09.05.2012 – IISUS HRISTOS BIRUITORUL IADULUI

Postat in: Teologie si Viata | ...

Pogorârea la iad a Mântuitorului reprezintă unul dintre cele mai tainice, mai enigmatice şi mai inexplicabile evenimente din istoria omenirii. În lumea creştină contemporană acest eveniment este diferit înţeles.

Care a fost concepţia Bisericii primare? Ce ne spun sursele creştine timpurii despre Pogorârea la iad? Care este poziţia Bisericii Ortodoxe în această privinţă? Ce spun Sfinţii Părinţi? Care este semnificaţia soteriologică a pogorârii la iad a lui Hristos din punct de vedere ortodox? Studiul episcopului Ilarion Alfeyev (Episcop ILARION ALFEYEV, Hristos, biruitorul iadului. Pogorârea la iad în perspectivă ortodoxă, traducere din limba engleză de Cristian Vajea, Editura Sofia, 2009) încearcă să aducă lămurire la toate aceste întrebări, iar părerea unanimă este cuprinsă în scrierile părinţilor; cât de convingător este autorul acestui studiu despre coborârea la iad a Mântuitorului şi restaurarea omului, rămâne la latitudinea fiecărui cititor şi a propriei puteri de înţelegere să aprecieze. Fără a încerca întreprinderea unui act similar, să încercăm totuşi să ne apropiem cu mintea şi sufletul de acest mare şi tainic moment al iconomiei mântuirii noastre.

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Dumnezeu nu i-a dat omului numai existenţă, ci şi capacitatea de cunoaştere. De aceea le-a dăruit oamenilor ceva mai mult, i-a făcut după chipul Său, împărtăşindu-le astfel ceva şi din puterea Cuvântului Său – a Logosului, pentru ca să se poată menţine în fericire şi să poată trăi în rai viaţa cea adevărată (a sfinţilor). Când fiinţa lor s-a corupt şi au devenit răi, atunci au căzut în afara vieţii raiului, în moarte şi stricăciune (De incartione Verbi – Despre întruparea Cuvântului, cap. III). Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea (HRISTU ANDRUTSOS, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, traducere de pr. D. Stăniloae, p. 160, 166). Acest păcat a dus la slăbirea, diminuarea, micşorarea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea parţială a puterilor sufletului şi înclinarea omului spre concupiscenţă, mai mult spre rău decât spre bine. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut putinţa de a nu muri (posse non mori) (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Scrisoarea către Romani, 5, 18, Migne PG, LXXIV, col. 789). Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor s-au deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Pierzând harul care-i acoperea, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat, „prin neascultarea unuia singur”( IBIDEM; cf. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1992, p.65).

Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care, potrivit Sfântului Apostol Pavel, este plata păcatului (Romani VI, 23 – cf. Iacov I, 15; I Corinteni XV, 22). Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 25; Migne, PG, VI, col. 1092). Sfântul Atanasie spune: Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, (Fiul) Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său Trup(SF. ATANASIE CEL MARE, Despre întruparea Cuvântului, cap.8, Bucureşti, 1905, p. 29; IDEM, Scrieri, partea I, PSB, nr. 15, Capitolul II: Întruparea Cuvântului – condiţie a biruinţei morţii şi a dăruirii nestricăciunii, Bucureşti 1987, p. 99). Astfel, Dumnezeu a arătat oamenilor marea Sa dragoste ce le-o poartă, când pentru ei şi a lor mântuire, L-a trimis pe Fiul Său în lume ca om, dându-L morţii pe cruce. Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16).

Părintele Stăniloae spunea că dacă Fiul lui Dumnezeu a deplasat, prin naşterea ca om din Fecioară, legea rigidă adusă de păcat, iar prin înviere S-a ridicat peste puterea morţii, ca altă formă a legii rigide a materiei trupului în viaţa de după înviere a Sa şi a noastră, ne ridică deplin la libertatea faţă de legile materiei, de sub robia lor (DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 101). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune celor din Roma: Fiul lui Dumnezeu a primit ca om patimile vremii de acum, sau ale morţii de bună voie, pentru a Se ridica la slava sau biruirea acestora. Iar de ne însuşim şi noi, cu răbdare şi cu credinţa în El, pătimirile Lui, ne vom împărtăşi şi noi de slava Lui în veşnicia viitoare. Căci, prin această pătimire cu Hristos devenim şi noi fii ai lui Dumnezeu împreună cu El, deci şi moştenitori ai puterii Lui, nemaifiind robi. Şi aceste pătimiri sunt prea mici faţă de marea slavă la care vom ajunge prin ale. Şi, dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ne şi slăvim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi (Romani VII, 17-18). Acea slavă o păstrează firea noastră ca o nădejde, chiar dacă a pierdut-o prin păcat, căci natura universului arată că este făcută pentru a nu pieri, pentru nestricăciune, ca să se arate şi în slava nepieritoare a oamenilor, când se vor descoperi ca fii liberi şi nemuritori ai lui Dumnezeu (IBIEM, p.102).

Coborârea la iad reprezintă întâi de toate o taină, un mare mister, care deşi nu este la lumină, la vedere, ne luminează sufletele. Ea constituie o etapă de tranziţie între chenoza şi preamărirea Fiului lui Dumnezeu.

„Învăţătura despre coborârea Domnului Hristos la iad a devenit al V-lea articol de credinţă în Simbolul Apostolic si in cel Atanasian acceptat oficial in Biserica Apuseană. Ea a intrat şi în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Şi apoi ideea a trecut si in Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.

  Biserica Latină a introdus acest adevăr, chiar ca al V-lea articol de credinţă, în formula: Descendit ad infernos, aflată prima dată în Simbolul Apostolic (secolul al IV-lea) şi în Simbolul Atanasian (atribuit din secolul al IV-lea Sfântului Atanasie cel Mare), formulă care s-a impus treptat în Crezul Bisericii Romane, generalizându-se in toata (Biserica de Apus, încă din secolul al VIII-lea” (Părintele IOAN MIRCEA, Coborârea la iad a lui Iisus Hristos, www. CrestinOrtodox.ro/dogmatica).

La sfârşitul Cărţii a treia (capitolul XXIX), în Dogmatica sa, Sfântul Ioan Damaschin consemnează despre pogorârea la iad următoarele:

Sufletul îndumnezeit se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptăţii (Maleahi IV, 2), tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii (Luca I, 79; Isaia IX, 2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), şi celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor din iad. „Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt”(Filipeni II, 10). Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere.

Sfânta Scriptură nu este prea bogată în amănunte privind activitatea Mântuitorului imediată morţii Sale. Ceva mai „darnice” sunt apocrifele Evanghelia lui Petru şi Evanghelia lui Nicodim (Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de CRISTIAN BĂDILIŢĂ, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.163-218), însă temeiul scripturistic principal este în prima epistolă a Sfântului Apostol Petru, care spune despre Hristos: Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (I Petru III, 18-19). Acest mister mai presus de fire îl întâlnim şi în cântarea din Liturghia ortodoxă, unde se spune: În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins (Aceasta o rosteşte preotul atunci când cădeşte în jurul Sfintei Mese, după ce termină Sfânta Proscomidie şi face acoperirea darurilor şi imediat după Vohodul mare, în timp ce la strană se intonează imnul: Ca pre Împăratul).

„Demnitatea împărătească a lui Iisus s-a manifestat şi cât a trăit în viaţa pământească, prin autoritatea ce emana din El, prin minunile săvârşite şi prin actele de putere prin care dăruia iertarea păcatelor sau prin care a stabilit viitoarea organizare a Bisericii Sale. Dar în mod principal, această demnitate, se manifestă în victoria asupra morţii, prin coborâre la iad şi înviere, în aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui de unde conduce opera mântuitoare şi judecata din urmă” (D. STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.332). Învierea Domnului este precedată de coborârea la iad. Biserica Ortodoxă învaţă că ea ţine de demnitatea împărătească (H. ANDRUTSOS, Dogmatica, Sibiu, 1930, p. 230; Ο συντάκτης είναι γεννημένος την Κυριακή για το μήνα τα κεράσια (Ιούνιο), n. m). Protestantismul vechi a considerat-o ca aparţinând slujirii arhiereşti. Această din urmă învăţătură o întâlnim chiar şi la Serghi Bulgakov, care, aşa cum remarca şi Părintele Stăniloae, nu explică şi nu întemeiază această afirmaţie decât prin observarea generală că „jertfa lui Hristos îşi dezvăluie prin aceasta puterea nu numai în viaţă, ci şi în moarte, în mormânt”( D. STĂNILOAE, Op. cit., p 332). Şi spune mai departe Părintele Stăniloae: Biruinţa lui Iisus asupra morţii e reală numai în cazul în care aceasta nu L-a putut ţine nicio clipă sub stăpânirea ei. Coborârea Lui la iad ca să sufere chinurile de acolo ar însemna însă că moartea a pus stăpânire asupra lui Iisus ca asupra unui om păcătos. Când spunem că asupra Lui moartea n-a pus stăpânire, înţelegem că desfacerea spiritului de trup n-a însemnat la El o continuare a suferinţei, a existenţei diminuate, ci o izbucnire a spiritului în toată plenitudinea puterilor sale. În momentul în care „a fost omorât cu trupul, a fost înviat cu duhul”(I Petru III, 18) şi aşa S-a coborât în iad, cum spun şi cântările bisericeşti (IBIDEM, p. 333) (subl. m.).

Întrepătrunderea chenozei cu preamărirea Fiului lui Dumnezeu prin actul coborârii la iad a lui Hristos, de necuprins pe deplin în înţelegerea noastră omenească, reprezintă şi un act de putere, întrucât sufletul îndumnezeit al lui Iisus pătrunde într-o zonă supusă celui rău, împotriva voinţei acestuia şi cu scopul de a nimici împărăţia întunericului (NATALIA MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. al II-lea, Editura Bizantină, Bucureşti , 2001, p. 407).

În mod clar nu pot fi cunoscute toate motivele pentru care Iisus S-a coborât la iad. Nu a făcut-o pentru a suporta chinurile de acolo, întrucât biruinţa asupra morţii a coincis cu primirea morţii şi, deci, învierea ca fapt în adâncime şi în spirit s-a petrecut exact în momentul morţii şi moartea e premisa învierii trupului, iar această înviere cu trupul s-ar fi putut înfăptui îndată după moarte. Dar, probabil, pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor, a lăsat trupul său să zacă în mormânt trei zile şi în acest timp S-a coborât cu sufletul în iad (D. STĂNILOAE, Op. cit., p. 333) (subl. m.).

Pr. Gheorghe POPESCU,

Parohia Pocruia,

Protoieria Târgu Jiu Nord,

Judeţul Gorj

admin-ahp2 @ mai 9, 2012

30.03.2012 – O familie de pictori bisericeşti cu tradiţie în Mitropolia Olteniei: Moştenirea maeştrilor Dumitru şi Ilie Belgun

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi” din Craiova a fost zugrăvită în 1899 de D. Belgun

Icoana realizată de I. Belgun

Biserica din Podarii Doljului reprezintă cu fidelitate moştenirea artistică a familiei Belgun

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a ridicat din Hurezanii Gorjului, o familie de pictori (zugravi) de biserici renumiţi. Se numesc, după consemnarea în documentele vremii, Dumitru Belgun, Ilie Belgun şi Dumitru Al. Belgun.
Prof. V. Chiriţă-Bălceţeanu
Apariţia pictorilor Belgun în această autentică provincie românească nu trebuie să ne surprindă. Ea se explică prin faptul că Oltenia, în general, iar zona din nord în special, a fost „vatră de vajnic românism şi altar de curată credinţă creştină, al cărei bogat pământ şi frumos ţinut este împodobit nu numai cu atâtea bogăţii pământeşti, ci şi cu multe bogăţii spirituale, precum sunt schiturile, mănăstirile şi bisericile vechi, care alcătuiesc tot atâtea comori ale trecutului nostru istoric”, aşa cum menţiona vrednicul de pomenire mitropolit Nifon Criveanu al Olteniei („Pârga din ogorul Mitropoliei Olteniei” în „Oltenia studii şi cercetări”, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2008, pg. 19-20).Construirea şi renovarea unui număr mare de lăcaşuri de cult ortodox, în această vatră a ţării se datoreşte faptului că „marii domnitori şi vechii boieri olteni îşi îndreptau gândurile lor spre Dumnezeu, îndată ce clipele de răgaz le lăsau spada din mână. În Dumnezeu realizau ei formele de credinţă culturală. Era o trebuinţă sufletească ce se înfăptuia potrivit timpului, în cadrul vechii tradiţii româneşti şi ortodoxe” (Papilian, Victor „Craiova centru de meditaţie” în „Oltenia studii şi cercetări”, pg. 441-442).
„Independenţa artei” româneştiDacă până în jurul anilor 1900 lucrările de artă (sculptura, pictura bisericească etc.) erau încredinţate, cu precădere, artiştilor străini, începând cu sec. al XX-lea se acordă mai multă încredere specialiştilor de origine română, formaţi în ţară sau în străinătate. Acest demers patriotic a fost încurajat de Regele Carol I al României care încredinţează ridicarea monumentului „Asta-i muzica ce-mi place” de la Craiova, operă a sculptorului român D. Pavelescu-Dimo. Prin acest demers, după cum subliniau ziarele vremii, „M. S. Regele care ne-a dat Independenţa politică, ne dă astăzi (1908-1912 n. n.) şi pe cea a artei, fapt ce va face să nu mai fim tributari artiştilor străini” (Serv. Arhivelor Naţionale Dolj, Colecţia Manuscrise, nr. 4, poz. 164). Dintre artiştii străini s-au remarcat: Emil Menpiot, Andrei Lecompte de Neuy, Bernard Baries şi alţii care au lucrat în România pentru refacerea frescelor la Curtea de Argeş (Biserica Domnească şi Mânăstirea), Iaşi, din 1894 („Sf. Nicolae Domnesc” şi „Trei Ierarhi”), Craiova, din 1900 (la refacerea bisericii „Sf. Dumitru”).Plastica românească modernă „rupe legăturile cu trecutul, apărând deodată în pământul ţării noastre – mugur plesnind de sevă – înălţându-se victorios în lumina soarelui, ca o generaţie spontană anunţată de talentul lui D. Negulici şi al lui G. Tătărăscu, prin trinitatea Aman, Grigorescu şi Andreescu” (Fortunescu, C. D., „Arta în Oltenia”, pg. 424). În acest climat efervescent apar, influenţaţi şi ajutaţi de marii artişti plastici şi artişti populari  „născuţi în sărăcie dar armaţi cu solide resurse sufleteşti, în stare să lupte preţios cu viaţa duşmănoasă, să înfrunte răbdători şi cu încredere în ei lipsurile şi adversităţile de tot felul, călăuzite de un ideal nobil” (Ibidem). Dintre artiştii plastici olteni care au îndrumat pe mulţi tineri în meşteşugul picturii, un animator în oraşul său, strângând pe profesionişti şi diletanţi, în prima societate artistică din Craiova, „Societatea artistică Th. Aman”, înfiinţată în 1904, aşezăm la loc de cinste pe pictorul N. Rădulescu, profesor de desen la Colegiul Carol I şi preşedintele societăţii culturale mai sus amintite. Profesorului N. Rădulescu i s-au alăturat Ion Lişteveanu, C. Petrescu, Gheorghe Baba, Stan Lişteveanu şi alţii care „şi-au transmis programul de lucru, formându-se astfel adevărate şcoli de pictori” (Ziarul „Lumina” din 17.09.2011, p. 8).
D. Belgun I, ucenic al profesorului N. RădulescuPrintre elevii (ucenicii) profesorului N. Rădulescu s-au aflat şi cei din neamul Belgunilor. Această informaţie ne este confirmată de o adresă înaintată de Episcopia Râmnicului şi Noului Severin către Protoeria judeţului Mehedinţi în care se arată: „Prea Cucernice Protoereu al judeţului Mehedinţi prin raportul nr. 509/99, comunicându-ni-se că D. N. Rădulescu, pictor şi profesor din urbea Craiovei, angajându-se a zugrăvi biserica parohială Sfinţii Voievozi din parohia Cujmir, n-a executat această lucrare, ci a lăsat pe un practicant, D. Belgun” (Serv. Arh. Naţ. Dolj, fond Protoeria jud. Dolj, inv. 2/1898, f. 116). Din această informaţie putem să tragem câteva concluzii: a existat la sfârşitul sec. al XIX-lea un pictor de biserici la început de carieră cu numele D. Belgun, pe care îl vom numi în cele ce urmează, D. Belgun I, deoarece a mai existat un pictor cu acest nume, născut în noiembrie 1911. Deşi era practicant, cum este numit în documentul mai sus amintit, era destul de experimentat în exercitarea acestei meserii nobile, dacă a fost capabil, chiar îndrumat de profesor, să picteze o biserică importantă, localitatea Cujmir, situată în zona de câmpie a judeţului Mehedinţi, era un centru administrativ de plasă.
Zugrav a două importante biserici craiovene Într-un alt document aflăm că D. Belgun cerea, tot în anul 1899, încuviinţarea Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin, să picteze bisericile „Sf. Gheorghe Vechi” şi „Sf. Nicolae – Craioviţa”, ambele din Craiova şi pe cele din localitatea Mălăeşti şi Negoeşti, jud. Dolj. Rezoluţia de pe acest document are următorul conţinut: „Veţi face cunoscut d-lui Dumitru Belgun din comuna Căpreni că pentru a-i da autorizaţie de a zugrăvi biserici din această Episcopie să se conformeze dispoziţiilor ştiute, adică prezentând dovezi de aptitudini” (Ibidem, f. 73). Nu avem, încă, dovezi certe dacă a pictat vreuna din aceste biserici, dar curajul de a cere să lucreze la lăcaşuri de cult importante ca Biserica „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova, ne demonstrează că D. Belgun era la sfârşitul sec. al XIX-lea un meşter în plină activitate creatoare. Numele lui îl întâlnim din nou în anul 1902 când la cererea preotului Ştefan Popescu primeşte încuviinţarea Sfintei Episcopii a Râmnicului şi Noului Severin să refacă pictura de la Biserica „Sf. Nicolae” din cătunul Lăcriţa, comuna Pieleşti, jud. Dolj.
Biserica din Podari, zestrea maestrului Ilie Belgun În istoricul bisericii „Sf. Nicolae Belivacă” din Craiova, găsim din nou numele Belgun, de data aceasta fără precizarea prenumelui, care „a pictat în tempera pridvorul lăcaşului de cult mai sus menţionat”. Credem că autorul lucrării a fost Dumitru Belgun sau Ilie Belgun, care, după 1900, îşi face intrarea în rândul pictorilor (zugravilor) de biserici din Craiova. A ajuns la o înaltă pregătire profesională deoarece, după ce a făcut ucenicia în şcolile de pictură religioasă din Craiova, mai sus menţionate, a urmat cursuri de perfecţionare în Italia şi Germania. După efectuarea stagiului de perfecţionare în străinătate, perioadă în care s-a şi căsătorit cu o femeie de origine germană, revine în ţară, stabilindu-se în Craiova, strada Madona Dudu, nr. 56. Şi-a dedicat toată viaţa îndeletnicirii dure, dar nobile, de pictor de biserici. A trudit în tăcere, singur între schele şi peretele rece al bisericilor, fapt pentru care nu s-au păstrat prea multe ştiri documentare despre realizările sale. Totuşi, recunoscându-i-se măiestria artistică, i se încredinţează, între anii 1925-1928, executarea picturii la noua biserică cu hramul „Sfântul Grigore Decapolitul” din comuna Podari, jud. Dolj care, datorită arhitectului italian Luigi Goltran şi a pictorului Ilie Belgun „este şi astăzi una dintre cele mai frumoase şi impunătoare din împrejurimi”. Impresionat de aspectul şi valoarea acestui lăcaş de cult, preafericitul părinte Teoctist, în vizita efectuată în anul 1975, afirma: „Aveţi în Podari o Catedrală! Păstraţi-o cu grije că este tare frumoasă”. Dintre zecile de biserici pictate de Ilie Belgun şi echipa sa într-o viaţă de om, amintim pe cele din satul Stoeniţa, comuna Stoina, jud. Gorj (1930-1932), Sfântul Nicolae din comuna Peşteana, jud. Vâlcea (1936-1939), şi altele. Meritele profesionale îi sunt recunoscute în anul 1937 de Comisia de specialitate din cadrul Patriarhiei Române. În tabelul nr. 3, zugravi bisericeşti autorizaţi, publicat în Monitorul Oficial, la poziţia 14, este nominalizat Ilie Belgun, de confesiune creştină-ortodoxă, str. Madona Dudu, nr. 56, Craiova („Monitorul Oficial”, nr. 218/21.09.1937).  Dumitru Al. Belgun s-a născut in toamna anului 1911 în comuna Căpreni, din judeţul Gorj şi a decedat în 1972 la Bucureşti. Părinţii săi au fost Alexandru şi Zanfira, fapt pentru care îl vom numi Dumitru Al. Belgun, pentru a-l deosebi de celălalt pictor cu numele Dumitru Belgun. A urmat şcoala primară în satul natal, iar la 14 ani, în 1925, s-a mutat la Craiova, unde a fost ucenic în atelierul de pictură al unchiului său, Ilie Belgun. Despre viaţa lui particulară şi activitatea profesională, putem afirma că a cuprins două etape diferite. Până la cel de-al doilea război mondial a avut împliniri depline pe plan profesional, atingând maturitatea artistică executând, împreună cu Ilie Belgun, zeci de interioare de biserici şi iconostase şi sute de portrete, naturi moarte, peisaje, iar în viaţa particulară şi-a format o familie fericită. În această perioadă s-a căsătorit cu Maria Mitrică din Balş, jud. Olt, absolventă a şcolii de menaj din localitate, cu care a avut cinci copii. Războiul, şi mai ales perioada comunistă, i-au adus multe nenorociri. Mai întâi, datorită politicii antireligioase, chiar duşmănoase faţă de biserică, n-a mai găsit de lucru în meseria de pictor bisericesc pe care şi-a însuşit-o temeinic şi a iubit-o din tot sufletul. Pentru a supravieţui şi a câştiga existenţa pentru familia sa numeroasă a fost nevoit să se angajeze ca pictor scenograf la Teatrul din Braşov şi muncitor vopsitor la Direcţia Regională CFR şi Electroputere Craiova.
„Ferestre spre Împărăţia Cerului”În 1947 viaţa l-a lovit şi mai dur prin decesul soţiei, după naşterea celui de-al cincilea copil. Credinţa în Dumnezeu şi puterea de muncă l-au ajutat să treacă peste toate aceste greutăţi, lucrând peste orele de serviciu din uzină, mai ales noaptea, la realizarea în clandestinitate a unui mare număr de icoane, pe care am avut fericirea să le admir, în locuinţa construită cu trudă în cartierul Mântuleasa, care îi ţinea loc şi de atelier. Voi numi câteva din aceste icoane care, dincolo de valoarea estetică, reprezentau „ferestre spre Împărăţia Cerului” (Floria, Ioana „Icoanele – ferestre spre suflet” în revista Magazin, nr. 1 (2823)/5.01.2012), deoarece odată cu dispariţia casei, în 1975, sub şenilele buldozerelor comuniste, au dispărut fără urmă: Cina cea de Taină, Naşterea Domnului, Domnul Cristos Atotputernic, Răstignirea, Coborârea de pe cruce şi Înălţarea, Giulgiul, Maica Domnului Împărăteasa Cerului, Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Dumitru, Sfântul Gheorghe înfrângând balaurul, Buna Vestire şi altele.
Bulat 2. jpg Icoana Domnului Hristos, cartea referinţă în creaţia lui Dumitru Al. BelgunAm lăsat la urmă icoana „Iisus Hristos” realizată de Ilie Belgun care, cu toate vitregiile vremii, a străbătut până în zilele noastre şi se află expusă la sediul Protoeriei din Craiova. Iisus Hristos Mântuitorul este reprezentat cu pâinea sfinţită sub braţ şi cupa binecuvântării pe masă. Despre semnificaţia cupei ne aduce informaţii Elena G. White, care relatează: „Domnul Iisus le oferise cupa binecuvântării şi celor care considerau că sunt bogaţi şi nu duc lipsă de nimic (Apocalipsa 3,17) dar ei au refuzat-o şi au întors spatele cu dispreţ harului Său binevoitor” (White, Elena G. “Cugetări de pe Muntele Fericirii”, Buc., 2003, pg. 12).  Am scris aceste rânduri ca un omagiu adus pictorilor bisericeşti Dumitru Belgun, Ilie Belgun şi Dumitru Al. Belgun, ca un semnal de alarmă pentru stoparea dispariţiei valorilor trecutului şi ca un îndemn adresat tinerilor pentru cunoaşterea trecutului istoric şi bisericesc.

admin-ahp2 @ martie 30, 2012

30.03.2012 – Artă şi spiritualitate pe Axa Brâncuşi, la Târgu Jiu: Biserica „Sfinţii Apostoli”, o istorie plină de simboluri

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | Comentarii oprite

Biserica „Sfinţii Apostoli”

Amvon

Catapeteasma

Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – Biserica „Sfinţii Apostoli” – Coloana Infinitului. Iată doar trei elemente din nepreţuitul tezaur care aduce numele maestrului Constantin Brâncuşi zi de zi pe buzele gorjenilor. În această istorică axă prezenţa sacrului este evidentă, sfântul locaş poziţionându-se emplematic în timp şi spaţiu, completând valorosul patrimoniu bisericesc al Arhiepiscopiei Craiovei.
Diac. Ioniţă Apostolache
Numai cine nu a reuşit să treacă prin Târgu Jiu ar putea prin absurd să spună că nu a auzit de istorica axă brâncuşiană: Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – Biserica „Sfinţii Apostoli” – Coloana Infinitului. Un rezumat al eternităţii care te poartă în numai câteva clipe de la „tăcere” la „infinit”, dincolo de temporalitatea profană, prin liturgicul tainic al spaţiului eclesial. Un spaţiu simbolic şi totodată istoric, un loc în care trecutul nu se supune niciodată uitării, nu se ascunde în tăcere, asumându-şi cu putere capacitatea de a intra în veşnicie, de data aceasta prin porţile unei biserici. Iată în numai câteva cuvinte scurta descriere a acestui loc minunat, mai degrabă o linie cu profunde înţelesuri artistico-religioase.   Biserica de pe „Calea Eroilor”În periplul nostru pe străzile „oraşului de pe Jiu” ne-am oprit la straşina Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, interesându-ne de ce poate ascunde dincolo de imaginea de astăzi. De la părintele paroh Mircea Muscă aflăm că a fost târnosită la data de 7 noiembrie 1937, „din dorinţa târgujienilor de a închina biserică eroilor jertfiţi pe întinsul ţăriispre a ne da o Românie întregită”. Această năzuinţă era însă mai veche, din 1922. După mai multe încercări nereuşite de a pune în practică îndrăzneţul plan, Dumnezeu a rânduit ca mai multe credincioase cu inimă mare, membre în Liga Naţională a Femeilor Gorjene, să adune fondurile necesare pentru demararea construcţiei. Un rol foarte important în acest sens l-a avut Aretina Tătărăscu, soţia cunoscutului om politic Gheorghe Tătărăscu. Lucrările au fost finalizate în anul 1936, forma sfântului locaş fiind una inedită, după modelul Mausoleului de la Mărăşeşti. A fost o adevărată desfăşurare de forţe, arhitecţi, ingineri, pictori cu renume, cu toţii punând umărul la zidirea maiestuoasei basilici. „Valoarea acestui monument de arhitectură este sporită prin catapeteasma, amvonul, cafasul şi mobilierul sculptat în stejar afunat de către specialistul Ioan Keleş din Bucureşti şi Fabrica «Tadici-Alexandra» din Târgu Jiu, precum şi prin pictura în frescă, executată în stil neobizantin cu peniţă de aur de pictorul Iosif Keber. Astăzi am iniţiat, prin Comisia Monumentelor Istorice, un proiect de restaurare ce va fi demarat în curând”, spune părintele Muscă.

Mânerele uşilor de la intrare, realizate după modelul „Păsării Pheonix”

Integrarea în „Osia Lumii”Poziţionarea sfântului locaş pe Axa Brâncuşi are un rol extrem de important, chiar dacă de multe ori a fost contestată. Marele scuptor a participat personal la sfinţirea bisericii, legându-se sufleteşte de acest loc pe care, din proprie iniţiativă, l-a ales pentru a centra spaţial cele trei lucrări ale sale. Această prezenţă „sacramentală” în plasticitatea creaţiei brâncuşiene a fost comentată în timp de numeroşi specialişti. Iată ce spune în acest sens, cunoscutul brâncuşiolog Ion Pogorilovschi: „Biserica «Sfinţii Apostoli» ne apare în mediul în care s-a extins deliberat Capodopera, elementul cel mai potrivit să amâne o vreme (ca să o individualizeze astfel) vederea Coloanei fără Sfârşit, lăcaşul creştin pregătind, totodată, în felul său, receptarea stâlpului brâncuşian, întrucât el reprezintă în economia Tripticului, componenta cu netă trimitere emoţională la sacralitate şi transcendenţă, note calitative, aparţinând în special biserici. Ideea înlăturării de pe Ax a Bisericii … credem că ar tulbura premisele originare ale imaginării acestei creaţii de către artist, raţiunile ei ekistice şi statutul cosmic. Căci, în regimul cel mai înalt al receptării sensibile, Memorialul lui Brâncuşi consonează sublim cu Osia Lumii şi direcţiile cardinale, înbucându-se dulghereşte în rosturile marii arhitecturi a universului – şi o face deodată cu biserica pe care a integrat-o fără agresiune şi fără a se simţi în mod flagrant agresat. Este cert că Brâncuşi a voit ca linia căii sale sacre să taie oraşul, prin inima lui, iar inima unei cetăţi, centrul său spiritual este marcat, prin tradiţie, de edificiul locaşului de cult ” („Sindromul drobului de sare”, articol publicat în revista „Brâncuşi”, nr. 2/1995). Dincolo de cadrul spaţial care imprimă în mare parte direcţia istorică şi încadrează artistic sfântului locaş în creaţia brâncuşiană, imaginea artistului este imprimată şi în interior. Aşa se face că, ca un omagiu adus „marelui gorjan”, mânerele de la uşile principale de intrare în biserică au fost realizare după modelul „Păsării Pheonix”, lucrarea cu renume în creaţia artistică brâncuşiană.

Învierea, frescă realizată de Iosif Keber

admin-ahp2 @ martie 30, 2012

30.11.2011 – Preotul – slujitor, părinte și duhovnic laolaltă

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Dumnezeu este Cel Care veghează asupra noastră în cele mai mici amănunte, iar preotul e cel care trebuie să dea mărturie despre Dumnezeu în faţa noastră, a oamenilor şi, care, trebuie să dea mărturie şi lui Dumnezeu despre noi. Nouă ne dă mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi. Pentru că preotul are misiunea de a conduce viaţa sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat. El răspunde în faţa lui Dumnezeu de credincioşii care i-au fost încredinţaţi.

Preotul este şi duhovnic şi mare taină este duhovnicia. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât de mari, fiindcă prin Botez el ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu. Prin mâna sa ne sfinţeşte în evenimentele vieţii şi Îl aduce pe Hristos în viaţa fiecăruia prin Sfânta Împărtăşanie. Ne sfinţeşte căsătoria şi naşterea copiilor, ne conduce pe ultimul drum al acestei vieţi, pregătindu-ne să trecem prin moarte în viața cea veșnică.

În misiunea sa de duhovnic, preotul are datoria permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel, încât, slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile, păcatele să ajungă a fi şterse și iertate de Dumnezeu. Mare lucru este acesta şi mare privilegiu, poate cel mai mare privilegiu pe care l-a primit vreodată omul de la Dumnezeu, anume să poată şterge trecutul cu păcatele sale grele, urmând ca mai apoi să primeasă iertarea. E o mare minune! Legile civile nu ştiu ce este iertarea, pentru că ele pedepsesc fiecare încălcare de lege, oricât ar fi de mică, pe când prin duhovnic, Dumnezeu te iartă de tot dacă te mărturiseşti şi te căieşti sincer. Cu alte cuvinte, te împaci cu Dumnezeu, chiar dacă aici pe pământ  trebuie să plăteşti pentru unele greşeli, dându-ţi posibilitatea, ca prin îndreptare, să reintri în comuniunea cu Părintele Ceresc.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un duhovnic este să aibă în vedere că cel care se îndreaptă spre scaunul de spovedanie trebuie să-și recunoască păcatele şi să facă promisiunea de a nu le mai repeta. Acestea sunt condiţiile esenţiale pentru a primi iertarea. Chiar dacă se dă un canon sau o amânare de la Sfânta Împărtăşanie, păcatele mărturisite se iartă, căci împăcarea cu Dumnezeu se produce chiar în momentul dezegării.

Pentru păcatele mărturisite preotul duhovnic trebuie să le dea canoane potrivite. Un lucru foarte important este şi acela de păstra secretul mărturisirii. Nerespectarea acestei condiţii duce la depunerea din treapta preoţiei pentru că Taina Spovedaniei trebuie făcută ca înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, cel care se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească doar păcatele sale, pentru a nu face din spovedania sa judecată peste cei care i-au greșit lui.

Mărturisirea trebuie făcută individual, nu în grup. De aceea, cel care și-a mărturisit odată păcatele, nu le mai remărturiseşte la următoarea spovedanie, ci numai în cazul în care le-a repetat. Penitentul, trebuie să vină la duhovnicul său cu încredere, ca la un părinte iubitor, fără se renunțe foarte repede la dânsul.

Pr. Bonea Biță

admin-ahp2 @ noiembrie 30, 2011

29.11.2011 – Evanghelia Duminicii dinaintea Naşterii Domnului – scurt comentariu (a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite

1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

2. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui;

3. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram;

4. Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon;

5. Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei;

6. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;

7. Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;

8. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;

9. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;

10. Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;

11. Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;

12. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel;

13. Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor;

14. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;

15. Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;

16. Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos.

17. Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.

18. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.

19. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.

20. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

21. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.

22. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:

23. „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu“.

24. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa.

25. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Genealogia sau „Cartea neamului lui Iisus Hristos” prezentată de Evanghelie şi propusă spre lecturare în duminica dinaintea Crăciunului, are un vădit scop didactic voind să ne arate că El s-a născut cu trup printre oameni, iar naşterea Lui n-a fost o legendă, ci a putut fi verificată. Sfinţii evanghelişti au ţinut să vorbească despre neamul din care descindea Iisus, cu scopul nu atât de a demonstra că a fost, şi ca om de neam regesc, adică un descendent al lui David, dar şi pentru a demonstra că s-au împlinit profeţiile prin care se vestise că Mesia se va naşte la plinirea vremii chiar din dinastia regelui David care la rândul său descindea din familia seminţiei lui Iuda.

Înţelesul numelor evreieşti

Lista genealogică a lui Iisus demonstrează că Mântuitorul este descendent al regelui David şi că El este Regele-Mesia, adică Cel uns de Dumnezeu ca rege al Israelului. Dintre cele paisprezece neamuri prezentate succesiv de evanghelist, numele lui Iehonia îmbracă o demnificaţie aparte, însemnând „Pregătirea lui Yahwe” sau „Yahwe este Creator”. Trebuie să amintim că la evrei numele nu se puneau deloc la întâmplare. Prin aceste nume, familia respectivului mărturisea că Dumnezeu-Creatorul pregăteşte ceva bun, ceva salvator pentru poporul Său. De exemplu numele de Salatiel care se traduce prin cuvintele: eu m-am rugat lui Dumnezeu. Cum acesta se afla printre iudeii exilaţi în Babilon, chiar numele său ne arată că în exil iudeii au respectat legea strămoşească şi s-au rugat mult lui Dumnezeu, poate chiar mai mult decât o făcuseră în libertate. Exemplul evreilor este valoros şi pentru noi creştinii care suntem atenţionaţi ca atunci când suntem la necaz şi strâmtorare să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu.

Nume care descriu istoria

În semn de mulţumire că Dumnezeu i-a adus acasă pe evrei, Zorobabel a pus numele copilului, pe care l-a născut în libertate, Abiud, care vrea să zică în limba aramaică, vorbită pe atunci, tatăl demnităţii, întrucât, prin mila divină, evreii au fost repuşi în vechea lor demnitate, aceea de a fi oameni liberi şi moştenitorii de drept ai Palestinei. În speranţa unei reveniri la acea stare, Abiud a pus şi el numele copilului pe care l-a născut Eliachim care se tâlcuieşte prin Dumnezeu va trezi, Dumnezeu va întări sau va îndrepta. Era un nume profetic fiindcă, într-adevăr, Dumnezeu a întărit moralul unui popor revenit acasă, dar foarte sărăcit pe toate planurile, încât graţie ajutorului divin s-a reuşit refacerea celebrului sanctuar din Ierusalim şi rezidirea cetăţii. Acesta l-a născut pe Azor, adică tăria luminii, care l-a născut la rândul său pe Sadoc sau Ţadoc, adică pe cel care se cheamă Cel drept, Cel nevinovat, ca un semn că poporul iudeu, după multe încercări şi rătăciri, a reînceput să meargă pe drumul cel drept, pe calea nevinovăţiei şi a împlinirii voii lui Dumnezeu.

Adunarea tuturor în Hristos

O semnificaţie aparte poartă şi numele de Natan care ar putea fi trades prin sacrificiu. Este cu siguranţă o amintire continuă că nu trebuia întreruptă închinarea la adevăratul şi Unicul Dumnezeu, prin aducerea de sacrificii care era pe atunci forma de adorare a lui Dumenzeu. Pe de altă parte, este posibil ca acesta să fi îndeplinit o slujbă preoţească prin care aducea daruri şi sacrificii lui Dumnezeu. Acesta l-a născut şi el pe Iacob care în ebraică înseamnă cel care ţine de călcâi sau cel care pune piedici, dar şi cel care înşeală prin ademenire. 

În final, Iacob l-a născut pe Iosif care în evreieşte înseamnă Dumnezeu va aduna. Aşadar, în preajma întrupării Fiului lui Dumnezeu, din mila divină, apare iarăşi un Iosif ca cel de demult despre care citim în Biblie că din cauza unei foamete teribile în Canaan i-a adunat la sine pe toţi fraţii săi şi pe părinţi în Egipt ca să nu moară de foame. De data aceasta, tot printr-un Iosif se va trimite în lume, Cel care prin învăţătura Sa îi va strânge din nou la Dumnezeu pe fiii lui Israel, şi nu numai, risipiţi ca nişte oi rătăcite şi îi va scăpa pe toţi oamenii de foamete, dar nu de cea de pâine, ci de foamea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8,11).

Pr. Sorin Vasile

admin-ahp2 @ noiembrie 29, 2011

09.05.2012 – IISUS HRISTOS BIRUITORUL IADULUI

    Pogorârea la iad a Mântuitorului reprezintă unul dintre cele mai tainice, mai enigmatice şi mai inexplicabile evenimente din istoria omenirii. În lumea creştină contemporană acest eveniment este diferit înţeles. Care a fost concepţia Bisericii primare? Ce ne spun sursele creştine timpurii despre Pogorârea la iad? Care este poziţia Bisericii Ortodoxe în această privinţă? [...]

tot articolul... 588

30.03.2012 – O familie de pictori bisericeşti cu tradiţie în Mitropolia Olteniei: Moştenirea maeştrilor Dumitru şi Ilie Belgun

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a ridicat din Hurezanii Gorjului, o familie de pictori (zugravi) de biserici renumiţi. Se numesc, după consemnarea în documentele vremii, Dumitru Belgun, Ilie Belgun şi Dumitru Al. Belgun. Prof. V. Chiriţă-Bălceţeanu Apariţia pictorilor Belgun în această autentică provincie românească nu trebuie să [...]

tot articolul... 563

30.03.2012 – Artă şi spiritualitate pe Axa Brâncuşi, la Târgu Jiu: Biserica „Sfinţii Apostoli”, o istorie plină de simboluri

Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – Biserica „Sfinţii Apostoli” – Coloana Infinitului. Iată doar trei elemente din nepreţuitul tezaur care aduce numele maestrului Constantin Brâncuşi zi de zi pe buzele gorjenilor. În această istorică axă prezenţa sacrului este evidentă, sfântul locaş poziţionându-se emplematic în timp şi spaţiu, completând valorosul patrimoniu bisericesc al Arhiepiscopiei Craiovei. Diac. [...]

tot articolul... 560