atunci. În același timp însă, jertfa Lui este condiția mântuirii noastre. Și noi, în măsura în care suntem creștini, putem fi oricând  sacrificați ca incomozi pentru o lume în care, fără să ne-o dorim, numai pentru că existăm, putem să devenim periculoși.

Paul Curcă,

masterand al Facultăţii de Teologie din Craiova

Ahp @ iunie 22, 2017

22.06.2017 – Reflecții despre hirotonia femeilor în Biserica Ortodoxă

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Motivul pentru care am ales să reflectez asupra acestui subiect a fost dat de intrarea în contact cu ideile mișcării feministe pe parcursul unui curs denumit Teologii Feministe (Feminist Theologies). Premisa de la care am pornit este aceea că tipologia gândirii unui teolog implicat în mișcarea feministă rămâne aceeași pentru toate subiectele sau valorile puse în discuție.

Care este opinia personală față de mișcarea feministă ca atare și despre lupta femeilor de a avea acces în clerul masculinizat? Răspunsul comportă două nuanțe.

Prima dintre ele are în vedere poziția mea față de mișcarea feministă în sine, ca mișcare de eliberare a femeilor din structurile opresive, moștenite și perpetuate și în prezent. Aici trebuie să admit sincer că sunt multe puncte care le susțin și de care nu eram îngrijorat înainte. Trebuie să se înțeleagă că trăim cu multe probleme în societate care credem că așa trebuie să fie. Exemplul meu personal este că înainte de acest curs nu puteam spune că m-a marcat vreun moment în care femeile să fie considerate inferioare bărbaților. Acum nu mai pot spune același lucru. Evident că situația exista, dar atenția mea nu se concentra asupra acestor elemente.

A doua nuanță are legătură cu subiectul propriu zis al acestui scurt studiu. Concret, care este poziția mea cu privire la acceptarea femeilor în clerul Bisericii Ortodoxe? Pot da un răspuns scurt de nu sau da? Și de aici încep problemele. Sunt convins că dacă aș fi fost femeie, răspunsul ar fi fost afirmativ. Altfel spus, răspunsul meu este influențat, pe de o parte că sunt bărbat, crescut în această structură predominant patriarhală, iar pe de altă parte, de argumentele din partea feminină care vin să demonteze poziția radicală de a nu fi de acord.

Acum vreau să aduc în discuție câteva momente personale care le-am experimentat pe durata acestui curs.

Primul dintre ele, și cel mai important, este acela de a participa la o întâlnire ecumenică organizată de Biserica catolică din Antwerpen, unde am avut ocazia pentru prima oară să văd real și să vorbesc cu o femeie hirotonită ca episcop și îmbrăcată în veșmintele liturgice. În România am studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă și fac parte din Biserica Ortodoxă, unde nu există asemenea situații. Această întâlnire a însemnat pentru mine un șoc. Totuși, la momentul acesta, nu mai resimt același sentiment și probabil că nu aș reacționa la fel la o altă întâlnire de acest gen. Reținem pentru acest moment impactul cultural asupra trăirilor mele. Probabil dacă aș fi crescut într-o Biserică cu o structură feminină, același sentiment l-aș fi avut și la vederea pentru prima oară a unui bărbat episcop.

Al doilea exemplu l-am trăit în timpul ritualului botezului unei fete la o parohie ortodoxă românească din același oraș, Antwerpen. Mai exact, aproape de sfârșitul ritualului, preotul ia fata în brațe și o închină la icoanele principale ale iconostasului. Apoi se întoarce în mijlocul bisericii și o redă nașei/nașului. În schimb, atunci când este botezat un băiat, după această închinare la icoane, preotul intră în altar cu acest nou botezat și îl atinge cu capul de cele patru colțuri ale mesei Sfântului Altar. Explicația de ce face acest lucru doar cu băiatul și cu fata nu este tocmai pentru că băiatul rămâne un potențial candidat la Taina Preoției.

Un al treilea exemplu, petrecut tot în aceeași biserică, are în centru pe fiica părintelui care are 4 ani. Eram în interiorul Sfântului Altar cu părintele și fata a venit până la ușa de intrare în altar și a zis că ea ar vrea să vină să vorbească cu tatăl ei, părintele, dar nu intră pentru că este fetiță și fetițele nu au voie să intre în altar. Replica ei a fost că de ce nu este băiețel să poată intra în altar și să vorbească cu tatăl ei.

După aceste trei exemple, propun să discutăm teologic problemele, deși niciodată teologia nu trebuie despărțită de practică și de experiență.

Argumentele care sunt susținute pentru ne/acceptarea femeilor în cler sunt concentrate în trei puncte: argumentul tradițional, argumentul antropologic și argumentul iconic, al reprezentării. O analiză a acestora a fost subiectul unei cărți publicate în anul 2000, scrisă de Elisabeth Behr – Sigel and Kallistos Ware, The Ordination of Women in the Orthodox Church (1). Voi face o analiză critică asupra acestor argumente, încercând să integrez elemente discutate la curs.

Primul argument, cel al Tradiției, Tradiția Sfântă cum este considerată în Biserica Ortodoxă, consideră că nu a existat în Biserica primară practica acceptării femeilor la preoție, existând în schimb treapta diaconițelor (e. g. Phobe, Romani 16, 1-2, I Timotei 3, 8-13). Argumentul Tradiției este că dacă Hristos și apoi Apostoli nu au promovat intrarea femeilor în cler, atunci înseamnă că nu se poate ca noi să facem acest gest. Dacă ei nu au acceptat, de ce am accepta noi astăzi?

Aici trebuie clarificate puțin lucrurile. În primul rând, se acceptă din partea Bisericii Ortodoxe că ar trebui restituită treapta diaconițelor. Propunerea a început cu consultația de la Mânăstirea Agapia din România din septembrie 1976 (2). Doar că propunerile nu au avut rezonanță în practică. În al doilea, rând, trebuie spus că sarcinile femeilor diaconițe aveau anumite limite. Spre deosebire de bărbații diaconi, femeile diaconițe nu avea voie să citească Evanghelia, nu predicau și nici nu participau activ la ceea ce noi numim azi Sfânta Liturghie. Aici trebuie reținut că nu aveau voie să împărtășească credincioșii la momentul acesta. În afara slujbei aveau binecuvântarea să ducă Împărtășania acasă la diferite persoane. Altfel spus, o reinstituire a acestui ordin nu ar însemna deloc primirea femeilor în cler. Trebuie să se țină cont că doar Taina Preoției permite slujirea plenară a actelor liturgice importante cum ar fi oficierea Sfintei Liturghii, în schimb diaconatul rămâne cumva în afara acestor slujiri. În practica actuală există o criză reală a acestei trepte, care nu obligă la accederea automată în poziția de preot, dar nici fără ea nu poate ajunge cineva preot. În același timp, trebuie făcută remarca că acest demers al mișcării feministe vorbește despre hirotonia femeilor ca preot și apoi ca episcop, deci ar trebui să facem distincție între diaconat și preoție/episcopat. Personal nu am nimic împotriva promovării femeilor în treapta de diaconițe, evident cu sarcinile care au existat de la început. Însă nu înțeleg de ce aici se confundă lucrurile între cele două trepte tocmai de către persoanele care susțin că trebuie să fim atenți la cuvinte. Am un exemplu care personal m-a derutat puțin. Atunci când se vorbește despre traducerea Bibliei, este important ca textele să redea originalul și sunt perfect de acord cu acest lucru. În lucrarea Dictionary of Feminist Theologies se spune despre traducerea Bibliei următorul lucru: „In addition, careful attention must be paid to the translation of specific terms (e.g., diakonos/deacon) so that a distinction prejudicial to women is not introduced into the text where it is not found in the original” (3). Nu am înțeles cum atenția aceasta asupra micilor detalii a considerat că nu este la fel de important să se spună corect că în Biserica primară femeile au avut acces doar la treapta diaconițelor și nu a preoției: „Within the early church, women and men functioned as equals. Women served as key leaders in the biblical period and some women were ordained priests. Gradually, however, ordination was reserved for male leaders, and still later in Western Roman Catholicism, only for celibate men” (4).

Argumentul Tradiției poate însă să fie folosit și pentru acceptarea femeilor în cler, adică dacă nu s-a acceptat până azi de ce ar fi probleme să nu acceptăm de azi înainte. Sunt multe lucruri care Tradiția primară nu le-a cunoscut dar au fost ulterior acceptate. Și acest gând ne duce la cel de-al doilea argument împotriva hirotonirii femeilor, anume argumentul antropologic.

Argumentul acesta consideră că prin creație femeia și bărbatul sunt diferiți. Iar această antropologie poate fi argumentată biblic. Există credința că există diferențe nu numai fizice, biologice, ci și psihologice și spirituale. Dacă nu am moștenit prin Tradiție femei în cler atunci înseamnă că din cauza antropologiei femeile nu pot fi acceptate să intre în cler. Prin creație ele ar fi inferioare calităților bărbaților și chiar au anumite impurități care le-ar împiedica să slujească. Evident și acest argument poate fi atacat. Nu ar putea analiza o situație spirituală a unei femei o altă femeie care poate simți la fel? Cum rămâne cu forma de misticism feminină? (5). Poate că evitarea termenului de trup și înlocuirea cu cel de carne ar putea ajute la depășirea unei mentalități că femeia este inferioară spiritual bărbatului prin creație. Acceptăm diferențele, dar nu și ideea unei inferiorități. Fiecare are valoarea sa prin creație și nu depinde de interpretările noastre.

Ultimul argument important este în conexiune cu cel de sus, anume funcția iconică a bărbatului care îl reprezintă în slujire pe Hristos. Dacă Hristos a fost bărbat, atunci și clerul trebuie să fie compus tot din bărbați. Totuși argumentul acesta a fost cel mai puțin acceptat pentru două motive. Primul motiv este acela că în tradiția ortodoxă preotul nu se identifică în momentele principale ale slujirii cu Hristos, dimpotrivă este doar un exponent al comunității prin care se realizează lucrarea lui Dumnezeu. Al doilea motiv, pentru că preotul nu se identifică cu Hristos, de ce o femeie nu ar putea să fie reprezentanta comunități și în loc de mâinile ridicate ale bărbatului preot să fie cele ale unei femei? Există o legătură clară între argumentul antropologic și cel iconic. Dacă accepți diferența antropologică atunci la nivel iconic nici nu se mai pune problema.

Având în minte aceste argumente și contra-argumente, dar și exemplele redate la începutul lucrării, o să încerc fac anumite observații, evident deschise discuțiilor:

ü  În opinia mea, teologia modernă și mai ales, postmodernă a ajuns să critice absolut orice. Trebuie să admitem că există anumite greșeli în Biserica Ortodoxă, dar care sunt personale. Adevărat că în teorie lucrurile sunt foarte bine formulate, în schimb derapajele nu sunt scuzabile. Și trebuie acceptat că există. În același timp, putem accepta toate reproșurile? Biserica Ortodoxă prețuiește rolul Maici Domnului în iconomia mântuirii și nu putem susține idei precum aceasta: „Thealogy regards the figure of the Virgin Mary as the creation of patriarchal desire”(6). Dacă am considera problema hirotonirii femeilor în virtutea mântuirii, sau cum ar spune Eduard Schillebeeckx, ca o constantă antropologică (7), de ce nu există un limbaj teologic care să susțină această direcție. În majoritatea textelor se vorbește despre înflorirea vieții femeilor (8). Din nefericire, se dorește funcția și nu posibilitatea de a fi de ajutor tuturor și Bisericii ca întreg. Nu neagă nimeni că în istorie și chiar astăzi, femeile sunt neglijate și chiar opresate, dar oare ar trebui privită hirotonia doar ca încă un loc cucerit de femei? Personal aș fi dorit să găsesc în texte ideea că femeile în cler ar aduce un surplus de spiritualitate, de organizare, dar se vorbește doar despre putere și despre societatea patriarhală, care era mai bine să fie matriarhală.

ü  Sunt de acord cu Tradiția, nu cu tradiționalismul. Am ajuns să avem în Biserică anumite grupuri de persoane care aduc argumentul Tradiției fără să înțeleagă sensul. Dacă nu a existat tradiția ca în facultățile de teologie să existe teologi și în rândul femeilor, în anumite centre ortodoxe sunt deja implicate. Există alte domenii în care femeile au început să fie o voce importantă. Se luptă să se treacă peste anumite bariere culturale și tradiționale. Se poate accepta ca femeile să intre în altar. Nu văd o problemă cu aceasta. Dacă fata părintelui din exemplul redat la început ar fi intrat în altar, nu cred că cineva din biserică ar fi fost împotrivă. În spațiul monahal, maicile au acest drept și nu deranjează pe nimeni. Nici dacă s-ar acorda femeilor din parohii. Însă problema hirotonirii rămâne una foarte sensibilă. Dacă începând de mâine s-ar accepta oficial, ar produce clar schisme în Biserică. Aici se potrivește efectul Butterfly. Ar trebui să se re-organizeze întreaga viață bisericească, texte liturgice, rânduieli și mai ales mentalități și chiar anumite puncte teologice. Părerea mea personală este că problema ridicată asupra hirotonirii femeilor aduce întreg pachetul de idei feministe, cum ar fi adoptarea limbajului inclusiv, chiar pentru anumite realități teologice insurmontabile. Cum credeți că ar putea fi acceptat în Biserica Ortodoxă ca Dumnezeu Tatăl să fie numit Dumnezeu Mama, Fiul să fie numit Fiica? Aici nu e vorba de tradiționalism, ci cred că e vorba de revelație. Dacă se poate spune că „întreaga hristologie este interpretare” (9), de ce nu am spune și despre Creștinism că este doar interpretare și că toată această poveste nu are nimic adevărat sau revelat în ea? Care ar fi diferența între adevăr și reconstituire?

ü  În viața Bisericii Ortodoxe din țările în care Ortodoxia este încă majoritară, problema hirotonirii femeilor este a casus irrealis. Am exemplu clar Biserica Ortodoxă din România unde există un singur precedent cu o fată care a apărut în presă și a cerut Patriarhului să fie prima femeie hirotonită din România. Evident, cererea a fost motiv doar de presă și atât. Problema spiritualității și a mântuirii nu ține de hirotonie ci de viață. A avea o viață sfântă este o chemare pentru toată lumea, nu doar pentru cler. Acolo ar trebui să fie lupta, pentru locurile sfințeniei, care nu sunt deloc dependente de funcțiile clericale. Personal nu consider preoția un ideal pentru viața mea bisericească, dimpotrivă un act de curaj care presupune să fi preot înainte de a fi preot în sensul acesta instituțional.

ü  Un ultim gând referitor la această problemă mă trimite la realitatea că în Bisericile protestante și anglicană femeile sunt hirotonite. Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să intre în dialog cu acestea pentru a observa dacă această decizie a ajutat la dezvoltarea vieții religioase a creștinilor din aceste biserici. Dar să nu uităm că sunt anumite Bisericii ne-ortodoxe care au început să mai accepte hirotonia femeilor în bisericile lor, după ce inițial au acceptat această practică. Și aceasta ar trebui să ne dea de gândit.

Note:

  1. Datele complete ale acestei lucrări sunt următoarele: Elisabeth Behr- Sigel and Kallistos Ware, The Ordination of Women in the Orthodox Church, WCC Publications, Geneva, 2000. Alte publicații din perspectivă ortodoxă pentru acest subiect: Kyriaki Karidoyanes FitzGerald, „Women Deacons: a brief review of ancient evidence”, în Kyriaki Karidoyanes FitzGerald, ed., Orthodox Women Speak. Discerning the “Signs of the Times”, WCC Publications – Holy Cross Orthodox Press, Geneva – Brookline, Massachusetts, 1999, pp. 161-167; Liveris, B. Leomie, Ancient Taboos and Gender Prejudice. Challenges for Orthodox and the Church, Ashgate Publishing, Hampshire, 2005.
  2. A se vedea: „Orthodox Women: Their Role and Participation in the Orthodox Church”, Agapia, Romania, 11 – 17 September 1976”, în Gennadios Limouris, ed., Orthodox Visions of Ecumenism, WCC Publications, Geneva, 1994, pp. 60-65.
  3. 3. Eileen M. Schuller, „Biblical Translation”, în Letty M. Russell, Shannon J. Clarkson, eds., Dictionary of Feminist Theologies, Westminster John Knox Press, London, 1996, pp. 30-31. 
  4. Barbara Brown Zikmund, „Ordination”, în Ibidem, pp. 196-197.
  5. Lisa Isherwood, Elizabeth Stuart, Introducing Body Theology, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1998, p. 68. De asemenea, a se vedea: Teresa of Avila, The Interior Castle, Paulist Press,Mahwah NJ, 1979, pp. 67-84.
  6. Lisa Isherwood, Elizabeth Stuart, Introducing Body Theology, p. 87.
  7. Edward Schillebeeckx, Christ. The Christian Experience in the Modern World, SCM Press, London, 1980, pp. 731-743.
  8. Joyce Mercer, „Feminist and Womanist Practical Theology”, în K. A. Cahalan, G. Mikoski, eds., Opening the Field of Practical Theology, Rowman & Littlefield, Lanham, 2014, p. 97. De asemenea, a se vedea: D. Kiesser, Catholic Sexual Theology and Adolescent Girls: Embodied Flourishing, WLU Press, Waterloo, Canada, 2015, p. 58.
  9. M. Shawn Copeland, Enfleshing Freedom. Body, Race and Being, Fortress Press, Minneapolis, 2010, p. 80.

Drd. Doru Marcu,

Facultatea de Teologie Ortodoxă,

Universitatea din Craiova

Ahp @ iunie 22, 2017

22.06.2017 – Din istoria şi prezentul vieţii bisericeşti a parohiilor oltene: Dragostea credincioşilor doljeni din Amărăştii de Jos pentru cele sfinte

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | Comentarii oprite

Parohia Amărăștii de Jos I face parte din Protopopiatul Craiova Sud. În arhivele Sfintei Episcopii a Râmnicului și Argeșului, în dosarul nr. 28 din anul 1840, la filele 99 și 102 stă scris că în comuna Amărăști de Jos, erau trei Biserici, între care și Biserica cu hramul Sfinții Voievozi.

Comuna Amărăștii de Jos (Amarășoaia) este amintită de la 1574, iar în 1782 moșia sa era a Bibeștilor. În secolul al XVIII-lea, în această așezare romănățeană era deja o biserică-bordei la 1840, unde s-au înființat două Biserici cu hramurile: „Sfinții Voievozi” – de zid (1759) și „Sfântul Ioan Botezătorul” – de lemn, în 1812, ambele construite de preoți și localnici. Comuna este așezată pe șoseaua care vine de la Craiova – Mârșani – Daneți, la punctul de întretăiere cu șoseaua Caracal – Dăbuleni. Există aici un punct de intersecție care stabilește Amărăștiul la 25 km de Caracal, la 19 km de Dăbuleni și la 60 km de Craiova. Primul hrisov care-i amintește este de pe vremea lui Alexandru Vodă, din 1574: „Răspunseră moșnenii – scrie hotarnicul – cum că n-ar fi pus semnele moșiei (este vorba de moșia Praporului n.n.) după spusele lor, ci s-ar fi pus de pe o carte a lui Alexandru Vodă…”, iar în dosul cărții s-au văzut doi boieri iscăliți, care socoteau semnele moșiei Amărăști, către moșia Praporului. Născuți creștini din tată în fiu, amărăștenii poartă în sufletele lor un puternic sentiment religios. Credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos, le-a adus mângâiere pe pământ și în vremuri de tristețe, bucurii în anii recoltelor bogate și speranțele  vieții viitoare. Așa se explică faptul că ei și-au organizat foarte de timpuriu viața spirituală, poate de la începutul începutului, având aceeași comuniune de sentimente religioase. Dacă literatura spune că românul s-a născut poet, privind finețurile sufletești, noi suntem îndreptățiți să susținem că amărăștenii s-au născut creștini.

Biserica veche cu hramul „Sfinții Voievozi”

În centrul comunei Amărăștii de Jos, la distanță de circa 100 de metri de șoseaua județeană Craiova – Amărăștii de Jos – Dăbuleni, alături de biserica în funcțiune (Biserica Nouă), în partea de miazănoapte se găsește Biserica Veche cu hramul „Sfinții Voievozi”.

Biserica este în formă de corabie și a fost zidită de preotul Visarion Ieromonahul în anul 1657 din cărămidă cu mortar de var. Tradiția spune că pe locul unde se află cele două biserici a fost „crâng” și că preotul Visarion a fost călcat de haiduci care i-au cerut bani, iar preotul le-ar fi spus că-i are îngropați în crâng și mergând să le arate locul unde sunt, le-a arătat biserica a cărei construcție o începuse. Preotul le-a spus că în ea și-a investit toți bani și că nu au cu ce s-o termine. Haiducii i-au dat bani și construcția a fost terminată.

În anul 1755 a fost reparată de fiii și nepoții lui, când i s-a adăugat în față un pridvor deschis pe bolți și a fost înălțată. De acum se pare că datează și pisania de deasupra fostei intrări a bisericii, care se poate citi foarte clar și al cărei cuprins este următorul: „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică ce se reînnoiește cu hramul îngerilor este zidită de ieromonahul Visarion. Acu înfrumusețează zugrăveli Dragomir, Popa Radu, diaconii Gheorghe, Dumitru și Ion în zilele luminatului domn Constantin Voevod”. Pisania este scrisă cu negru în chirilică pe fond alb direct pe zid.

În anul 1862 s-a făcut o nouă reparație și pentru că Biserica devenise neîncăpătoare, s-a închis pridvorul cu cărămidă și s-a adăugat în față o nouă zidire închisă cu turlă care servește actualmente de clopotniță.

Pictura este în tempera pe fond albastru de Voroneț și este distrusă în cea mai mare parte. Întreaga construcție este într-o stare avansată de degradare și se poate dărâma în orice clipă, fiind practic o ruină. Acoperișul este complet distrus și apa se infiltrează prin bolți și pereți, distrugând tencuielile, iar temelia este măcinată de igrasie. Au fost făcute numeroase demersuri pentru restaurare, dar fără nici o finalitate.

Biserica Sfinții Voievozi se afla pe lista monumentelor istorice din județul Dolj, însă nu se știe cu precizie când s-a construit, dar după spusele bătrânilor ar fi fost de pe vremea lui Matei Basarab (1634-1654), fiind din lemn și apoi din cărămidă.

În dicționarul geografic găsim anul 1657 an de construcție, de către monahul Visarion Voicu. Biserica în formă de corabie a fost reparată și mărită în anul 1755, de fiii și nepoții monahului Visarion. Nu cu mulți ani în urmă, specialiștii care s-au deplasat și au cercetat la fața locului această biserică afirmă cu certitudine că prima parte a bisericii și anume altarul, ar fi medievală și că sub actuala temelie și zugrăveală s-ar găsi o alta de mare valoare istorică. În anul 1862 s-a ridicat clopotnița și s-a reparat din nou (Ion D. Amărăscu, Dumitru Dumitru, preot Mihai, preot Paraschiv, preot Stan, Petru Radu).

În 1873 s-a acoperit din nou și s-a zugrăvit înăuntru și afară, fiind și pardosită. A fost binecuvântată în zilele prințului Carol I de Preasfinția Sa Părinte Arhiereu Inochentie – 10 noiembrie 1872. Biserica a stat zece ani fără acoperiș fapt ce a contribuit la degradarea ei.

Sunt pomeniți preotul Radu Dragomir, Gheorghe Dumitru, Ion, care au contribuit la înfrumusețarea bisericii. În documentele lui Matei Basarab Voda mai sunt pomeniți Popa Mitre, Nan și Dinu.

Biserica nouă

Construcția acestei biserici s-a început în anul 1913 de către preotul Florea Ionescu cu sprijinul Consiliului Parohial și al enoriașilor. Lucrările de construcție au continuat sub preoții Florea Tudorănescu și Teodor Ștefănescu, arhitect fiind Petre Costorici. Fundația este din beton, iar zidăria din cărămidă cu mortar de var și este acoperită cu tablă galvanizată. Biserica are forma de cruce cu patru turle.  Pictura este în ulei și a fost executată de pictorii Costinescu și Gheorghiu în stil neobizantin. Catapeteasma este din lemn cu 46 icoane. Biserica a fost terminată în anul 1922 când a fost sfințită de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, paroh fiind preotul Teodor Ștefănescu. În anul 1958 s-a spălat și restaurat pictura bisericii de către zugravul Ilie Belgun, sub conducerea pictorului bisericesc Calogoreanu Ștefan. Resfințirea bisericii după restaurare s-a făcut de ÎPS Mitropolit Firmilian la data de 17 noiembrie 1958, paroh fiind preotul Ionescu Ion. În 1972-1973 s-a construit o clopotniță din beton armat cu patru nivele și acoperită de tablă zincată.

Lucrările de renovare a bisericii au început în anul 1997, a fost îngrădită cu gard din  beton curtea bisericii, s-a pavat aleea principală și au fost instalate porți din fier. În anul 1999, pe 7 noiembrie, după ample lucrări și eforturi deosebite atât ale preoților, Florea Aurel –paroh si Nitescu Dorel, cât și ale Consiliului Parohial, cu aportul credincioșilor, biserica a fost resfințită de către ÎPS Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei.

Preoţi slujitori

În anul 1925, în locul preotului Teodor Ștefănescu, transferat la cerere, a fost numit preotul Nicolae Dumitrescu care a slujit fără întrerupere până în anul 1969 când, în urma desființării unui post de preot, a fost transferat din oficiu la parohia Amărăști de Jos III. În anul 1936 au fost numiți la această parohie și preoții Gheorghe Stancu și Ionescu Ion, care au slujit până în anul 1959. Tot atunci a fost transferat în postul vacant preotul Vișan Gheorghe. La 11 ianuarie 1971 s-a înființat postul de preot II la această parohie, fiind transferat preotul Ionescu Ion, care a preluat și oficiul parohial de la preotul Vișan Gheorghe.   În anul 1975, oficiul parohial a fost preluat de preotul Vișan Gheorghe. În anul 1987 a venit preotul Didu Gheorghe, care a activat până în anul 1998 ca preot paroh. În anul 1997 a venit preotul Nițescu Dorel care a activat până în anul 2013.  Pe data de 1 noiembrie 1998 a fost numit la această parohie preotul Florea Aurel ca preot paroh. În anul 2014 februarie a fost numit preot II Dogariu Adrian.

Parohia Amărăști de Jos I are în administrare două cimitire: Cimitirul Crângul Sadului și Cimitirul Săliște.

Oaspeţi de seamă în Parohia Amărăştii de Jos I

În anul 1999 parohia a fost vizitată de către președintele României, domnul Emil Constantinescu. În anul 1999, ziua de 7 noiembrie, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu a resfințit biserica parohială. În anul 2002, Preasfinţitul Părinte Nicodim Nicolaescu a binecuvântat parohia Sfinții Voievozi prin vizita sa. În anul 2007, parohia a primit vizita și binecuvântarea IPS Teofan Savu, pe atunci Mitropolitul Olteniei, care a săvârșit Taina Sfântului Maslu fiind înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi. În  30 martie 2014, IPS Părinte Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Altarul bisericii celei noi a parohiei, fiind înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.

Preot paroh Florea Aurel

Ahp @ iunie 22, 2017

15.06.2017 – Câteva date despre Episcopul Damaschin Dascălul al Râmnicului (1708-1725)

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

După vacantarea scaunului episcopal de la Râmnic, în urma plecării lui Antim Ivireanu în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales, cu acordul domnitorului Constantin Brâncoveanu, un nou episcop în persoana ierarhului de la Buzău și anume Damaschin, supranumit și Dascălul, un ierarh cărturar al cărui nume era cunoscut în cercurile cărturarilor vremii încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, când acesta semna pe mai multe lucrări „smeritul între ieromonahi Damaschin Gheberest Tiparnicul” (1).

În ceea ce priveşte originea Episcopului Damaschin ştim că acesta se trăgea din localitatea Voineștii Dâmboviței, nu departe de cetatea de scaun a Țării Româneşti, iar numele de Gherbest putea fi un pseudonim însemnând „plecat” ori „supus”, trăsături care îl caracterizau şi i se potriveau ieromonahului Damaschin (2). Un document, datat la 13 ianuarie 1741, vorbește despre un anume Ștefan Voinescu, „logofăt la scaunul Craiovei, fiu al răposatului logofăt Stan Voinescu, văr cu Radu ce avea împreună cu frații şi verii moșie la Voinești” (3).

El avea și o bună pregătire cărturărească, fiind un fin cunoscător de slavonă, greacă și latină (4).

După alegerea în scaunul de la Râmnic, întâmplată în anul 1708, episcopul Damaschin a continuat activitatea gospodărească începută de înaintașul său, Antim Ivireanul, fiind în special preocupat de „păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei” (5). Astfel, a cumpărat moșii, vii, case și vaduri de moară, a refăcut schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa (6).

Episcopul Damaschin nu a rămas însă cunoscut în istorie pentru activitatea sa gospodărească, ci mai cu seamă pentru măiestria și talentul cu care a știut să traducă în limba română cărțile de slujbă.

Deși păstoria sa s-a desfășurat în împrejurări foarte grele, după anul 1716, Oltenia fiind cucerită de către austrieci (7) și obligată să renunțe și la legătura religios-canonică cu Mitropolia Ungrovlahiei, totuși episcopul Damaschin Dascălul a știut să găsească cele mai bune soluții pentru a putea să-și apere credincioșii, atât de pericolul înstrăinării naționale, cât și de primejdia înstrăinării spirituale și religioase, prin pierderea credinței strămoșești.

Pus în fața acestor grele circumstanțe, episcopul Damaschin s-a comportat „ca un adevărat diplomat” (8); în noiembrie 1719, a fost conducătorul unei delegații de boieri la Viena, pentru a duce tratative privind situația viitoare a Olteniei, prilej cu care a realizat un memoriu în 11 puncte, memoriu prin care cerea ca Biserica să-şi păstreze vechile drepturi. În prealabil, organizase și un sinod la care participaseră egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora.

Printre cele mai importante cereri formulate de episcopul Damaschin se numărau: ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie și punerea acesteia sub directa conducere a Patriarhiei Constantinopolului (aducea ca argument existenţa unei mai vechi mitropolii în Oltenia, cu reședința la Severin); dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor pentru ierarhul de la Râmnic, ierarh ce trebuia să fie, pentru totdeauna, de neam român; înființarea unei școlii româneşti la Râmnic, pusă sub îngrijirea episcopului Damaschin şi a unei școli latinești la Craiova, pusă sub îngijirea şi cheltuiala autorităților austriece (9).

Din nefericire, noile autorități nu au aprobat cererile episcopului Damaschin. Chiar și așa, lupta acestuia pentru păstoriții săi nu a încetat, ci a continuat într-un alt plan, cel cultural. Astfel, a pus la cale un plan bine întocmit ce urmărea românizarea cărților de slujbă și răspândirea acestora la toate parohiile din eparhie. Și-a făcut ucenici pe care s-a putut baza în demersul său, astfel că după 15 ani de la ocuparea scaunului ierarhicesc de la Râmnic a căutat să dea la lumină roadele ostenelilor sale prin înființarea unei tipografii (10). S-a lovit și acum de refuzul autorităților habsburgice, care nu vedeau cu ochi buni strădaniile episcopului cărturar. După mai multe demersuri și „daruri” pe care le-a trimis conducătorilor politici și militari de la Sibiu, a primit, în 1723, aprobarea de a înființa o tipografie eparhială, tipografie ce a funcționat până în jurul anului 1830. În acele vremuri grele, Damaschin a rămas singurul luptător pentru drepturile conaționalilor săi (11).

Până la mutarea la cele veșnice a reuşit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă. Vroia ca de aceste cărți în românește să se bucure și românii din Transilvania, Banatul Timișoarei şi din districtul Aradului, și ei aflați sub stăpâniri străine.

Prima carte care vede lumina tiparului sub păstorirea episcopului Damaschin a fost un Ceaslov (1724), fiind urmat de o carte intitulată Învăţătură despre șapte taine. În anul următor (la 31 ianuarie 1725) apărea o Psaltire. Aceasta este ultima carte tipărită din porunca şi cu grija episcopului Damaschin, cel care avea să se mute la cele veșnice în anul 1725. Tiparnița înființată de el va continua însă și în anii următori să dea la lumină alte lucrări traduse de acesta, prin purtarea de grijă a urmașilor săi (12).

Traducerile sale au fost valorificate de urmașii săi în scaun și de ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare ce îi aparțin lui Damaschin Dascălul consemnăm: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, și chiar Mineiele revizuite și tipărite de episcopii Chesarie și Filaret între 1776-1780, dar și alte lucrări (13). Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele rămase de la Damaschin.

Cărți care purtau amprenta episcopului Damaschin au continuat să apară și la mai mulți ani după trecerea la cele veșnice a vrednicului ierarh. Astfel, edițiile Octoihului de la Râmnic își au rădăcinile tot în traducerile episcopului Damaschin, fapt susţinut şi de episcopul Iosif al Argeșului, la anul 1811 (14).

Așadar, un mare patriot, episcopul Damaschin Dascălul, fin cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavă, a avut un mare rol în românizarea cărților de slujbă, conștientizând că poporul avea nevoie să audă Liturghia în limba pe care o cunoștea. A dorit ca toate cărțile sale să circule în toate străvechile teritorii românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania și Banat), contribuind și el la formarea unei conștiințe naționale românești.

Note:

  1. Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 3-4, p. 869.
  2. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX (2007), nr. 5-8, p. 140.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a II-a, București, 1994, p. 328.
  4. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 141.
  5. Ibidem.
  6. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 328.
  7. În urma războiului turco-austriac, încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de către austrieci si rămasă sub ocupație o bună perioadă de timp până în anul 1739, dată la care a fost realipită Țării Româneşti printr-un nou tratat de pace, de această dată încheiat la Belgrad.
  8. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 142.
  9. Ibidem.

10.  Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, p. 871-872.

11.  Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 143.

12.  Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – episcopul Damaschin Dascălul, în volumul „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 830-841.

13.  Ibidem.

14.  Ibidem.

Pr. Florea Aurel

Ahp @ iunie 15, 2017