Ultimele Articole

20.05.2019 – Sfinții Împărați Constantin și Elena: Ocrotitori și rugători nevăzuți ai creștinilor

17.05.2019 – O scurtă istorie a Bisericii din adâncuri: Despre catacombele creștine

26.04.2019 – Canonul Sf. Andrei Criteanu si perioada postului si sarbatorile Pascale

19.04.2019 – O nouă carte semnată de pr. Ioan Ioanicescu: „Bătrâneţea ca binecuvântare”

20.05.2019 – Sfinții Împărați Constantin și Elena: Ocrotitori și rugători nevăzuți ai creștinilor

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Biserica noastră Ortodoxă îi pomenește, încă din secolul al V-lea, în fiecare an pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.  Ei sunt mărturisiţi astăzi, ca şi atunci, ca cei mai importanți membri ai primei familii imperiale romane creștine. 

Ce este creștinismul? Este religia întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, pentru ca omul să poată redobândi moștenirea veșnică, prin sfințenia vieții și prin lucrarea harului dumnezeiesc. Dar, procesul de sfințirea a persoanei înseamnă articularea ei la viața dumnezeiască, la împlinirea poruncilor Mântuitorului, ceea ce determină un alt mod de viețuire.

Sfântul Constantin cel Mare a domnit în prima jumătate al veacului al IV-lea, fiind fiul împăratului Constanțiu Chlor și al Sfintei Elena. Sfânta împărăteasă Elena a fost pentru Constantin cel dintâi dascăl creștin, devenind apoi un real sprijin în politica sa filocreștină. Izvoarele vremii au consemnat faptul că dânsa, alături de fiul său, au fost primii mari ctitori de locașuri sfinte. Pelerinajul său la Ierusalim și la Locurile Sfinte este considerat și astăzi foarte important pentru istoria creștinismului din primele secole. Din acel moment, Sfânta Elena a devenit cel mai activ membru al familiei imperiale constantiniene în politica sa de promovare a creștinismului și de susținere a Bisericii. 

De ce Părinții Bisericii au rânduit ca Sfinții împărați să fie trecuți în calendar spre pomenire veșnică?

Întâi de toate, Biserica creștină – comunitatea tuturor celor ce cred în Hristos, împlinesc poruncile Lui și Îl mărturisesc pe El ca Dumnezeu înomenit – a primit din partea familiei imperiale o puternică susținere politică și materială.

Sfântul Constantin a fost cel dintâi împărat roman căruia Hristos Domnul i S-a descoperit ca Dumnezeu Atotputernic printr-o minune – o cruce de lumină pe cer cu mesajul Prin acest semn vei învinge! De asemenea, a fost cel dintâi împărat care s-a botezat și a mărturisit credința creștină. Tot de numele Sfântului Constantin se leagă și adunarea celui dintâi sobor ecumenic de diaconi, de preoți și de episcopi (la Niceea în anul 325).

Nu în ultimul rând, Sfântul împărat a întemeiat cea dintâi capitală imperială creștină – Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Prioritatea lui Constantin cel Mare era să aibă un oraș nou, un oraș al lui. De ce? Răspunsul este simplu: în ultima parte a domniei sale împăratul voia să-și întărească proiectul său religios prin întemeierea unui oraș ce trebuia să devină nu doar capitala lumii, ci și locul de raportare al tuturor popoarelor la credința Sfântul împărat Constantin cel Mare și după moartea sa. Închinându-l Maicii Domnului, orașul lui Constantin era ca un reper al creștinismului pentru întreaga lume, păgână și creștină deopotrivă. Deci, este foarte probabil ca prin denumirea de Noua Romă Constantin să se fi gândit la cetatea noului Dumnezeu cu o nouă tradiție religioasă.

Nu doar imperiul a suferit în primele trei secole o instabilitate politică și morală, ci, așa cum era firesc, familia romană a intrat și ea într-o criză morală, fiind afectată în mod direct unitatea ei. Asemenea și familia creștină, aceasta trebuind să suporte urmările persecuțiilor – moartea unuia/ambilor părinți, confiscarea averilor, deportări forțate sau părăsirea de către întreaga familie a locului natal etc. Această stare de fapt aducea cu sine o puternică instabilitate socială, care, de această dată, pleca de jos în sus, de la individual la nivel general.

Programul de guvernare al familiei constantiniene urmărea firescul, naturalul, în conlucrarea puterii lumești – reprezentată de această dată în persoana împăratului – cu puterea spirituală, simbolizată de Biserică. Astfel, politica religioasă imperială a avut ca prioritate umanizarea societății veacului al IV-lea și îmbunătățirea vieții cetățenilor. De asemenea au fost interzise munca forțată din mine, pedepsele chinuitoare, dar și cele care afectau demnitatea umană.

Sfântul împărat Constantin cel Mare a așezat Imperiul roman pe o traiectorie ce ducea în mod inevitabil spre încreștinarea întregii lumi romane și a vecinilor. Relevante sunt cuvintele istoricului creștin Paul Orosius la începutul secolului al V-lea: Oriunde merg în imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit; sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, o singură credință, un singur înger mă apără, sunt pretutindeni la mine.

Nu în ultimul rând, atenția primului împărat roman creștin a fost îndreptată și către marile valori ale umanității: demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția, mărturie stând legislația sa creștină dintre anii 316-320. 

De ce ne mai amintit de ei și astăzi?

Sfântul Constantin cel Mare este pentru conducătorul de azi un model spre care acesta poate și trebuie să privească. Împăratul a înțeles că un conducător trebuie să aibă drept obiective principale pacea, legea, bunăstarea, sănătatea și autoritatea suverană.

Un lucru extrem de important este și modul cum și-au exprimat împărații Constanțiu, Elena și Constantin religiozitatea la palat și înaintea supușilor lui. De remarcat că niciunul dintre ei nu a impus credința personală celorlalți. Ei au fost primii martori și apărători ai toleranței religioase, stabilind că fiecare om are dreptul să-și aleagă religia și dreptul de a o practica în deplină libertate. Însă, acceptarea libertății celuilalt pornește din înțelegerea realității.

Observăm că acest mod – doar mărturisirea credinței, nu revoltă și nici război religios, fără răspuns violent individual sau organizat – a fost firescul Bisericii, al martirilor și al creștinilor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc…ca să fiți fiii Celui Preaînalt” (Luca, 6, 35-36).

Omul zilelor noastre trebuie să-și aducă aminte că încă din secolul al IV-lea familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a respectat toleranța religioasă și a legiferat-o prin Edictul de la Milano (312/313).

De la acest împărat iubit de Domnul Hristos avem ziua Duminicii ca zi de odihnă, de rugăciune, de slujire lui Dumnezeu.

Prin politica sa religioasă inițiată în contextul marii persecuții, familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a dovedit că religia creștină nu poate fi distrusă definitiv nici măcar prin măsuri persecutorii deosebit de aspre, aceste acte îndreptate împotriva creștinilor stârnesc doar mânia lui Dumnezeu.

Însă, moștenirea cea mai valoroasă spre care privim și astăzi este indiscutabil modelul familiei imperiale a Sfântului împărat Constantin cel Mare. În contextul celei mai mari persecuții îndreptate împotriva creștinismului, membrii familiei imperiale reactualizează mesajul Mântuitorului: „Și lumea trece și pofta ei, dar cel care face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 17). Augustul Constanțiu și apoi fiul său care i-a urmat la guvernare au dovedit prin politica lor imperială că viața trăită după poruncile Dumnezeului creștinilor este diferită de viața lumii, de modul egoist și materialist al lumii.

Astăzi Statul poate privi cu încredere la competența bimilenară a Bisericii în susținerea operei de caritate, căci baza filantropiei trebuie căutată în învățătura Bisericii, în formularea dimensiunii educative și culturale a proiectului social, dar mai ales în consolidarea familiei, puternic afectată de criza valorilor, de instabilitatea economică și de curentul secularizării societății moderne. Prin susținerea creștinismului de către casa imperială, familia romană a dobândit stabilitate și coeziune. Deci, creștinismul poate fi un factor puternic de comuniune personală în societatea modernă. Biserica a convins că are toate potențele susținerii unui program educativ, cultural, umanitar și social-filantropic menit să ajute Statul în asigurarea bunăstării cetățenilor lui și a siguranței lor.

Consider că astăzi creștinismul este supus la o mare provocare – războiul diplomatic și armat din Orient, cu o puternică nuanță religioasă. Ca și în perioada dinaintea guvernării constantiniene, astăzi creștinii sunt prigoniți și omorâți zilnic pentru credința lor. Este imperios necesar să ne amintim de sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea.

Rânduiala dumnezeiască a făcut ca părticele din sfintele lor moaște să fie cinstite și în țara noastră, în Catedrala patriarhală din București și în alte biserici cu hramul lor.

Prof. dr. Marian-Emanoil Păun

 

Ahp @ mai 20, 2019

17.05.2019 – O scurtă istorie a Bisericii din adâncuri: Despre catacombele creștine

Postat in: Teologie si Viata | ...

În primele secole, creștinii se adunau să se roage prin peșteri și catacombe. Astfel de „lăcașuri” timpurii de rugăciune au fost descoperite nu doar în Roma și împrejurimile sale, ci și în Ierusalim, Neapole, Siracusa, Spania, Malta, Siria, Alexandria, Grecia, Persia şi Asia Mică.

Unii cercetători susțin că unele catacombe ar fi mai vechi decât începutul creştinismului şi că în vechime păgânii și-au îngropat în ele morții, iar când învăţătura evanghelică a ajuns și aici, catacombele au fost folosite de creștini pentru nevoile lor. Nu ştim dacă aceste teorii sunt temeinice, pentru că istoricii nu pot dovedi încă folosirea de către păgâni a acestor catacombe. Știm cu siguranță că găsim în aceste catacombe numai „urme” ale prezenței creștinilor (bisericuţe, inscripții, morminte, obiecte, toate de proveniență creştină, şi anume din primele secole, când adepții lui Hristos erau prigoniti de păgâni).

Multe din aceste vestigii se găsesc astăzi păstrate prin diferite muzee. În ceea ce privește situația catacombelor din Neapole, se pare că acestea au fost săpate de creştini pentru a îngropa în ele pe mortii lor, pentru a exercita acolo cultul în taină şi pentru a se adăposti în timpul prigonirilor. Stilul arhitectonic, podoabele îngrijite şi cam tot ce se găsește în aceste locații ascunse vin în ajutorul acestei teorii.

Vechile catacombe

În Siracusa, oraş însemnat al Siciliei, se află mai multe catacomb, la fel cu cele din Roma. Ele se pot vizita încă, fiind însoţit călătorul de un cleric romano-catolic; la fel se întâmpla cu câteva decenii în urmă și în cazul catacombelor din împrejurimile Romei. În catacombele din Siracusa se văd pretutindeni morminte şi urme rămase de la vechii creştini. Coridoarele subterane au din loc în loc guri de aerisire pentru primirea aerului și a luminii. La fel au fost construite şi alte catacomb din Italia și Spania.

Peşterile din provincia Beni-Hassan (Egipt) au fost cercetate de doi francezi (Champolion şi Lenormant) în secolul al XIX-lea. În ele s-a găsit o bisericuţă creştină, transformată dintr-un templu păgân plin de hieroglife. În această bisericuţă, ce datează din timpul persecuţielor contra creştinilor, s-a găsit semnul Sfintei cruci. În ceea ce privește alte catacombe descoperite prin alte părți și folosite de creștini în primele veacuri, credem că au fost săpate tot de aceștia. Din păcate, multe astfel de locuri au ajuns de-a lungul timpului în stăpânirea unor popoare străine de credința creștină, astfel că nu se prea cunosc multe informații despre ele pentru că nu s-au făcut cercetări serioase asupra lor.

Și în timpurile mai noi se obișnuia ca unii creștini să sape catacombe fie pentru îngroparea morților lor, fie pentru a viețui în ele, ori pentru închinarea tainică înaintea Celui Atotputernic. Între cele mai cunoscute catacombe de acest fel sunt peştera Sfântului Antonie din Rusia, situată în marginea răsăriteană a oraşului Kiev, şi anume lângă Lavră. Peştera aceasta a fost săpată de un monah Antonie venit aci din muntele Athos, pe la anul 1051, şi stabilit în această localitate, pe atunci cu totul sălbatică şi păduroasă. În curând, au fost atrași de Antonie și alți monahi: Teodosie (+1074), cronicarul rus Nestor (+ 1114), dar și alţi eremiți care au vieţuit în această pustie de pe malul râului Dnipru. Intrarea în catacombele mai noi, și chiar catacombele în întregime, imitau pe cele din peşterile din împreiurimile Romei. Coridoarele „întoarse în toate direcțiile”, dispuse pe un singur nivel (de adâncime) ascund în ele o multime de sicrie cu moaștele unor pustnici venerați de creștini.

„Catacombele pusniceşti” din România

Și în România găsim o catacombă in miniatură sub bisericuța Sfântului Ioan Teologul, din mânăstirea Neamț. Peştera aceasta nu serveşte decât pentru păstrarea osemintelor adunate din cimitirul mânăstirii. De asemenea, la Mănăstirea Tismana se află o peşteră în care Cuviosul Nicodim, ctitorul acestei mănăstiri îşi făcea rugăciunile sale prin secolul al XIV-lea.

Nu trebuie trecută cu vederea nici peştera Ialomicioara din județul Prahova, numită aşa de la râul Ialomița, care se rostogoleşte prin pietre, la câțiva metri apropiere. Deşi „catacomba” aceasta nu e săpată de mână omenească, ci este o boltă firească adâncită la baza muntelui de piatră, totuși această curiozitate a naturii a servit, timp de vreo două veacuri, unor cuvioşi sihastri cari își săvârşeau în liniște cultul lor. Peştera Ialomicioara este un gang larg la ieşire, dar care merge tot micşorându-se spre adânc, până ce se zăreşte numai o mică deschizătură, de unde curge un izvor de apă limpede ce șerpuiește de-a lungul peşterii și se varsă apoi în râul Ialomița de aici. Craniile cu tot felul de oseminte omeneşti aflate în peșteră sunt mărturii sigure că în timpurile vechi, oamenii și-au căutat refugiul în acest loc misterios, mai ales atunci când erau amenințați de primejdii și războaie.

O bisericuță de lemn clădită în mijlocul peşterii și un rând de chilii care închid intrarea în subteran au fost construite în această sihăstrie umilă. Peretii acestei misterioase catacombe sunt plini cu inscripții de tot felul.

Așadar, încă din cele mai vechi timpuri creștinii, atunci când au avut nevoie de liniște (cu precădere în vremuri de prigoană) și de meditaţie religioasă s-au retras prin subteranele orașelor, prin peşteri adânci, păduri, munţi, văi şi tot felul de ascunzători, pentru ca aici, în taină şi departe de tumultul lumii, să preamărească pe Dumnezeul cel adevărat, creatorul tuturor făpturilor.

Pr. Leonard Dumitru Ionescu

Ahp @ mai 17, 2019

26.04.2019 – Canonul Sf. Andrei Criteanu si perioada postului si sarbatorile Pascale

Postat in: Teologie si Viata | Comentariile sunt închise pentru 26.04.2019 – Canonul Sf. Andrei Criteanu si perioada postului si sarbatorile Pascale

Introducere

Dintre toate perioadele de post rânduite de Biserică, Postul Sfintelor Paști reprezintă un timp menit să adâncească an de an abordările și trăirile pe care trebuie să le avem în legătură cu marea Taină a Învierii Domnului. Suntem provocați, prin rânduieli și atitudini speciale, să urcăm pe drumul la capătul căruia se întrezărește lumina cea lină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ce ar trebui să împlinim ca să conștientizăm valoarea acestui răstimp liturgic? Care să fie atitudinea firească cerută de timpul unic în an în care este concentrată întreaga teologie soteriologică a Bisericii? Sunt întrebări ce marchează căutările autentice ale creștinului ce dorește să nu rămână la înțelesuri mult prea ușoare față de seriozitatea celor cuprinse în perioada Păresimilor.

Primul lucru de bază ce se cere a fi împlinit de cel ce își dorește o profundă abordare a credinței în perioada Postului cel Mare îl reprezintă intensificarea participării la viața liturgică a Bisericii, creionată sublim în șapte săptămâni în care se desfășoară o chemare specială spre Lumina Învierii. Nu se poate plonja în atmosfera Sfintelor Paști, capătul acestor zile binecuvântate, fără o acomodare și integrare în drumul oferit de momentele liturgice ce sunt necesare să fie parcurse. Pe lângă zilele obișnuite de sărbătoare, se adaugă în perioada Postului Mare oficierea unor slujbe specifice. Din viața liturgică parohială nu poate lipsi, în primul rând, rânduiala Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, eveniment împărțit pe parcursul primelor patru zile din debutul Postului Paștilor. Este primul efort duhovnicesc la care este chemat cel ce își dorește să cunoască și să recunoască Lumina ce se va împărți în Noaptea Învierii. Canonul cel Mare, prin alcătuirile specifice, are rolul de a desțeleni ogorul sufletesc și trupesc al creștinului de spinii formalismului, ai neștiinței, comodității de tot felul și de celelalte stări ce se pot preface în păcate.

Diagnosticarea propriei vieți prin prisma prefigurărilor scripturistice evidențiate de Canonul cel Mare rămâne dezideratul concret al acestui fel de asceză. Cântările acestui canon reliefează istoria căderii lui Adam, imaginea omului îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, exemplul drepților ce au păstrat lumina Legii, precum și osteneala profeților ce deschid perspectivele Întrupării Domnului Hristos ca Lumină a lumii (Ioan 8, 12). Așadar, Canonul cel Mare comprimă imnografic istoria omului aflat în căutarea lui Dumnezeu, a omului ce Îl refuză pe Acesta, precum și a celui ce nu se depărtează de făgăduință, indiferent de circumstanțe. O analiză interioară a calității vieții religioase se impune așadar prin atenția ce trebuie să caracterizeze participarea la săvârșirea acestei rânduieli. Canonul cel Mare, din această pers­­pectivă, deține profunde caracteristici antropologice. Acestea vor fi prelungite și între­ți­nute și prin celelalte momente liturgice ce urmează (duminicile speciale ale Postului Mare, Deniile etc.), toate menite să trezească conștiința amorțită de păcat a omului și să‑l orienteze pe acesta spre Taina luminii veșnice aduse în lume prin Învierea Domnului Iisus Hristos.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei a fost unul dintre cei mai mari imnografi creştini. A alcătuit canoane, imne lungi cu ode sau cântări, diferite ca număr, dar nu mai mult de nouă cântări. Fiecare dintre ele avea o strofă introductivă, numită irmos, apoi altele, numite tropare. Această împărţire se recunoaşte lesne şi la Canonul cel Mare (1). Canoanele Sfântului Andrei sunt în cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, a altor sfinţi, sau la sărbători. Din ele se revarsă mulţimea sentimentelor sale.

Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.

Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.

Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.

Este o „bijuterie” a imnografiei ortodoxe, prin care se face cunoscut în întreaga literatură patristică, graţie magistralei sale expuneri, distinsă ca formă şi bogată în conţinut, definindu-l ca fiind un prestigios scriitor şi părinte bisericesc, de care creştinătatea avea nevoie întru preamărirea ei, în vremea aceea, acum şi totdeauna. Este numit Canonul cel Mare pentru extensiunea lui, cuprinzând un număr de două sute cincizeci de tropare, în care autorul se avântă să facă, în felul său, ceea ce alţii nu au făcut, să fie, în limitele umanului, exhaustiv, incluzând întreaga istorie a Vechiului şi a Noului Testament, de la Adam şi până la Înălţarea la Cer a Domnului. Canonul acesta este numit mare şi pentru bogăţia şi profunzimea ideilor, pe care le exprimă şi le îmbracă într-o minunată formă (2).

Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.

Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.

El conţine un continuu şi persuasiv îndemn, adresat sufletului, solicitat să facă tot ceea ce îi este cu putinţă, şi cât mai degrabă, în eliminarea răului, a păcatului, a viciului şi săvârşirea binelui, având în faţă multitudinea exemplelor pe care le oferă întreaga Sfântă Scriptură. Este mai mult decât un text teologic, fie el şi unul catehetic, pentru analiză şi exegeză, este un act, o slujire liturgică, al cărei rost este schimbarea şi mântuirea omului, chemat să intre în corul marilor rugători ai Domnului, ca să-şi unească glasul cu ei (3).

Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).

Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Canonul cel Mare se cântă pe glasul al doilea, care este un glas dulce şi plin de smerenie, exprimând căinţa sufletului. La începuturi, slujba Canonului era separată, dar din vremea lui Fotie al Constantinopolului, din secolul al IX-lea, ea a fost introdusă în cadrul Pavecerniţei Mari (4). Consecvent şi insistent, Sfântul Andrei stăruie ca, prin glasul slujitorului, care citeşte Canonul, să determine voinţa ascultătorilor creştini la fapte demne de numele lor. Se adresează permanent sufletului, ca unul ce cunoaşte uimitor de bine abisurile sufletului omenesc, cu care se află întrun continuu dialog, în care se implică imnograful ca slujitor şi în final ascultătorul, de la care se aşteaptă râvnă în imitarea pildelor personajelor biblice, drepţii şi sfinţii, în săvârşirea binelui şi îndepărtarea de cei răi şi păcătoşi, pentru ca să nu cadă în prăpastia păcatelor lor. Prin participarea ascultătorilor la Canonul cel Mare, ei devin contemporani autorului şi tuturor personajelor amintite acolo, devin altfel spus martori oculari ai istoriei mântuirii (5).

Postul în viziunea Sfintilor Parinti

Postul este un prilej de eliberare a noastră de robia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae.

Sigur, din punct de vedere ştiinţific omul are nevoie, atât pentru creştere cât şi pentru buna funcţionare a organismului, de proteine (cu rol în construcţia structurii corpului şi a organelor), de glucide şi lipide (cu rol energetic) şi de săruri minerale, apă şi vitamin (6).

Ori de câte ori se produc dezechilibre în aparatul acestor substanţe sau în utilizarea lor deficitară de către organism apar tulburări (numite tulburări de nutriţie) ce pot merge până la boli de nutriţie, care de multe ori cauzează moartea. Posturile scurte (de zile) sau lungi (de săptămâni) pot deseori corecta aceste dezechilibre de nutriţie deoarece substanţele proteice se obţin şi din alimentele vegetale, iar în organism între proteine, lipide şi glucide se fac schimburi permanente în scopul de a asigura echilibrul acestor factori de nutriţie (7).

Posturile sunt recomandate şi utile în foarte multe boli, iar experienţa milenară a posturilor exemplifică tocmai rolul acestora de a reechilibra unele regimuri unilaterale.

Din punct de vedere spiritual, postul reprezintă unul dintre remediile care “curăţeşte păcatele şi fărădelegile trupului, face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea şi apropie pe om de Dumnezeu” (8).

Sfinţii Părinţi spun că “postul este apărătorul a toată virtutea, începutul nevoinţei, curmarea aprinderii păcatelor, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, uşa şi desfătarea raiului, cununa sfinţeniei, începutul căii vieţuirii creştine, maica rugăciunii, izvorul neprihănirii, învăţătorul liniştirii şi înaintemergătorul tuturor faptelor bune” (9).

Postul este o pedagogie a trupului spre supunerea celui sănătos şi spre slăbirea pornirii lui spre patimi. Numai boala este mai presus de această cercetare pedagogică şi celui ce o suportă cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu pentru ea, i se socoteşte în loc de asceză, culegând din răbdarea aceasta rodul mântuirii.

Înfrânarea de la bucate este ca o osteneală a sufletului, deoarece mâncărurile trupeşti nu împiedică pe cineva să ajungă la făgăduinţă; “doar cele izvorâte din inimă opresc şi împiedică pe om să ajungă la cele făgăduite. Primirea hranei cu măsură dă trupului sănătate, nu îi ia sfinţenia. Însă cei ce se nevoiesc trebuie să urască patimile iraţionale în aşa fel încât ura faţă de ele să devină o adevărată obişnuinţă. Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poţi dobândi din pricina neputinţei şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Dumnezeu, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii Lui se va pune la socoteală, sigur, numai dacă nu te înalţi faţă de nici un om.

Postul cu dreaptă socotinţă, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici postul îl duce la pacea duhului, care este mai presus de orice minte slobodă şi-l uneşte prin dragoste cu Dumnezeu” (10).

Dacă posteşte cineva amestecând în postirea lui vreun câştig din ea, postirea aceasta face scârbă lui Dumnezeu; şi israeliţii posteau, dar pentru că săvârşeau nedreptatea şi împlineau voile lor, Dumnezeu i-a osândit prin proorocul Isaia zicând: „Nu acest post l-am ales Eu” (Isaia 58, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost întâiul câştigător al războiului postirii, ca să pună cea dintâi cunună a biruinţei pe capul firii omeneşti. Când cel rău vede pe vreunul dintre oameni întrarmat cu această armă, îndată se înfricoşează şi-şi aduce aminte de înfrângerea lui de către Iisus Hristos, iar puterea lui se frânge şi este ars de vederea armei dată nouă de Mântuitorul, conducătorul luptei omeneşti. Nici o armă nu este mai puternică şi nici una nu dă mai multă îndrăzneală inimii în lupta împotriva duhurilor răutăţii ca foamea răbdată pentru Hristos.

Se cuvine dar, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuţii lucrătoare şi aşa să purcedem la faptă, adică la postul împreunat cu foamea, la înfrânarea lipsită de plăceri, la privegherea stăruitoare, la îngenuncherea dureroasă, la starea neclintită şi obositoare în picioare, la rugăciunea continuă, la smerenia nemincinoasă, la zdrobire şi suspinare neîncetată, la tăcerea chibzuită dreasă cu sare şi la răbdare în toate. Pentru că cel ce se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite, cu Dumnezeu va secera la vreme şi roada lor (11).

În acest sens, Hristos a spus: „Nimic din cele ce intră în gură nu poate să spurce pe om” (Matei 15, 11), adică nu rodul unui pom văzut a adus căderea strămoşilor, ci ceea ce a însoţit rodul; pofta nestăpânită, aceasta l-a spurcat pe om.

Aşadar, numai stăruind în rugăciune şi în post poţi aştepta, cu certitudine, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu!

Concluzii

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Note:

  1. Triodul, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 144.
  2. P.S. Sebastian, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul după izvoare greceşti, Schitul Crasna – Prahova, 1996; Drd. Al. Prelipcean, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Ortodoxia, seria nouă, 2009, p. 100.
  3. Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 187-188, 190.
  4. Diac. P. Hurezi, Importanţa duhovnicească a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista B.O.R., nr. 5-6/1977, p. 358.
  5. Drd. Al. Prelipcean, Creaţia ca euharistie în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-4/2011, p. 108.
  6. I. Mincu, Boli de nutriţie şi metabolism, Editura Medicală, 1986, p. 46.
  7. R. Păun, Medicina internă, Editura Medicală, 1994, p. 80.
  8. Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 133.
  9. Sfântul Diadoh al Foticeei, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 433.

10.  Sfântul Evagrie Monahul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 71.

11.  Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, Editura I.B.M.B.O.R., 1977, p. 185.

Preot Vanatoru Florin

Ahp @ aprilie 26, 2019

19.04.2019 – O nouă carte semnată de pr. Ioan Ioanicescu: „Bătrâneţea ca binecuvântare”

Postat in: Recenzii | Comentariile sunt închise pentru 19.04.2019 – O nouă carte semnată de pr. Ioan Ioanicescu: „Bătrâneţea ca binecuvântare”

„Bătrâneţea ca binecuvântare” este ultima lucrare semnată de pr. Ioan Ioanicescu, parohul Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – Obedeanu vreme de peste trei decenii. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura „Aius” din Craiova, şi poartă binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu.

Există o Taină în şiragul de timp al vieţii, lăsată cu dinadins de Dumnezeu să se desluşească printr-însa cărarea care duce spre Înviere. Despre ea se vorbeşte cu adevărat numai atunci când când ochiul caută cu limpezime în Adevăr, când mâna lucrează cu pace în dreptate, când glasul povesteşte fără tremur despre cele ce au fost şi despre cele ce au să fie. Mai mult decât atât, această Taină este sfinţitoare, ea vindecă de răni şi întoarce suflete la credinţă. Printr-însa, Dumnezeu Se coboară şi Se preface Euharistic pentru a ne împodobi viaţa cu nemurirea veşniciei, pentru a ne ridica mai presus decât îngerii.

Despre această Taină se vorbeşte şi în lucrarea de faţă, cu trimitere precisă la „vârsta senectuţii sacerdotale”. Preotul profesor Ioan Ioanicescu, autorul acestei frumoase mărturisiri, face dovada scrisă a unei vieţi închinate întru totul slujirii pastorale, la Altar, în familie şi în lume. Fără să greşim, sfinţia sa este un om al Tainei, împodobit de vremea cea frumoasă şi înţeleaptă a „bătrâneţii ca sacerdoţiu”.


Un preot şi o Taină

Avem aşadar înainte povestea unui preot care a trecut prin multe, păstrâd întotdeauna nestinsă candela credinţei şi a jertfelniciei pentru Hristos. De sfinţia sa mă leagă sufleteşte o bogăţie de amintiri şi gânduri frumoase. Multe din ele împărtăşind începutul debutului publicistic, ca redactor la Ziarul Lumina, au rămas prinse în numeroase însemnări, asupra cărora şi astăzi revin cu multă plăcere. Primul reportaj împreună, despre „istorica vatră de cultură şi credinţă a Obedenilor”. Momentul acestei primei înâlniri îl socotesc şi astăzi providenţial, pentru că, din rânduiala lui Dumnezeu, împărtăşesc şi eu aceeaşi Taină la Altarul pe care sfinţia sa a liturghisit vreme de peste trei decenii. În acest sanctuar al timpului sacru, împodobit cu o tradiţie seculară neîntreruptă, părintele Ioanicescu îşi lucrează şi astăzi cu tinereţe „bătrânţea ca sacerdoţiu”.

Cuvântul viu al predicilor sale bucură inimile „tinerilor de diferite vârste” care vin la „Obedeanu” să-l asculte. Pe mulţi i-a botezat, i-a cununat, i-a împărtăşit şi i-a spovedit, aşezându-i laolaltă în marea Taină a slujirii sale preoţeşti. Tot aici, cu ani în urmă, generaţii şi generaţii de slujitori au trăit în Hristos această continuă revenire la „vreme” sau „în vreme”, urcând şi coborând sub epitrahil scara vremelnică a timpului, din traiul trecător pământesc spre înălţimile duhovniceşti ale veşniciei. Pe această ascendenţă a vârstelor, fiecare vom ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu să cântărim slujirea noastră sub înţelepciunea patriarhală.

„Viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuiesc luate ca atare!”

„Bătrâneţea ca binecuvântare”, lucrare semnată de preotul profesor Ioan Ioanicescu, este un adevărat testament de învăţătură părintească, o întoarcere la făptuire, o pildă de smerenie şi sinceritate înaintea unei lumi în schimbare. Viaţa Bisericii are nevoie de o astfel de mărturisire pentru a duce mai departe stindardul misiunii sale pastorale. În cele peste 220 de pagini, autorul adună laolaltă gânduri şi meditaţii, unele desprinse din însemnările marilor gânditori, cele mai multe din propria trăire, reuşind să creioneze un frumos orizont de trăire autentic creştină. „În lumina învăţăturii creştine „omul nu este o glumă a firii”, ci Chipul şi Slava lui Dumnezeu. El are, nativ, presimţirea nemuririi… Şi dacă natura nu cunoaşte decât supravieţuirea sau conservarea speciilor, crezul creştin are în vedere nemurirea personală. Prin moarte, persoanele nu se distrug, nu dispar „în nefiinţă”… Ele rămân indestructibile, entitate unică şi originală… Creştinul, ca persoană, este stăpânit de nelinişte şi de dorul după o viaţă plenară, pe care o presimte dincolo de prozaicul cotidian… Sprijinit cu osebire pe codul evanghelic,  el vede moartea doar ca pe un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea deşi e urmarea păcatului,  a păstrat un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniune deplină cu Dumnezeu. Origen, invocă o tradiţie potrivit căreia trupul lui Adam ar fi fost îngropat acolo unde Hristos a fost crucificat! După o altă tradiţie, lemnul crucii îşi are rădăcina în arborele edenic. Crucea lui Hristos a devenit astfel arborele vieţii. Este de la sine înţeles atunci că Sfânta Scriptură ignoră nemurirea naturală şi ne revelează Învierea, venind de sus de la moartea şi învierea Mântuitorului Hristos. Drept urmare, creştinii privesc făţiş tragicul morţii şi consideră că trebuie să urmeze drumul lui Iisus, Fiul Omului. Aşadar, viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuiesc luate ca atare! E necesar a privi şi a trăi viaţa în veşnicia ei, în raporturile ei cu Dumnezeu, aşa precum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos s-o trăim! Iată dar că, vorbind despre Bătrâneţe şi în deosebi despre menirea ei eshatologică nu putem încheia mai frumos decât cu acest florilegiu de gânduri despre Moarte şi Înviere” (p. 154-155).

Scurtă bio-bibliografie

Părintele Ioan Ioanicescu s-a născut la data de 1 octombrie 1939, în localitatea Ioaniceşti, judeţul Argeş. Este absolvent al Seminarului Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova, promoţia 1959 şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, promoţia 1963. Tot la Bucureşti, părintele Ioanicescu a parcurs cursurile şcolii doctorale, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ene Branişte (1978).

Activitatea misionar pastorală a fost încuninată cu numeroase lucrări şi ascultări, în mare parte dăruite Bisericii din Oltenia. A slujit mai întâi, în perioad 1963-1966, ca ghid şi diacon la Mănăstirea Curtea de Argeş şi ca preot în parohia argeană Topliţa (1966-1973). Din 1974 a venit cu slujirea în Arhiepiscopia Craiovei, fiind numit pentru început preot paroh la Parohia Bucovăţ (1974-1978), apoi protoiereu de Băileşti – Dolj (1978-1987), protoiereu al Protopopiatului Craiova-Sud (1987-2001), consilier eparhial (2001-2003). A slujit de asemenea ca preot paroh peste trei decenii la Parohia „Sfinţii Împăraţi” – Obedenu din Craiova.

Între lucrările publicate, pe lângă numeroasele studii şi articole publicate în reviste teologice de renume din ţară, părintele Ioanicescu a semnat câteva cărţi pe care le amintim aici: Viaţa maicii Domnului (Craiova, 1997), Pelerinaj la locurile sfinte (Craiova, 2012), Din Abecedarul Credinţei (Craiova, 2013), Carte de veghe creştină (Craiova, 2013), Înţelesuri pe unde radio (Craiova, 2014).

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ aprilie 19, 2019

15.02.2019 – Pregătirea în vederea prăznuirii sărbătorilor

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentariile sunt închise pentru 15.02.2019 – Pregătirea în vederea prăznuirii sărbătorilor


De la făgăduința făcută de Dumnezeu în Rai, protopărinților noștri și până la împlinirea ei, atunci când a venit vremea (Galateni, 4, 4), pomenirea a fost într-o încordată așteptare. În spațiul acestei așteptări, omenirea a evoluat în cadrul umbrei și a neînțelegerii, oamenii apropiați de Dumnezeu, tânjind dupa venirea Mântuitorului. Din timp în timp au apărut profeți care au punctat cu profețiile lor despre nașterea lui Mesia, timpul așteptării. În așteptarea unui eveniment omul reflectă la ceea ce se va întâmpla, meditează și analizează evenimentul respectiv în sine, așteptând producerea lui. Marile sărbători ale anului ca Nașterea Domnului, Sfintele Paști, dar și alte praznice, necesită o pregătire anterioară în vederea prăznuirii lor în chip plenar. Ca popasuri duhovnicești ele nu pot fi nici serbate și nici petrecute într-un mod profan. Încărcătura lor spirituală nu poate fi descătușată decăt printr-o pregătire adecvată; ca punct culminant având cuminecarea cu Trupul și cu Sângele Lui Hristos, nu se pot primi Sfintele Taine, decât pregătiți și curați, atât trupește cât și sufletește.

O latură a acestei pregătiri o reprezintă postul. Abținerea de la anumite mâncăruri, socotite „de dulce” reprezintă o formă de cinstire a lui Dumnezeu, prin aspectul ei de jertfă. Deoarece reprezintă o jertfă această tăiere a voii, această renunțare deliberat aleasă. Nimeni nu ne împiedică să consumăm ceea ce ochii văd și pofta noastră o cere. Nimeni, decât conștiința noastră. De aceea este o jertfă. Se mai dorește de asemenea, o asemănare smerită cu Sfinții îngeri care nu au nevoie de hrană.

Dar postul, în accepțiunea lui larg acceptată, nu se poate ridica la treapta de jertfă, decât alături de alte lucrări sufletești ale creștinului. Astfel, pe lângă post este necesară facerea de bine, după putere, aplecarea gândului spre cele sfinte,  înfrânarea de la vorbe necuviincioase, deoarece cuvintele conțin energie, care prin conținutul lor poate fi pozitivă sau negativă. Și peste toate o atitudine smerită știind că „cel ce nu are îndîrjie, acela va vedea pe Dumnezeu”. Fără acestea, postul nu este decât un regim alimentar, o dietă, fară nici o aură spirituală.

Prin post, prin abținerea de la mâncarea ce îngreunează trupul și sufletul, se obține un transfer al energiilor umane, din zona negativului, spre pozitiv. Omul dorește să facă bine, să fie mai aproape de Dumnezeu.

Dar postul reface și sănătatea zdruncinată de o alimentație nesănătoasă. Heraclid și Hipocrat prescriau în toate bolile având baza în alimentație șapte zile de post, iar Esculap, trei zile de post complet. Istoria română ne vorbește de un om, Pomponius Atticus, care chinuit rău de boală s-a hotărât să moară prin înfometare; dar în loc de moarte dupa 14 zile de post a găsit vindecarea completă.

Doctorul V. Pauchet, cel mai popular medic al Franței recomandă una, două zile de post pe săptămână. Profesorul Von Nordeen, medicul curant al regelui Carol I, s-a făcut vestit în toată Europa prin regimul său numit zig-zag, adică, după două zile de hrănire obișnuită, o zi de post.

Medicii Gilbert și Dominici, cercetând intestinele umane, au constatat că la cei ce se hrănesc numai cu vegetale, se găsesc doar 2000 de microbi pe cm3 de conținut; pe când la cei ce se hrănesc obișnuit cu carne, se găsesc 64000 de microbi pe cm3.

  • Postul este un foarte bun mijloc de pocăință – 1, Ioan Postitorul.
  • Să se postească miercuri și vineri, 69 ap.; 15 Petru al Alexandriei.
  • În postul Paștilor să nu se facă nunți – canonul 52 Laodiceea.

Alături de post, spovedania ocupă un loc aparte în vederea pregătirii sfintelor sărbători. Ea conferă iertarea păcatelor și posibilitatea îndreptării.

Sărbătorile își dezvăluie întreaga semnificație, doar petrecându-le după o așteptare pregătitoare, când trupul și sufletul sunt pregătite să întâlnească sărbătoarea.

Pr. Mihăiţă Tudor

Ahp @ februarie 15, 2019