Ultimele Articole

16.07.2019 – Simbolismul lăcașurilor de cult după Sfinții Părinți

16.07.2019 – Sfântul Duh în iconografie

16.07.2019 – Sărbătorile împărăteşti în pictură

16.07.2019 – Persoanele Sfintei Treimi în iconografie

16.07.2019 – Simbolismul lăcașurilor de cult după Sfinții Părinți

Postat in: Teologie si Viata | ...

Cele mai vechi tâlcuiri sistematice cu privire la simbolica construcţiilor bisericeşti le găsim la istoricul Eusebiu de Cezareea. El arată că Iisus Hristos a înfiinţat Biserica Sa după modelul Bisericii ce este mai presus de lume. În Biserica de pe pământ, Dumnezeu Tatăl primeşte cultul ce i se aduce de credincioşi. Apoi, Eusebiu vorbind despre măreţia Bisericii din Tir, construită în prima jumătate a secolului al IV-lea, afirmă că uşa bisericii este simbolul penitenţilor ce nu au voie să intre în casa lui Dumnezeu și stau la uşă în stare de umilinţă; iar unii dintre catehumeni, stând pe două rânduri la intrare, închipuiesc propăşirea în învăţăturile Evangheliei. Stâlpii Bisericii simbolizează pe credincioşii botezaţi, care stau neclintiţi în credinţa lor mărturisită la botez.

Mai departe, marele istoric bisericesc ne arată că vestibulul bisericii este simbolul adorării ce I se dă lui Dumnezeu când intrăm în casa Sa. Lumina din biserică simbolizează adevărul evanghelic predicat de Iisus Hristos. Pietrele din care s-a zidit biserica sunt simbolul pioşilor ce nu se abat de la credinţă. Altarul este preînchipuiește altarul ce trebuie să fie în inima preotului.

Pe monumentele vechi creştine se găseşte adeseori închipuită corabia pe apă, având pe Iisus Hristos cârmaci al ei cu lopata în mână, şi pe cei 12 apostoli ca ajutători, ţinând şi ei lopeţi în mâini. Valurile spumegânde izbesc vasul cu putere mare, iar apostolii vâslaşi, cu Iisus Hristos în frunte, stând în corabie, se luptă ca să scoată vasul la ţărmul apei. În această icoană se vădeşte lămurit simbolul Bisericii creştine, plutitoare în valuri furtunoase întocmai ca o corabie; dar ea este condusă de Iisus Hristos şi apostolii săi către limanul biruinţei împotriva duşmanilor Evangheliei. În vremea creștinismului primar se închipuia acest simbol şi pe pietrele mortuare, căci mormântul creştinului se considera ca un port al mării, ori ca o cetate tare, în care corpul după ce a umblat necontenit prin vârtejurile şi amărăciunile vieţii, îşi găseşte repausul său dulce şi liniştit. Dar corabia se aminteşte şi în Proverbele lui Solomon, fiind asemănată cu femeia harnică, care aduce hrană din depărtare. Pe mormintele de piatră ale creştinilor se află închipuită și corabia goală, având în frunte o ancoră, apoi în mijlocul ei pânze întinse şi catarturi înalte. Închipuirea aceasta este simbolul sufletului pios, pentru motivul că el cât este unit cu corpul omenesc, înnoată numai prin nemulţumiri şi suferinţe, până ce se dezleagă de legăturele trupeşti, pentru a merge în împărăția cerească.

Dar în timpurile vechi ale creștinismului primar mai găsim pe monumente corabia înnotând prin valuri, condusă fiind numai de apostoli, simbolizând mersul biruitor al Bisericii după Înălţarea la ceruri a lui Iisus Hristos. Această idee se găsește și în Constituţiile apostolice unde citim aceste cuvinte: „Episcope, când tu vei aduna pe servitorii lui Dumnezeu (în Biserică), fii cu luare aminte în calitate de conducător al acestei mari corăbii, ca bunăcuviinţa şi rânduiala să fie păstrate”.

În aceeași lucrare patristică se arată că „diaconii, ca vâslăşi, arată locul călătorilor, care sunt credincioşii. Înainte de toate, Biserica trebuie să fie încăpătoare; apoi să fie întoarsă cu altarul spre răsărit şi să aibă forma corăbiei. În mijloc va sta episcopul având deoparte şi de altă scaunele presviterilor. Apoi diaconii, îmbrăcaţi potrivit chemării lor ca servitori ai corabiei, vor face serviciul mateloţilor care poartă vasul. Ei vor avea grijă ca în adunarea credincioşilor din corabie, laicii să păzească rânduiala hotărâtă, iar femeile fiind despărţite de bărbaţi (la rugăciune) să păstreze tăcerea; Citeţul stând în mijloc pe un loc înalt (pe amvon) să citească cărţile lui Moise și să se cânte imnele (psalmii) lui David. După aceasta să se zică Faptele noastre (ale apostolilor) şi epistolele apostolului Pavel… apoi diaconul sau presviterul să citească evangheliile… În urmă preoții unul după altul şi în fine episcopul, cârmaciul corabiei, se vor ruga pentru popor. La intrare, în partea bărbaţilor, vor fi ostiari (portari); în partea femeilor, diaconițe, închipuind pe păzitorii corabiei, care primesc plata călătoriei… Atât de mult au împrumutat bisericile forma corabiei, încât până astăzi partea din mijloc a casei Domnului se cheamă corabie.

Dar Biserica a fost de la început şi simbolul Crucii, şi de aceea ea a fost zidită şi în forma aceasta încă din vechime şi până astăzi. Biserici măreţe în forma crucii cunoaştem încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare, cum este Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, Biserica Sfântului Simeon Stâlpnicul (despre care vorbește istoricul Evagrie), ş.a.

Sfântul Maxim Mărturisitorul explică în unele scrieri ale sale simbolismul împărțirii bisericii și al obiectelor din interior. El vede în împărţirea casei Domnului în naos şi altar, două părţi cu totul deosebite. Naosul este expresia globului pământesc pe care locuiesc fiinţe de tot felul (penitenţi, credincioşi etc.), iar altarul este simbolul cerului, căci aici intră numai persoanele sfințite. Mai departe, Sfântul Maxim arată că cele trei părţi din care se compune omul: corpul, sufletul sau puterea de viaţă şi spiritul sau partea înţelegătoare, corespund celor trei părţi ale Bisericii: altarul, naosul şi nartica.

Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), vedea în punerea temeliei unei biserici tot simboluri privitoare la persoana lui Iisus Hristos, piatra cea din capul unghiului. Sfântul Părinte afirma că „Biserica este o casă a lui Dumnezeu și ea închipuieşte pe toată lumea, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate. Biserica se desparte în trei (nartica, naosul şi altarul), căci Dumnezeu este întreit în Persoane; altarul este scaunul lui Dumnezeu, şi de aceea aici intră numai arhiereul cu ceata preoţească”.

Ahp @ iulie 16, 2019

16.07.2019 – Sfântul Duh în iconografie

Postat in: Teologie si Viata | ...

În Vechiul Testament, şi anume în Cartea Facerei, capitolul I, versetul 2, citim în referatul privitor la crearea lumii văzute că pământul era la început fără formă şi deşert și că „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.

Tot la Facere, capitolul VIII, versetul 10, găsim următoarele cuvinte: „Noe a trimis din corabie pe un porumbel, care s-a întors la el spre seară şi avea în gura lui o frunză verde de măslin”. În Vechiul Testament găsim atât puterea divină a Sfântului Duh, cât şi forma în care El s-a pictat mai târziu în creştinism.

În Evangelia după Matei, capitolul III, versetul 16, citim următoarele: „Și botezându-se Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată I s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul”. Aceeași istorisire o găsim şi la ceilalţi trei evangelisti. Pe temeiul acestui citat evanghelic, creştinii din timpurile vechi şi până astăzi, au zugrăvit pe cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi în chipul unui porumbel plutind în nori.

Există și mărturii patristice în această privinţă:

Tertulian ne spune că urmaşii lui Hristos din secolul al III-Iea, după vechea învățătură creştină, au ales chipul arătat de evangelişti pentru a înfătişa pe Sfântul Duh. Același lucru afirmă și Clement din Alexandria, și anume că „primii creştini săpau pe inelele lor chipul porumbelului, al peștelui, al corăbiei cu pânzele întinse, al lirei și al ancorei”. Dar porumbelul nu era altceva decât icoana Sfântului Duh. O explicare însă mai amănunţită în această privintă o găsim la Sfântul Ioan Hrisostom, care  arată credincioșilor, într-o omilie a sa, că creștinii înfăţişează pe a treia persoană a Sfintei Treimi în chipul porumbelului, pentru că acesta „este simbolul nevinovăției, al blândeții, al fecundității, al iubirii de oameni, și că însuşirile acestea se potrivesc de minune cu darurile Duhului Sfânt, ce se revarsă cu îmbelşugare asupra creştinilor”.

Iată pentru ce, nu de puține ori, Sfinții părinţi din primele secole, făcând referire la aceste daruri, se intitulează împreună cu turma lor oameni spirituali. Paulin de Nola, în versurile sale epistolare, arată că „Trinitatea străluceşte într-un mister deplin; Hristos stă în chip de miel; vocea Tatălui răsună din cer; iar Sfântul Duh se pogoară în chip de porumbel”.

Însă pe lângă mărturiile patristice, mai avem și alte mărturii care vorbesc despre reprezentarea Sfântului Duh în vechime, în chipul porumbelului. În catacomba Sfântului Calist de lângă Roma, cântărețul Traciei, Orfeu, se vede zugrăvit având lângă dânsul doi porumbei, simboluri ale Duhului Sfânt și două oi ascultând cântecele lui din liră, împreună cu diferite păsări, şerpi, lei și tigrii.

Pe pereţii vechilor baptisterii,  unde se reprezintă Botezul Domnului, Sfântul Duh în chip de porumbel nu lipseşte niciodată. De asemenea, se găseşte pictat Tatăl, odihnindu-se pe cerescul Său tron, cu Sfântul Duh în forma porumbelului şezând pe partea de sus a tronului.

Poetul Iuvencus din secolul al IV-lea, arată că „Sfântul Duh, purtând o aparență corporală, se pogoară de sus, semănând unei porumbiţe aeriane ieşită din nori”. Aceste cuvinte ale poetului puse în versuri, se referă la columbele de aur și de argint, suspendate deasupra apei botezului. Sfânta Euharistie, tot pentru motive de adâncă pietate, se păstra în timpurile vechi în chivoturi făcute în forma porumbeluli, atârnate de bolta baldachinului. Adeseori mai găsim în catacombe o porumbiţă cu nimbul pe cap, care înfăţişează pe cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi.

Prin studiile iconografice s-a dovedit că în secolul al XI-lea, Sfântul Duh se zugrăvea de către pictorii latini şi în chip de tânăr, pentru a se distinge de Tatăl, făcut în chip de bătrân. Alţii l-au pictat în chipul unui copil zburând pe deasupra apelor, crezând că în felul acesta se potrivesc celor scrise în cartea Facerii, capitolul I, versetul 2. A mai fost pictat în chip de copil ţinut în braţele Părintelui ceresc. Uneori, Sfânta Treime a fost zugrăvită sub forma a trei figuri  omeneşti egale, astfel că și chipul Sfântului Duh era asemătător cu Tatăl și cu Fiul.

Cu toate acestea, pe temeiul textelor evanghelice, al vechilor învățături creștine, devenite norme sau dogme în creştinism şi pe baza textelor patristice, sinodul particular ţinut în Constantinopol în anul 536, a statornicit că după cum până atunci Sfântul Duh a fost înfăţişat în chipul porumbelului, tot aşa şi de aci înainte să nu se admită decât tot această figură pentru cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi în Biserica lui Hristos cea mântuitoare.

Sfântul Duh a mai fost pictat din vechime şi până azi (la Cincizecime), în chip de limbi de foc care se pogoară asupra ucenicilor lui Hristos, potrivit textului următor din Faptele Apostolilor, capitolul II, versetele 1-4: „Iar sosind ziua Cincizecimii, erau toţi (apostolii) adunaţi la un loc şi li s-au arătat limbi împărţite ca de foc şi au stat pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Sfântul Duh”.

Aşadar, în Biserică a rămas, din vechime şi pentru toate timpurile, chipul Sfântului Duh așa cum este zugrăvit de Evanghelii la Botezul Domnului, și anume chipul porumbelului cu raze împrejur. El nu este pictat singur, ci în înfăţişarea Sfintei Treimi, plutind în aer asupra Tatălui şi Fiului. Tot aşa, s-a statornicit prin vechea tradiţie ca la sărbătoarea Cincizecimii să se picteze Sfântul Duh în chip de limbi de foc, şezând deasupra capetelor apostolilor

Deşi în apus s-a recomandat nimbul şi culoarea albă pentru Sfântul Duh, în Bisericile Ortodoxe nu găsim nici nimbul și nici exclusiv coloarea albă.

Unii adversari ai creștinismului din primele secole au încercat să demonstreze că imaginea Duhului Sfânt pictat în chip de porumbel este inspirată din dualismul persan în care găsim pe Ahriman, principiul răului, zugrăvit sub forma unui geniu înnaripat. Realitatea este că Ahriman era închipuit ca un geniu  înnaripat cu formă omenească şi în culoare neagră, și nu în chipul porumbelului.

Așadar, creştinii s-au inspirat în zugrăvirea Sfântului Duh în chip de porumbel din Sfintele Evanghelii și nu din mitologia persană.

Pr. Brăneanu Nicolae

 

Ahp @ iulie 16, 2019

16.07.2019 – Sărbătorile împărăteşti în pictură

Postat in: Teologie si Viata | ...

Mare folos aduce creştinilor înfătişarea prin pictură a sărbătorilor împărătești, care amintesc de evenimente importante din iconomia mântuirii neamului omenesc. Se numesc „împărătești” aceste sărbători pentru că se referă la Persoanele Sfintei Treimi, dar și la Prea Curata Fecioară, Împărăteasa cerurilor. Aceste sărbători care se văd pictate pe iconostas în rândul al II-lea, sunt paisprezece la număr. În mod eronat, în unele lucrări sunt numărate doisprezece sau treisprezece. Sărbătoarea Învierii se cheamă „sărbătoarea sărbătorilor”, ori coroana tuturor sărbătorilor de peste an, sau vârful piramidal al mântuirii oamenilor. De aceea, Învierea Domnului se zugrăveşte în mijloc pe iconostas, iar în dreapta şi în stânga ei, celelalte sărbători.

În Bisericile ortodoxe, cea mai respectată normă picturală în erminia sărbătorilor împărătești este cea atonită; aceasta a fost stabilită pentru că mulți meşteri zugravi, dând curs unor interpretări personale, au rătăcit de la calea cea adevărată în înfăţişarea acestor sărbători.

  1. Naşterea Domnului, pe temeiul istorisirii sfinților evanghelişti şi al vechii tradiţii, se zugrăvește având în centru ieslea din peșteră, în partea dreaptă Sfânta Fecioară stând în genuchi şi așezând pruncul înfăşat în iesle. Pe cer se vede steaua strălucind. În partea stângă a ieslei, bătrânul Iosif stă de asemenea în genuchi cu mâinele pe piept, privind cu smerenie spre dumnezeiescul prunc. În partea din spate a ieslei se zugrăvește un bou şi un asin privind spre Iisus Hristos, potrivit profeției lui Isaia: „boul cunoaşte pe stăpânul său şi asinul calea Domnului său”. În urma sfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii privesc tot spre Mântuitorul lumii. Împrejur zboară îngeri care cântă: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu”. Origen ne asigură că în vremea sa această sărbătoare se zugrăvea având în centrul imaginii pe pruncul Iisus născut în peșteră, în timp ce popoarele veneau să se închine leagănului Său. Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „Viața lui Constantin cel Mare” numește locul nașterii Domnului „peșteră” (antrum). Sfântul Grigore de Nazianz și Sfântul Grigore de Nyssa descriu icoana nașterii lui Hristos în același fel. Fericitul Augustin intitulează locul unde s-a născut Mântuitorul „parvun terrae foramen” – peștera umilă a pământului. Tot așa o numește și poetul Prudentius din secolul al V-lea. Au existat și păreri potrivit cărora acest mod de a picta Nașterea lui Hristos datează de prin secolul al V-lea; părerea este greșită, intrând în contradicție cu scriitorii mai vechi care au închipuit această icoană potrivit istorisirilor evanghelice și tradițiilor bisericești. Nu trebuie uitat faptul că prin catacombele Romei se mai păstrează încă, din vremea creștinismului primar, icoane cu Nașterea Domnului.
  2. Tăierea împrejur a Mântuitorului Hristos se zugrăvește astfel: într-o Biserică în al cărei mijloc este o masă și deasupra ei o cădelniță de aur se găsește Hristos, prunc de 8 zile, pus pe spate pe un jilț de aur; preotul Zaharia, îmbrăcat în veșminte sacerdotale și cu mitră pe cap, ține în mâna dreaptă un cuțit, iar cu cea stângă îl dezbracă de scutece pe dumnezeiescu prunc. Născătoarea de Dumnezeu și cu bătrânul Iosif, stând la o parte, caută spre Hristos cu o privire duioasă.
  3. Botezul Mântuitorului se înfățișează după vechea iconografie bisericească; Iisus Hristos în apele Iordanului primește botezul de la Ioan care ține mâna dreaptă deasupra Domnului iar în stânga ține un steag cu cruce. Sfântul Duh în chip de porumbel se pogoară din cerc cu o rază de lumină asupra Mântuitorului, pe când Tatăl, care se vede dintre nori, rostește cuvintele: „Acesta este Fiul meu cel iubit”. Unii pictori, după erminia catolică, înfătişează pe Ioan Botezătorul turnând apă dintrun vas pe capul Mântuitorului. Dacă Iisus Hristos se reprezintă la Botezul Său stând în picioare cu Ioan, aceasta se face după arta picturală, căci nu s-ar putea reprezentă Iisus cufundat în apă.
  4. Întâmpinarea Domnului se zugrăvește având în centru imaginii pe pruncul Iisus ținut în brațe la templu de către dreptul şi bătrânul Simeon, care binecuvintează pe prunc. Sfânta Fecioară întinde mâinile pentru a primi înapoi pe Fiul Său, iar bătrânul Iosif, stând în urma ei, ține în haina sa două turturele. Lângă Iosif stă proorocița Ana arătând spre Hristos şi ținând în mână o hârtie cu cuvintele: „acest prunc a făcut cerul şi pământul”.
  5. Intrarea în Ierusalim ne înfățișează pe Domnul Iisus călare pe asin intrând în oraş, cu apostolii venind după Dânsul. Oameni mulţi aleargă în întâmpinarea Lui; unii aștern veşmintele lor ca să calce Mântuitorul pe ele, alții se urcă în copaci ca să privească pe Mesia, iar o ceată de oameni ține stâlpări de finic în mâini.
  6. Învierea Domnului se zugrăveşte având pe Iisus înconjurat cu aureolă luminoasă şi ridicat de la pământ, deasupra mormântului de piatră. În mâna dreaptă ține o cruce. Cei doi strejeri, îmbrăcați cu armură romană, sunt culcați la pământ și privesc cu spaimă spre El.
  7. Înălţarea la cer a Domnului ne înfățișează pe apostoli și pe Sfânta Fecioară pe muntele Măslinilor. Din mijlocul lor se înalță Iisus la cer, încongjurat de îngeri cu trâmbiţe. Apostolii privesc cu mirare în sus. Unul din cei doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe, stând lângă apostoli, le arată pe o hârtie pe care o ține în mână cuvintele următoare: „Iisus care se înalță de la voi la cer, iarăşi va veni”.
  8. Pogorârea Sfântului Duh; cei doisprezece apostoli adunați într-o casă stau în cerc pe scaune. Asupra lor se pogoară douăsprezece limbi de foc şi se aşază pe fiecare câte una. Mulţi pictori greșesc atunci când înfățişează pe Sfântul Duh în chip de porumbel, la pogorirea Lui peste apostoli în ziua Cincizecimii.
  9. Sfânta Treime; O forma de reprezentare a Sfintei Treimi, care a devenit aproape normativă în Biserica Ortodoxă, este cea alegorică a ospeției lui Avraam, la stejarul din Mamvri. Tema foarte timpurie și cea mai răspândită în arta bizantină, își găsește temei în textul din Facere XVIII, 1-15, deși la început a avut la bază și diferite tradiții elenistice. De regulă, cina lui Avraam sau Filoxenia (iubirea de străini), cum i se mai zice în terminologia iconografică, se prezintă sub chipul a trei îngeri sau a trei bărbați, așezați pe o latură sau în jurul unei mese pe un fond de arhitectură cu unul sau mai multe etaje, legate printr-un ștergar. Ei sunt încadrați de Avraam și Sarra, ca gazde. Se mai poate picta și în felul următor: Tatăl are chipul unui bătrân venerabil, Fiul șezând de-a dreapta Lui, amândoi purtând nimb pe cap, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel, plutind în aer deasupra lor.
  10. Schimbarea la faţă a Domnului; pe muntele Taborului se află Petru, Ioan şi Iacov, şezând la pământ şi privind în sus cu spaimă. Iisus fiind într-un nor luminos are împrejurul său pe Moise şi Ilie. Unii zugravi greşesc când la acest subiect înfățișează numai pe Mântuitorul cu cei trei apostoli, fără Moise şi llie.
  11. Naşterea Născătoarei de Dumnezeu; într-o casă, Sfânta Ana, așezată pe pat, are două fecioare la spatele ei și alte două îi fac vânt cu apărătoarea. Alte fecioare ies pe ușă ținând bucate, altele, șezând jos, scaldă pe prunca de curând născută; o fecioară stă lângă leagănul unde va fi pusă prunca.
  12. Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare are în centrul imaginii o Biserică mare. Pe a III-a treaptă a Bisericii preotul Zaharia stă cu smerenie, în podoabe sacerdotale, şi întinde mâinele ca să primească pe prunca Maria, în vârstă de trei ani. Aceasta, urcând treptele, întinde şi ea o mână către preot, iar cu cealaltă ţine o lumânare aprinsă. La spatele ei se află părinţii Ioachim şi Ana căutând spre fiica lor. Împrejur sunt o mulţime de fecioare cu lumânări aprinse.
  13. Buna vestire: Sfânta Fecioară, stând pe scaun cu capul puţin plecat, ține în mâna stângă un fus cu mătase, iar pe cea dreaptă o întinde către arhanghelul Gavriil. Acesta cu mâna dreaptă o binecuvintează, iar cu cea stângă ţine o floare de crin.
  14. Adormirea Maicii Domnului; în interiorul unei case fecioara Maria este așezată pe pat, cu mâinele încrucişate pe piept. De o parte şi de alta sunt sfeşnice mari cu lumânări aprinse; un evreu stă înaintea patului cu mâinele tăiate, iar un înger stă cu sabia goală. Deasupra Sfintei Fecioare stă Mântuitorul Hristos ţinând în braţe sfântul ei suflet în haine albe; împrejurul Lui este lumină multă şi îngeri. Cei doisprezece apostoli se văd venind pe nori la Sfânta Fecioară.

 

Pr. Brăneanu Nicolae

Ahp @ iulie 16, 2019

16.07.2019 – Persoanele Sfintei Treimi în iconografie

Postat in: Teologie si Viata | ...

În creştinism, încă din vechime s-a înfătişat prin icoane nu numai Sfânta Treime, adică cele trei Persoane ale Dumnezeirii împreună, ci și fiecare Persoană în parte.

Protestanții, scoțând din Biserică icoanele, au căutat ca prin mărturii patristice tălmăcite arbitrar să dovedească faptul că până prin secolul al VIII-lea nu s-au înfătişat prin pictură Persoanele Sfintei Treimi. Urmaşii lui Luther şi Calvin se raportează la epistola lui Origen adresată lui Celsus, în care se spune că  „Deși unii susțin că idolii nu sunt Dumnezei ci ei sunt numai închipuirile zeilor adevărați și simbolurile lor, cu toate acestea a se închipui chiar și lucrul mâinilor Dumnezeirii aceasta este strein și neobișnuit la noi”. Dar aceste cuvinte ale lui Origen sunt scrise în secolul III-lea, când păgânismul era în floarea lui şi când idolii făcuți de mâini omeneşti erau cu pietate adoraţi de păgâni. Teama lui Origen era aşadar să nu cadă şi creştinii în idololatrie. Şi dacă el se fereşte de iconografia Persoanelor Sfintei Treimi, din respect și pietate pentru aacestea, de aici urmează că aceasta trebuie să existe, cel puţin simbolic, căci nu se combate decât ceea ce este în ființă.

Protestanţii se mai raportează și la explicarea Psalmului 118, făcută de Ambrozie al Mediolanului. Iată ce zice acest părinte apusean: „Păgânii se închină chipurilor de lemn pe care le cred imaginea lui Dumnezeu; dar imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut nu este în ceea ce se vede, ci negreşit în ceea ce nu se vede”. Aici însă Ambrozie nu tăgăduieşte existența icoanelor care înfățișează persoanele divine, ci combate idololatria păgânilor.

Adversarii icoanelor mai aduc în sprijinul lor şi un citat din tratatul Fericitului Augustin «De fide et symbolo»; iată acel citat: „Astfel nu este îngăduit creştinului a aşeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă, unde în adevăr este templul lui Dumnezeu”. Fericitul Augustin însă prin cuvântul «astfel» a înţeles „pe un timp aşa de vitreg” sau „în acest chip”, nu e bine a aşeza icoana Dumnezeirii decât în inima creştinului, unde e Biserica lui Dumnezeu. Negreşit că Fericitul Augustin, care a trăit la sfârșitul secolului IV şi începutul secolului al V-lea, într-un timp destul de furtunos în Africa creştină, unde erau lupte crâncene cu donatiştii şi ereticii de tot felul, a observat poate că creştinii se închinau icoanelor ce înfățișau Persoanele divine departe fiind cu inima lor de cel închipuit pe icoane. Dar faptul că erau icoane care înfățișau Persoanele Sfintei Treimi în Biserică, chiar el o afirmă când le opreşte de a mai fi în locaşurile sfinte expuse jefuirii şi profanării duşmanilor.

Protestanții mai adaugă în sprijinul lor şi un text din epistola lui Grigorie II-lea al Romei (714-731), îndreptată către Leon III Isaurul, în care autorul ei se întreabă astfel: „Pentru ce pe Tatăl Domunului nostru Iisus Hristos nu-l înfăţişăm ochilor şi nu-l închipuim prin zugrăvitură?”. Şi apoi tot Grigorie răspunde: „pentru că cine este El (Tatăl) noi nu ştim; și firea lui Dumnezeu a se face văzută, a se explica şi a se zugrăvi, nu se poate”. Dar aici Papa Grigorie arată că omul nu este în stare a cunoaşte deplin pe Dumnezeu şi nu ştie cum este El. Totuşi, o imagine a lui Dumnezeu, creştinul a avut-o din timpurile cele mai vechi, întemeiat pe învățăturile Sfintei Scripturi şi ale Bisericii.

Tot așa, lutheranii şi calvinii aduc un citat din epistola I-a a lui Gherman I al Constantinopolului către Leontie: „Noi nu facem nici chipul Dumnezeirii celei nevăzute, nici asemanarea ei, nici umbra ori figura ei, dar nici nu putem a ști și a înţelege treptele înalte ale sfinților îngeri, nici a le cerceta ”. Gherman însă voiește să zică aci că noi nu ştim cum este chipul lui Dumnezeu şi orânduirile îngereşti, şi nu le facem decât după priceperea noastră. Se ştie de altfel că Gherman a fost un mare adversar a1 iconoclaştilor.

Adversarii icoanelor se mai întemeează și pe aceste cuvinte luate din tratatul Sfântului Ioan Damaschin «Defide orthodoxa»: „Cine poate să facă chipul lui Dumnezeu celui nevăzut şi fără corp, care nu se poate descrie şi nu are nicio formă?”. Aici însă, părintele și scriitorul bisericesc admiră Atotputernicia divină, nu tăgădueşte icoanele ei, căci tocmai el a apărat călduros iconografia în timpul iconoclaştilor.

Așadar, să reținem că există suficiente mărturii împotriva protestanților, mărturii care dovedesc vechimea iconografiei pentru Persoanele Sfintei Treimi în creştinism. Sfântă scriptură a Vechiului Testament ne spune că Iehova s-a arătat lui Moise pe muntele Sinai înconjurat de un nor des din care se auzeau tunete şi fulgere. Altă dată, Moise afirmă că „degetul lui Dumnezeu îl mântueşte” şi „cu mână tare l-a scos pe el Iehova din pământul Egiptului”. Apoi, în Psalmul 118, v. 15-16, citim că „dreapta lui Iehova înalță, dreaptă lui Iehova face fapte mari”. Pe temeiul acestor cuvinte, creştinii din secolele primare pictau pe Dumnezeu Tatăl în forma unei mâini izolate ieşită din nori. Monumentele primelor patru secole sunt proba puternică a acestor afirmații.

Pr. Brăneanu Nicolae

 

Ahp @ iulie 16, 2019

16.07.2019 – Mihai Eminescu despre Sfânta Mănăstire Cozia: O cronică vie peste veacuri

Postat in: Teologie si Viata | ...

Întemeindu-ne  pe  propria-i  afirmaţie,  conform  căreia  a  cunoscut poporul românesc încă din copilărie, „în cruciş şi-n curmeziş” Eminescu a străbătut şi acest colţ de ţară, Oltenia. În Curierul de Iaşi scrie la 18 iunie 1876 o scurtă recenzie despre apariţia ziarului Craiova. În vara anului 1878 locuieşte  pentru aproape două luni în casa junimistului Mandrea din satul Floreşti, de lângă  Filiaşi,  azi în judeţul Gorj. Aici îl găseşte Ioan Slavici „sănătos tun şi în voie bună” şi de aici călătoreşte în nordul Olteniei, unde, fără  îndoială,  mănăstirile  îl  impresionează  cel  mai  mult.  

De  altfel, la Mănăstirea Govora află despre „Cronograful lui Mihai Moxa şi-l impresionează descrierea pe care călugărul oltean o face luptei de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. O comparaţie, chiar şi sumară, a acestei descrieri  cu  fragmentul  din  Scrisoarea  III  este,  în  acest  sens,  relevantă, atestând lucrarea lui Moxa drept unul dintre izvoarele poeziei eminesciene. Eminescu  este  primul  care  demonstrează  că  la  Rovine  a  fost  o  victorie strălucită a românilor asupra lui Baiazid. Istoricul l-a ajutat şi s-a completat cu Poetul. Mircea, ca şi Ştefan cel Mare,  n-a avut altă preocupare decât neatârnarea ţării. „Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români – n-a gândit toată viaţa lui decât la menţinerea neatârnării. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memorie întregii Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tratat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la Bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre; la 1406 îşi întinde mâna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi  arme  pe  un  sectator  momentan;  anume  Mahmud  Bedreddin,  sperând succese politice din sciziuni religioase între turci” (Studii asupra situaţiei, II, în Timpul, 19 feb. 1880). Aşa cum remarca şi Dan Zamfirescu, marele nostru poet îl impune definitiv pe Mircea cel Bătrân în în  conştiinţa  naţională,  în  adevărata  lui  măreţie  şi semnificaţie.

Tema istorică din Scrisoarea III

Scrisoarea  III  se  bazează  pe  adevărul  istoric,  privind victoria  lui  Mircea  la  Rovine şi  nu  numai  pe  patriotismul  poetului,  pe dorinţa acestuia de a ridica figura lui Mircea cel Bătrân la înălţimea unui mit.   „În   dialogul   Mircea-Baiazid   se   concentrează   toată   vehemenţa eminesciană din publicistica de la Timpul, aceea cu adresă foarte directă. Urmărim,   deci,   pe   viu,   cum   istoricul   ajută   pe   poet   să   nască   o capodoperă” (Dan Zamfirescu, Eminescu – istoric de excepţie, în Flacăra, nr. 21, 26 mai 1989, p. 15). Iubitor  de  istorie,  el  însuşi  istoric  în  sensul  real  al  cuvântului, Eminescu  nu  scapă  prilejul,  vizitând  Oltenia,  de  a-şi  exprima  opiniile despre domnitorii  români,  născuţi în această parte a ţării (cu precădere asupra lui Mircea cel Bătrân,  Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu,  „domnul”  Tudor  Vladimirescu)  sau  despre  monumentele istorice.  Cunoscând  din  propria-i  experienţă   caracterul  dublu,  perfid, accentele patriotarde ale unor politicieni, cu sufletul plin de  indignare le recomandă acestora cunoaşterea şi înţelegerea trecutului istoric, pilduitor de învăţăminte. „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domnitor al Ţării Româneşti – scrie el în Timpul din 12 septembrie 1882 – acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile  Dunării până-n mare, Cozia, unde e înmormântată familia lui Mihai Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara, ce-a devenit aceasta? Puşcărie! Turcii şi austriecii au ocupat ţările (române), dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-au făcut. A trebuit “roşii”, “naţionalii”, cu ilustrul lor Simulescu, ca să facă şi asta”.

„O candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român”

„Dar oare Carol Îngăduitorul  nu  va  înceta  din  viaţă  când  va  sosi sfârşitul  prescris  de  Dumnezeu  şi  regilor  şi  oamenilor  de  rând?  Oare puşcărie  se  va  face  deasupra mormântului  său?  Oare  nu  există  nici  o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani? Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la  Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca  acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit? Când, dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe  care  le-a  avut,  mira-ne-vom  de  mărturisirea  publiciştilor  că  românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină, barbară, în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? “Non solum transfugere ad nos omnino nolurt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.

O realitate tristă!

„Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se-ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se-ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate”

Indignarea şi  protestul  eminescian  sunt  pe  deplin  îndreptăţite.  A transforma o sfântă mănăstire, cu un încărcat trecut istoric, cum este Cozia, într-o puşcărie, iată un  fapt înfiorător. Şi Eminescu priveşte mai adânc lucrurile.  Criticând,  cu  temei,  sistemul  politic  şi  social  din  vremea  sa, guvernat de liberali, a cărui aripă, de stânga („roşii”, cum îi numeşte Poetul) este apatriotică, Eminescu are în vedere ţăranul român, spoliat, care duce pe umerii   săi apăsarea   fiscală   şi   administrativă;   supus   unei   asemenea spoliaţiuni, omul din popor devine indiferent pentru ţara şi naţionalitatea lui. „Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău – continuă comentariul Eminescu – are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne şi-l mângâie în căderea sa materială”. Or, transformarea unui sfânt lăcaş într-o puşcărie este un act barbar, de care se face vinovat guvernul şi  chiar capul statului, domnitorul Carol I. Este o realitate tristă pe care o consemnează Eminescu, o realitate deranjantă, căci, vorba Poetului, “oricât de crudă ar fi forma în care ne exprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi”.

„A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi”, se adresează Eminescu ziarului „Românul” şi guvernului liberal care poartă întreaga responsabilitate pentru situaţia din ţară.

De remarcat este faptul că protestul lui Eminescu a găsit ecou imediat în presa  vremii. Editorialul lui Eminescu din „Timpul” este reluat, într-o suită de articole, în „Telegraful”, iar fragmente semnificative sunt preluate de  ziarele   „Binele  public”,  „Naţiunea”,  „L’Indépendance  roumaine”, „Bukarester Tagblatt”.

Tudor Nedelcea

Ahp @ iulie 16, 2019