Ultimele Articole

14.11.2018 – Primul mitropolit primat al României – Nifon Rusăilă (1850-1875)

14.11.2018 – Despre Tetraevanghelul Sfântului Nicodim și circumstanțele în care a fost scris

14.11.2018 – Monahismul românesc înainte de Sfântul Nicodim de la Tismana

14.11.2018 – Monahismul în Dobrogea în primul mileniu creștin

14.11.2018 – Primul mitropolit primat al României – Nifon Rusăilă (1850-1875)

Postat in: Biografii Luminoase | ...

La 14 ianuarie 1850, trecea la cele veșnice mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, în locul său fiind ales Nifon Rusăilă, cel care avea să devină primul mitropolit primat al României. S-a născut în 1789, în mahalaua bucureșteană Oțetari, din părinții Rusăilă și Aposta, meșteri blănari  cu origini macedonene. A primit la botez numele de Nicolae, fiind trimis de mic să învețe carte cu un dascăl de biserică. Și-a îmbogățit cunoștințele prin lecturi personale, iar în anul 1809, a intrat în monahism la mănăstirea Cernica, luându-şi numele de Nifon. A fost remarcat de mitropolitul Grigorie IV Dascălul (1823-1834), care l-a luat în serviciul Mitropoliei din Bucureşti, hirotonindu-l diacon și preot (la 25 decembrie 1826). La 1 februarie 1827, a plecat la Râmnic, fiind chemat de episcopul Neofit (numit econom al episcopiei, iar la 6 decembrie 1827, hirotesit protosinghel). Prin anul 1835-1836, a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar la 19 decembrie 1839, i s-a încredinţat stăreţia mănăstirii Cozia. În anul 1841, mitropolitul Neofit, fost episcop de Râmnic, îl aduce iarăşi la Bucuresti şi îl numește vicar al mitropoliei; este lăsat să păstreze egumenia mănăstirii Coziei. La 24 octombrie 1843, după ce patriarhul ecumenic a trimis canonicescul ecdosis, arhimandritul Nifon a fost hirotonit arhiereu de mitropolitul Neofit şi arhiereii Constandie al Sirmiului şi Athanasie Palmiras, dându-i-se titlul de Sevastis, purtat de obicei de vicarii Mitropoliei din București. Rămâne în capital țării până în anul 1848, când este trimis din nou la Râmnic, în calitate de ocârmuitor provizoriu al episcopiei, vacant de multă vreme (din vara anului 1840). Un an mai târziu, la 11 august 1849, în urma demisiei mitropolitului Neofit, este numit de domnitorul Barbu Ştirbei locţiitor al scaunului mitropolitan din Bucureşti. La 14 septembrie 1850, Obşteasca Adunare l-a ales mitropolit. Înscăunarea s-a făcut pe 8 octombrie 1850, după ce la 2 octombrie, acelaşi an, se primise din partea patriarhului ecumenic ecdosis-ul de confirmare. Ca mitropolit, a păstorit timp de aproape un sfert de veac, în vremuri de mare însemnătate pentru ţară. În anul 1851, el redeschide seminariile, afectate de mișcările revoluționare din 1848. În 1852, cu un împrumut de 7.000 de galbeni la Casa Centrală reușea să înfiinţeze o tipografie bisericească. Lipsit de posibilități financiare, nu a putut restitui la timp împrumutul astfel că tiparniţa a fost luată de Stat. Chiar și așa, într-un timp foarte scurt, de sub teascurile ei au ieșit aproape toate carţile de slujbă bisericească. În anul 1872, a înfiinţat din banii săi un al doilea seminar în Bucureşti, cu 8 clase, care i-a purtat numele. Acest Seminar s-a întreţinut, până în anul 1948, din fondurile lăsate de mitropolit şi din veniturile moşiei Letca Nouă.

„În timpul frământărilor de dinainte de Unirea din 1859, mitropolitul Nifon s-a arătat la început oarecum ostil acestei înalte idei, dar până la urmă a îmbrăţişat-o cu toată căldura, prezidând, la 22 septembrie 1857, şedinţa de deschidere a Divanului ad-hoc din Ţara Românească şi îndemnând pe deputaţi să fie la înălţimea împrejurărilor, trăite atunci de ţară. Doi ani mai târziu, la 24 ianuarie 1859, vlădica Nifon a prezidat și Obşteasca Adunare, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel Unirea celor două Ţări Româneşti”.

În timpul domniei lui Vodă Cuza, mitropolitul Nifon a sprijinit mare parte din reformele bisericeşti ale domnitorului; după abdicarea lui Cuza din 1866, avea însă să le condamne. Dintre legile care au privit Biserica și au fost aprobate în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza merită amintite: secularizarea averilor mănăstirești, petrecută la sfârșitul anului 1863 (act pe care mitropolitul Nifon, în aprilie 1864, l-a apărat în fața patriarhului ecumenic); Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale a Bisericii Române (1864); Decretul privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1864), etc. Cea din urmă lege a cauzat multe neajunsuri Bisericii, fiind legiferat practic amestecul Statului în treburile Bisericii (ierarhii nu mai erau aleși, ci numiți numai cu decret domnesc). S-a provocat o mare tulburare, cunoscută în istorie sub numele de „lupta pentru canonicitate”. Această luptă a continuat și după înlăturarea lui Cuza, sfârșindu-se abia în 1872, atunci când, în urma strădaniilor mitropolitului Nifon, s-au pus bazele unui Sinod canonic care există şi azi, prin promulgarea Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale ortodoxe Române. Prin această lege, mitropolitul urmărea să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Patriarhia ecumenică, dar și unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii Naţionale.

În 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, recunoscător pentru sprijinul pe care l-a avut din partea mitropolitului Nifon în înfăptuirea reformelor bisericești, și nu numai,  i-a acordat acestuia titlul de primat al României.

Nu putem să nu consemnăm și faptul că în anul 1864, când guvernul lui Cuza a încercat să introducă şi la noi calendarul gregorian, mitropolitul Nifon s-a opus, astfel că ţara a păstrat mai departe calendarul iulian.

După o păstorire de un sfert de secol, apăsat de povara celor 86 de ani pe care îi avea, mitropolitul primat Nifon Rusăilă s-a mutat la cele veșnice în ziua de 5 mai 1875. Slujba de prohodire s-a ținut în Biserica Mitropoliei, de față fiind autoritățile Statului și cele bisericești. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 340-341; Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii române contemporane. I. Istoria Bisericii din România (1850-1895), București, 1905; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 813-815; Niculae Șerbănescu, O pomenire și o aniversare: mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875), primul primat al Bisericii Ortodoxe Române, în revista „Glasul Bisericii”, anul XXXI, 1974, nr. 5-6, p. 649-656.

Pr. Coșerea Mihai

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Despre Tetraevanghelul Sfântului Nicodim și circumstanțele în care a fost scris

Postat in: Biografii Luminoase | ...

O dovadă în plus că Sfântul Nicodim cunoştea bine Sfânta Scriptură este Tetraevanghelul pe care starețul Tismanei l-a caligrafiat către sfârșitul vieții; împodobit cu miniaturi şi alte ornamente prin anii 1405-1406, Tetraevanghelul este un însemnat monument de cultură şi primul manscris cu dată certă scris pe teritoriul României, fiind totodată şi cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească, precum şi unul din rarele izvoare care vorbesc de condiţiile vieţii literare şi artistice de la începutul secolului al XV-lea din ţara cârmuită de Mircea cel Bătrân. În acelaşi timp, el este menit să ateste duhul  de cultură ce se desfăşura prin unele din mănăstirile noastre din acel timp. Așa după cum subliniază un atent şi autoritar cercetător al său, Ion Radu Mircea, el se încadrează în arta balcanică, ca una din realizările ei de bună calitate şi este pentru începuturile scrisului o mărturie rară şi importantă pentru Ţările Române, care precede cu peste 20 de ani seria manuscriselor miniate ale lui Gavriil Uric.

Manuscrisul acesta se află în prezent în expoziţia permanentă a Muzeului de Artă al României şi prezintă un interes deosebit atât prin conţinutul său bogat, cât şi prin formatul care ne trimite la texte bizantine şi slave. Este vorba de un tetraevanghel slav, scris pe pergament şi ornat cu frontispicii şi iniţiale în culori, cu litere şi titluri de aur, cerneală roşie şi albastră, iar scoarţele din lemn sunt ferecate în argint aurit.

În text, scriitorul păstrează tradiţia ortografiei sârbeşti din secolul al XIV-lea, iar prin caracterele miniaturilor se desluşesc izvoare de inspiraţie certe din arta decoraţiei bizantine, reprezentând unul din multiplele elemente de viaţă greco-slavă importate, care au jucat un rol însemnat în cele două ţări româneşti în primul lor secol de existenţă ca stat. Tetraevanghelul demonstrează caracterul dublu, grec şi slav, al Sfântului Nicodim (ca al tuturor scriitorilor isihaşti din Balcani de la sfârşitul secolului al XIV-lea).

Ceea ce ne atrage atenţia din acest Tetraevanghel este însemnarea de pe fila 316, însemnare care zice: „Acestă Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al şaselea al izgonirii lui de la începutul firii scocotim (ani) şase mii şi nouă sute şi treisprezece (1405-1406)”.

Problema izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana a fost mult discutată. Istoricul Petre P. Panaitescu, pornind de la acestă consemnare, scrie: „în 1405, Nicodim se afla de şase ani, deci din 1399, gonit din ţară şi refugiat în Ţara Ungurească, pesemne în Ardeal. Despre cauzele acestei goniri nu ştim nimic şi nici izvoarele nu amintesc. Un conflict cu Mircea cel Mare pare evident, dar în ce măsură s-a petrecut acest conflict nu ştim. Dar în curând, în 1406, Nicodim se împacă cu domnitorul  şi se întoarce la mănăstirea Tismana”. Alexandru Ştefulescu traduce cuvântul „gonjenja” cu  „persecuţie” iar la nota 1 menţionează că „Nicodim face aluzie la persecuţia creştinilor de către turci, la năvălirea acestora în Serbia, pe la 1398-1399, după biruinţa de la Nicopole”. Cercetătorul Barbu Teodorescu se întreabă „Cu cine a intrat în conflict Nicodim: cu Argeşul, neînţelegând nici un amestec în mănăstirile sale, potrivit hotărârii domneşti, sau cu Hariton, mitropolitul Severinului?”. Un alt cercetător Radu Creţeanu emite părerea că Sfântul Nicodim ar fi aderat la politica de conciliere cu turcii a lui Vlad Uzurpatorul şi că ar fi condamnat încercarea de rezistenţă disperată a domnitorului fugar Mircea cel Bătrân. Însă pentru Nicodim, care era un isihast convins, o apărare a turcilor pare a fi imposibilă. Pe de altă parte, dacă ar fi intrat în conflict cu domnitorul, acesta n-ar mai fi făcut mănăstirii Tismana dania de la 1406, prin care îi întărea noi posesiuni. Un alt cercetător, Tit Simedrea, puţin forţat vede acestă izgonire a Sfântului Nicodim, ca o „goană după isihie”, interpretare ce nu poate fi luată în considerare. Preotul Dumitru Bălaşa susţinea că altele ar fi fost cauzele izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana, și anume așezarea în mănăstirea Tismana a mitropolitului de Severin. Inevitabilul amestec al mitropoliţilor în treburile ei interne a devenit evident cu toate intervenţiile şi garanţiile domnitorului. Acestă situaţie apare şi mai mult în timpul celui de-al doilea mitropolit al Severinului, Anastasie (1382-1403?). În octombrie 1385, în 27 iunie 1387, ca şi în 1391-1392, independenţa mănăstiriilor Vodiţa şi Tismana era asigurată  textual: „călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători, şi după moartea cârmuitorului lor să nu pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi Mircea Voievod, nici altul din cei ce vor veni după mine numai pe cel pe care ei singuri îl vor binevoi, nici să strice rânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea”.

Cu toate aceste hotărâri domneşti, date după regula atonită, dualitatea egumen-mitropolit existentă în mănăstirea Tismana precum şi încălcarea dreptului de a sfinţi biserici, acordat arhimandritului de acolo de către Patriarhia ecumenică, a dus la un conflict în urma căruia, în 1398-1399, Nicodim a fost izgonit din vatra pe care ridicase o biserică ce rivaliza cu o catedrală mitropolitană, făcându-l să se retragă peste munţi, probabil la Prislop, în satul Silvaşul de Sus, în ţara Haţegului. Acolo, între anii 1400-1401, Nicodim a rezidit o biserică veche. Pare, deci, posibil un conflict între arhimandritul Nicodim, împuternicit cu atribuţii cvasiarhiereşti şi mitropolitul Atanasie, în timp ce sediul Mitropoliei Severinului era la Tismana. Este ştiut că pe domeniul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, alcătuit din peste 80 de sate, Nicodim era administrator şi judecător al diferitelor pricini laice şi bisericeşti, conform pravilei. În consecinţă, un număr destul de mare de sate, preoţi, călugări şi laici din actuala Oltenie, de peste munţi şi chiar din drepta Dunării, se aflau sub jurisdicţia arhimandritului de la Tismana. Iată, deci, suficiente motive de rivalitate.

Sfântul Nicodim a fost și un mare diplomat în relaţiile internaţionale. La Constantinopol, el era o persoană cu vechi legături şi destul de cunoscut. Este de asemenea posibil ca Nicodim, care participase la mijlocirea împăcării Bisericii sârbe cu Patriarhia ecumenică, să fi făcut parte şi din delegaţia care a mijlocit împăcarea Bisericii Moldovei cu aceiaşi patriarhie, mai ales că episcopul Iosif Muşat era învinuit că a fost „cândva episcop sârbesc”. Era deci și el român macedonean, ca şi Nicodim, şi erau destul de cunoscuţi unul cu altul. Evident, în acest conflict bisericesc, Atanasie, mitropolitul Severinului, ca şi Antim Critopolus, mitropolit al Ungrovlahiei (1381-1402), greci după neam, luaseră partea lui Ieremia, episcopul grec trimis de Patriarhia ecumenică în Moldova. Cum acesta nu fusese primit de moldoveni, situaţia creată a adâncit pisma şi conflictul dintre ierarhii Ungrovlahiei (Antim şi Atanasie) şi arhimandritul Nicodim. Documente istorice amintesc, de asemenea, că ucenici ai Sfântului Nicodim refăcuseră vechi mănăstiri în Moldova. Prin urmare, existau legături care le sugerează şi pe cele anterioare, ale lui Nicodim însuşi cu Moldova.

Cu alte cuvinte, Nicodim a fost izgonit din Ţara Românească nu de voievod, ci chiar de autoritatea bisericească. Faptul că după anul 1403, numele celor doi mitropoliţi greci, nu mai apare în documentele vremii, iar Sfântul Nicodim se întoarce în ţară în 1406, la ctitoria sa Tismana, face foarte plauzibilă ipoteza emisă de părintele Dumitru Bălașa.

Tot în perioada exilului Sfântul Nicodim a efectuat o călătorie în Italia. Documentul care întăreşte acestă părere este o scrisoare a unui ucenic, pe nume Pavel, descoperită în biblioteca din Şcheii Braşovului. În această scrisoare, ucenicul Pavel i se adresează lui Nicodim cu forma: „Sfinte părinte“, spunând apoi „O, sfinte, ale cărui multe victorii şi trude, şi izbânzi s-au transformat într-o cunună împletită cu pietre scumpe, să ştii că slava ta o vom răspândi făcând cunoscut oamenilor despre chinurile şi binefacerile tale”. Mai departe, ucenicul îi comunică mentorului său că i-a trimis în Italia (acolo unde se afla Nicodim) o delegaţie de călugări de la Tismana care urmau să-i comunice nişte lucruri tainice. Drumul Sfântului Nicodim până în Italia (greu și anevoios) trebuie pus în legătură cu organizarea unei cruciade antiotomane. În acest context, ipoteza potrivit căreia Nicodim ar fi intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân pentru un presupus sprijin turcesc, în calitate de adept al lui Vlad Uzurpatorul, nu mai poate fi susținută.

Așadar, exilul Sfântului Nicodim în afara Tismanei, între anii 1398-1406, trebuie legat nu doar de Ardeal, ci şi de Italia. A scris Tetraevanghelul, cu însemnarea respectivă, cel mai probabil la Prislop. Tot în aceşti ani a efectuat şi deplasarea în Italia, în interese diplomatice, de care poate n-a fost străin nici voievodul Mircea cel Bătrân. În 1406, Sfântul Nicodim se întoarce la mănăstirea Tismana, la scurt timp mutându-se la cele veșnice.

Bibliografie: Ion Radu Mircea, Cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească: Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405), în „Romanoslavica”, Istorie, anul XIII (1966); Tit Simedrea, Glosă pe marginea unei însemnări, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XIII, 1961, nr. 1-4; Vasile Oltean, Mărturii inedite despre Cuviosul Nicodim de la Tismana şi ucenicul său Pavel, într-un manuscris din secolele XVI-XVII, aflat în Şcheii Braşovului, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXXV, 1983, nr. 7-8. Gh. Drăgulin, Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele religioase din veacul al XIV-lea, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXVIII, 1976, nr. 11-12; Nestor Vornicescu, Mănăstiri din Carpaţi – vechi centre ortodoxe de spiritualitate şi cultură românească, în volumul „Studii de Teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998; Sergiu Popescu, Sfântul Nicodim de la Tismana, fondator, ctitor sau reorganizator al monahismului românesc?, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul LXI, 2009, nr. 9-12; Sergiu Popescu, O apariție editorială inedită – Tetraevanghelul Sfântului Nicodim de la Tismana în revista „Mitropolia Olteniei”, anul LXVI, 2014, nr. 9-12.

Pr. Coșerea Mihai

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Monahismul românesc înainte de Sfântul Nicodim de la Tismana

Postat in: Biografii Luminoase | ...

În ceata celor care prin fapă şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi de la începutul celui următor[1].

Monahismul a apărut ca urmare firească a pildei Mântui­torului şi a împlinirii sfaturilor evanghelice. În secolele al III-lea şi al IV-lea, mari personalităţi duhovniceşti precum Sfin­ţii Pohomie, Antonie cel Mare şi Vasile cel Mare au statornicit reguli pentru trăirea ascetică şi de atunci creştinismul nu a mai putut fi conceput fără monahism, statornicindu-se odată pentru totdeauna cu învăţătura Evangheliei la popoarele convertite[2].

Şi pe pămîntul patriei noastre, care a cunoscut învăţă­tura Mântuitorului Iisus Hristos, prin predica Sfîntului Apostol Andrei, vom găsi suficiente mărturii ale unei vieţi dedicate întru totul lui Hristos.

Monahismul a pătruns pe teritoriul românesc în secolele III-IV, prin Dobrogea din Bizanţ, prin călugării misionari din Capadocia, unde a trăit Vasile cel Mare, din Siria prin egumenul Audius care accentua asceza, postul şi rugăciunea, din Ţara Sfântă, prin pelerinaje și legături comerciale, din Iliric și coasta Dalmației prin Niceta de Remesiana și alţi misionari. În secolul al VII-lea, Banatul a constituit o poartă de pătrundere a monahismului în teritoriul românesc[3].

Înca din primele secole s-a constatat la poporul român prezenţa sihăstriilor sătești care erau mici frăţii și își desfăşurau activitatea pe lângă bisericile satelor. Persoanele văduve renunţau la bunuri personale pe care le împărțeau săracilor și trăiau în post şi rugăciune, îngrijind biserica satului și ajutând bolnavii. Aceste persoane nu depuneau jurământ călugăresc. Fraţii ajutau preotul și la desfăşurarea slujbelor. Unii creştini nu erau multumiți să trăiască în frăţii, ci îşi construiau în locuri retrase mici sihăstrii bisericeşti de lemn cu chilii. Așa au luat fiinţă sihăstriile sătești dependente de preoţii sătești care au durat aproape un mileniu[4].

Existenţa sihăstriilor nu a luat sfârşit după întemeierea Ţărilor Române și organizarea monahismului autohton. Chiar şi după organizarea monahismului în secolul al XIV-lea, viaţa de sihăstrie nu a încetat, ci s-a menţinut până în secolul al XIX-lea. Sihăstriile sătești au existat câteva secole după care unele s-au transformat în biserici de mir în jurul cărora şi-au construit tăranii case, iar cu timpul s-au format sate. Alte sihăstrii s-au transformat în sihăstrii cu viață de obște sau au devenit mănăstiri. Numai în Transilvania în secolele XVI-XVII erau peste 150 de sihăstrii satești. În Ţara Romanească și Moldova erau la fel de multe dar erau umbrite de mânăstirile şi schiturile organizate.

Unii sihaştrii trăiau în comunităţi mici, în asceze individuale. În secolul al XIV-lea, ierarhii acestor plaiuri au dorit să reorganizeze monahismul autohton. În vederea realizării acestui lucru a fost adus Nicodim de la Tismana care a adunat mai mulți sihaștri la un loc şi a unificat câte 2-3 sihăstrii, fixând viața de obște cu egumeni și slujbe religioase ca și la mânăstirile de la Athos. Majoritatea calugărilor continuau însă să trăiască în sihăstrii[5].

În Moldova, trecerea de la idioritmie la viața chinovială a fost mai lentă. Moldovenii au acceptat foarte greu organizatori din mănăstiri din afara ţării.

În Transilvania, trecerea de la sihăstrii la mânăstiri cu viață de obște a fost și mai lentă din cauza condițiilor istorice, iar după secolul al XIV-lea acest proces a fost inexistent.

În Tara Românească, în secolul al XV-lea transformarea sihăstriilor în mânăstiri stagnează timp în care în Moldova monahismul a cunoscut cea mai glorioasă perioadă din istoria sa. Se înființeaza o mulțime de mănăstiri voievodale şi școli de miniaturiști, copiști și caligrafi[6].

Așadar, viața monahală la români începe din primele veacuri creștine, având ca reprezentați de seamă pe cuvioșii monahi daco-romani Ioan Casian și Gherman, care s-au născut și s-au călugărit în fosta provincie Sciția Mică, în secolul al IV-lea. Acestei ipoteze stau mărturie descoperirile arheologice, urmele unor străvechi așezări monahale, cu bisericuțe și chilii săpate în stâncă, dar și multele numiri de localități de pe întregul teritoriu al țării noastre care dovedesc că acolo ființau vetre monahale, de multe ori mai vechi decât întemeierea statelor medievale românești[7].

Secolul al XIV-lea aduce cu sine o mișcare de renaștere teologico-spirituală în Ortodoxie, numită isihasm, care cerea retragerea totală a monahului din lume, meditație în tăcere și rostire neîncetată a rugăciunii inimii. Reprezentanților celor mai de seamă ai acestei mișcări (Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, Grigorie Sinaitul, ș.a.) li se adaugă și Sfântul Nicodim de la Tismana, părinte care luase contact cu acești mari practicanți ai isihasmului și a cărui lucrare de trăire sfântă o face cunoscută și pe teritoriul țării noastre[8]. Acestui sfânt părinte, poporul român îi datorează renașterea sa spirituală, dar și reorganizarea vieții monahale și duhovnicești într-o perioadă cu multe pericole externe, dar și de dezvoltare internă.

Pr. Coșerea Mihai



[1] Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 107.

[2] Vasile Iorgulescu, Mărtiri privind monahismul pe pământul românesc înainte de Sfântul Nicodim, în Ţara Românească şi Banat, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CI, 1983, nr. 3-4, p. 253.

[3] Ioanichie Balan, Vetre de Sihăstrie Românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 20-21.

[4] Ibidem, p. 22.

[5] Ibidem , p. 23.

[6] Ibidem, p. 24-25.

[7] Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ediția a treia, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 70.

[8] Ibidem, p. 70-71

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Monahismul în Dobrogea în primul mileniu creștin

Postat in: Biografii Luminoase | ...

După ce Constantin cel Mare a dat libertate creştinis­mului şi a îngăduit organizarea lui şi în Iliricum (prin care înţelegem toate provinciile latine din Peninsula Balcanică) comunităţile creştine se înmulţesc.

Viaţa creştină la Dunăre era puternică şi înflorirea episcopatelor este o dovadă a importanţei organizării colective[1].

În secolele al III-lea şi al IV-lea, Biserica din Dobrogea apare bine organizată avînd în fruntea ei episcopi. Primul episcop menţionat este Evangelius, iar al doilea atestat documentar este Efrem, mort ca martir la 7 martie 304. În anul 369, avem ştiri sigure despre existenţa la Tomis a unui episcop cu numele Vetranion (Bretanion) care a înfruntat pe împăratul Valens, ce mărturisea învăţătura greşită a ereticului Arie, iar Bretanion a apărat printr-o cuvântare Ortodoxia, potrivit învă­ţăturilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). Lui Vetranion i-a urmat Gherontie, care a participat la Sinodul al II-lea ecu­menic din Constantinopol (381), fiind dat ca pildă de împăratul Teodosie pentru credinţa sa ortodoxă. În anul 392 întâlnim: menţionat ca episcop de Tomis pe Teotim I, trecut de Biserică în rândul sfinţilor pentru viaţa sa curată. El era un om învăţat, scriind în greceşte câteva dialoguri cu cuprins moralizator. El a luat apărarea Sfâtului Ioan Gură de Aur împotriva duşma­nilor săi la sinoadele din anii 400 şi 403, ţinute la Constantinopol. Lui Teotim I i-a urmat Timotei care a luat parte la lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes din anul 431, semnând condamnarea ereticului Nestorie. După Timotei a urmat Ioan ce a combătut, de asemeni, nestorianismul. Urmaşul său a fost Alexandru, care a participat la un sinod din Constantinopol în anul 449, împotriva ereziei lui Eutihie. A semnat şi hotărârile sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon din 451, deşi nu par­ticipase la lucrări. Lui Alexandru i-a urmat Teotim II.

Peste o jumătate de veac găsim menţionat un alt epis­cop pe nume Paternus. Numele său îl cunoaştem de pe un disc de argint aurit aflat azi în muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg[2], disc refăcut din porunca sa înainte de anul 518. În anul 520, Paternus lua parte la lucrările sinodului patriarhal din Constan­tinopol semnând ca mitropolit al provinciei Sciţia. Aceasta în­seamnă că sub jurisdicţia sa mai erau şi alte episcopii. Acest lucru a fost dovedit de cercetările arheologice din anul 1960, care au descoperit la Mangalia o cruce de calcar, pe care este menţionat numele episcopului Ştefan. Ea ne atestă pentru prima dată existenţa unui episcop în alt oraş al Dobrogei în afară de Tomis[3]. Ultimul episcop cunoscut de Tomis este Valentinian, teolog învăţat, amintit în actele Sinodului al V-lea ecumenic ţinut la Constantinopol în 553.

Datorită năvălirilor avare din secolul al VII-lea scaunul episcopal de aici a fost obligat să-şi mute reşedinţa şi să  funcţioneze în alt centru pentru că se cunoşteau în secolele al V-lea şi al VI-lea în Scythia Minor 15 episcopate, dintre care „unele funcţionau în cetăţi de pe malul drept al Dunării,  iar aria lor misionară se întindea şi în Muntenia şi în Moldova”[4].

Am menţionat şirul episcopilor cunoscuţi în primele secole pentru a dovedi vitalitatea şi organizarea Bisericii noastre străbune, dar şi pentru a conchide că aceşti episcopi aveau în jurul lor călugări. Aceasta reiese şi din faptul că, începând din secolul al IV-lea, demnitatea de episcop trebuia să fie deţinută numai de călugări, iar episcopii „încurajau monahismului în care găseau sprijin în lupta contra ereziilor”[5].

Înainte de organizarea administrativ-ierarhică din veacul al XV-lea nu se poate vorbi despre un monahism organizat, ci „doar putem presupune practicarea ascezei simple sub forma înfrânării, abstinenţei în cadrul familiei ca şi prin locuri mai retrase, care s-a putut altoi uşor pe tradiţia stră­moşilor noştri”.

Din această perioadă a începutului organizării mona­hismului românesc în Dobrogea şi la curbura Carpaţilor, în zona Buzăului avem dovezi suficiente care să ne vorbească şi despre existenţa unor mănăstiri. Existenţa mănăstirilor în secolul al IV-lea în Scythia Minor este mărturisită de Sfântul Epifanie (315-403) în lucra­rea sa „Contra ereziilor”[6], unde ne vorbeşte de mănăstirile audienilor.

Descoperirea de la Niculiţel a Sfinţilor Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filipos, aşezaţi într-o biserică, a deter­minat pe specialişti să susţină existenţa unei mănăstiri în acest loc. Cu siguranţă că vor fi fost mănăstiri şi în alte lo­curi din Dobrogea, dacă aici era o viaţa atât de intensă sub aspect bisericesc, dar ale vor fi fost roase de vitregiile vremii.

Descoperiri importante s-au făcut şi la Celic-Dere şi Saon, nu departe unele de altele şi care alcătuiesc un triun­ghi cu centrul la Niculiţel, unde probabil era lavra și unde în 1971, au fost descoperiţi cei patru martiri.

Cu siguranţă că de aici au ieşit acei vestiţi călugări cu înaltă cultură teologică şi o trăire aleasă, pe care izvoa­rele timpului îi amintesc. Istoricul Sozomen în a sa „Istorie bisericească” aşează la loc de cinste figura ilustrului epis­cop Teotim I al Tomisului, despre care  ne spune că „era scit de neam şi că fusese educat în filosofie, adică în învăţătura şi viaţa monahală, iar ca semn purta tot timpul plete şi ducea o viaţa cumpătată”[7]. Viaţa sa ascetică şi curăţia morală au fost admirate şi de contemporanii săi chiar şi de păgâni, cum au fost hunii, care îl numeau „Dumnezeul romanilor”[8].

O altă figură a monahismului dobrogean din primele secole este călugărul Ioan Cassian. El s-a născut în Dobrogea şi a trăit între anii 360-435, fiind contemporan cu mari persona­lităţi creştine ca: Sfinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin şi alţii. Nu ne-a lăsat amănunte asupra patriei sale, dar aducându-şi aminte de patria natală, plină de farmec, a părinţilor săi, scrie: „văd mereu munţii îngăduitori (Munţii Măcin) pe care pasc turme de oi şi de capre, iar păstorii lor nu se mai închină duhurilor necurate, ci se închină în duh şi adevăr. Ei şi-au făcut locaşuri pe unde au putut, ferindu-se de cei ce le răpesc avutul şi viaţa. Ne-am simţit permanent îndemnaţi să ne întoarcem în ţara de baştină, să ne vedem părinţii… Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor locurile care formau glia moştenită de la strămoşi „frumuseţea surâzătoare a peisajelor… Foarte multe întinderi pline de singurătate, singurătate pe cât de dulce, pe atât de folositoare. Ce plăcere pentru un călugăr să petreacă în ascunzişul pădurilor, dar şi ce îmbelşugate mijloace de existenţă”[9].

În casa părintească Sfântul Ioan Cassian a primit o învăţătură aleasă. A învăţat să citească şi să scrie în limba latină şi limba greacă în una din şcolile laice existente atunci la Tomis, Histria, Calatis, etc., dar mai precis în locaşurile de cultură ale timpului, care erau comunităţile creştine şi mănăstirile dobrogene.

El s-a format în Dobrogea, iar la vârsta maturităţii a plecat spre Palestina cu fratele său duhovnicesc Gharman, stabilindu-se pe la 380, într-o mănăstire lângă Betleem, de unde s-a dus mai târziu în Egipt, sălăşluind acolo în două rânduri, aproape 14 ani, vizitând poate şi pe Evraghie Ponticul şi de unde s-a întors la Constantinopol în 399, găsind patriarh pe Sfântul Ioan Gură de Aur. A ajuns până la Roma şi Marsi­lia, în sudul Franţei, unde în 415, întemeiază două mănăstiri, una de călugări şi alta pentru maici, pe care le-a condus până la sfârşitul vieţii, după ce le dăduse interesante reguli de viaţă duhovnicească.

O altă mare personalitate a monahismului din Dobrogea în primele secole creştine este Dionisie cel Mic, Exiguul sau „Smeritul”. El s-a născut către anul 470. A învăţat într-o mănăstire după cum reiese dintr-o prefaţă a sa adresată unui episcop, Petru, căruia îi mulţumeşte pentru „hrana spirituală”, pe care i-a dat-o acesta în copilărie[10].

Dionisie Exiguul spre deosebire de Sfântul Ioan Cassian ne dă informaţii valoroase despre patria sa. El ne spune că: „Sciţia este îngrozitoare prin frig şi prin barbari, dar totdeau­na a ridicat oameni plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea ţinutei lor. Că aste aşa, eu o ştiu, nu numai printr-o cunoaş­tere directă, de la naşterea mea, ci şi printr-o experienţă, întrucât acolo, într-o comunitate terestră, cu harul lui Dumne­zeu prin botez, a unui număr de oameni dintre care unii sunt fericiţi părinţi, cu care această regiune se slăveşte ca de o fertilitate duhovnicească deosebită…, oameni pe care am fost învrednicit să-i văd ducând o viaţă cerească într-un trup fragil”. El ne-a lăsat multe opere, impunându-se în cultura teologică a timpului. A rămas celebru prin faptul că este autorul unui nou sistem de numărare a anilor. El este cel care a introdus era creştină. Cassiodorus îl aşează în rândul „bărbaţilor iluştri, strălucitori de podoaba învăţăturilor sănătoase, fiind un bărbat înţelept, simplu şi smerit”[11]. Către începutul secolului al VI-lea (517) documentele menţionează un grup de călugări dobrogeni şi anume: Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ioan, Mauriciu, Petre Diaconu, Ioan şi Ahile. Ei aveau probabil metania la Niculiţel şi sunt cunoscuţi sub numele de „călugării sciţi”. Ei sunt cunoscuţi datorită disputei hristologice la care au participat prin susţinerea formulei: „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”. Pentru a apăra credinţa ei au făcut o călătorie la Constantinopol şi la Roma, unde au luat legătura şi cu călugării africani exilaţi în Sar­dinia de către regele Trasomund al vandalilor. Această doctrina a fost declarată de împăratul Justinian obliga­torie pentru cei ce mărturisesc credinţa ortodoxă, iar la sino­dul al V-lea ecumenic această învăţătură a triumfat definitiv.

Acest episod al „călugărilor sciţi” învederează nivelul cugetării şi preocupărilor teologice din mănăstirile noastre prin secolele al V-lea şi al VI-lea.

Pentru secolele al VII-lea şi al VIII-lea nu avea dovezi până în prezent. Existenţa unui episcop, Ursus, în secolul al VIII-lea, într-o regiune în care s-au păstrat urme de viaţă religioasă, ne îndrumă să credem că monahismul s-a menţinut și în aceste secole, continuînd tradiţiile anterioare. Aserţiunea că viaţa religioasă ar fi încetat cu totul la noi pentru aproa­pe trei secole este contrazisă de logica istoriei şi de rapida reînviere a tradiţiilor, observată odată cu revenirea bizantină la Dunărea de jos, în timpul împăratului Ioan Tzimisches (969-976).

Începînd cu secolul al IX-lea ştirile despre viaţa monahală pe teritoriul Dobrogei se înmulţesc. Unul dintre cele mai vechi aşezăminte bisericeşti de pe teritoriul patriei noastre este cel descoperit în cariera de piatră de la Basarabi, azi comuna Murfatlar în judeţul Constanţa. Este un adevărat complex mănastiresc, format din biserici şi paraclise în număr de şase, datând de la sfârşitul secolului al IX-lea. Se mai găsesc aici încăperi funerare, ga­lerii, morminte cioplite în masivul de cretă. Acest complex şi-a început existenţa odată cu cariera deschisă în dealul de cretă, în care muncitorii au cruţat într-adins anumite por­ţiuni, săpând apoi în ele şase bisericuţe, galerii şi mai multe încăperi. Datarea nu a ridicat probleme, căci mai multe inscripţii cuprind indicii sigure în acest sens. Călugării de aici au lăsat însemnate pe pereţii locaşurilor texte în limba slavonă şi greacă, ce datează din secolul al X-lea.

În bisericuţe s-au descoperit şi alte numeroase grafite, multe nedescifrate însă, unele indicînd nume ce aparţineau probabil unor monahi şi credincioşi din împrejurimi. Dacă adăugăm la acestea imaginile de sfinţi încrustate pe pereţi, este drept unele foarte naive, apoi sărăcia în obiecte de inventar a mormintelor şi lipsa scheletelor de copii, ajungem la imaginea unei vieţi călugăreşti simple, trăită în sărăcie, curăţie şi credinţă.

O altă vatră monahală, dar de proporţii mai reduse dacă ţinem cont de dimensiunile bisericuţei ce o deservea (circa 6 m. lungime) a fiinţat prin secolele al X-lea – al XII-lea la Niculiţel, punctul Cetăţuia din judeţul Tulcea.

Bisericuţa probabil a aparţinut vreunui schit, chiar dacă iniţial va fi fost capelă de mormânt martiric, deoarece lângă ea nu s-au găsit urme de locuinţe (chilii) iar de jur- împrejur pe o distanţă apreciabilă nici o aşezare omenească care să justifice eventuala ei destinaţie de biserică sătească[12].

Un alt centru dobrogean unde a fiinţat o comunitate mănăstirească este Bisericuţa Garvăn (fosta cetate romană Dinogeţia). Unii cercetători au optat pentru începuturile ei în veacul al X-lea, ţinînd cont de intrarea în biserică, dinspre miazănoapte, element cu totul neobişnuit la bisericile din această epocă[13].

Pr. Coșerea Mihai


[1] Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria  culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 98.

[2] Byzantine art in the Collections of Soviet Museums, Leningrad, 1986, p. 66-68.

[3] Emilian Popescu, Contributions a la geographie historique de la Peninsule Balkanique aux V-a-VIII-a siecles de notre ere, în „Dacia”, IV, 813, 1969, p. 403-415; Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVII (1978), nr. 3-4, p. 302.

[4] Emilian Popescu, Inscripţii greceşti şi latine din secolele al IV-lea – al XIII-lea descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 30.

[5] Istoria Bisericii Universale, manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 1975, p. 184.

[6] Sfântul Epifanie, Contra ereziilor, Cartea III, tomul I, erezia 70, cap. 14, P.G., XLII, col. 372 B, apud Ioan G. Coman, Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXVI, 1948, nr. 5-8, p. 350.

[7] Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 185.

[8] Ioan Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCII, 1974, nr. 7-8, p. 1007.

[9] Petre I. David , La Sfântul Ioan Cassian, în „Glasul Bisericii”, anul XXXV, 1967, nr. 1-2, p. 67.

[10] Ioan G. Coman, Sciţii Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneeană, în „Studii Teologice”, anul XXVII, 1975, nr. 3-4, p. 172.

[11] Ioan Barna, Bisericuţele rupestre de la Murfatlar, în vol. „De la Dunăre la Mare”, Galaţi, p. 134-141.

[12] Virgil Vătăşanu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1959, p. 128-129.

[13] Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului, în „Glasul Bisericii”, anul XXXIII, 1974, nr. 5-6, p. 507.

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Biblia de la București sau Biblia mitropolitului Teodosie (1688)

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Anul acesta, când întreaga suflare românească aniversează împlinirea unui secol de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 (Centenarul Marii Unirii), noi românii mai avem un prilej de înaltă bucurie duhovnicească, și anume împlinirea a 330 de ani de la tipărirea, pentru întâia oară în limba română a Cărții Cărților – Biblia. Lucrare monumentală, tipărirea Sfintei Scripturi în tiparnița Mitropoliei Ungrovlahiei de la București a avut la bază binecuvântarea și strădaniile depuse de ierarhul care cârmuia duhovnicește Țara Românească, și anume Teodosie Veștemeanul. Acesta s-a născut în luna august a anului 1620. Despre originea sa, cercetătorul Marina Vlasiu spunea: „S-a discutat nu numai despre originea sa dar și despre apelativul de care mitropolitul Teodosie este însoţit pe tot parcursul istoriei și anume acela de Veştemeanul”. Toma G. Bulat afirma: „Convingerea este că el era de obârşie ardelean, transplantat însă în Râmnicul Vâlcea, în colonia străveche de ,,Ungureni” ce s-a fixat și există și azi în acest oraş… Faptul că biserica Sfântul Gheorghe, din acelaşi colț de oraş, se bucura de ocrotirea sa este un argument în plus, deoarece biserica aceasta, deşi zisă a boierilor Rudeni, era și este și azi a Ungurenilor, adică a ardelenilor”. Confirmând cele de mai sus, părintele academician Mircea Păcurariu susține că „între anii 1677-1680, vlădica Teodosie, a ridicat un locaş de închinare în Râmnic cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil, cunoscut sub numele de schitul Cetăţuia, închinat Mitropoliei, pe seama căruia a cumpărat mai multe imobile”.

Teodosie s-a călugărit la mănăstirea Cozia, fără să știm cu exactitate data, ajungând ulterior egumen al mănăstirii Argeş. Tot părintele Păcurariu afirmă că „nu se ştie când a ajuns Teodosie egumen la mănăstirea lui Neagoe-Vodă… se întâlneşte pentru prima oară în această calitate, la 7 aprilie 1662… Viata aleasă pe care a dus-o, dragostea de carte, priceperea în cele gospodăreşti, la care se adaugă și ataşamentul față de partida Cantacuzinilor, vor fi motivele care au dus la alegerea sa în scaunul mitropolitan, la 20 mai 1668”.

Într-adevăr, după ce mitropolitul Ştefan al Țării Românești se mută la cele veșnice (25 aprilie 1668), a fost ales în locul său, la data de 20 mai 1668, pe Teodosie, egumenul de la Argeș, numit în actele vremii „obraz mai luminat” La numai câteva zile după alegerea și hirotonirea sa, printr-un hrisov dat de Radu Leon la 8 iunie 1668, s-a hotărât oficial mutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti. Vrednicul ierarh a avut două păstoriri: 1668-1672 și 1679-1708. A fost izgonit din scaun în 1672, din cauza conflictului dintre boierii Cantacuzini și Băleni care doreau să aibă în fruntea Bisericii un om al lor; socotit omul Cantacuzinilor, a fost nevoit să se retragă din scaun după realegerea ca domn al țării a lui Grigorie Ghica, omul Bălenilor. Va reveni în fruntea Bisericii din Țara Românească în 1679, la scurt timp după înscăunarea domnitorului Șerban Cantacuzino și va rămâne în funcție până la 27 ianuarie 1708, când s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat lângă altarul catedralei mitropolitane din Bucureşti.

Fără îndoială că cea mai mare realizare a sa rămâne tipărirea Bibliei de la 1688, numită și Biblia lui Şerban Cantacuzino. Tipărirea acesteia a început la 5 noiembrie 1687, și s-a sfârşit în septembrie 1688. După o lună domnitorul Şerban moare, tronul fiind ocupat de Constantin Brâncoveanu, nepotul său. Despre Biblia de la București, mitropolitul Antonie Plămădeală spunea: „Biblia de la Bucureşti e rodul pământului românesc, e limba românească ajunsă la maturitate, în stare să cuprindă și să împământenească cuvântul lui Dumnezeu, e limba românilor făcută să fie și limba lui Dumnezeu care, de atunci înainte va vorbi cu noi numai româneşte toate tainele Sale… Până la 1688, părţi din Biblie fuseseră traduse în româneşte, unele rămase în manuscris, altele tipărite. Biblia de la Bucureşti însă înmănunchează toata Scriptura, toate cărţile ei, Vechiul și Noul Testament pentru prima oara traduse și adunate între aceleaşi coperţi”. Lucrarea avea 944 de pagini, într-un format mare, textul fiind imprimat cu litere mărunte pe două coloane. Are două prefeţe dintre care una pusă sub numele domnitorului Şerban Cantacuzino, iar cea de a doua atribuită și semnată de Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Mitropolitul Teodosie a apelat la patriarh pentru a-i conferi Bibliei mai multă autoritate, prestigiu și circulaţie.

La baza textului Noului Testament a stat ediţia de la Alba-Iulia din 1648, iar  cât priveşte textul Vechiului Testament – cărţile canonice și necanonice – la baza acestuia a stat traducerea făcută de renumitul umanist moldovean Nicolae Milescu Spătarul.

Mitropolitul Teodosie, foarte bun cunoscător al limbii greceşti, a participat și el la traducerea Bibliei prin diortosirea sensului unor cuvinte, deja traduse. Tot el se pare că a revizuit traducerea lui Nicolae Milescu. Înainte de a fi dat la tipar, întregul text al Bibliei a fost revăzut de doi cărturari munteni, fraţii Radu și Şerban Greceanu, ajutați la rândul lor de unii cărturari greci, printre ei fiind Ghermano de Nissa și poate chiar patriarhul Dositei al Ierusalimului care în vremea aceea se afla în Țara Românească.

Datorită circulaţiei Bibliei în toate ţinuturile locuite de români, ea a avut rol esențial în pregătirea unităţii poporului român.

Bibliografie: Marina Vlasiu, Teodosie Veştemeanul, de origine transilvană, vâlceana sau argeşeană, în „Mitropolia Ardealului”, anul III (1958), nr. 1-2; Toma G. Bulat, Un schit de lângă Râmnicu Vâlcea închinat Mitropoliei Bucureşti: Cetăţuia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIII (1971), nr. 3-4; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia. a-II-a, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 126-136; Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în „Studii Teologice”, anul IV (1952), nr. 5-6 ; Aurelian Sacerdoţean, Tudor Spudei, viitorul Mitropolit Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1708), în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII (1970), nr. 7-8; Ioan Dură, Mitropolitul Teodosie și mutarea scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CVI (1988), nr. 9-10; Antonie Plămădeala, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI (1978), nr. 9-10; G. T. Pop, Biblia în traducerea lui Nicolae Milescu, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXX (1962), nr. 9-10.

Pr. Coșerea Mihai

Ahp @ noiembrie 14, 2018