Ultimele Articole

12.08.2019 – Omagial: Arhim Veniamin Micle, la 80 de ani

12.08.2019 – O contribuţie esenţială pentru Apologetica Ortodoxă: Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (5)

25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (4)

12.08.2019 – Omagial: Arhim Veniamin Micle, la 80 de ani

Postat in: Biografii Luminoase | ...

„Sub cerurile Oltului”, ca să folosim expresia mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, se află, ca într-o constelaţie monastică, mândra Mănăstire Bistriţa din satul vâlcean Costeşti. Ctitorită de marea familie a boierilor Craioveşti, care au dat însemnaţi domnitori, sfântul lăcaş este amintit în 1491-1492, în Hrisov sau „Cartea banului Barbu Craiovescu”. Aici s-au scris şi hrisoave, între care se remarcă Cronograful lui M. Moxa din 1620, prima istorie universală, „Viaţa Sf. Grigore Decapolitul”, scrisă de Matei al Mirelor. Şi tot aici, din păcate, a fost şi domiciliul forţat al generalului (ulterior mareşalul) Ion Antonescu.

Pe urmele acestor mari cărturari (să amintim că pictorul Gh. Tătărescu a pictat pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi, foarte curios, chiar în cele două cămăruţe ale mânăstirii în care a fost nevoit să stea (arest la domiciuliu) Ion Antonescu, sălăsluieşte vrednicul cărturar, arhimandritul Veniamin Micle. Se trage dintr-o familie de viţă nobilă, descendentă a cnejilor maramureşeni din Ţara Chioarului. Un strămoş al său, Ioan Micle de Şugatag a fost ridicat la rangul de baron de către Matei Corvin şi s-a stabilit în Maramureşul istoric, în 1477. Alţii descind din cneazul (nobili feudali, stăpâni ai satelor) Giula din Giuleşti-Maramureş, creştini ortodocşi, menţionaţi în Diplomă din 1349 a regelui maghiar Ludovic I. Antroponimul Micle apare documentar în 1419. Între descendenţii celebri îl situăm pe universitarul ieşean, Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, participant la Revoluţia din 1848, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană (1858-1860), profesor universitar la nou înfiinţată (de către A.I. Cuza) Universitate ieşeană, fiind ales decan, prorector, rector. Aici reputatul universitar a organizat primul laborator de chimie şi Observatorul astronomic din Iaşi.

Cu o asemenea moştenire spirituală, studiată şi tipărită în vol. „Genealogia familiei Micle” (2006) şi în „Memorial” (2008), arhimandritul cu care suntem contemporani, Veniamin Micle, a ţinut ştacheta morală, teologică, didactică şi ştiinţifică la un nivel ridicat, de care să nu se ruşineze în faţa iluştrilor ascendenţi.

O temeinică pregătire teologică

S-a născut la 7 iulie 1939, în satul maramureşean Plopiş-Şişeşti, în familia cu şase copii ai Eudochiei şi Timoftei. „Părinţii mei, moştenitori ai principiilor tradiţiei nobilimii române şi ai creştinismului ortodox, ne-au crescut în acest spirit al virtuţiilor superioare, caracterizate prin rugăciune, muncă şi disciplină” (Memorial, p. 7). A învăţat cititul la cinci ani, a urmat primele clase în mai multe localităţi (Plopiş, Făureşti, Cavnic) între 1946-1953. La Satu Mare urmează un an la Şcoala Medie Tehnică Mecanică (care se va defiinţa), este transferat la Liceul „M. Eminescu” din aceeaşi localitate. Urmându-şi vocaţia, la 11 noiembrie 1954 intră novice la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia-Maramureş, sub protectoratul teologic al protosinghelului Iustin Chira (viitorul episcop), care l-a îndemnat spre Seminarul Teologic din Cluj (1955), pe care-l absolvă în 1959, pe primul loc între cei 40 de seminarişti. La 19 iulie 1958 a depus voturile monahale primind numele Veniamin. Tot pe primul loc intră, în 1959, la Institutul Teologic din Sibiu. La această vârstă, încep necazurile: prin Decretul bolşevic 410/1959, a fost înlăturat din facultate şi din mănăstire. Este obligat să se angajeze la un atelier de pictură şi confecţionat rame în oraşul Dej, urmând şi Şcoala Populară din localitate.

La intervenţia stareţului Justinian , este reprimit la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, hirotonit ierodiacon (20 decembrie 1959), ieromonah ( a doua zi), desfăşurând activitate misionar-pastorală în parohii vacante (Vima Veche, Maşca, Fânaţe, Căpâlnic, Suciu de Sus). La îndemnul episcopului Teofil al Clujului a reluat cursurile universitare în 1962, pe care le-a finalizat în 1966, examenul de licenţă având tema „Conştiinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti de Samuil Micu” (îndrumător: pr. prof. Sofron Vlad, rectorul, cu calificativul „excepţional”). Rectorul Vlad îl povăţuieşte să-şi dea doctoratul la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică (1966-1968). Teza de doctorat: „Problemele predicii creştine în vremea noastră”. Ca doctorand, obţine de la preşedintele francez Charles de Gaulle o bursă pentru Teologia Ortodoxă Română, la Facultatea de Teologie Catolică din Strassbourg (1968-1971).

Întors în ţară în 1971 este înştiinţat că va fi asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, dar „prin intrigi de culise, ţesute în cercuri mai înalte” ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971-1972), apoi este numit, prin concurs, asistent la Catedra de Omilitică şi Catehetică a Institutului Teologic din Sibiu, fiind delegat şi împuternicit pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim (1973). Îşi aprofundează studiile în Grecia şi Spania. O nouă dezamăgire: este propus episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, dar este prelucrat, cum îi spune patriarhul Justinian Marina: „abia în clipa aceea am avut revelaţia lumii în care trăiesc! Însă, ca prin miracol, sufletul mi-a fost învăluit într-o pace divină, care îmi va ajuta în restul vieţii să privesc totul cu detaşarea înţeleaptă a monahului”.

Neocupând funcţia de episcop vicar la Sibiu, a fost transferat la Seminarul Teologic din Mofleni (Craiova), ca profesor de franceză, engleză, rusă, filosofie, logică, ecumenism, istoria religiilor. Mitroplitul Olteniei, Teoctist, îi acordă rangul de „protosinghel” (22 martie 1975).

Director al Seminarului Central din Bucureşti

Din 1 septembrie 1977 este numit director al Seminarului Teologic din Bucureşti şi profesor de Omiletică, apreciat de patriarhul Justin Moisescu. Sfântul Sinod îi acordă rangul de „arhimandrit”. În timpul directoratului său „apare «cazul Calciu»; cei interesaţi profită şi mă biruie”. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rostit atunci, în 1978, la Biserica Radu-Vodă, „Şapte cuvinte către tineri”, care au circulat pe ascuns, în copii dactilografiate (Vezi: „Testamentul părintelui Calciu (1925-2006)”, Bucureşti, Editura Christiana, 2007). Un caz delicat, folosit cu parşivenie de ateii agresivi din România, cu funcţii şi atribuţii dubioase.

Viaţa monahală

Arhimandritul Veniamin Micle hotăreşte să se retragă definitiv la mănăstire, la vârsta de 40 de ani şi după 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte iniţial la Mănăstirea Cozia, ca preot slujitor, apoi eclesiah al Catedralei episcopale din Rm. Vâlcea (1982-1984). Împreună cu Episcopia Râmnicului, a intervenit ca Mânăstirea Bistriţa (aflată sub administrarea Ministerului Muncii) să fie redată scopului pentru care a fost ctitorită. E o izbândă, arhimandritului Micle încrediţindu-i-se stăreţia pentru restaurarea şi organizarea vieţii monahale. Aici s-a creat un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), un muzeu al tiparului românesc, s-a amenajat o bibliotecă cu săli de lectură şi pentru simpozioane ştiinţifice. În 1992, prin transformarea mănăstirii într-una de maici, arhimandritul a devenit preot-slujitor al mânăstirii, dar şi-a valorificat şi a doua vocaţie, cercetarea ştiinţifică, teolgică.

Moştenirea scrisă a părintelui Veniamin

A scris 103 cărţi, 98 studii, 322 articole, 18 predici, 32 comentarii etc., din domeniul teologice, istorie naţională, spiritualitate ortodoxă. Majoritatea  acestor cărţi le donează, aşa cum recent a donat Basarabiei peste 3.000 volume). Aceste studii aduc remarcabilele contribuţii documentare despre mânăstirile Coşuna-Bucovăţ, polovraci, Bistriţa olteană, Călui, Arnota etc., despre personalităţi ecletiastice: Sf. Grigore Decapolitul, Samuil Micu, Eufrosin Poteca, Sf. Antonie de la Iezerul, Sf. Grigore de la Bistriţa, arh. Teofil S.Niculescu, Chiriac Râmniceanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, exegeze precum: Trepte spre amvon. Studii omilitice (1993), Iniţieri catehetice (1993), Antihristica (1994), Cultul Sfinţilor (1994), Citirea şi interpretarea Sf. Scripturi (1994), Minunile Mântuitorului nostru (1999), Iisus  Hristos şi Evanghelia mântuirii (2000), Lumină pentru suflet (2002), Ortodoxia, adevărata credinţă (2003), Fecioara Maria,Maica Domnului (2003), Exorcizarea (2001), Făclii nestinse (2005), Sf. Cruce, apărătoarea creştinilor (2006) etc.

Contribuţiile arhimandritului în probleme controversate de istorie şi literatură română veche sunt bine cunoscute specialiştilor. De pildă, despre „Ieromonahul Macarie. Tipograful român (1508-1512)” a scris prima monografie din cultura română, în 2008, considerându-l pe autorul tipăririi primei cărţi româneşti, „Liturghierul” în 1508, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită de Gutenberg (Biblia cu 42 de rânduri, 1455), pe Macarie „român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Matinus Burciensis de Cseidino, devenit «Macarie ieromonahul», prin adoptarea voturilor sinodale şi primirea harului preoţiei” (Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograful român, Mânăstirea Bistriţa olteană, 2008, p. 134).

Un alt subiect controversat în istoriografia română, abordat şi de arh. Micle, a fost/este „bătălia de la Posada”. Din cele 22 de localizări ale celebrei bătălii conduse de Carol Robert de Anjou, Micle consideră că adevărata Posada este Defileul Bistriţei oltene. Cu prilejul lansării acestei cărţi, pr. N. State-Burluşi a sublinat că Posada reprezintă, de fapt „neamul şi limba română”.

Nu lipsit de importanţă este faptul că arhimandritul Veniamin Micle concepe, scrie aceste cărţi şi studii în cele două cămăruţe ocupate altădată de un om demn şi bun creştin, Ion Antonescu, le „acoperă” cu sugestive coperţi, le tehnoredactează computerizat, le imprimă în tiparniţa modernă aflată într-una din aceste cămăruţe, le leagă şi le expediază celor interesaţi. Totul este făcut numai de cele două mâini ale arhimandritului, dirijate de un creier supradezvoltat şi pus, creştineşte, în folosul tuturor. Este încă o dovadă de admiraţie pentru scriitorul şi tipograful total, arhimandritul Veniamin Micle, un Macarie contemporan.

Tudor Nedelcea

Ahp @ august 12, 2019

12.08.2019 – O contribuţie esenţială pentru Apologetica Ortodoxă: Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei medicale pe plan naţional şi internaţional a fost cu siguranţă ilustrul doctor şi om de ştiinţă Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării şi inovaţiei medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puţin cunoscut în ceea ce-l priveşte pe ilustrul nostru concetăţean este predispoziţia sa pentru religie şi dăruirea totală pentru credinţa ortodoxă. A fost un adevărat trăitor şi mărturisitor al Adevărului înomenit, însoţindu-şi elaborările ştiinţifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă absolutul inepuizabil al Fiinţei Divine.

Marele savant român de renume internaţional, Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureştean Calea Moşilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătoreşte cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruieşte patru copii. În ordinea naşterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate şi două surori: Constantin, Elena şi Constanţa. În şcoală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi Gimnaziul „Mihai Bravul”, din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995).

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptată exclusiv spre folosul pacientului, îi ascute spiritul filantropic conaţionalului nostru. În numai decât doi ani de la începutul lucrării sale alături Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relaţia dintre ei creştea de la cea profesională, la o amiciţie model, întărită de o compatibilitate desăvârşită. „Nu-i mai întâlnim ca patron şi discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecţiunii respective. Începând cu 1897, anul în care şi-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului şi devine colaborator în principalele publicaţii ale lui Lancereaux, făcât împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 22).

            După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experiemete reuşite şi inovaţii terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile şi a beneficiilor acesora pentru ţesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge şi mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obţine în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reuşeşte să îşi ia „pe rând, doctoratele în medicină şi chirurgine în 1897, în ştiinţe naturale în 1899 şi titlul de doctor al Universităţii din paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 24).

            Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în ţară. Pentru francezi decizia sa a rămas de neînţeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce şi-ar fi putut dori un profesor şi un cercetător de talie internaţională, pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el se revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog naţional” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice …, p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe”

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Paulescu, legătura dintre ştiinţă şi credinţă a fost una firească. Pentru el cunoaşterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nicio concluzie firească în ceea ce priveşte existenţa. Marele savant şi apologet român şi-a susţinut şi argumentat convingerile ştiinţifice într-o autentică şi originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet şi de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „ştiinţa cade în absurd”. O astfel de ştiinţă nu are niciun orizont şi nu lucrează în folosul omului. Unul din rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepţiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum şi în ce fel această plagă acţiunează în special asupra generaţiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte, pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei – el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – ca să se impună mulţimii semisavanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperiementaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr şi a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generaţii la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 159).

În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoştinţele sale ştiinţifice. În antiteză, materialismul se regăseşte în pseudo-ştinţă şi în ignoranţa faţă de adevăratele valori existenţiale. După Paulescu, adevăraţii oameni de ştiinţă sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinţei, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Decartes, Bacon, Pascal, Leibniy, Newton etc. În consecinţă, savantul socoteşte că „mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, şi care i se supune: idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei, idealul virtuţilor Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”

Viziunea creştină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidenţiată post-mortem de nume alese ale intelighenţiei româneşti şi nu numai. Amintim aici numai câteva poziţii consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru şi contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişază în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român. Aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiaţi, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învăţat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).

             Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ august 12, 2019

25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (5)

Postat in: Teologie si Viata | Comentariile sunt închise pentru 25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (5)

În antichitatea creştină vedem limpede de ce creştinul are nevoie de spovedanie şi acesta este încă unul din acele puncte minunate pe care preotul trebuie să îl facă cunoscut credinciosului. Tertulian este cel care arată de ce este importantă mărturisirea păcatelor pentru iertarea lor: ,, Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar şti,ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căinţă reală şi de încredere în Dumnezeu şi în preotul care îl reprezintă pe Dumnezeu”.(16)

         Duhovnicul trebuie să asculte şi să înţeleagă,să pună întrebări cu tact în spiritul dragostei şi să evite pătrunderea brutală în intimitatea sufletească,respectând libertatea omului. De foarte multe ori penitentul nu este conştient de gravitatea anumitor păcate, iar duhovnicul îl va ajuta să le descopere, amintindu-i acestuia rugăciunea care precede mărturisirea: ,, Iată ,fiule , Hristos stă nevăzut,primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina,nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos…”(17). În astfel de situaţii,preotul va da sfaturile utile şi concrete, neoprindu-se la îndrumările generale,încredinţându-l în simţire pe fiul spiritual, că relatia dintre ei este personală şi unică,iar persoana umana a acestuia a ieşit din anonimat şi începe urcuşul duhovnicesc.

         Menţionez că , fiecare mărturisire este unică în felul ei,aşa cum fiecare persoană este unică în fiinţa şi trăirea ei. Ca urmare,epitimiile şi canoanele date de duhovnic, vor fi înţelese de creştin ca un exerciţiu de căinţă şi nu ca o pedeapsă. Paul Evdokimov evidenţiază acest argument spunând despre epitimie: ,, Ea este o doctorie,iar părintele duhovnic caută raportul organic între cel bolnav şi mijlocul de vindecare. Scopul epitimiei este să-l pună pe penitent în nişte condiţii noi,în care nu mai este ispitit de păcat”.

         Foarte importantă este în evoluţia îndreptării păcătoşilor, în scaunul duhovnicesc,zidirea duhovnicească a comunităţii. Astfel,păcatul mărturisit de bună voie va fi sancţionat cu blândeţe, iar cel descoperit prin ascundere, cu asprime.

         Pentru a ajunge la o bună cunoaştere a feluritelor tipologii umane ,cât şi la o înaintată simţire a gravităţii faptei săvârşite ,, Duhovnicului se cere..” , spune Părintele Stăniloaie, „…să fie în stare, prin citirea de cărţi duhovniceşti,prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti,prin experienţă,nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci şi să le argumenteze în faţa penitentului ca acesta să se lase convins şi să le urmeze”.(18 )

         Mărturisirea credincioşilor în numar considerabil, în perioada Triodului, mai exact în ultimele zile ale săptămânii patimilor,reprezintă un fenomen care a luat amploare în ultimii ani de după revoluţie. Asistăm la o marginalizare a celeilalte perioade a anului liturgic bisericesc şi la o încărcare a credinţei oamenilor că numai în această perioadă se obţine foarte bine apropierea de Dumnezeu ,iar iertarea păcatelor are un efect scontat(sperat, presupus). Iată, o problemă majoră care macină Ortodoxia şi minimalizează spovedania la un anumit timp din an. Excluderea acestei practici va fi în permanentă atenţie,înţelegând că nu reducem importanţa sărbătorii Învierii Domnului şi vom arăta credincioşilor că tot ceea ce este făcut superficial( de cele mai multe ori datorită lor în această perioadă) nu îşi va atinge scopul bine delimitat.

         Dreptslăvitorii creştini ai Bisericii Ortodoxe vor primi îndrumarea clară a păstorilor de a lucra la spălarea păcatelor lor în tot timpul anului şi al vieţii,având ca o oglindă în fata lor spusele Sfântului Andrei Criteanul,în perioada Triodului: ,, Trupul mi-am spurcat , duhul mi-am întinat,peste tot m-am rănit,dar ca un doctor,Hristoase,amândoua prin pocăinţă mi le tămăduieşte. Spală-le,curăţeşte-le,Mântuitorul meu,arată-le mai curate decât zăpada”.(19)

         Avându-i ca îndrumători pe Sfântul Grigorie Dialogul şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul, parafrazându-i, pot spune că în scaunul duhovniciei, vom învata pe fiecare după starea lor socială,psihică şi religioasă, cum ar fi:

  • pe bărbaţi ,cu sarcini mai grele;
  • pe femei,cautând latura sentimentalului prin evidenţierea lucrurilor plăcute şi uşoare;
  • pe tineri,cu mustrare:
  • pe bătrâni,cu rugăminte plină de bunăvoinţă;
  • pe săraci,cu mângâiere în suferinţe;
  • pe bogaţi,cu temere împotriva mândriei primejdioase;
  • pe veseli,prin a le arăta chinurile care însoţesc osânda veşnică;
  • pe trişti,prin gândirea la răsplata plină de bucurii;
  • pe muncitori,prin nesocotirea îndatoririlor;
  • pe conducători,prin a fi pilde de viaţă bună;
  • pe înţelepţi,prin a căuta continuu ştiinţa lui Dumnezeu;
  • pe cei fără înţelepciune,prin pilde;
  • pe neruşinaţi,prin dojană deschisă şi aspră;
  • pe ruşinaţi,prin amintirea cu blândeţe a propriilor greşeli;
  • pe fricoşi,prin a-i lăuda cu unele din virtuţile lor.

         Lista poate continua,însă pentru o mai bună aprofundare vom studia neîncetat,în funcţie de caz şi solicitare ,experienţa noastră ,îndemnurile Sfinţilor Părinţi şi regulile privitoare la păcate.

                    Cocluzii.

         Apariţia spovedaniei în creştinism, vine ca semn al neascultării. Acesta este motivul căderii în păcat.

         Normele morale şi de drept canonic apar încă de la facerea lumii:,, v.16- A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poţi să mănânci.   V.17- Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!>>”(Facerea ,II.16-17) (20). După ieşirea din starea paradisiacă, încep să se contureze primele reguli de disciplină, întâi prin viu grai( Sfânta Tradiţe), apoi prin scris( Sfânta Scriptură ,toate scrierile Sfinţilor Părinţi).

         Iată cum, mărturisirea,devine încă de la începutul omenirii o necesitate de care creaţia avea atâta nevoie.

         Condiţia esenţială în taina mărturisirii, pentru  eficacitatea ei, adică obţinerea harului iertării prin formula sacramentală respectivă ,, este pocăinţa sinceră şi hotărârea fermă a penitentului de a termina relaţia cu păcatul şi de a începe o viaţă corespunzătoare legii morale divine”.(21)

         Întâlnirea dintre preotul duhovnic şi penitent,cât şi dintre duhovnic-duhovnic,se va concretiza printr-o atitudine de ascultare atentă,caldă,participativă şi profundă,care să creeze un sentiment uman autentic.

         Pentru o experimentare cât mai bună a duhovnicului,cât şi a credinciosului,şi ,totodată pentru o viaţă plină de împliniri în departarea de păcat, recomandăm o trăire intensă şi autentic crestinească,cât şi lecturarea continuă a următoarelor scrieri:

1-Sfânta Scriptură;

2-Spovedania şi Duhovnicia-Pr. Petre Vintilescu;

3-Îndrumarul Duhovnicului-Pr. Eugen Drăgoi;

4-Pravila Bisericească-Ierom. Nicodim Sachelarie;

5-Pidalion- Arhim Zosima Târâla şi Pr. Haralambie Popescu;

6-Scara Raiului-Ioan Scararul;

7-Canoanele Bisericii Ortodoxe-Arhid. Ioan N. Floca;

8-Cartea regulei pastorale- Sfântul Grigorie Dialogul;

9-Carte foarte folositoare de suflet, Sfătuire către duhovnic-Sfântul Nicodim Aghioritul;

10- Despre Preoţie –Sfântul Vasile cel Mare.

            INDEXURI :

(1).Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura IBMBOR , Bucureşti, 1994, p.1117.

(2).Idem, p.1120.

(3).Idem,p.1234.

(4).Pr.Prof.Dr. Nicolae D. Necula , Tradiţie şi Înnoire în slujirea liturgică-vol.3 , Editura IBMBOR , Bucureşti 2004  , p.201.

(5).Ioan Scarărul , Scara Raiului , Editura Amarcord , Timişoara 2008 , p.218.

(6).                       ,Despre pocainta, p.172.

(7). Idem(1), p.1376.

(8).Î.P.S. Antonie Plămădeală , Cuvânt către preoţi,  sursa : Internet-2009.

(9).Idem (8).

(10).Mitrop.Hierotheos Vlachos , Psihoterapia Ortodoxă –continuare şi dezbateri , Editura Sofia , Bucureşti 2001 , p.306.

(11).Părintele Porfirie , Antologie de sfaturi şi îndrumări , Editura Bunavestire , Bacău , p.154.

(12). Idem, p.161.

(13).Sf.Grigorie cel Mare , Cartea regulei pastorale , Editura IBMBOR , Bucureşti 1998 , p.69.

(14). Idem , p72.

(15). Idem (1) , p.1282.

(16).P.S. Andrei-Episcop de Alba Iulia , Etapele Tainei Spovedaniei , Sursa –Internet 2009.

(17).Molitfelnic , Editura IBMBOR , Bucureşti 2002 , p.65.

(18).Pr.Prof. Dumitru Stăniloaie , Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii,după învăţătura Bisericii Ortodoxe , Sursa –Internet 2009.

(19). Triod.

(20).Idem(1) , p.13.

(21).Pr.Petre Vintilescu , Spovedania şi Duhovnicia , Editura Episcopia Ortodoxă Alba Iulia,   Alba Iulia 1995 , p.282.

 

              BIBLIOGRAFIE:

 

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura IMBOR, Bucureşti-1994;
  2. Spovedania şi Duhovnicia , Pr.Petre Vintilescu , Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia-1995;
  3. Carte foarte folositoare de suflet, Sfătuire către duhovnic. Sfântul Nicodim Aghioritul, Editura Episcopiei Râmnicu Vâlcea;
  4. Cartea Regulei Pastorale , Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul) , Editura IBMBOR,Bucuresti-1996;
  5. Canoanele B.O.R.,note şi comentarii , Arhid.Prof.Dr. Ioan N.Floca , Sibiu-2005;
  6. Scara Raiului, Ioan Scărarul , Editura Amarcord, Timişoara-1998;
  7. Pidalion, Institutul de Arte Grafice ,, SPERANŢA” , Bucureşti –1933;
  8. Îndrumarul Duhovnicului , Pr.Eugen Drăgoi , Editura Episcopiei Dunării de Jos ,  Galaţi-2000;
  9. Molitfelnic , Editura IBMBOR, Bucureşti-2002;
  10. Antologie de Sfaturi şi Îndrumări , Părintele Porfirie , Editura Bunavestire , Bacău;
  11. Psihoterapia Ortodoxă-Ştiinţa Sfinţilor Părinţi , Mitropolit Hierotheos Vlachos , Editura Învierea-Arhiepiscopia Timişoarei, 1998
  12. Tradiţie şi Înnoire în Slujirea Liturgică,vol.3 , Pr.Prof. Dr. Nicolae D. Necula , Editura IBMBOR , Bucureşti-2004;
  13. Elemente de Psihologie Pastorala Ortodoxă , Arhiep. Hrisostom de Etna, Editura Bunavestire , Galaţi-2003;
  14. Psihoterapia Ortodoxă –continuare şi dezbateri , Mitrop. Hierotheos Vlachos , Editura Sofia , Bucureşti-2001;
  15. Tâlcuri noi la texte vechi , Antonie Plămădeală,  Editura Pronostic SRL , Bucureşti 1996;
  16. Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Antonie Plămădeală , Editura Pronostic SRL , Bucureşti-1995;
  17. Liturgica Specială , Pr.Prof.Dr. Ene Branişte , Editura Lumea Credinţei , Bucureşti-2005;
  18. Triod.

 

 

Pr. Gheorghe Marius Drugă,

Parohia Zorleasca, Protoieria Slatina I, Olt

 

Ahp @ iulie 25, 2019

25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (4)

Postat in: Teologie si Viata | Comentariile sunt închise pentru 25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (4)

Mărturisirea credincioşilor.

Actul mărturisirii,în ceea ce îi priveşte pe credincioşi ,trebuie înţeles întâi de toate ca fiind un act al vindecării. Păcatele,considerate ca încălcări morale ce produc mânia lui Dumnezeu,nu înseamnă altceva decât ispăşirea dreptăţii şi a mâiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pedepseşte ,ci noi ne autopedepsim pentru că nu acceptam darurile şi dragostea divină.

Conştientizarea penitentului,că păcatul nu este o simplă negare a legii,ci îndepărtarea sa de Dumnezeu,este primordială. Vindecarea păcătosului este concretizată în iluminarea minţii (eliberarea acesteia de stăpânirea raţiunii şi a patimilor) şi de schimbarea patimilor. Când cele două concepte sunt activate, Taina Spovedaniei lucrează la dimensiuni reale.

Duhovnicul trebuie să cunoască modalitatea optima care îl duce pe creştinul păcătos la vindecarea sufletească. Mai exact,se impune ca necesitate absolută eliberarea minţii şi modificarea patimilor,astfel încât sufletul să lucreze conform firii căreia a fost creat şi nu împotriva ei.

Este bine ştiut că, în Taina Spovedaniei,preotul duhovnic primeşte ajutorul dumnezeiesc care vine prin această taină. Însă ,dacă trăirea propriu-zisă a acestuia cât şi pregătirea sa intelectuală nu se ridică la un anumit nivel,care să-l situeze cu mult mai sus în ierarhia duhovnicească faţă de penitent, atunci asistăm la o spovedanie formală. Penitentul nu este îndrumat corect,deci nu poate să se elibereze de patimi şi revine la păcatul pe care l-a săvîrşit cu mare uşurinţă. Certitudinea îndreptării constă tocmai în cele evidenţiate mai sus  şi anume: iluminarea şi eliberarea minţii de patimi,adică lucrarea patimilor să fie independentă de starea minţii,astfel încât patimile să lucreze conform firii. În timpul în care mintea devine rob al raţiunii,iar omul trăieşte şi simte întunericul minţii lui, patimile lucrează contra firii

În timpul îndreptării creştinului, care cere mărturisirea,părintele duhovnic, ca să-l vindece pe acesta, are nevoie,pe lângă Taina Spovedaniei,de cunoaşterea evlaviei şi trăirii ortodoxe. El trebuie să cunoască ,asemenea unui medic,trei lucruri esenţiale în reuşita operaţiei sale :

1.Să facă o diagnosticare corectă a bolii, a păcătosului;

2.Să cunoască foarte bine ce înseamnă sănătatea,adică să ştie cu exactitate unde trebuie să-l îndrume pe om;

3.Să cunoască modalităţile terapeutice corecte şi specifice care să îl conducă pe om de la boală la sănătate,de la păcat la virtute.

Îndeplinite fiind acestea,rezultatul va fi Încununat de atingerea bucuriei spirituale,cu sănătate sufletească. Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea că ,,sănătatea sufletească este iluminarea minţii,drept care omul ajunge la vederea lui Dumnezeu,drept pentru care va trăi acel după asemănare”(10).

Duhovnicul ortodox va înţelege cu desăvârşire că trebuie să cunoască în relaţia sa cu penitentul,metoda ortodoxă de vindecare,să ştie să-l tămăduiască,adică să-l facă viu prin iluminarea minţii şi să-l conducă la îndumnezeire.

Săvârşirea Tainei Spovedaniei într-o atmosfera judiciară nu va face altceva decât să înmulţească patimile.

         ,,Spovedania este calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. E ceea ce iubirea lui Dumnezeu oferă omului. Nimeni şi nimic nu-l poate lipsi pe om de această iubire”, spunea părintele Porfirie(11). Urmare acestor afirmaţii, credincioşii, de orice statut, vor fi conştienţi că ,,prin Taina Spovedaniei,orice lucru căzut se ridică şi orice greşeală se corectează”(12). La scaunul iertării,harul retras datorită neascultării, revine odată cu mărturisirea, dacă aceasta  afirmă concomitent cu păcatele şi cugetele şi temerile,supărările pe care ni le-au cauzat diverse evenimente.

Mărturisirea credincioşilor nu trebuie să urmeze întotdeauna un îndreptar dinainte stabilit. Acesta este bun la început , când se va face o spovedanie generală. Înaintând în căinţa şi mai ales în eliberarea de patimi,creştinul va beneficia de o cu totul altă tratare duhovnicească. De aici înainte, păstorul de suflete, va pune întrebari conform statutului fiecărui penitent şi, în acelaşi timp, pedepsele pe care le va aplica nu vor  fi ca urmare a puterii pe care o deţine şi dintr-o datorie disciplinară, ci prin virtutea smereniei prin care se va recunoaşte egal cu cel pe care îl îndreaptă. Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul) spunea: ,, Atâta vreme cât păstorul împleteşte în arta cnducerii dreptatea cu blândeţea,chiar şi aspru fiind,va înmuia inimile credincioşilor şi îi va sili prin blândeţe la supunere şi evlavie”(13).

Creştinul va simţi imediat, mai ales, în timpul confesării, dacă duhovnicul trăieşte numai zilele de sărbătoare,deci este păstor de week-end şi în anumite ocazii pricinuite de firescul vieţii fiecăruia. Atunci,duhovnicul nu trăieşte decât ,, o viaţă de sfinţenie întinată de fapte pământeşti…” , ,,… un aur care se întunecă”(14),conform Sfântului Grigorie Dialogul.

Înainte de mărturisire, cât şi în timpul desfăşurării acesteia, preotul va avea întipărit viu în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, după ce primise botezul creştin prin Anania, în Damasc, le scrie romanilor astfel: ,,v.19- Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,pe acela îl săvîrşesc. v.20- Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine”. (Romani VII, 19-20) (15) . Urmare acestui principiu paulin , ştiindu-ne purtători ai păcatului strămoşesc, taina mărturisirii păcatelor credincioşilor devine prin excelenţă Taină a comunicării intime şi sincere, între penitent şi preot, devine Taină a comuniunii între ei.

Omul poate să-şi  divulge păcatele oricui,însă eliberarea de păcat şi iertarea o primeşte numai de la Dumnezeu prin preot în scaunul haric al mărturisirii.

Pr. Gheorghe Marius Drugă,

Parohia Zorleasca, Protoieria Slatina I, Olt

Ahp @ iulie 25, 2019

25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (3)

Postat in: Teologie si Viata | Comentariile sunt închise pentru 25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (3)

Asistăm astăzi la un fenomen al laicizării clericilor,care ia amploare, la o tratare simplă a calităţii cu care au fost investiţi. Î.P.S. Antonie Plămădeală –mitropolitul Ardealului spunea că ,,laicizarea preoţilor duce la preoţirea laicilor”(8). Vedem acest lucru din faptul că uniforma preoţească a devenit o povară,iar spovedania personală un tabuu despre care nu prea vorbim credincioşilor. Încălcăm astfel principiul echitabilităţii,al respectului de care dorim să ne bucurăm. Sfântul Apostol Pavel ne mustră pentru aceasta: ,, De aceea oricine ai fi tu omule, cel ce judeci pe altul,nu poţi să te dezvinovăţeşti,căci cu judecata cu care judeci pe altul, te osândeşti pe sine-ţi.Pentru că de judecat judeci pe altul, dar faci aceleaşi lucruri. Noi însă ştim că judecata lui Dumnezeu este cu adevărat asupra celor ce fac asemenea lucruri.  Şi socoţi tu, omule că vei scăpa de judecată, prin aceea că osândeşti pe cei ce fac asemenea lucruri, când tu însuţi faci aceleaşi lucruri. Te împăciuieşti cu legea şi te lauzi cu Dumnezeu.Ştii voia lui şi înţelegi mai bine să deosebeşti lucrurile învătând din lege. Te socoţi pe sineţi povăţuitor al orbilor, lumină pentru cei din întuneric,povăţuitorul celor neştiutori,învăţătorul pruncilor,având în lege dreptarul ştiinţei şi al adevărului.Pentru ce dară tu,cel ce înveţi pe altul,nu te înveţi pe tine însuţi? Propovăduieşti să nu se fure ,dar furi; zici să nu se facă desfrânare,dar faci; te îngreţoşezi de idoli,dar furi cele sfinte;te lauzi cu legea,dar necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii”. Catastrofala concluzie reiese din predicarea principiilor,aplicarea lor altora,dar nerespectarea lor de către duhovnic. De la justificarea ca fiind învăţător până la condamnare nu mai este decât un pas. Iată de ce :,, Căci din pricina voastră se huleşte numele lui Dumnezeu printre neamuri,precum este scris…Căci iudeul-adică preotul-nu este acela care are înfăţişare de iudeu-cel care poartă uniforma de preot-,nu e aceea de dinafară de pe trup,ci acela e iudeu-preot- care şi pe dinăuntru e iudeu,şi tăierea împrejur  aceea e tăiere împrejur,care e în inimă şi e după duh,iar nu după litera legii.Un astfel de iudeu e de laudă,şi nu la oameni,ci la Dumnezeu”. Vedem la Sfântul Apostol Pavel evidenţierea inadvertenţei dintre ceea ce eşti de fapt şi ceea ce vrei să pari că eşti. Poate că în faţa oamenilor va fi o reuşită, temporară bineînţeles, în ceea ce vrei să pari a fi,dar pe Dumnezeu nu-L poţi înşela.

Demnitatea preoţiei este sublimă,un motiv de mândrie. Dar,cand este transformată în orgoliu şi aroganţă se compromite identitatea cu care am fost investiţi.

,, Preacucernice Părinte Duhovnic” şi ,,Sfinţia ta” sunt termeni uzuali vocaţiei preoţeşti,sunt frumoşi numai atunci când acopăr relităţi. În caz contrar ,descopăr impostura. Acceptarea lor îmbrăcată în pretenţii neîndreptăţite duce la fariseism. Avem exemple nenumărate în care evidenţierea certurilor de genul ,, eşti necinstit Preacucernice”,sau ,,Sfinţia ta ,eşti un om de nimic”, duc la tulburarea maselor şi la desacralizarea temporară a principiilor primite.

Pretenţiile pe care le avem despre noi,că suntem exponenţii lui Dumnezeu,că mânuim datele revelaţiei cu privire la tot ceea ce se poate cunoaşte despre lume,univers,suflet,destin,trebuie să fie drepte,în măsura în care suntem drepţi. De aceea exemplul personal devine calificativ pentru susţinerea credibilităţii în faţa  oamenilor.

Mărturisirea preotului se va face după propria conştiinţă şi în concordanţă cu lucrarea la care a fost chemat. În afara normelor clare arătate de sfinţii părinţi cu privire la demnitatea preoţească,preotul va fi ,,cu timp” şi ,,fără de timp” propriul judecător şi exeget. Relaţia sa cu Dumnezeu constituie atracţia primă a desăvârşirii personale,drept pentru care examenul de conştiinţă devine un îndreptar zilnic. Î.P.S.Antonie Plămădeală evidenţiază cum trebuie să se examineze preotul în fiecare moment al existenţei sale pământeşti:,,Sub interogare a fost şi este şi predicatorul,cel ce învaţă ,preotul. Este el autentic?Crede el în ceea ce predică?Este credincios? E bun? E misionar? Sau e doar un funcţionar care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele prin mijlocul acesta”(9).

În timpul vieţii sale ,preotul trebuie să aibă fiorul prezenţei lui Dumnezeu în faţa lui şi el să se simtă ca în faţa lui Dumnezeu. Obişnuinţa cu serviciul divin,implicit cu mărturisirea,în decursul anilor,poate fi transformată.poate fără voie,în desacralizarea slujbelor. Aceasta duce la o laicizare,total nedorită ,a slujitorului. Se cere o atenţie sporită,astfel încât orice zi trăită de cleric să fie asemenea primei zile a hirotoniei.

Spovedania va fi urmărită conform responsabilităţilor impuse de condiţia sa de cleric,corespunzător cu treapta ierarhică pe care o are.

Examenul conştiinţei preotului se va desfăşura după anumite căi care trebuie să le urmeze acesta tot timpul vieţii ,după cum urmează:

  1. Viaţa sa este în concordanţă cu poruncile evanghelice?;
  2. Preocuparea sa este aceea de a fi un creştin veritabil şi un model pentru comunitate,prin credintă,smerenie şi bunătate?;
  3. În toate împrejurările vieţii sale ,ca preot,se identifică ,ca fiind un real şi viu reprezentant al Mântuitorului?;
  4. Prin predica şi cateheza sa intervine în viaţa parohiei,arătând că este un adevărat păstor al turmei ce i sa încredinţat?;
  5. Neglijenţa şi neîmplinirea datoriilor asumate la hirotonie au dus la pierderea sufletelor?;
  6. Administrarea tainelor şi chivernisirea bunurilor sacre a fost îndeplinită cu convingere,punctualitate,fără grabă şi cu vrednicie?;
  7. Îşi coordonează viaţa şi sufletul după principiile evanghelice,cât şi după regulile hotărâte în rânduielile bisericeşti?.

Observăm din cele de mai sus că preoţia reprezintă,fără echivoc,o problemă de vocaţie şi de maturitate. Acolo unde conştiinţa clericului nu urmăreşte îndeplinirea idealului de virtute şi perfectiune,cât şi de misiune,vocaţia devine un fapt care nu ia aparţinut niciodată.

Duhovnicia preotului nu înseamnă altceva decât înduhovnicirea sa personală . Aceasta se poate realiza prin stimularea pietăţii,prin credinţă neîncetată,prin virtute personală şi zel pastoral. Dacă omul cu preotul din persoana sa nu conlucrează în armonie ,apare nevoia remediului duhovnicesc. Acest remediu se înscrie în limitele bine conturate ,care variază începând cu o reculegere ,cu o revigorare a fiinţei clericului în cauza şi poate duce până la oprirea de la săvârşirea celor sfinte,cât şi până la depunerea din preoţie ,dacă situaţia o impune.

Preotul care merge la scaunul spovedaniei,pentru sine,arată că este garantul Bisericii,că are frica lui Dumnezeu şi totodată că îşi recunoaşte continuu stare de moştenitor al păcatului strămoşesc,cât şi dorinţa nestăvilită de ridicare la virtuţile cele mai înalte.

                    Pr. Gheorghe Marius Drugă,

Parohia Zorleasca, Protoieria Slatina I, Olt

Ahp @ iulie 25, 2019