Ultimele Articole

10.06.2016 – Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea: Moşteniea uităţii şi adevărului în Biserică peste veacuri

02.06.2016 – MĂSURA IERTĂRII CREȘTINE

01.06.2016 – Din ruga Sfântului Antonie

17.05.2016 – In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă

10.06.2016 – Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea: Moşteniea uităţii şi adevărului în Biserică peste veacuri

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite

Duminica a VII-a după Sfintele Paşti, care urmează îndată după Înălţarea la cer a Domnului, este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (anul 325). Ei sunt cei care au apărat credinţa în dumnezeirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au formulat-o în scris, în primele şapte articole ale Simbolului de credinţă (Crezul).

Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea li se cuvenea prinosul nostru de recunoştinţă şi de cinstire, printr-o Duminică în care toţi fiii Bisericii Ortodoxe să-şi îndrepte gândurile, cu evlavie şi în duh de rugăciune, către acele personalităţi ale creştinismului primar din veacul al IV-lea, participanţi la cel mai important sobor, convocat de primul împărat creştin, Constantin cel Mare. Asemenea sărbători întâlnim în calendarul ortodox şi la Duminica a IV-a după Rusalii, închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, sau la Duminica a XXI-a după Rusalii, închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Duminica a VII-a după Paşti este aşezată între momentele de maximă trăire duhovnicească ale Învierii, respectiv Înălţării Domnului şi Pogorârii Duhului Sfânt, momente în care este concentrată istoria mântuirii.

Un moment istoric pentru viaţa Bisericii

Duminica Sfinţilor Părinţi ne pune în faţă un moment istoric, în care Biserica, prin cei mai de seamă fii ai ei, Sfinţii Părinţi, după trei  secole de suferinţe şi prigoane, pornite din partea lumii păgâne, se arată biruitoare şi asupra celor din urmă duşmani, proveniţi chiar din interiorul ei. Este vorba despre susţinătorii celui mai primejdios eretic, Arie, care prin viclenie, reuşise să-i atragă pe mulţi creştini, îndepărtându-i de la credinţa lor în Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. El interpreta eronat şi tendenţios Sfânta Scriptură, înţelegând raţional naşterea Fiului din Dumnezeu Tatăl. Pentru a-i abate pe creştini de la adevărul suprem al Dumnezeirii Fiului, îi transpunea pe un alt plan al gândirii, trecând de la Naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl, la naşterea trupească. El nu ţinea seama de relaţia din cadrul Sfintei Treimi, dintre Tatăl şi Fiul, care era de altă natură, spirituală şi nu fizică. Iar eroarea prindea rădăcini în mintea oamenilor simpli, rătăcindu-i de la credinţa lor ortodoxă.

Astfel, bucuria şi pacea, dobândite cu mari sacrificii de către Biserică, fiind puternic ameninţate de pericolul ereziei, marele şi înţeleptul împărat, Sfântul Constantin a convocat în anul 325 într-un sinod, forul suprem al Bisericii universale, pe toţii episcopii şi părinţii din imperiu, în cetatea Niceii, capitala Bitiniei. Sfinţii Părinţi au putut să analizeze erorile apărute, să elucideze teologic problemele ridicate de Arie şi în final să-l condamne pe el şi erezia lui, fixându-se în scris egalitatea şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl, precum şi Naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl. Nu trebuie uitată bunăvoinţa, evlavia şi credinţa, dar mai ales smerenia primului împărat creştin, prezent la sinod, care şi-a arătat cinstea faţă de toţi sfinţii părinţi veniţi aici, ce încă purtau rănile din timpul prigoanelor.

Rugăciunea permanentă pentru unitatea Bisericii

Biserica noastră, prin rânduieli şi slujbe, are ca obiectiv permanent zidirea sufletească a fiilor ei. Lucrarea sa învăţătorească este concentrată în Sfânta Evanghelie, ce se citeşte la Sfânta Liturghie. Şi în această Duminică, dogma fixată de Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea se regăseşte în relatările Sfântului Evanghelist Ioan, care redă cuvintele Mântuitorului din rugăciunea făcută pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, rostită înainte de prinderea, judecata, Patimile şi Răstignirea Sa, rugăciune către Tatăl Ceresc, prezentându-I misiunea pe care o împlinise pe pământ. Vorbeşte ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: “Aceasta a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 1-3).

Preaslăvirea este făcută de Tatăl şi de Fiul. Este o reciprocitate, care relevă atât dumnezeirea Tatălui, cât și a Fiului. Căci opera de mântuire împlinită de Fiul vine în întâmpinarea voii Tatălui, pentru ca toți oamenii să aibă viață veșnică, viaţă pentru care au fost creați de El dintru început. “Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ… Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 4-5).

Oamenii au cunoscut mântuirea venită de la Dumnezeu Tatăl, prin cuvintele Fiului (Ioan 17, 9). Şi aceasta pentru că Mântuitorul zice: “Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele” (v. 10). Este o unitate fiinţială a Fiului cu Tatăl. Fiul se regăseşte în Tatăl aşa cum Tatăl se regăseşte în Fiul. Aici se afirmă deofiinţimea Lor, confirmată în rugăciunea Mântuitorului, făcută către Tatăl: “Păzeşte-i (pe apostoli) în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat, ca să fiu una, precum suntem şi Noi” (v. 11).

Pentru aceasta se ruga Mântuitorul Tatălui ceresc, încheind lucrarea Sa pământească, pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeirea Sa, căci El de la Tatăl venise. Aşa se rugase El atunci, aşa se roagă acum Sfânta Biserică, pentru ca oamenii să fie toţi una în credinţa lui Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul lumii: „După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău

Ahp @ iunie 10, 2016

02.06.2016 – MĂSURA IERTĂRII CREȘTINE

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

…. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îi voi ierta? oare până de şapte ori?“ Iisus i-a zis: „Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte“….iar după acest răspuns scurt al Mântuitorului urmează imediat în capitolul 18 al Evangheliei după Matei, magistrala pildă a datornicului nemilostiv sau neiertător, rostită de Iisus Hristos nu cu mult timp înainte de pătimirea Sa, în cel de-al treilea an al evanghelizării omului.

Nu este nici un fel de mirare că acest tip de întrebare își găsește rezonanță chiar în temperamentul coleric al lui Petru, el care este prezentat în câteva ipostaze ale Sfintei Scripturi conform cărora, așa cum se spune în popor „mai bine tăcea, decât să fi vorbit” ( vezi întâia vestire a patimilor din Evanghelia de la Matei cap.16 și răspunsul lui Petru surprins la versetul 22 „Fie-Ţi milă de Tine, Doamne!, asta să nu Ţi se întâmple!“ sau momentul cinei celei de taină istorisit de toți cei patru evanghelisti și răspunsul aceluiași Petru: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi-n temniţă şi la moarte…“ sau Doamne, de ce nu pot să Te urmez acum? Viaţa mi-o voi pune pentru Tine!…“.)

Se întâmplă de multe ori să vorbim mai mult decât este necesar într-o conjunctură anume riscând să cădem din sfințenia vorbei în povara bârfei sau a insultei. Și odată ce își face apariția vorba nepotrivită în locul tăcerii, decalogul înțelepciunii care zice de nouă ori să taci, iar a zecea oară să vorbești, și atunci puțin, intră în desuetitudine, locul său fiind luat de urâciunea vorbirii neorânduite. ( vezi Epistola Sobornicească a Sf. Iacob cap.3 intitulat „Limba. Înțelepciunea cea de sus”). Momentul în care libertatea de opinie a celui de lângă tine capătă un caracter ofensator la adresa ta ca persoană, este punctul de plecare din care un creștin adevărat începe să se nască, să crească și să tindă spre desăvârșire în Dumnezeu. El învață astfel să treacă cu vederea, să îngăduie, să ierte sau chiar uneori să nu-i pese de jignirile ofensatoare care îi sunt aduse de cei din jurul său pornind chiar  de la îndemnul de aur al Mântuitorului Iisus Hristos:  de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre. ( Matei cap.6 v.14/15 )

Altfel spus, virtutea noastră nu se arată numai atunci când suntem mângâiați (cu mângâierea şi fiarele devin mieluşei – zice proverbul), ci atunci când suntem insultați, în funcţie de reacţia noastră la insulta primită, trecem sau nu trecem testul! Dacă împlinim porunca lui Hristos: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă (Lc. 6, 28), suntem un creştin model. Dacă ne împotrivim şi răspundem jignirii cu altă jignire, atunci cădem şi noi la nivelul celui ce ne-a jignit. „Pe de o parte, îl jigneşti pe cel ce te jigneşte, pe de altă parte, te străduieşti să semeni cu el. Spune-mi, dacă îl acuzi pe cel care te jigneşte, de ce păcătuieşti făcând şi tu aceleaşi fapte?” (Sf. Ioan Gură de Aur). Pentru a fi cât mai obiectivi în cele spuse vom enunța în cele ce urmează un scenariu simplu care pe nici unul dintre noi nu ne ocolește. Să zicem că ne-a jignit vecinul nostru. Ne-am supărat? O să avem insomnii. De ce? Pentru că vorbele lui ne-au atins. Le-am pus la inimă. Dacă ne-ar fi dat un sfat bun, l-am fi aruncat ca pe un gunoi şi am fi rămas la fel de liniştiți. Vedeți cum funcţioneză? Şi de ce funcţionăm aşa? Pentru că înăuntrul nostru stăpânesc patimile necurate care nu suferă să fie lovite, de aceea ne şi chinuiesc. Să luam aminte: Ieri ne-a jignit vecinul nostru şi am pierdut tot somnul. Mâine ne va jigni o rudă şi iar nu vom avea somn liniștit. Poimâine ne va jigni colegul nostru şi iarăși vom rămâne nedormiți. Şi asta până unde va merge? Vom lăsa patimile să ne distrugă? Trebuie să facem ceva! Să închidem gura lumii nu putem. Putem însă să facem altceva: să închidem urechile noastre, ca tot ceeea ce auzim să nu coboare la inimă şi să ne tulbure patimile. Cu alte cuvinte, va trebui să luăm atitudine faţă de „loviturile” pe care le primim. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă şi o „reţetă”. „Spune-mi, dacă cineva zice că soarele este negru, pe cine afectează? Pe soare sau pe el? Cu siguranţă că pe el însuşi.” Acelaşi lucru este valabil şi pentru cel care ne jigneşte. Pe sine se jigneşte, pe el se batjocoreşte. „Cel ruşinat nu este cel care aude înjurăturile, ci cel care le rosteşte.” Şi peste toate îţi foloseşte să împlineşti porunca Domnului: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri (Lc. 6, 28). Astfel, noi ne vom sfinţi şi se va odihni sufletul nostru, în timp ce acela care ne jigneşte se va tulbura şi se va osândi.

Nu cumva suntem și noi vinovați?

Într-adevăr, de ce ne jigneşte aproapele? Fără motiv? Nu cumva suntem și noi vinovați? Nu cumva l-am supărat? Sigur, undeva avem și noi o vină! „Ceartă de unul singur nu iese!” Aşa că n-ar strica să ne asumăm și noi  răspunderea propriilor fapte! Sfântul Nectarie de Pentapolis avea muncitori la mănăstire la Eghina. Pe când munceau în soare, a mers sfântul şi le-a dat un sfat. Aceştia s-au înfuriat şi s-au pornit împotriva lui cu cuvinte necuviincioase. Sfântul s-a retras şi şi-a făcut autocritica. Nu a spus: „Eu sunt mai mare, eu îi hrănesc şi ei se poartă astfel cu mine?” Ci, ca un smerit ce era, s-a gândit: „Sunt muncitori, muncesc asudaţi în soare, şi mă duc şi eu peste oboseala lor să le fac reproşuri. Eu sunt de vină.” S-a smerit, şi-a asumat răspunderea, şi-a cerut iertare şi aceia s-au liniştit!

Cea mai buna reteta este iertarea

Cea mai bună rețetă de iertare o auzim citindu-se în biserici, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Nu este lungă și nici nu necesită multe ingrediente: “Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatal vostru cel ceresc vă va ierta greselile voastre. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei cap.6, v.14-15). Aceasta rețetă ne ajută să creștem în asemanarea cu Dumnezeu. Nu necesită mult timp prepararea ei, dacă luam în seamă ceea ce spune avva Alonie în Pateric: “De va voi omul de dimineața până seara ajunge la măsura dumnezeiască!”. Cei ce doresc viața veșnică întru fericire, trebuie să încerce această rețetă. Dumnezeu dăruiește celor care o încearcă o putere dincolo de cea înțeleasă în mod obișnuit. Iertarea nu-i ușoară, e chiar imposibilă atunci când omul rămâne la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune că este ușor să ierți. De aceea, omul care nu poate ierta ușor trebuie să înceapă iertarea cu rugăciunea pentru vrăjmași. De ce a legat Dumnezeu iertarea Sa de iertarea noastră? Pentru că dorește ca omul sa fie părtaș vieții Dumnezeiești. Trebuie știut că cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Și cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi nici pe Dumnezeu.  Sfântul apostol Ioan spune: Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe aproapele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte aproapele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede”. Este de evitat să ne mai certăm, să ne mâniem sau să ne enervăm, chiar dacă aparent mulți motivează că s-ar elibera de ură, de răzbunare sau de răutate. Același apostol Ioan continua spunând: Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face binele, din Dumnezeu este; cel ce face răul, nu L-a văzut pe Dumnezeu”. Ajungem să trăim în pace cu toți semenii, iar prin har tindem spre asemănarea cu  Dumnezeu, nu mai răspundem răului cu rău. Suntem deschiși să îmbrățișăm orice om. Ajungem să facem din inima noastră o inimă pentru întreaga creație. Nu mai suportăm să auzim sau să vedem nici cel mai mic rău în lume. Așa înțelegem de ce Sfântul Isaac Sirul se ruga cu lacrimi tot timpul nu doar pentru vrăjmașii adevarului, ci și pentru animale. El mărturisește că o inimă iubitoare este inima care arde pentru toată creația, pentru oameni, păsari, animale, pentru toata creatura. Rețeta iertării nu este o rețetă pe care rebuie să o încercăm din când în cand, ci ea trebuie aplicată în fiecare clipă a vieții noastre. Considerați-o mâna întinsă de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. 

Ahp @ iunie 2, 2016

01.06.2016 – Din ruga Sfântului Antonie

Postat in: Poezie Religioasa | Comentarii oprite

„Oare, ce fac îngerii elefanților după ce aceștia se duc să moară?
Cu trupurile lor mari şi grele, cu umbrele lor nesfârșite,
Pe ce drum urcă pentru a se întoarce la stele?”
Aşa se ruga în pustie Sfântul Antonie când diavolii se odihneau.
Gândea toate gândurile negândite spre a înțelege
Rosturile lumii nevăzute şi necunoscute.
Privea grăunți de piatră şi se întreba: „Oare, dacă îngerii
Elefanților răsar ca grâul din boabe şi tot cresc aşa
Până la moarte cine îi va mai putea măsura?
Sunt în cer tronuri pentru acești uriași ce încet
Se ridicau ca niște cortine grele şi vechi?…”
Sfântul Antonie sprijinit înainte vedea
Nesfârșite imperii de îngeri pentru toate vietățile lumii
Care umblă prin cer, peste pământ şi în apă, fiecare
Mureau şi îngeri șiruri, șiruri infinite urcau.
Undeva dincolo de dunele deșertului se făcea o cetate
Cu ziduri înalte împresurată şi multe porți ferecate.
Spre ea şi din ea se duceau de parcă veneau
Cohorte, legiuni, trupe şi mulțimi nesfârșite de îngeri…
Înaintea tuturor îngerilor de elefanți i se părea
A fi un înger de elefant cu chipul său.

Ahp @ iunie 1, 2016

17.05.2016 – In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Mitropolitul de veşnică pomenire Nestor Vornicescu (1 octombrie 1927Lozovajudețul Lăpușna, azi Republica Moldova – d. 17 mai 2000)a avut pentru românii din jurul ţării sau pentru cei din diasporă o atitudine pozitivă şi activă, explicabilă şi pentru faptul că originea sa este dintr-o provincie ocupată de bolşevismul sovietic. Ca teolog, îl interesau, în principal, relaţiile interortodoxe privite istoric, ajungând la concluzia că şi în condiţii vitrege au existat „fapte de iubire frăţească şi de solidaritate, acte cu semnificaţie profund creştină”.

În acest sens, Nestor Vornicescu a elaborat un studiu, „Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă”, publicat în volumul „Contribuţii aduse de slujitori bisericeşti pentru Independenţa de Stat a României, în anii 1877-1878” (Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1978). Este vorba despre finalizarea şi sfinţirea bisericii de la Poradim (Bulgaria) de către români. Lucrarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care se remarcă erudiţia şi acribia sa ştiinţifică, are ca obiect de studiu ctitorirea de către români a bisericii ortodoxe din localitatea Poradim din Bulgaria, astfel încât comunicarea noastră se bazează, în principal, pe această carte.

Lupta de păstrare a credinţei şi identităţii naţionale

Nestor Vornicescu numeşte această zidire bisericească un act şi un fapt pilduitor de întrajutorare ortodoxă, în condiţii istorice şi politice deosebit de delicate, sprijin spiritual şi material manifestat „totdeauna atunci când creştinătatea din această zonă a Europei a trecut prin grele impasuri” datorate politicii otomane de nesocotire a drepturilor ginţilor la săvârşirea serviciului divin în limba maternă, a tendinţei specifice oricărui imperiu, de deznaţionalizare forţată a etniilor prin desfiinţarea totală a organizării vieţii creştine a popoarelor subjugate.
Se cunoaşte faptul că, sub Imperiul Otoman, popoarele creştine din Balcani n-aveau dreptul la locaşuri sfinte, iar bisericile existente, puţine la număr, au fost transformate în moschei, aşa cum s-a întâmplat şi cu ctitoria lui Ion Asan de la Târnovo, datând din secolul al XIII-lea. Spre a asculta cuvântul lui Dumnezeu în limba lor şi pentru închinare, creştinii sud-dunăreni au „inventat” şi alte forme de rezistenţă prin credinţă: au construit biserici pe jumătate în pământ pentru a nu atrage atenţia, cazul bisericii din Bela din Bulgaria, unde a stat ţarul rus Alexandru, în 1878. Alteori, bisericile aveau în loc de clopote, interzise de otomani, ceasornice pe turnurile de piatră, care vesteau ora închinăciunii pentru musulmani. Au existat şi licăriri de speranţă pentru creştinii ortodocşi din spaţiul bulgar. Sultanul Abdul Mejid a semnat, în 1839, o dispoziţie pentru exercitarea liberă a cultului ortodox, întărită în 1839 prin decretul „Hati Humaium”, dar în general ortodocşii au fost, în continuare, persecutaţi.

„Otomanii întrebuinţau, afirmă Nestor Vornicescu, toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul în teritoriile pe care le aveau sub suveranitate sau în stăpânire directă, urmărind [...], odată cu distrugerea fiinţei naţionale, a tradiţiilor acestor popoare, considerând că astfel vor fi constrânse să-şi uite şi sfânta credinţă ortodoxă a strămoşilor.”

Pilda bisericii din Poradim, Bulgaria

Cu atât mai mult merită apreciată fapta de întrajutorare ortodoxă, cum o numeşte Nestor Vornicescu, adică a bisericii din Poradim, sat din Bulgaria aşezat între Plevna şi Griviţa. Aici, la Poradim, se afla cartierul general al domnitorului Carol I, care a avut, alături de comandanţii oştirii române, un rol determinant în câştigarea războiului şi eliberarea popoarelor balcanice. În Memoriile sale, domnitorul român consemnează dorinţa locuitorilor bulgari de a se elibera, precum şi bunăvoinţa acestora pentru armata română, preotul bulgar din Poradim fiind interpretul şi omul de legătură dintre cartierul general român şi populaţia bulgară, preot distins după război de autorităţile româneşti cu decoraţii (decorat fiind şi primarul din Poradim).

Mărturii în acest sens au lăsat posterităţii şi alţi participanţi la război. Veteranul Ştefan Georgescu scrie că ostaşii români „pretutindeni erau întâmpinaţi cu bucurie, localnicii primindu-i ca pe liberatorii lor”. Colonelul I. Manolescu afirmă că localnicii bulgari, îmbrăcaţi sărbătoreşte, îi primeau cu flori pe aliaţi (români şi ruşi), în frunte cu preoţii bulgari şi autorităţile administrative, mulţi dintre preoţii ortodocşi bulgari înrolându-se voluntar pentru eliberarea ţării lor. Alţi tineri bulgari s-au instruit în Principatele Române pentru a participa la războiul din 1877-1878. Cu prilejul primirii drapelului de luptă la Ploieşti, un veteran bulgar, Teco Petcov, le-a urat „să treacă acest drapel prin întregul pământ [...], să fugă din faţa lui păgânii, răul şi necinstea şi să se intoneze pacea, libertatea şi bunăstarea”.

Pentru terminarea zidirii bisericii, domnitorul Carol I a dispus aducerea din Principate a meseriaşilor zidari, tâmplari, dar şi pictori şi, astfel, în numai o lună, în septembrie 1877, s-a terminat zidirea, tencuirea şi zugrăveala bisericii, în condiţiile de război. Urma ca sfinţirea bisericii să aibă loc la 2 octombrie 1877, de un sobor de preoţi ortodocşi români, în frunte cu Episcopul Râmnicului – Noul Severin, Atanasie Stoenescu, cu binecuvântarea Mitropolitului Primat Calinic Miclescu. Protoiereul Teleormanului, Ioan Sachelarie, a primit de la Episcopul Atanasie Stoenescu o telegramă, la 29 septembrie 1877, prin care îi comunică faptul că „azi, cu ajutorul Domnului, plec din Craiova a merge la Poradim, prin Turnu Măgurele, pentru sfinţirea unei biserici”. Însuşi Mitropolitul Primat îi telegrafiază protoiereului: „Ordonăm Cucerniciei Tale a te pune la dispoziţia fratelui Episcop de Râmnic şi a-l însoţi în călătorie la Poradim”.

Sfinţirea bisericii din Poradim nu s-a putut realiza pe 2 octombrie 1877, întrucât Episcopul Atanasie „a întâmpinat anevoinţă la transport”: ploile abundente şi lapoviţa cu zăpadă căzute timp de două săptămâni au făcut ca Dunărea să distrugă 32 de pontoane ale podului de la Turnu Măgurele. Restabilit podul, pe 7 octombrie 1877, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române trece în Bulgaria, iar la 9 octombrie 1877 are loc sfinţirea bisericii din Poradim. La eveniment au participat „preoţii militari ai regimentelor”, ostaşi români şi ruşi, localnici ortodocşi din Poradim şi din statele învecinate. Evenimentul a fost unul remarcabil şi remarcat în presa vremii. Chiar a doua zi după sfinţire, Mitropolitul Primat Calinic este înştiinţat, printr-o telegramă, trimisă chiar din Poradim, despre desfăşurarea ceremoniei religioase: „Ieri, cu ajutorul Celui Prea Înalt, a avut loc sfinţirea bisericii de aici din Poradim, în prezenţa (…) obştei acestui sat. Hramul s-a hotărât a fi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Cu această ocazie s-au ridicat rugăciuni către Cel Atotputernic ca să ajute şi să protejeze oştirile ruso-române ­d’inaintea Plevnei. Sfinţia Sa Protopopul din Turnu Măgurele a săvârşit sfinţirea”.

Biserica de la Poradim a fost înzestrată de români şi cu un clopot. Toţi cei care vorbesc în lucrările ce ne-au lăsat despre ziua de 9 octombrie – Poradim subliniază semnificaţia acestui dar: „Până la acea dată nici un sat bulgar nu avea voie să aibă clopot la biserică, şi, în acea zi, pentru întâia oară după veacuri de tăcere, creştinii din localitate şi din împrejurimi au auzit sunetul sonor al clopotului, ca un glas al dezrobirii ţării lor”.

Dragostea românilor pentru fraţii creştini de la sud de Dunăre

Această întrajutorare ortodoxă românească, la care face referire Mitropolitul Nestor Vornicescu, s-a desfăşurat de-a lungul istoriei, Biserica noastră strămoşească donând locuitorilor din sudul Dunării bani, ceară, alimente, reparând, restaurând şi înzestrând cu cărţi şi odoare bisericeşti locaşurile sfinte. Neagoe Basarab ctitoreşte biserica Mănăstirii din Oriahoviţa, la fel fac Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Mitropolitul Ungrovlahiei, Ştefan, zideşte şi zugrăveşte, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Biserica „Sfântul Pantelimon” din Vidin şi Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şistov. Şi exemplele ar putea continua.

Sunt acte şi fapte de întrajutorare bisericească recunoscute ca atare de intelectualii şi ierarhii oneşti din ţara vecină. Climent al Târnovei mărturisea: „România a arătat filantropie şi ospitalitate în diferite împrejurări critice ale poporului nostru şi a arătat sentimente de compătimire pentru nenorocirile şi suferinţele lui, pe care le-a pătimit sub dominaţia turcească”.

Terminarea zidirii şi a picturii, sfinţirea bisericii din satul bulgar Poradim de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, cu sprijinul şi concursul oştirii române, a comandamentului acesteia, în frunte cu domnul Carol I, demonstrează necesitatea solidarităţii creştine ortodoxe chiar şi în condiţii vitrege, sprijinul moral şi material al autorităţilor religioase şi politice româneşti pentru fraţii de sânge sau întru Hristos din sudul Dunării, spiritul de autentică frăţietate şi toleranţă religioasă, de întrajutorare ortodoxă a românilor de-a lungul vremurilor, de la începutul istoriei şi până în zilele noastre, în condiţiile integrării împreună în UE.

Dr. Tudor Nedelcea

Ahp @ mai 17, 2016

05.05.2016 – Paralelă între Rugăciunea din Grădina Ghetsimani și Rugăciunea Domnească

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Prof. Alexandru Gheorghe Vanciu

Omul a fost creat o ființă care să trăiască în comuniune, după modelul treimic. Omul trebuind să trăiască întreaga viață în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Această legătură dintre om și Creator realizându-se prin rugăciune și manifestarea sentimentului de iubire: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca X, 27), căci în această poruncă se cuprinde toată legea și proorocii.

Acest sentiment al iubirii omul îl poate învăța de la Dumnezeu care și-a manifestat iubirea față de el încă de la creare. Omul a fost creat, prin sfatul treimic, la finalul genezei ca „după cum atunci când un împărat urmează să vină într-un oraș este nevoie să mearga înainte însoțitorii și toți ceilalți, ca să pregătească palatul împărătesc și așa intră împăratul în palat, în acelaș chip și acum. Vrînd Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat și stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuință frumoasă, lumea” (1). Însă Dumnezeu i-a arătat mai multă dragoste prin faptul că, după ce l-a creat din țărână și a „suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere I, 7), i-a zidit Dumnezeu o „grădină în Eden spre răsărit” (Facere II, 8 ) și aici a poruncit să trăiască omul. Aici de multă cinste s-a împărtășit omul „pentru ca și vederea raiului și petrecerea acolo să-i pricinuiască multă plăcere și să-l îndemne să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-I fie recunoscător” pentru binefacerile pe care le primise fără a se osteni în vreun fel (2).

Însă omul nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu, ci s-a lăsat condus de îndemnul diavolului care luase înfățișarea șarpelui șarpelui – acesta fiind cel mai înțelept animal. Consecința acestei neascultări a fost pierderea slavei divine care îi acoperea, căci dacă înainte de cădere erau „goi și nu se rușinau” ( Facere II , 25 ), acum se sfiau și se ascundeau, motiv pentru care și-au cusut frunze ca îmbrăcăminte. Cea de-a doua consecință a fost cea vestită de Domnul, adică moartea, însă nu una moarte sufletească ci una trupească. Acest lucru se datorează faptului că sufletul este de origine divină, iar diavolului nu i-a fost îngăduit să se apropie de el, cu toate că și latura spirituală a vătămat. Acest fapt ni-l descoperă Mântuitorul prin pilda samarineanului milostiv, în care ne este descrisă starea omului căzut între tâlhari „lăsându-l aproape mort” (Luca X, 30)

Faptul că omul nu a pierdut comuniunea cu Dumnezeu după căderea în păcat, ci a rămas supus voii Sale, ne este arătat foarte clar în două pasaje scripturistice. În primul rând, putem vorbii de momentul când Fecioara Maria a primit de la arhanghelul Gavriil vestea unei nașteri supranaturale fără participarea părții bărbătești. Între aceasta și strămoasa Eva se poate face o paralelă căci „i-a zis Evei Domnul că în scârbe va naște fii, dezleagă această scârbă bucuria care o aduce fecioarei Îngerul zicând: „Bucură-te cea plină de dar dăruită”. Și fiindcă Eva a fost blestemat de către Dumnezeu, Maicii Domnului i se zice „Blagoslovită”, adica „cea lăudată”(3), fericită că avea să devină vas ales în care va sălăjlui Dumnezeu. Deși aceasta s-a arătat îndoielnică la început, întrebându-se : „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca I, 34). Acest fapt însă nu se datorează necredinței, ci mai degrabă faptului că niciodată în istoria lumii nu se mai întâmplase o astfel de minune, ca o fecioară să zămislească,  motiv pentru care îngerul nu a pedepsit-o precum făcuse cu proorocul Zaharia. Cu toată nedumerirea fecioarei însă, la finalul discuției dintre ea și arhistrateg, femeia a răspuns: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38) sau cu alte cuvinte „fie voia Ta”, arătându-se supusă întru totul și încredințându-și viața voinței lui Dumnezeu. Sfântul Teofilact a tâlcuit acest verset și a zis despre fecioară: „Panaghidă sunt de zugravit, ceea ce voiește Zogravul să zugravească, ceea ce voiește, facă Domnul, întrucât și ce mi-a zis mai înainte:„Cum va fi aceasta”, nu a fost a necredinței, ci a poftirii de a învăța chipul săvârșirii”(4).

Iar cel de-al doilea moment este legat de persoana Mântuitorului Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Acesta fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, pe întreaga perioadă a activității Sale pe pământ, s-a supus voii Tatălui. Acest fapt îl evidențiază de mai multe ori Sfintele Evanghelii, însă într-un mod mult mai evident în rugăciunea Tatăl nostru și rugăciunea din Grădina Ghețimani. Primul eveniment este redat de evangheliștii Matei (cap. VI) și Luca (capitolul XI), atunci când Mântuitorul Iisus Hristos îi învață pe ucenici cum să se roage. Una dintre cererile acestei rugăciuni adresată Tatălui ceresc fiind „Facă-se voia Ta”, adică a Tatălui. O exemplificare concretă a acestei solicitări este momentul rugăciunii din grădina Ghețimani, redat de primii trei evangheliști.

În ceea ce privește rugăciunea „Tatăl nostru”, cei doi evangheliști o redau în momente și în moduri diferite. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul VI, 9 plasează acest moment imediat după rostirea predicii de pe munte când Iisus Hristos le mai dă câteva sfaturi despre milostenie, rugăciune și post. Spre deosebire de acesta Sfântul Luca o redă după trimiterea celor șaptezeci și doi de ucenici „în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină”( Luca X, 1) și poposirea în casa Martei și a Mariei. Acestă întâmplare s-a petrecut „pe când Se ruga Iisus într-un loc. Cînd a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne , învață-ne să ne rugăm, cum a învațat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca XI, 1).

Această diferență de timp dar și a formei textului i-a făcut pe comentatorii biblici să își formeze două păreri: prima care spune că Mântuitorul ar fi rostit această rugăciune de două ori în împrejurări diferite, iar cea de-a doua că ar fi fost predicată o singură dată și numai relatarea ei este diferit făcută de cei doi evangheliști. Dintre aceștia, biblistul Klei susține varianta Sfântului Luca ca fiind corectă căci zice: „dacă le-a spus-o Iisus Ucenicilor cu ocazia predicii depe munte, atunci cererea ucenicului, redată la Luca XI, 1, este nejustificată… La Luca vorbește despre originalitate chiar scurtimea  caracteristică a ei, contrar amblului dela Matei. Și această temelie istorică, pe care rugăciunea o are la Luca, este și mai sigură, pentrucă este firesc să pue în gura Mântuitorului un model de rugăciune mai scurtă, deoarece în Predica depe munte tocmai o astfel de recomandare se face”, iar în concluzia acestor idei afirmă: „Întâi nu este precizat că ucenicul, a fost unul dintre cei cari ascultaseră și Predica depe munte. Deasemenea chiar admisă această ipoteză, pentrucare dealtfel nu se întrevede nici o dovadă… se poate ca ei înșiși no țineau ca atare și așa folosiră ocazia menționată de Luca, un tânăr să roage pe Iisus să le de-a model de rugăciune și Iisus a putut să repete, în părțile ei esențiale, aceeaș rugăciune”(5).  Alți comentatori susțin varianta redată de Evanghelistul Matei ca fiind mai exactă și completă. Între cei ce promovează acestă variantă se numără Bleek, Olshausen, Neander și Goder. Susținând textul rugăciunii din Evanghelia după Matei, Lagrange afirmă că acest text este primul întrucât „toate liturghiile, chiar și cea mai veche (aceea a „învățăturii celor doisprezece Apostoli”, care datează din secolul al II-lea), au forma sfântului Matei”(6). Această variantă a fost păstrată în cultul bisericii dreptmăritoare până în prezent, însă, a fost cu neputință comentatorilor biblici să ajungă la o concluzie comună. Mai trebuie precizat că Sfântul Evanghelist Matei a făcut parte dintre ucenicii Mântuitorului și datorită acestui fapt a putut asculta direct cuvintele Acestuia, spre de Sfântul Evanghelist Luca cea fost discipol al ucenicilor Învățătorului.

În ceea ce privește versetul „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, nu este nici o diferență între cei doi evangheliști. Acestă propoziție face parte din gruparea de cereri cuprinsă în rugăciunea domnească, aflându-se în legătură cu adresarea directă: „Tatăl nostru Carele ești în ceruri”, cu alte cuvinte omul cere Tatălui ceresc să își petreacă această viață după voia Sa, asemănându-se îngerilor.  Conform tâlcuirii lui Eutimie Zigabinos, expresia „Tatăl nostru” se referă deopotrivă și la Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh „ca creator, ca tutore, ca pregânditor și învățător”, putând a se „referi la fiecare din acestea separat și în comun, la una Dumnezeire care este în toate acestea”(7).

Revenind la expresia „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, aceasta face referire la un cer spiritual redat de cele mai multe ori în Scriptură prin pluralul „ceruri”. Această lume imaterială este populată de îngeri, ființe raționale netrupești create de Dumnezeu înainte de lumea materială. Iar aceste ființe „se caracteizează printro totală și superbă supunere față de Creatorul lor, pe Care neîncetat Îl laudă și pe care Îl slujesc în misiunile speciale primite de la El. Ei însumează etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu”(8). Îngerii însă sunt superiori omului prin faptul că ei nu dețin trup și sunt lipsiți de partea poftitoare, precum și de iuțimea sufletului pe care omul le deține. Acest lucru îl afirmă și Sfântul Maxim Mărturisitorul care zice că „ în îngeri nu se află pofta ce slăbește vigoarea minții prin plăcere, nici iuțimea ce se înfurie și latră fără cuviință la cei înrudiți, ci numai rațiunea care duce în chip firesc spre prima rațiune pe cei raționali”(9). Superioritatea îngerilor față de om o afirmă și Scriptura atunci când zice:„ l-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri” (Evrei II, 7).

Această stare trebuie să o dobândescă și omul, adică a se asemăna îngerilor și să își pună toate puterile cu care a fost înzestrat spre a câstiga această stare. Căci omul fiind creat bun nici o putere a sa nu i-a fost dată spre a cădea, ci spre a-l ajuta să se ridice. Rațiunea i-a fost dată astfe,l pentru a înțelege și a-L putea căuta pe Dumnezeu, căci „cel ce aduce lui Dumnezeu închinare în chip tainic, numai prin facultatea rațiunii, despărțită de poftă și de iuțime împlinește voia lui Dumnezeu”(10). Însă și celelalte două facultăți ale sufletului, adică pofta și iuțimea, au un rol important pentru dobândirea viețuirii în comuniune cu Dumnezeu, dacă sunt întrebuințate spre acest scop. Astfel cu partea poftitoare a fost înzestrat omul pentru a-și dori acestă evoluție, iar iuțimea sufletului pentru a putea să lupte și să câștige starea de fericire. De remarcat sunt verbele care folosite la modul imperativ, au sensul modului optativ, exprimând astfel o dorință a omului, iar nu o poruncă.

Astfel ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos să cerem prin această rugăciune, anume stare de extremă fericire în care a viețuit omul la început în rai. Căci voia lui Dumnezeu este împlinirea poruncilor. Cererea „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” este strâns legată de cea dinaintea ei, anume „Vie împărăția Ta”, pe care Eutimie Zigabinos în comentariului său le tâlcuiește astfel: „ În împărăția dumnezeească pe pământ , totul se îndrumează și execută după voea înțeleaptă și sfântă a Dumnezeirii. Preocupanții tuturor timpurilor, idealiști și interesați, pentru îndrumarea unei noi ordini sociale în omenire, neglijează mai totdeauna elementele cele mai firești și deci cele mai fericite pentru viața societății date de Iisus, cel ce a venit în lume, a învățat și sa sacrificat pe sine, tocmai pentruca lumea  viață să aibă”(11), căci doar prin aceste lucruri este posibil ca societatea să scape de greșelile care o fac să ducă o viață cu greutăți.

Cu toate acestea cel mai bine se reflectă această cerere în persoana Mântuitorului Iisus Hristos care pe întrega durată a activității Sale pe pământ s-a preocupat de împlinirea voii lui Dumnezeu, precum zice Scriptură: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce ma trimis” (Ioan V, 30) sau la fântâna lui Iacob unde afirmă că „Mâncarea Mea este să fac voia celui ce Ma trimis”(Ioan IV, 34). Din aceste cuvinte reiese faptul că Iisus Hristos în întreaga sa viață pământească a împlinit, voia lui Dumnezeu, care nu era diferită de voia Sa: „Iisus-omul Își pune de acord propria-i voință cu aceea a Tatălui chiar și în momentul extrem când, în noaptea din grădina Ghetsimani, are în față spectrul paharului crâncen al chinurilor pe cruce: Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Pentru ca, imediat, să-și revină și să exclame: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu (Matei XXVI, 39)”(12).Acest moment al rugăciunii din grădina Ghetsimani se petrece după ce Iisus servise Cina împreună cu ucenicii în seara dinainea zilei Azimelor și reprezintă momentul cel mai clar al ascultării omului de Dumnezeu. Rugăciunea este redată de primii trei evangheliști, Sfântul Ioan relatând doar locul unde a mers Iisus în noaptea aceea: „Iisus a iesit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El și ucenicii Săi” (Ioan XVIII, 1). Ceilalți evangheliști precizează că acest loc se afla poalele Muntelui Măslinilor: „au ieșit la Muntele Măslinilor… și au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani” (Marcu XIV, 26-32). Această grădină era una de măslini al cărei nume se traduce „teasc de măsline”.

Mântuitorul a ales acest loc întrucât că a dorit de bunăvoie să vină la patimă, fiindcă aceasta era voia Tatălui de a mântui lumea pe care a iubit-o atât de mult încât „ pe Fiul Său la dat ca cel ce crede să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16) Aceeași idee reiese și din versetul următor: „Iar Iuda vânzătorul cunoștea acest loc, pentru că adesea Iisus și ucenicii Săi se adunau acolo”(Ioan XVIII, 2). Din versetul de mai sus se poate observa că Iisus nu s-a lăsat căutat, ci a ales un loc pe care vânzătorul îl cunoștea, știind cele ce aveau să se întâmple.

Mântuitorul nu este însoțit în grădină decât de cei trei ucenici care participaseră și la schimbarea Sa la față din muntele Tabor: „luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu” (Matei XXVI, 37). Iisus Hristos i-a ales pe aceștia trei datorită faptului că ei cunoscuseră slava Lui și fuseseră încredințați că nu era doar om. Starea de teamă pe care o manifesta Hristos în acele momente este o trăire a firii umane și ne este redată de toți cei trei evangheliști în mod clar prin cuvintele: „a început a Se întrista  și a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este  sufletul Meu  până la moarte” (Matei XXVI, 37-38); „a început a Se tulbura și a se mâhni” (Marcu XIV, 33). Sfântul Luca, în schimb fiind doctor, vine cu o descriere a acestei trăiri mult mai precisă: „Iar El fiind în chin de moarte mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut  ca picăturile de sânge care picurau pe pământ” (Luca XXII, 44). Această stare este una reală, ea poarta numele de hematridesa, fenomen care „se produce în condiții cu totul speciale: o mare slăbiciune fizică, însoțită de o zguduire sufletească, drept urmare a unui emoții adânci, a unei frici mari. Fenomenul constă într-o dilatație intensă a vaselor capilare, dilatație care produce hemoragie. Sângele se amestecă cu sudoarea și acesta este amestecul care iese prin piele, se adună și se prelinge pe tot corpul, în cantitate suficientă, ca să curgă și să cadă pe pământ”(13).

Cât privește rugăciunea rostită către Tatăl: „Părinte dacă voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca XXII, 42), ea este relatată în primele trei evanghelii în mod asemănător. Rugăciunea continuă să ne adeverească faptul că Hristos a fost om cu adevărat, lăsând firea umană să își manifeste starea firească, întrucât era normal ca omul să își dorească viața. De aceea și cere Tatălui „să treacă de la Mine acest pahar”, adică dacă Îi este voia să rânduiască să fie înlăturătă patima, căci la El toate cum sunt cu putință precum relatează Sfântul Evanghelist Marcu: „Avva Părinte, toate sunt ție cu putință” (Marcu XIV, 36 ). Mai departe vedem deplina supunere a omului și manifestarea celor două firi căci zice: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Acest lucru Sfântul Teofilact îl tâlcuiește astfel: „Căci două firi având Cel Unul Hristos, avea cu adevărăt și firești voințe, adică pe cea dumnezeiască și pe cea omenească. Deci voia firea cea omenească să trăiască, întrucât este lucru firesc; apoi, urmând firii celei dumnezeiești, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască – și este deobște a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh – , a primit moartea”(14). Mântuitorul pune în practică ceea ce îi învățase înainte pe ucenici în rugăciunea domnească, căci aceste cuvinte sunt identice cu „Facă-se voia Ta”. Pe de altă parte toate sunt îngăduite și „pentru ca să nu-L cunoască diavolul și să sară asupra Lui- ca asupra unui simplu om – să-l omoare pe El, și astfel să se zdrobească diavolul”(15).

Între Evanghelia după Matei și cea după Marcu, cu toate că par a fi asemănătoare totuși între ele există anumite discrepanță. În Evanghelia după Marcu „rugăciunea Sa, Iisus folosește alocuțiunea aramaică <<abba>> (14, 36), fără a-și introduce cererea sa prin <<dacă este posibil>> (ca în Matei 26, 39), ci prin certitudinea <<toate sunt cu putință Ție>>, și, în sfârșit, folosind cuvântul <<ωρα – ceasul>>”(16). Această rugăciune este rostită de Mântuitorul Iisus de trei ori, din înformațiile din Evanghelia după Matei(17), arătând astfel adevărul și încredințare. Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să privegheze pentru a nu cădea în ispită „căci duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), cunoscând slăbiciunea umană. Acestă frază este singura în care întâlnim antiteza dintre duh-trup/carne, nu cu înțeles platonic, ci cu sensul luptei morale și eshatologice dinlăuntrul omului.

Concluzii

Omul încununează întrega creație, bucurându-se de multă cinste și dragoste din partea lui Dumnezeu. Însă nu a putut să rămână în starea de ascultare față de Creator și a pierdut starea de slavă fiind pedepsit cu moartea trupească. Cu toată această vătămare suferită, omul, nu s-a depărtat definitiv de Dumnezeu, ci a rămas în el o legătură cu Acesta. Această relație este sufletul, care are o origine divină.

Acest este dovedit foarte clar în persoana Maicii Domnului care în momentul vestirii nașterii, cu poate că nu putea înțelege marea taină a nașterii unui prunc din fecioară, a fost deplin supusă voii lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38). Apoi model de ascultare este Mântuitorul Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Rugăciunea din grădina Ghetsimani reprezintă o exemplu clar a învățăturii cuprinsă în rugăciunea domnească, întâmplare rela1tată de toți evangheliștii cu mici diferențe. În acest moment din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos se poate observa clar firea Sa omenească, făptul că Logosul divin s-a făcut cu adevărat om.

Note bibliografice

1Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere I Omilia VIII, PSB 21, EIBMBOR, p.100.

2 Idem, Omila XIII, p. 152.

3 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfinței Evanghelii de la Matei, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 29.

4 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…, p.33.

5 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, Comentarul Sfintei Evanghelii după Matei de Eutimie Zigabinos volumul I, Tiparul tipografiei Cozia a Sfintei Episcopii, Râmnicul Vâlcii 1931, pp. 247-148.

6 Ibidem.

7 Ibidem, p. 241.

8 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției, o însoțire litugică pentru preoți și mireni, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007, p.227.

9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2010, p. 40.

10 Ibidem.

11 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, op.cit., p. 252.

12 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, op.cit., p. 228.

13 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 312.

14 Ibidem.

15 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…,p.396

16 Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopolos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, editura Bizantină, București 2001, p. 340.

17 Aceeaș informație o redă și Sfântul Evanghelist Marcu, iar Luca doar o singură dată.

Ahp @ mai 5, 2016