Ultimele Articole

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

12.03.2018 – Elementele principale ale Calendarului Creștin Ortodox

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

În învăţătura noastră de credinţă, în Sfânta Scriptură şi în cuvintele Sfinţilor Părinţi, sfântul este cel care, prin viaţă curată şi râvnă neîncetată, se apropie de Dumnezeu şi, cu darul Sfântului Duh, se uneşte permanent cu Preasfânta Treime. În felul acesta, viaţa sa pământească este binecuvântată şi în ceruri este încununat de slavă.

Pe pământ, sfântul, ca oricare alt om, creşte din treaptă în treaptă, urcă neîncetat şi nu stă o clipă, aşa cum spune Psalmistul David: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă. Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele. Până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5). El stăruieşte în rugăciune ziua şi noaptea, şi doreşte să se unească cu Dumnezeu şi să se împărtăşească de lumina cea neînserată a Preasfintei Treimi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 17). Urcând neîncetat spre desăvârşire, viaţa sa devine o permanentă ascendenţă duhovnicească pe „Muntele Taborului”. În demersul acesta nu rămâne singur niciodată, fiind însoţit de Mântuitorul Hristos „până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt. 28, 20). El descoperă astfel calea adevărului, liniştea sigură şi fericită de a fi cu Domnul, conştient fiind că în lumea de aici nu poate afla cetate veşnică. Urcuşul dohovnicesc al sfântului este spre Crucea Mântuitorului Hristos, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12, 2). Nevoinţele omului duhovnicesc sunt multe şi de aceea Sfânta Scriptură învaţă că cei care vor dori să vieţuiască în Mântuitorul Hristos vor fi prigoniţi: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11).


Prin crucea nevoinţelor către Învierea lui Hristos

Sfântul Irodion, şi asemenea lui toţi sfinţii Bisericii noastre Deptslăvitoare, a rostit neîncetat Numele Domnului şi L-a chemat întru ajutor, să vină şi să se sălăşluiască în suflet şi astfel să ajungă purtător de har, de Duh Sfânt şi de sfinţenie. Din fragedă pruncie, el a intrat în Mănăstirea Cernica, unde l-a avut ca părinte duhovnicesc şi stareţ pe Sfântul Ierarh Calinic. Asemenea lui, Sfântul Irodion s-a străduit să se arate vrednic de această chemare dumnezeiască, pe care Mântuitorul o face cunoscută pentru fiecare în parte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Aceste cuvinte ale Mântuitorului au răsunat permanent în mintea şi inima sa. Astfel, văzându-l pe Sfântul Calinic, Sfântul Irodion şi-a început nevoinţa cea bună şi a adăugat în fiecare zi osteneală peste osteneală ca să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit”, la vârsta deplinătăţii Mântuitorului Hristos(cf. Efs. 4, 13). Era neîntrecut la priveghere, la rugăciune şi la toate ascultările din mănăstire. Ca cel „rănit de dragostea Mântuitorului Hristos”, el nu putea să zăbovească în alte griji şi lucruri pământeşti trecătoare. Asemenea unui cerb însetat după izvoarele apelor, Sfântul Irodion alerga la Biserică, ca la Izvorul cel plin de Apă Vie, pururea curgător, care ţâşneşte din coasta Mântuitorului Hristos şi se revasă peste întreaga lume.

Sfântul Irodion a crescut în mănăstire, nu numai cu vârsta, ci şi cu sfinţenia. Prin evlavie şi credinţă a ajuns să fie cinstit de toţi părinţii. Văzând această dăruire, Sfântul Calinic l-a făcut mai întâi monah, apoi preot şi în cele din urmă, când a ajuns episcop la Râmnic, l-a luat cu el spre a-i fi permanent în preajmă, în rugăciune, în ascultare şi în sfat. Astfel, prin rânduiala lui Dumnezeu, ucenicul a devenit duhovnicul avvei şi avva s-a făcut fiu duhovnicesc al ucenicului.

Sfântul Irodion duhovnicul a fost martorul multor minuni ale Sfântului Ierarh Calinic, el însuşi fiind un făcător de minuni încă din viaţa pământească. De atunci şi până în zilele noastre, Sfântul Irodion a fost cinstit de toţi credincioşii olteni. În ultimii ani, de la marele eveniment al canonizării sale, prăznuirea sfântului s-a răspândit în întreaga noastră Biserică Ortodoxă Română. Şi astăzi, ca şi în trecut, sfântul face minuni cu cei binecredincioşi şi dă tămăduiri de boală, de suferinţă, de necaz şi ne nevoi tuturor credincioşilor. Aşa se face că, întotdeauna în ziua de 3 mai a fiecărui an, mulţime de credincioşi vin la rugăciune în Sfânta Mănăstire Lainici pentru a afla ajutor şi binecuvântare de la cel Sfântul Cuvios Irodion şi mântuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

† Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, joi, 15 martie 2018

Ahp @ martie 15, 2018

12.03.2018 – Elementele principale ale Calendarului Creștin Ortodox

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Biserica noastră ortodoxă a consemnat în decursul timpului și în toate locurile, pe toți cei care prin nevoințele lor s- au dedicat trup și suflet Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Așa a apărut în timp o listă a acestora, pe care o avem noi astăzi și care este cunoscută sub numele de ”Calendar creștin ortodox”.

În fiecare an, episcopiile și mitropoliile aflate sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, tipăresc acest calendar pe care îl distribuie spre folosința practică a enoriașilor. Calendarul nostru ortodox conține câteva elemente ce se cer a fi explicate pentru o mai bună înțelegere a sa.

Aș dori să vi le explic în rândurile ce urmează.

În ceea ce privesc prescurtările ce apar în calendar acestea sunt:

– IER.- înseamnă IERARH, EPISCOP. Sfinții ce au în dreptul lor această prescurtare au fost episcopi. De exemplu: Sfântul Ierarh Nicolae.

– Mc. și/ sau M. Mc.- înseamnă MUCENIC și MARE MUCENIC. Sunt acele persoane care au murit în chinuri groaznice pentru credința lor în Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: au fost arși de vii, aruncați la fiare sălbatice, li s- a jumulit pielea, etc. În această categorie a mucenicilor putem aminti pe: Sf. Mc. Gheorghe, Sf. Mc. Sebastian, etc.

– ARHID.- înseamnă ARHIDIACON. Este cea mai înaltă treaptă administrativă pentru un diacon. De exemplu: Sf. Arhidiacon Ștefan.

– MĂRT.- înseamnă MĂRTURISITOR. Sunt cei care au mărturisit prin orice fel de mijloace credința creștină, suferind în cele din urmă moarte groaznică pentru Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: Sf. Mărturisitor Maxim.

– CUV. – înseamnă CUVIOȘI. Aceștia sunt sfinții  care provin din rândul călugărilor, al călugărițelor sau a pustnicilor( cei care au trăit în locuri retrase: deșert, peșteri, etc.) De exemplu: Sf. Cuvios Nicodim de la Tismana, Sf. Cuvioasă Parascheva.

– AP.- însemnă APOSTOL. Prin aceste termen se arată ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos.

Veți găsi în calendar și următorii termeni:

– ZI ALITURGICĂ- adică în ziua respectivă nu se oficiază SFÂNTA LITURGHIE.

– HARȚI- în acea zi se pot consuma produse de dulce( lapte, carne, ouă, brânză)

– DEZLEGARE LA PEȘTE- semnifică faptul că în acea zi se poate consuma pește și produse din pește.

– POMENIREA MORȚILOR- în ziua respectivă se oficiază slujbe pentru pomenirea celor răposați.

Încă un lucru foarte important aș vrea să vi- l spun. În calendar unii sfinți sunt trecuți cu roșu, majoritatea cu negru iar alții cu albastru. Semnificația este următoarea:

– Cei trecuți cu roșu și au în dreptul lor crucea cu roșu, sunt sfinții mari ai bisericii noastre. De exemplu: Sf. Ier. Vasile cel Mare, sărbătorile Maicii Domnului și praznicile Mântuitorului Iisus Hristos. În zilele respective nu se lucrează sub nici o formă. Prezența la biserică este elementară.

– Cei care sunt trecuți cu negru reprezintă sfinții din fiecare zi, pe care trebuie să- i cinstim cum se cuvine dar se poate lucra în ziua respectivă. Aici se cuvine o precizare foart foarte importantă. Dacă parohia dumneavoastră are hramul, de exemplu, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul- 1 septembrie în fiecare an, atunci deși el este trecut în calendar pentru toată lumea cu cruce neagră, pentru dumneavoastră, parohia în cauză, crucea neagră se transformă în cruce roșie pentru că este sărbătoarea sfântului ce ocrotește parohia în care trăiți. În acest caz nu se poate lucra sub nici o formă iar prezența la biserică nu se pune în discuție.

– Sfinții trecuți în calendar cu albastru sunt SFINȚI ROMÂNI.  S- a ales această culoare pentru a- i cunoaște mai bine. Unele parohii mai noi au ca hram pentru biserică, sfinți români. Cinstirea lor se face așa cum am prezentat mai sus la sfinții cu cruce neagră.

O bună informare liturgică și o punere corectă în practică a acesteia, ne ajută să fim în pas cu evenimentele duhovnicești ale zilelor pe care le parcurgem.

Pr. Sebastian Cătălin Hogea

Ahp @ martie 12, 2018

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Sfântul Ioan Cassian reprezintă imaginea etalon a unei complexe experienţe de viaţă şi spiritualitate ascetico-mistică. Anul naşterii Sfântului Ioan Cassian pare să fie 350 (sau 360). Cu privire la locul sale părerile sunt împărţite. Cele mai veridice ipoteze îl aşează în zona Dobrogei noastre, aproape de localitatea Caşin. Este prăznuit în Calendarul Ortodox în ziua de 28 februarie.

O bună parte ipotezele patristice cu privire la locul de provenineţă al Sfântului Ioan Cassian susţin originea lui daco-romană, provenind din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Cea mai veche mărturie îi aparţine lui Ghenadie de Marsilia, care spune că Sfântul Ioan era „de neam scit”, slujind la Constantinopol ca diacon al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar mai apoi ca preot Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una de bărbaţi şi cealaltă de femei. Afirmaţia lui este cât se poate de justificată, fiind contemporan cu Sfântul Părinte şi, mai mult, împreună vieţuitor în oraşul Marsilia. Pe de altă parte, patriarhul Fotie al Constantinopolului, care îi citise opera, aminteşte despre el într-unul din comentariile sale, numindu-l „Romanul”, referindu-se la astfel la sorgintea sa latină. Acest lucru se deduce cu uşurinţă din scrierile sale, cu toate că Sfântul Părinte folosea la fel de bine şi limba greacă.

Ipoteze pro şi contra cu privire la originea scythă a Sfântului Ioan Cassian

Teorii despre originea sa „non-scytă” s-au sprijinit în general pe anumite mărturii istorice, interpretări ale unor pasaje din cărţile sale sau diferite ipoteze. Patrologul Theodor Damian adaugă în completare o posibilitate logică de înţelegere a legăturii sale cu Schytia Minor. El vorbeşte despre două categorii de argumente prin care se poate lămuri problema originii marelui didascal patristic: interne şi externe. „Cele interne, spune el, ar putea fi directe şi indirecte: directe, legate de scrierile lui Cassian de unde rezultă clar că nu a fost originar din locurile în care şi-a alcătuia opera, şi indirecte, legate de anumite aluzii pe care le-a făcut şi de interpretările contextului general a cărţilor sale, care arată că venirea sa în Galia nu a fost o întoarcere acasă. Argumntele externe sunt cele legate de alte surse şi care, la rândul lor, sunt de două feluri: mărturii şi interpretări. Acestea sunt menţiuni istorice făcute de contemporani cu privire la anumite elemente din biografia sa şi, în al doilea rând, interpretările şi consideraţiile oferite prin analogii şi descoperiri arheologice, legate de contextul răspândirii creştinismului în primele secole în diferite zone de interes pentru abordarea noastră” (Theodor Damian, Some critical consideration and New Arguments Reviewing the Problem of St. John Cassian’s Birthplace, in Orientalia Christiana Periodica (OCP), Rome, vol. 57/1991, p. 257.).

„Ipoteza scită” este de asemenea confirmată de reputatul teolog american, monahul Columba Steward. El merge pe teoria lingvistică, ajungând la concluzia că „în zilele lui Ioan Cassian, Scythia Minor era o regiune bilingvă, unde a putut primi o educaţie clasică într-un mediu în care elenismul avea o puternică prezenţă … Cassian a putut învăţa limba greacă şi atunci când a ajuns în Palestina. Oricare ar fi însă mediul său, el a călătorit nestingherit în Răsăritul creştin, unde a învăţat viaţa monahală şi ulterior a slujit Biserica din Constantinopol. Deşi destinul său a stat în Occidentul latin, el s-a simţit cel mai acasă în Răsăritul grec” (Columba Steward, Cassian Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere diac. Ioan I. Ică jr şi Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 35).

„Roman după patrie”

Ipoteza unei origini galeze, precum şi alte teorii, după care Sfântul Părinte ar fi fost originar din Siria sau Schythopolis, Palestina, au fost combătute în special de patrologii români. Revendicarea daco-romană a Sfântului Părinte s-a dovedit a fi cea mai aproape de realitate, descrierile contradictorii astfel „şanse să se impună”. Reputatul patrolog român, pr. prof. I.G. Coman arată că încă din vremea sfantului Scythia Minor, Siria sau Palestina au dezvoltat „strânse contacte de natură comercială, culturală, etc”. Mai mult, în câteva din Conlaţiuni sale, el prezintă locurile părinteşti „ca pe nişte regiuni plăcute, cu largi spaţii nelocuite, acoperite de codri adânci şi care ar fi desfătat pe monahi şi ar fi oferit şi posibilităţi de trai”. „Frigul necredinţei”, la care face referire avva Avraam, vizează în mod direct „ţara lui Cassian”. Pe de altă parte, profesorul Coman susţine că „afirmaţia că în provincia sa aproape nu erau călugări, nu indică neaparat provincia Provance sin sudul Galiei, ci tot aşa de bine ori care altă provincie din Imperiu. Indicaţia lui Fotie, că Sfântul Ioan Cassian era «roman după patrie», nu ne lămureşte decât în sensul că la patru sute de ani de la moartea lui, autorul nostru trecea în faţa orientalilor ca un roman autentic, aşa cum va zice Cassiodor despre Dionisie cel Mic” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitorii bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 219).

Mitropolitul Nestor Vornicescu scoate în evienţă experienţa sa monahală, pe care a început-o negreşit pe meleagurile Scythiei natale. Cu toate că, aşa cum am văzut mai sus, viaţa călugărească de aici a fost prezentată într-o lumină slabă de contemporani, „se cunoaşte, prin Sfântul Epifanie, că aici existau mănăstiri bine organizate. În urma cercetărilor arheologice din regiunea Niculiţelului din Dobrogea, unde au fost descoperite moaştele sfinţilor martiri Zorikos, Attalos, Kamasis şi Philipos, se impune, ca o ipoteză plauzibilă că basilica din Niculiţel a devenit încă din secolul IV biserică de mănăstire, ceea ce a coferit până de curând acestui loc denumirea de «Mănăstirea»” (Dr. Nestor Vorncescu, Primele scrieri patristice, Craiova,  1984, p. 55). Sfântul Ioan Cassian în mod personal confirmă acest lucru, arătând foarte clar în însemnările sale că din princie a trăit printre călugări, „ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 28, 2018

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei căzute.

Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a re­scrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe uriașii cei necucernici din minte”.

Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică sufe­rința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de a fi refuzat până la sfârșit.

Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti

Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem îna­intea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta.

De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredin­țare” a noastră, mărturisind-o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.

Veți ve­dea că, după o perioadă, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viață. Ruperea de modul egoist și egocen­tric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, reprezintă singura posibilitate de a avea cu adevărat cunoaştere de sine. Numai în cunoaşterea de sine suntem eliberaţi de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care Spovedania trebuie împlinită cât mai des.

(Pr. Marius Bârlădeanu, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 22 februarie 2017)

Ahp @ februarie 22, 2018

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai bisericii noastre. Mulţi creştini îi poartă numele. De el se leagă şi minunea în care este vorba despre populara „colivă”.

Pentru a cunoaşte mai bine cine a fost Sfântul Teodor, trebuie să ne întoarcem în timp, înainte de apariţia Sinaxarelor. Sfântul Grigorie al Nissei a rostit la 7 februarie 381 o cuvântare în cinstea acestui martir militar din Evhaitele Pontului, care a pătimit în vremea împăratului Maximian. Cuvântarea este importantă din punct de vedere aghiografic. Mai târziu au vorbit despre Marele Mucenic Teodor şi Patriarhul Nectarie al Constantinopolului şi Sfântul Roman Melodul.

Mucenicul Teodor venea din Pont, dintr-o localitate aflată între provincia Capadocia şi Marea Neagră, în Asia Mică. În vremea patimilor sale, creştinii erau târâţi prin tribunale, după legile păgâneşti şi cei care nu îşi negau credinţa, erau condamnaţi la moarte. Teodor, a cărui evlavie o cunoşteau contemporanii săi, dădea mărturie pretutindeni pentru credinţa lui în Hristos, fără să se teamă.

„Pentru mine, Dumnezeu este Hristos, Fiul Cel Unul Născut al Tatălui!”

Într-o zi, chemat fiind să aducă jertfă zeilor şi împăratului, Teodor a răspuns acuzatorilor săi: “Pe zeii voştri nu-i cunosc, căci în realitate ei nici nu există, iar voi păgânii sunteţi cufundaţi în rătăcire”. În oraşul său, Amasia Pontului, se afla un templu, ridicat în cinstea zeiţei Rea, “mama cea mincinoasă a zeilor” (în scrierile Sfântului Roman Melodul se vorbeşte despre templul zeiţelor Afrodita şi Artemisa). Teodor a găsit momentul potrivit, când vântul sufla favorabil şi l-a incendiat. Nu şi-a ascuns fapta şi nu a căutat să fugă, ba chiar s-a lăudat cu ea, “plin de bucurie pentru tulburarea pe care a pricinuit-o necredincioşilor idolatri”. Mucenicul a suportat plin de răbdare loviturile furioase ale călăilor, cântând psalmi. Aruncat în închisoare, se auzeau acolo aceleaşi cântări sfinte ale lui şi lumânările ardeau, luminând temniţa întunecată. Paznicul, speriat, l-a aflat acolo pe mucenic liniştit şi pe ceilalţi întemniţaţi care dormeau şi s-a spăimântat.

Marele Mucenic Teodor ne-a lăsat peste timp, ca învăţătură, amintirea luptelor sale. El este pentru noi “vistierie a bogăţiei şi ajutor la îndemână pentru cei săraci, loc comfortabil de odihnă pentru cei osteniţi, laudă nesfârşită pentru toţi cei ce cu credinţă cinstesc pomenirea lui”.

Moaştele sale au fost mutate în Evhaitele Pontului şi aşezate într-o biserică nouă. Poporul a arătat o cinstire deosebită faţă de acestea şi l-a chemat pe mucenic în ajutor, în nevoi. Cinstirea dată de către creştini dintru început Marelui Mucenic este dovada răsplătirilor pe care Hristos le împarte atleţilor Săi. Trupul lui mucenicesc a devenit vas ales al harului dumnezeiesc.

În secolul al IX-lea întâlnim doi mucenici cu numele de Teodor: Tiron şi Stratilat. Însă cele mai importante elemente biografice şi istorice ale celor doi coincid. Numele de Tiron vine de la tagma tironienilor, cum erau numiţi noii recruţi în armată. Sfântul Teodor Tiron este prăznuit pe 8 februarie, iar Sfântul Teodor Stratilat, pe 17 februarie.

Într-o omilie a patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397) se vorbeşte despre arătarea mucenicului Teodor către patriarhul Eudoxie al Constantinopolului (360-373). Erau vremuri grele, căci biserica a fost lovită ca de o furtună, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Şi fiindcă nicidecum credinţa oamenilor nu scădea, inima împăratului Iulian ardea de răutate.

„Când au venit zilele sfinte ale Postului Mare, când toţi credincioşii, indiferent de vârstă, se îngrijeau de curăţirea sufletului lor de patimi şi de vechile păcate”, fiindcă atunci duşmanul nevăzut se războieşte cu mai multă putere împotriva noastră, fiind mai nemilos şi făcându-ne îndreptarea mai grea, la începutul primei săptămâni a Postului, împăratul Iulian l-a chemat pe sfetnicul său de încredere şi i-a poruncit “să fie retrase din piaţă mâncărurile şi băuturile de post şi să nu fie oferit spre vânzare nimic altceva, decât numai cele… care vor fi stropite şi amestecate cu sângele animalelor jertfite idolilor”, ca toţi să fie nevoiţi să cumpere, ca să mănânce din ele. Şi astfel, credea necredinciosul împărat, “vor primi prin gustul sângelui animalelor jertfite, jertfa adusă zeilor”, sau vor muri de foame.

Porunca Sfântului Teodor către patriarhul Nectarie al Constantinopolului

Dar Teodor, mucenicul lui Hristos, s-a arătat patriarhului în chip real, nu în vis şi i-a poruncit: „Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă, încât nimeni să nu se aprovizioneze cu mâncare şi băutură din piaţă!”. Şi dacă cei mai înstăriţi aveau rezerve de alimente, pentru cei mulţi, „care nu pot să-şi câştige nici mâncarea de zi cu zi”, a zis: „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”. Căci aşa se numea grâul fiert, în dialectul local al evhaitienilor: „colivă”.

Mucenicul Teodor i-a mai zis patriarhului: „Eu sunt Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, Care Însuşi m-a trimis la voi, pentru a vă scăpa de cursa cea periculoasă a duşmanului, pe care v-a întins-o împăratul”. Şi astfel patriarhul a reuşit să păzească nevătămată turma lui Hristos. Iulian Apostatul a înţeles că uneltirea sa contra creştinilor a rămas inutilă, iar aceştia au înălţat imn de mulţumire lui Teodor şi i-au adus laudă printr-o sărbătoare închinată lui.

De atunci ne-a rămas şi nouă tradiţia ca, în fiecare an, să mâncăm din gustoasa colivă şi să săvârşim cu evlavie pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

Ahp @ februarie 22, 2018