Ultimele Articole

22.07.2016 – Însemnări şi amintiri de cinste din istoria Bisericii Oltene: Biserica din Argetoaia, ctitorie boierească cu valuare biseculară

22.07.2016 – Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii în Epoca Apostolică

12.07.2016 – Apariţii editoriale la „Mitropolia Olteniei”: Două lucrări de teologie patristică

08.07.2016 – Sensul eshatologic al Tainei Sfântului Botez

22.07.2016 – Însemnări şi amintiri de cinste din istoria Bisericii Oltene: Biserica din Argetoaia, ctitorie boierească cu valuare biseculară

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | ...

La 40 de km de municipiul Craiova, în Protopopiatul Craiova Nord, se află Parohia Argetoaia. Localitatea este legată de numele boierilor Argetoieni, mândrindu-se cu o biserică de peste 200 sute de ani.

Parohia Argetoaia se găsește așezată la 40 de km de municipiul Craiova și face parte din protopopiatul Craiova-Nord. Comuna Argetoaia a luat ființă odată cu venirea pe aceste meleaguri a boierilor Argetoieni, al căror nume îl și poartă. Denumirea așezării derivă de la Argidava, localitate prin care trecea drumul roman din Moesia spre Tibiscum-Răcari și mai departe spre Pelendava. În componenţa comunei se află satele: Salcia, Macrea, Teascu din Deal, Teascu din Vale, Ursoaia, Leurdoasa, Băranu, Novacu, Berbeșu, Iordăchești, Atârnați, Bălăcești, Grădinărești, Piria. Prima atestare documentară apare la data de 15 octombrie 1595. Apare consemnată aici donaţia pe care o face domna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, către Mănăstirea „Dintr-un Lemn”, căreia îi parvenea astfel moșia Piria. Un an mai târziu, stareța mănăstirii întocmeşte o scrisoare către divan, cerând respectarea hotarelor moșiei Piria de către Boierii Argetoieni. Într-un alt document, Zapisul lui Leon Vodă din 16 mai1632, îl găsim menţionat pe „Mihai Aost din Argetoaia”.

Ctitorie a boierilor Argetoieni

Biserica Parohiei Argetoaia a fost împodobită cu trei hramuri: Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Gheorghe. Este monument istoric, cu o vechime de peste 200 de ani. Lăcaşul de închinare a fost sfinţit la 6 octombrie 1813, lucru fiind consemnat cu negru, în alfabet chirilic, pe peretele de Vest al pridvorului, la exterior, unde stă scris: „Această sfântă biserică sa zugrăvit de mine robul lui Dumnezeu Ioan Dascălu… Craiova, 1813”.

Biserica a fost construită în timpul domnitorului Caragea.  Între documentele care certifică acest aspect se află cele două pomelnice epigrafice, datate din 1795 și 1841. Tot în acest sens, Sinodiconul sfântului locaş arată că este „ctitoria lui Ion Argetoianu, biv vel clucer, a soţiei sale Ecaterina Obedeanca, a lui Gheorghe Argetoianu, biv vel paharnic şi a Ilincăi Buzescu – cu toţii boieri din neamul Argetoi ), iar crucile de lemn pictate din cimitirul satului Salcia sunt de asemenea declarate monument istoric. Este cunoscut faptul că, familia Argetoianu este atestată în documentele vremii încă din anul 1668, atunci când, într-un document privitor la Cerneți în care apare și semnătura lui Mihaiu Hargetoianu, care avea titlul de vel stolnic. Tot de la sfârșitul secolului al XVII-lea, într-un act domnesc, datat din anul 1697, întâlnim un Dumitrașco Argetoianu, vel Căpitan.”

Biserica a fost aşadar zidită de Ion și Gheorghe Argetoianu în anul 1813 din cărămidă, având forma de corabie, pictată în frescă – stil bizantin, de un oarecare zugrav, Ion Dascălul. În anul 1913 a mai suferit reparații și retușări la zugrăveală făcute de pictorul Șt. Năchescu.  În jurul ei se afla altădată cula boierească, precum şi o cruce de piatră, pusă de Gheorghe Argetoianu în amintirea „cuconului Nicolae” și datată 1558. În sfântul locaş se găseşte mormântul unuia dintre ctitori, Constantin Argetoianu, trecut la cele veşnice în anul 1860.

Sfântă Liturghie Arhierească la două secole de la zidirea bisericii

În anul 2008, biserica parohială a fost integral restaurată, fiind resfinţită la 24 mai, acelaşi an, de către Preasfinţitul Gurie, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Lucrările de renovare şi consolidare au fost coordonate de preotul paroh Dumitru Nistor. Sfinţia sa a fost răsplătit pentru întreaga activitate pastoral-misionară de IPS Părinte Mitropolit Irineu, acordându-i-se Gramată chiriarhală de mulţumire şi apreciere în cadrul Sfintei Sliturghii Arhiereşti, săvârşite aici în ziua de 6 octombrie 2013, cu prilejul împlinirii a două secole de la zidirea sfântului locaş.

Arhid. Ioniţă Apostolache

Ahp @ iulie 22, 2016

22.07.2016 – Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii în Epoca Apostolică

Postat in: Teologie si Viata | ...

Odată cu căderea omului în păcat, prin călcarea poruncii dumnezeieşti, chipul raţiunii se schimbă în fiinţa umană, căpătând sensuri mai puţin transcendente şi îndreptate spre materie. Astfel, omul cade din ascultarea chemarii sale, care era spre unirea deplină cu Dumnezeu, ca fundament al existenţei sale, prin păzirea unei singure porunci „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mâncaţi din el; căci în ziua în care veţi mânca din el cu moarte veţi muri. Astfel, firea şi raţiunea umană devin corupte prin ideea compromisului schimbându-şi radical forma originală a creării sale „Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos (…) luminat de toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume; un microcosm în macrocosm…”. Omul cel întâi-creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi principiul lui natural, ci în di­recţie opusă, fapt care a răsturnat, cum era natural, şi funcţio­nalitatea organismului lui psihosomatic. „The body, therefore, possesses its own intrinsec theology, as ordained to the acknowledgement and worship of God. However, it is dependent on the prior determination of the soul, which either confirms this theology or perverts it into a movement (in the opposite direction)”.

Prin această „schimbare” omul rămâne la cunoaşterea simplă a lucrurilor şi „adaptarea  raţionalităţii lor la trebuinţele trupeşti ale sale”. Căci el era, în mod integral, coroana creaţiei dumnezeieşti „Un alt înger închinător, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual (…) la mijloc între măreţie si smerenie…”.

Această „deformare” a integralităţii la nivel personal a destabilizat întregul ecosistem al mediului înconjurător, care era în legătură directă cu el iar prin înstrăinarea de Dumnezeu (căderea în păcat) a apărut ceea ce nu are existenţă ontologică – răul „ Căci călcarea poruncii, (ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu) i-a atras la starea cea după fire, că aşa cum neexistând au fost aduşi la existenţă, aşa să suporte, precum se cuvine, şi stricăciunea spre nefiinţă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire nefiinţa, prin prezenţa şi iubirea de oameni ai Cuvântului, au fost chemaţi la existenţă, în mod firesc, golindu-se ei de gândul la Dumnezeu, şi întorcându-se spre cele ce nu sunt – căci cele rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt – o dată ce s-au despărţit de Dumnezeu, Care este, s-au golit şi de existenţă. De aceea, desfăcându-se, rămân în moarte şi în stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt (din nimic). Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi rămas nestricăcios”.

Scopul omului şi al întregii lui activităţi este legat direct de Prototipul după care a fost creat Dumnezeu însuşi. Pen­tru că scopul creării omului este participarea la bunătăţile dumnezeieşti, viaţa lui îşi găseşte finalitatea în faptul că se ritmează după Dumnezeu. Fiinţă relaţională prin na­tura sa şi rod al comuniunii Persoanelor dumnezeieşti, omul poartă în sine atât pecetea comuniunii treimice, cât şi cali­tatea de fiinţă constituită prin structurarea armonioasă a unor elemente aparţinând, de fapt, de două naturi diferite „Aceasta vrând să o arate Logosul meşteşugar, creează şi un vieţuitor alcătuit din amândouă firile, din cea nevăzută şi cea văzută, pe om; şi luând de la materia care exista deja dinainte trupul şi sădind în el suflare de la Sine însuşi (…) a aşezat pe pământ ca o altă lume mare în mic, un alt înger, închinător amestecat, văzător al creaturii văzute şi iniţiat în cea inteligibilă, împărat al celor de pe pământ şi tăcut împărat de sus (…) vieţuitor cu gospodăria sa aici şi strămutat altundeva şi, ca şi capăt al tai­nei, îndumnezeit prin înclinarea sa spre Dumnezeu”. El îşi află identitatea în măsura în care se menţine în sistemul de relaţii viu făcătoare stabilite de Creator, în relaţia si co­muniunea cu Dumnezeu, el împlineşte scopul existenţei şi vieţii sale. În bucuria comuniunii cu Dumnezeu, el primeşte toată demnitatea sa care, după episcopul Nyssei, nu este alt­ceva decât „reflectarea aripilor lui Dumnezeu”, adică prezenţa slavei lui Dumnezeu peste cel care a fost creat după chipul şi spre asemănarea cu El.

Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite de acestea. În loc ca sufletul să se concentreze în el şi în continuare în Dumnezeu şi să unească astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasă atras de cele sensibile şi în cele din urmă este înrobit prin intermediul simţurilor de către acestea. Trupul si sufletul omului, deşi de naturi diferite, se completează reciproc pentru îndeplinirea unităţii caracteristice originii creaţiei umane de către Dumnezeu. Prin intermediul trupului, sufletul mişcat împotriva firii către ma­terie îmbracă chipul pământesc, aşa cum spune Mântuirorul Iisus Hristos în Evanghelia Sa (Mt. 26, 41; Mc. 14, 88) „Duhul este osârduitor iar trupul neputincios”. Este ceea ce numeam mai sus, meditând asupra Sfântului Grigorie al Nyssei, înjugarea cu „aspectul exterior al unui animal iraţional”. Rezultatul acestei înjugări este viaţa iraţională caracterizată, aşa cum ne învaţă marii Părinţi ai Bisericii, de patimi: „Peste tot locul v-am vorbit despre credinţă, despre pocăinţă, despre dragoste curată, despre înfrânare, despre castitate, despre răbdare (…) să ne plecăm grumazul şi să împlinim locul ascultării noastre, ca potolind răzvrătirea cea deşartă, să ajungem fără pată la ţinta, care după adevăr ne este pusă înainte – unirea cu Dumnezeu” .

Odată ce păcatul devenise „mediul ambiant” al vieţii noastre, era necesar ca izbăvirea să vină tot prin prisma existenţialităţii umane, astfel „este de la sine înţeles că era necesar ca, Taina Fiului lui Dumnezeu să se împlinească în Om, pentru ca să se opună direct diavolului şi răului cum s-a zis: (Ioan 1, 29) „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu înomenit a opus răului, binele veşnic, răutăţii diavolului, iubirea divină şi morţii, nemurirea. Diavolului, Dumnezeu i S-a opus personal, prin Fiul Său înomenit, adică El a opus bogăţia unităţii Sale, păcatelor nenumărate pe care oamenii le-au făcut sub influenţa celui rău”.

Sfârtecările păcatului pricinuite în creatură devin unificările iubirii lui Hristos în creatura îndumnezeită „Trebuind din dragoste dumnezeiască să fie mântuită lumea, a trimis Dumnezeu Tatăl pe Fiul Său cel din veci născut, ca Mântuitor al neamului omenesc (…) Dumnezeiasca smerenie a lui Hristos văzând-o alţii, L-au iubit, L-au crezut şi L-au înţeles tocmai pentru aceasta ei s-au mântuit”. Chipul dragostei Sale Dumnezeieşti  faţă de creaţia Sa se arată prin Smerenia Sa desăvârşită, aşa cum arată Sf.Ap. Pavel la Filipeni 2, 2-11. Chenoza dumnezeiască a Fiului aduce planul mântuirii omului la îndeplinire, prin conlucrarea Sf.Treimi, aşa încât omul primeşte darul pierdut: „Dumnezeu s-a smerit în om, dar omul s-a îndumnezeit prin El. Omul îndumnezeit a fost fără de păcat, s-a biruit şi s-a şters în omul care crede, ascultă şi trăieşte după învăţătura şi pilda lui Iisus Hristos”. Deci prin unirea noastră deplină, prin Har cu Hristos, devenim făptură nouă (II Cor. 5, 17), nu mai suntem robi ai păcatului şi ai morţii (Rom. 8, 12; Gal. 2, 4), ne desăvârşim în El (Filip. 2, 5), grăim în El (II Cor. 2, 17), umblăm în El (Col. 2, 6), ne bucurăm în El (Filip.3,1; 4,4), biruim toate în Domnul (Filip. 4,13; Efes. 6, 10; I Cor. 1, 21; 2, 14), suntem fraţi în El şi primim pe fiecare semen al nostru în El (Rom.15, 18; 16, 1, 2; Filip. 1, 14; 4, 21), după cum Sf.Apostol Pavel mărturiseşte (din propria experiere harică), în epistolele sale „Cu Hristos m-am răstignit (Gal. 2, 19), cu Hristos am murit (Rom. 6, 8; Col. 2, 20), m-am răstignit cu El şi am înviat cu El” (Efes. 2, 5-6; Col. 2, 13).

Pogorârea Sfântului Duh în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 3) a fost şi începutul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovăduiau, luminaţi de îndrăzneala cunoaşterii Adevărului. Cuvintele (Ioan XVI, 33) „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” arată efectele răscumpărătoare ale operei lui Hristos, dar şi misiunea pentru care sunt chemaţi Apostolii să-şi depună tot zelul. Acest zel este încălzit de darul Sfântului Duh. Biserica se întemeiaza şi se extinde prin coborârea Sfântului Duh. Ea se naşte ca mărturisitoare a faptelor, a vieţii, Învierii şi Înălţării Mântuitorului şi ca participantă la ele. Mărturisind sacramental şi doctrinar pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelaţiei neo-testamentare şi devine posesoare a descoperirii dumnezeieşti. Acesta este efectul esenţial al coborârii Sfântului Duh. Acum Sf.Apostoli înţeleg pe deplin predica lui Iisus şi sensurile adânci ale iconomiei.

Prin Biserică, Hristos ridică lumea decăzută prin vina lui Adam. Întemeierea Bisericii înseamnă valorificarea revelaţiei dumnezeieşti ca forţă de înălţare a credincioşilor spre Dumnezeu. Biserica Însăşi urmăreşte ridicarea membrilor ei pe culmile îndumnezeirii, căci ea devine propovăduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin, prin Biserică, (Matei 5, 13-14) „lumina lumii, sarea pământului”. Pătrunşi de Sfântul Duh, Sf.Apostoli fac să crească zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel Înviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelaţiei dumnezeieşti aduce o lumină deosebită şi asupra revelaţiei care pune în evidenţă puterea ei de reliefare a dispoziţiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Sămânţa aruncată de Sf. Apostoli a dat naştere Bisericii pentru că a găsit pământ roditor. Acest pământ a fost fertilizat de aşteptarea întreţinută atât de făgăduinţa desăvârşirii viitoare, dar şi de conţinutul cuprins în revelaţie.

Astfel, Biserica, întemeiată şi înveşnicită prin Crucea şi Învierea Mântuitorului Hristos, reprezintă chipul iconic al Sf.Treimi, prin care omul se îndumnezeieşte şi se uneşte prin har cu El. Conlucrarea Duhului Sfânt cu Fiul reprezintă Cincizecimea continuă, concretizată în Biserică, sub formă veşnică şi fără de pată. Prin Duhul Sfânt, Hristos Cel înviat se împărtăşeşte tuturor oamenilor. De harul Sf.Duh ne împărtăşim numai prin Trupul lui Hristos, cel pnevmatizat de Duhul, ca fiind acţiunea perihoretică deplină a dumnezeirii. Biserica este a lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Iisus Hristos, în deplinătatea Duhului Sfânt. Este iubită de Dumnezeu, Tatăl lui Iisus Hristos, sau iubită şi luminată prin voinţa celui care a dorit toate cele ce sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Domnul nostru. Biserica aparţine Tatălui şi lui Hristos, fără a fi o relaţie de simplă proprietate, este sădirea Tatălui, cultivată de Iisus Hristos. Biserica este binecuvântată în măreţie prin plenitudinea lui Dumnezeu Tatăl şi prin Harul lui Dumnezeu Tatăl în Hristos Iisus Mântuitorul nostru. Biserica a obţinut milostivirea prin măreţia Tatălui din ceruri şi a lui Iisus Hristos, Unul Născut şi poartă numele Tatălui. Chiar şi unirea şi alegerea în patima cea adevărată se realizează prin voinţa Tatălui lui Iisus Hristos, Domnul nostru „..Tatăl este dragostea care se răstigneşte, Fiul – dragostea crucificată, Duhul – dragostea triumfătoare”.

Deci prin Hristos cel răstignit şi înviat, Biserica este înveşnicită şi umplută de har prin Duhul Sfânt, (Efes. 1, 23) „Cel ce plineşte în toţi”, care lucrează în ea, trup tainic al Domnului. Omul devine „făptură nouă” în şi prin Hristos, spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea cu El prin har. În trupul Lui Hristos sunt active puterile îndumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfînt, dar fără  să se dispenseze de simţirile şi de lucrările trupului. Dintr-un  om curat în sufletul şi trupul lui – căci numai curăţia aceasta a omului total este curăţie reală – iradiază în noi o undă de putere curăţitoare.  Funcţiunile din trupul Domnului, întru totul curate şi de aceea pline de elanul dăruirii, care vin în noi, împreună cu trupul Lui, imprimă o putere curăţitoare funcţiunilor trupului nostru deci un elan de dăruire curată în toate direcţiile.

Fundamentul constituţional şi ontologic al Bisericii îl reprezintă Unitatea, atribut fundamental al Ei, care este desăvârşit prin conlucrarea Sf. Treimi, Întruparea Mântuitorului Hristos şi pogorârea Sf. Duh, ca pecetluire a unităţii Bisericii „Căci Biserica este adunarea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, adică Fiul, a strâns-o întru Sine”. Sf. Apostoli, precum şi urmaşii lor, au luptat continuu pentru păstrarea şi mărturisirea acestui adevăr infailibil al Bisericii. Unitatea Bisericii derivă în mod firesc din fiinţa unitară a lui Dumnezeu. Biserica este una pentru că Domnul nostru Iisus Hristos nu a întemeiat mai multe Biserici care să existe paralel, ci una singură. Unitatea credincioşilor presupune un efort de apropiere spirituală prin iubire, rugăciune, comuniune, armonie şi slujire comună „Prototipul treimic al existenţei umane, care este iubirea ca realitate ontologică se realizează, în mod dinamic, în comuniunea, relaţia şi unitatea persoanelor. Această dinamică a relaţiei, a comuniunii şi unităţii dintre persoane nu poate fi altceva decât actul şi efectul libertăţii”.

Unitatea eclezială reprezintă forma substanţială a Bisericii, prin care Iisus Hristos se reflectă deplin, în fiecare mădular al Ei şi prin aceasta, omul primeşte potenţialitatea (prin Har) de a fi părtaş autorităţii Lui celei slujitoare, căci: „În consecinţă, toată autoritatea din Biserică este concentrată în persoana lui Iisus Hristos. El este Domn, adică singurul care are putere asupra tuturor lucrurilor, fiind înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu (Evr. 12, 2; Col. 3, 1; Efes. 1, 2; Filip. 2, 6-11). De aceea şi unitatea în Unul Domn este manifestată, în primul rând, în cult şi în special, în Euharistie (…) Tocmai datorită acestei poziţii pe care o deţine în cultul euharistic, Hristos concentrează în Sine toate formele de slujire ce există în Biserică. El este prin excelenţă Slujitor (Evr. 8, 2); Preot (Evr. 2, 17; 5, 6; 8, 4; 10, 21); Apostol (Evr.3, 1); Diacon (Rom. 15, 8; Lc.22, 27; Mt.12, 18); Episcop (I Petru 2, 25; Evr.13, 20) şi Învăţător (Mt. 23, 8; In. 13, 13); „cel dintâi întru toate”( Col. 1, 18)”.

Însuşi contextul vieţii Sale pământeşti, viaţă plină de suferinţă, umilinţă (kenoză) şi slujire a mulţimilor (vindecarea lor sufletească şi trupească) exprimă calitatea Sa deplină de Slujitor, Arhiereu, dar şi Jertfă iar prin această simbioză (acţiune perihoretică) şi noi, ca membre ale Trupului Lui şi îndumnezeiţi prin Duhul Sfânt, suntem chemaţi spre această slujire. El nu S-a propovăduit pe Sine în învăţăturile Sale, ci a revelat comuniunea Sfintei Treimi, ca formă deplină a Bisericii Sale şi ca fundament al sinodalităţii ei. Aceasta este pecetea veşnică a Bisericii celei noi, care, prin har, proiectează umanitatea în veşnicia lui Dumnezeu. Deci, în acest concept al kenozei continue nu putem trage concluzia că Mântuitorul Hristos ar fi văzut Biserica sa, într-o formă instituţională, condusă de un singur om, ci de comuniunea (sinodală) de oameni, în unitatea deplină, prin harul Duhului Sfânt. Prin această nouă formă de „societate”, omenirea primeşte sensul deplin al existenţei sale. Interacţiunea la nivel personal, într-un mediu al egalităţii şi al lipsei de individualism, prezintă imaginea unei noi epoci, fondată pe iubire şi unitate, o „realitate perfectă” am putea spune, fondată pe Jertfa Mântuitorului Hristos şi plinătatea Duhului Sfânt. Chipul haric, al preoţiei sacramentale, este prezenţa Însăşi a lui Hristos, Care Jertfeşte şi se jertfeşte, ca revelaţie a pardoxului iubirii dumnezeieşti.

Astfel, Biserica, întemeiată de Hristos şi pe temelia lui Hristos, primeşte, ca element viu şi neschimbabil din iconomia Sf.Treimi, acest dar al unităţii şi în acelaşi timp al sinodicităţii, ca mediu de transfigurare a omului şi de bună convieţuire. Prin aceasta, dimensiunea vieţii Bisericii are aspectul dinamic al sinodalităţii, având ca Sursă Primă pe Cel ce a zidit-o şi pe care este zidită – Temelia veşnică, Iisus Hristos. Ea este punctul de convergenţă a întregii umanităţi, care are nevoie de puncte comune în contextul realităţii vieţii. Astfel, caracteristica sinodală a Bisericii reprezintă identitatea ei, ca dinamism al vieţii creştine spre proiecţia veşniciei prin harul dumnezeiesc. Aceasta a fost rânduiala Celui pe care s-a întemeiat Biserica şi care a sfinţit-o „prin scump sângele Său”. Astfel, prin această formă a unităţii şi sobornicităţii, Biserica se aseamănă prin Har cu Sfânta Treime, iar Sfânta Treime, prin Ea, se pogoară la noi, oamenii, prin harul iubirii. „Iar în ceea ce priveşte forma de conducere în Biserică, după Înălţarea Sa la cer, voia Domnului a fost ca ea să fie exercitată în sobor, pe cale sinodală (Matei 18, 20). „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Sf. Ignatie Teoforul, în epistola sa către Magnezieni, descrie chipul sinodal (sobornicesc) al Bisericii din ce în ce mai accentuat. Astfel, Sf. Ignatie, în cap.7, zice: „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl (cf. In. 5, 19; 8, 28) cu Care era unit (In. 10, 30) tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi (…) o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste (…) Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar în jurul unuia Iisus Hristos (Sf.Euharistie)”. Chipul neschimbabil al Jertfei lui Hristos exprimă şi fundamentul neclintit al Euharistiei, prin deplinătatea harică a preoţiei sacramentale. Căci, în Hristos şi în comuniunea Duhului Sfânt, sobornicitatea (din care nu lipseşte nici sinodalitatea) Bisericii este deja dată. Sf. Simeon Noul Teolog, în imnul său (Z. 50), parcă dorind să continue învăţătura Sf. Ignatie, ne pune în faţă îndemnul Mântuitorului adresat urmaşilor Lui, prin har, în Slujirea Jertfei: „Iar voi, conducătorii episcopiilor, înţelegeţi că sunteţi pecetea chipului Meu şi aţi fost rânduiţi pentru convorbirea vrednică cu Mine şi aşezaţi deasupra tuturor drepţilor, ca unii ce ţineţi locul ucenicilor Mei şi purtaţi chipul Meu dumnezeiesc. Înţelegeţi că aţi primit chiar peste cea mai mică comunitate puterea pe care am luat-o Eu, Cuvântul, de la Tatăl, Eu, care, fiind Dumnezeu prin fire, M-am întrupat şi m-am făcut îndoit în lucrări, în voinţă şi la fel în firi, care sunt Dumnezeu-om, neîmpărţit, neamestecat şi iarăşi om-Dumnezeu; care, ca om am binevoit să fiu ţinut în mâinile voastre, iar ca Dumnezeu sunt cu totul de necuprins de mâinile voastre de lut; Eu care sunt nevăzut celor ce nu văd şi neapropiat, care M-am lăsat junghiat pentru toţi, căci sunt îndoit, dar într-un singur ipostas…”

Deci modelul slujirii în comuniune reprezintă esenţa caracteristică a Bisericii celei una, universală şi apostolică. De aceea, dimensiunea ei sinodală se reflectă, prin egalitatea autorităţii ierarhice, exemplificate chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos, la diferite ocazii solemne (Mt. 18, 18), după învierea Sa (Mt. 18, 18-20; In. 20, 20-23; FA. I, 4-8; 2, 1-4), de asemenea refuzând categoric să instituiască „o ierarhie” la cererea maicii fiilor lui Zevedei (Mt. 20, 20-27) sau chiar la cererea apostolilor (Mc. 10, 35-44); învăţându-i taina unităţii şi a autorităţii prin slujire (expresia autentică a Bisericii Sale). Văzut în mod general, caracterul sinodal eclezial reprezintă forma deplină a unităţii prin Harul Duhului, în Trupul Domnului (Biserica), prin forma disciplinară a credinţei, spre îndrumarea şi buna-convieţuire a credincioşilor între ei, spre păzirea nestrămutată a testamentului apostolic, dăruit prin succesiune, adică Adevărul autentic – Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, de care ne împărtăşim prin Taina Euharistiei, unindu-ne prin Duhul Sfânt, într-un singur Trup – Biserica. În acest context, înţelegem valoarea fundamentală a ierarhiei sinodale şi a canoanelor întocmite prin unitatea membrilor Bisericii şi Darul Duhului Sfânt.

Astfel, Biserica primară se exprimă prin comuniunea sinodală (în contextul sobornicităţii), ca lucrare deplină vizibilă a Duhului Sfânt în trupul lui Hristos (Biserica), în contextul Bisericilor locale cuprinse în Biserica Universală. De asemenea, Părintele Profesor Ion Floca exprimă realitatea sinodală prin fundamentul sobornicităţii „Văzută astfel, Biserica sobornicească este Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii prin dragoste, trăirea în sobornicitate, în comunitate, frăţietate prin complemetaritate, mărturisind credinţa cea una, sfântă şi apostolică; Biserica întemeiată în învăţătură, în cult şi în toate rânduielile ei, pe cele statornicite în soboare a toată lumea, sinoade ecumenice sau universale din epoca sfinţilor Părinţi bisericeşti, din vremea unităţii întregii creştinătăţi, a cărei credincioasă continuare, întru totul neabătută este Biserica dreptmăritoare, Biserica Ortodoxă adevărată, autentică”.

Deci aspectul dinamic al comuniunii sinodale din epoca apostolică este „euharistic”, ca fundament al caracterului sinodal al Bisericii, prin prisma sobornicităţii, întru plinătatea harului Duhului Sfânt, aşa cum mărturisesc Sfinţii Părinţi. Dar această realitate a Bisericii nu reprezintă numai un interval de timp istoric, ci reprezintă deplinătatea Bisericii, prin conlucrarea Sf. Treimi în veşnicie. Ea, deşi este încadrată în timpul istoriei, căci umanitatea se află în timp, este asemenea Capului Ei, în afara timpului, veşnică şi imaculată, avându-şi sursa în izvorul veşnic al Prea Sfintei Treimi. Deci, fundamentul euharistic al comuniunii sinodale, prin unitatea harică a sobornicităţii Bisericii, este destul de clar evaluat, explicat şi dezvoltat, conform învăţăturii Bisericii lui Hristos, cea Una, Sobornicească (Sinodală) şi Apostolească. Ea este neschimbată, prin cel neschimbat Iisus Hristos şi înveşnicită prin deplinătatea Duhului Sfânt, concretizată în mod văzut prin Sf. Euharistie „Forma finală de exprimare a unei astfel de Biserici din lumea întreagă o reprezenta unitatea în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop”.

Prin această expunere a dimensiunii sinodale a vieţii Bisericii, în cadrul sobornicităţii ei şi în special perioada epocii apostolice, care este modelul deplin al acestei realităţi ontologice a Bisericii lui Hristos Cel răstignit şi înviat, s-a evidenţiat chipul iconomiei treimice pentru mântuirea neamului omenesc. Prin umanitatea cea deplin îndumnezeită şi pnevmatizată a lui Hristos, omenirea este adusă înaintea Tatălui ceresc, ca ofrandă veşnică şi îndumnezeită, sub chipul deplin al ascultării. De aceea, Biserica este acest chip al ascultării veşnice faţă de Dumnezeu, ca fiind trupul Tainic al lui Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine în chip veşnic. De aici rezultă că atât fundamental, cât şi chipul Bisericii nu reprezintă o instituţie pur autoritară sau de regim „dictatorial”, asemenea sistemelor sociale ale lumii, ci reprezintă chipul autorităţii slujitoare şi sfinţitoare pentru omenirea cea îmbibată de păcat. Aceasta au mărturisit-o continuu, începând de la Sfinţii Apostoli, care au primit Harul Duhului Sfânt la Cincizecime, în mod direct şi deplin, care mai apoi l-au transmis prin succesiune apostolică (ierahia sacramentală, dar în cercul mai larg al preoţiei universale (sobornicitatea), până la Sfinţii Părinţi ai epocii patristice. Mărturiile lor (de multe ori, autentificate prin sângele muceniciei lor) reprezintă „testamentul veşnic” al Bisericii, pentru generaţiile ce au urmat şi vor urma până la sfârşitul veacurilor.

Căci descoperirea divină s-a făcut prin iconomia treimică a dumnezeirii, ridicând firea umană la chemarea sa primă când a fost creată. Succesiunea apostolică, ca formă de transmitere a harului dumnezeiesc, reprezintă plinătatea Bisericii harice ca şi comuniune a umanităţii în sine. Căci umanitatea, în sine, transmite din generaţie în generaţie valorile sale istorice sau  culturale, ca prezervaţie a idealurilor sau a valorilor materiale, urmaşilor spre utilizare, în parametrii limitaţi ai timpului. În schimb, succesiunea harului este de natură veşnică iar timpul nu poate altera, sub nici o formă, această preţioasă valoare sacramentală ce izvorăşte din Hristos, Arhiereul cel veşnic: „Întreita putere şi lucrare a Mântuitorului Hristos, prin Taina Preoţiei este indispensabilă vieţii Bisericii, în lucrarea ei mântuitoare între oameni şi pentru oameni, cu puterea Sfântului Duh, care este în Biserică şi care se coboară de sus în Biserică, prin Hristos, la chemarea Bisericii prin episcopi şi preoţii ei”.

Epoca apostolică, prin excelenţă, rămâne perioada cea mai exemplară de unitate şi sinodalitate a Bisericii primare, fără de care creştinismul nu s-ar fi putut răspândi în toată lumea păgânătăţii, aducând lumină şi bucurie omenirii întregi. Sf. Apostoli, deşi împrăştiaţi pe toate continentele globului, lucrau prin Hristos, într-un singur suflet şi o singură voinţă iar Biserica se mărea, fiind adumbrită de Duhul Sfânt. Pentru aceasta, perioada de început a Bisericii, prin lucrarea apostolică şi a urmaşilor acestora, este starea  de realitate existenţială a întregii omeniri prin care oamenii, deşi de diferite neamuri sau rase, trăiesc (prin Duhul Sfânt) ca într-o singură suflare, voinţă şi raţiune. Căci fără această unitate a omenirii, împotriva păcatului şi a tot ceea ce este opusul binelui, nu ne putem împărtăşi de Harul lui Dumnezeu cel în Treime lăudat şi astfel ne îndreptăm spre o anulare a existenţei noastre, care poate avea consecinţa veşniciei.

Pliroma Bisericii se defineşte astfel, prin legătura indisolubilă dintre mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica. Prin episcop, care a primit succesiunea harului Duhului Sfânt, Biserica reprezintă Cincizecimea continuă, prin care se revarsă harul tuturor credincioşilor. Această legătură între cler şi credincioşi are fundament simbiotic, (perihoretic, am putea spune). Ierarhia sacramentală (sinodalitatea) se îndeplineşte în cadrul larg al sobornicităţii (preoţia universală), a Bisericii, depinzând una de alta, fără a se exclude una pe cealaltă şi nici a se amesteca (contopi) una cu alta, ci în mod perihoretic, asemenea (în chip limitat) perihorezei Sf. Treimi. Aceasta exprimă faptul că realitatea comuniunii Bisericii este de natură divină şi dimensiunea ei sinodală reprezintă unicitatea ei ca organ al veşniciei în Dumnezeu. Astfel, istoria Bisericii nu reprezintă numai simple fragmente ale unor epoci trecute, ci exprimă fundamentul veşnic al legii ei celei dumnezeieşti, dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi care îndumnezeieşte, prin har, mădularele ei. Omul, în Biserică, prin harul Sf. Duh, în şi prin Hristos, depăşeşte parametrii timpului şi spaţiului, căci aici se petrece fuziunea dintre mărginit şi nemărginit, divin şi uman. De aceea, potenţialitatea omului este prin Hristos, Prototipul şi chipul umanităţii întregi. Astfel, iconomia dumnezeiească (treimică), se reflectă în mod deplin în iconomia bisericească, ca fiind stabilită de Hristos, Arhiereul şi Jertfa cea veşnică, prin însăşi exemplul vieţii Sale. Prin Hristos (în cadrul preoţiei universale, ca potenţă a chipului), devenim şi noi, atât jertfe, cât şi jertfitori.

Forma sinodală a Bisericii reprezintă autoritatea divină-umană  a lui Hristos, care S-a făcut, Cel dintâi întru toate; „În consecinţă, toată autoritatea din Biserică este concentrată în persoana lui Iisus Hristos. El este un Domn, adică singurul care are putere asupra tuturor lucrurilor, fiind înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu ( Evr. 12, 2; Col. 3, 1; Efes. 1, 2; Filip. 2, 6-11).

Biserica este, astfel, păstrătoarea (visteria care nu se strică) nepătată a Revelaţiei dumnezeieşti, în chipul văzut al lui Hristos, al cărui trup este şi pnevmatizat de Duhul Sfânt, îndumnezeind mădularele ei. Atât ierahia împreună cu poporul, uniţi prin Euharistie, în fondul sobornicesc, nu fac decât să păstreze, prin Duhul, Adevărul revelat Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică, dăruit generaţiilor de creştinii care au fost, sunt şi vor mai urma, până la sfârşitul veacurilor. Scopul acestei lucrări este de a evidenţia această legătură (perihoretică), am putea spune a comuniunii sinodale, în contextul sobornicesc al Bisericii. Prin această fuziune a celor două caracteristici, Biserica întreagă este sacerdotală (preoţia universală) iar omul, prin harul Sf. Duh, devine atât jertfă, cât şi jertfitor, asemenea Celui care a ridicat omenirea la această cinste, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat. Prin aceasta, înţelegem deplinătatea (Pleroma) Bisericii, spre unirea în har a omului cu Dumnezeu în veşnicie.

Bibliografie:

1.  Biblia sau Sfânta Scriptură, diortorisită de Arhiep. Bartolomeu Anania, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.

2.  Ambrozie cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea I, col. PSB, vol. 52, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.

  1. Anatolios Khaled, Athanasius, The coherence of his thougt, Ed. Rutlege, New York, 2005.
  2. Arnold Eberhard, The early acramenta, Ed. Publishing House Farmington, USA, 2007.
  3. Bobrinskoy Pr. Boris, Taina Bisericii, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2004.
  4. Clement Romanul, Sfântul, Epistola către Corinteni, col. PSB. vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
  5. Damaschin Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
  6. Dură Prof. Dr Nicolae., Le Regime de la Synodalite Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique, du I-er Millenaire, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.
  7. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, col. PSB, vol. 13, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
  8. Fahrar F.V., Primele zile ale creştinismului, trad. Nicodim mitrop. Moldovei, Ed. Tipografia Sf. Mănăstire Neamţ, Iaşi, 1938.

11.  Farahat Drd. Kamal, Taina Preoţiei în structura acramental a Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice, în Ortodoxia, XI (1988), Nr. 1, p. 31-46.

  1. Floca Pr. Prof. Ioan, Sobornicitatea (sinodalitate, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, în Ortodoxia, XXXIV (1982), Nr. 3, p. 408-414.

13.  Florovsky Georges, Creation and Redemption, vol. III, Ed. Nordland Publishing Company, Massachusetts, 1976.

14.  Galeriu Pr. Prof. Constantin, Preoţia ca slujire a cuvântului, în Ortodoxia, XXXI (1979), Nr. 2, p. 294-312.

15.  Grigorie de Nyssa, Sfântul, Scrieri, partea I, col. PSB. vol. 29, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982.

  1. Homiakov Alexis, Biserica este una, trad. Elena Derevici, ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2004.

17.  Ignatie Teoforul, Sfântul, Ep. către Smirneni, col. PSB, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.

18.  Idem, Epistola către Magnezieni, col. PSB, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.

19.  Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, col. PSB. vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR; Bucureşti, 1987.

20.  Irineu de Lyon, Sfântul, Contra ereziilor, vol. 2, trad. Pr. Dorin Octavian, Bucureşti, 2007.

  1. Joiţa Pr. Drd. Alexandru, Logos şi Theosis, în Studii Teologice, XXVII (1975), Nr. 7-8, p. 546-554.

22.  Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

23.  Idem, Scrieri teologice, col. PSB, vol. 81, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1990.

24.  Larchet Jean-Claude, Biserica Trupul lui Hristos, vol. 1, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, Bucureşti, 2013.

  1. Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998.
  2. Marcu Pr. Prof. Grigore, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea Faptele Apostolilor, în Ortodoxia, IX (1957), Nr. 3, p. 429-437.
  3. Idem, Ideea de sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul Testament, în Studii Teologice, XXVI (1974), Nr. 7-8, p. 522-532.
  4. Idem, Unitate şi diversitate în Noul Testament şi în Biserica primară, în Mitropolia Ardealului, XXIV (1979), Nr. 7-9, p. 584-589.

29.  Nellas Panayotis, Omul –animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

30.  Pintea Pr. Prof. Dr., Câteva consideraţii cu privire la ierarhia bisericească în veacul apostolic, în Mitropolia Banatului, XXXVI (1986), Nr. 3, p. 11-17.

  1. Popa ÎPS. Prof. Dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înomenit Ed. România Creştină, Bucuresti, 1993.
  2. Idem, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013.

33.  Pop Protos. Drd Irineu, Chipul lui Hristos, în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.

34.  Popescu M. Teodor, Meditaţii teologice, Ed. Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, Bucureşti, 1977.

35.  Radu Pr. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, teză de doctorat, în Ortodoxia, XXX (1978), Nr. 1-2, p. 17- 370.

  1. Stan Pr. Prof. Liviu, Despre sinodalitate, în Studii Teologice, XX (1969), Nr. 3-4, p. 155-163.
  2. Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului; Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
  3. Idem, Temeiuri teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei, în Studii Teologice, XXII (1970), Nr. 3-4, p. 163-176.
  4. Idem, Natura Sinodicităţii, în Studii Teologice, în Ortodoxia V (1977), Nr. 9-10, p. 605-614.
  5. Tudor Pr. Drd. Alexandru, Unitate şi diversitate în Faptele Apostolilor, în Studii Teologice, XXV (1973), Nr. 1-2, p. 45-57.
  6. Yannaras Christos, Adevărul şi unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie Trif şi Ionuţ Dumitru Uliunuc, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009.
  7. Yeshanew Doctorand Hadis, Sinodalitatea în lucrarea Sf. Apostoli, în Studii Teologice, XXIII (1971), Nr. 7-8, p. 506-519.
  8. Zizioulas ÎPS. Ioan, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. Pr. Ioan Valentin, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009.

Ierom. Dr. Nicodim Macovei

Ahp @ iulie 22, 2016

12.07.2016 – Apariţii editoriale la „Mitropolia Olteniei”: Două lucrări de teologie patristică

Postat in: Recenzii | Comentarii oprite

Între cele mai noi apariţii tipărituri de la Editura „Mitropolia Olteniei” se numără două valoroase lucrări de teologie patristică. „Sfinţii Părinţi – teologii Bisericii” şi „Personalităţi teologice bizantine (sec. VIII-XV)” sunt semnate de pr. conf. dr. Constantin Băjău, cadru didactic la Facultatea de Teologie din Craiova.

De curând au văzut lumina tiparului la Editura „Mitropolia Olteniei” două lucrări de teologie patristică, semnate de pr. conf. univ. dr. Constantin Băjău, cadru didactic la Facultatea de Teologie din Craiova. Cele două cărţi, publicate cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, reuşesc să redea, sub condeiul părintelui profesor, veritabile şi autentice  direcţii de cercetare tinerilor studenţi, masteranzi şi doctoranzi din cadrul facultăţii craiovene.

„Sfinţii Părinţi – teologii Bisericii”

Prima dintre ele, „Sfinţii Părinţi – teologii Bisericii”, reprezintă teza de abilitare a pr. conf. dr. Constantin Băjău, de anul acesta coordonator de doctorat în cadrul Şcolii Doctorale „Sfântul Nicodim” din Craiova. În cele 300 de pagini, părintele profesor argumentează valoarea, menirea şi misiunea termenului de teolog, aşezându-l de fiecare dată în slujba Sfintei Biserici.  Sunt prezentate astfel din perspectivă biografică şi patristică mai multe figuri de seamă din teologia ortodoxă: Sfinţii Părinţi Capadocieni: Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Petru al Argosului. În concluzie, pentru autor „teologul cel mai de seamă, o aristos theologos, ca persoană excepţională, contemplând pe Dumnezeu, se bucură de o profundă cunoaştere a adevărului, adevăr pe care îl propovăduieşte celorlalţi creştini, fiindu-le de folos pentru mântuire” (p. 244).

„Personalităţi teologice bizantine (sec. VIII-XV)”

Cea de a doua lucrare semnată de pr. conf. univ. dr. Constantin Băjău se intitulează „Personalităţi teologice bizantine (sec. VIII-XV)”. Concepută în sprijinul cursului de neopatristică, pe care pr. Băjău îl predă mastaranzilor de anul I, la Facultatea de Teologie din Craiova, cartea are o valoare sintetizatoare. Ea oferă perspective generoase asupra perioadei patristice la care se raportează şi totodată prezintă specificul teologiei bizantine în contextul misionar al Bisericii. Sunt prezentaţi de asemenea sistematic personalităţi teologice din lumea bizantină, laolaltă cu realizările lor teologice şi literare. Distincţia bio-bibliografică se face în funcţie de două mari perioade: „Perioada anilor 787-1054” şi „Perioada anilor 1054-1453”. Momentele cheie în jurul cărora gravitează analiza patristică a părintelui profesor sunt aşadar: 1054 – marea schismă dintre Răsărit şi Apus şi 1453 – căderea Constantinopolului sub turci.  Lucrarea se încheie cu două anexe: „Lista împăraţilor Imperiului Bizantin, anii 787-1453” şi „Lista patriarhilor Constantinopolului, anii 787-1453”. În acest interval de înflorire şi decadenţă al Imperiului Bizantin se disting astfel figuri importante de teologi şi părinţi ai Bisericii, precum: Teodor Studitul, Fotie, Leon Isaurul, Suidas, Simeon Metafrastul, Nichita Stithatul, Ioan Mavropoulos, Ioannis Italos, Nichifor Gregoras, Varlaam de Calabria, Nicolae Cabasila etc.

Cele două lucrări de teologie patristică aşează o valoroasă contribuţie la activitatea academică a Bisericii pe plan naţional, remarcându-se prin prospeţime, elan, consistenţă şi acrivie.

Arhid. Ioniţă Apostolache

Ahp @ iulie 12, 2016

08.07.2016 – Sensul eshatologic al Tainei Sfântului Botez

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Cerurile se deschid

Împărăția Prea Sfintei Treimi ni se deschide prin Taina Botezului, astfel că „în scăldătoarea Botezului peste noi s-a însemnat numele cel mare și înfricoșat al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(1). În clipa botezului, la fel ca la Iordan, cerurile se deschid și pentru noi, iar Tatăl Își arată disponibilitatea de a ne înfia în Hristos prin Duhul Său. De acum puterile cerești coboară la noi, dar și noi urcăm împreună cu  ele pe căile deschise nouă mai înainte de Hristos (2). Evident, aceste ceruri inteligibile pot fi ”văzute” deschise, primitoare numai prin cupola Bisericii dreptmăritoare și nu în afara ei.

Naștere de Sus sau naștere în Duh

Botezul în numele Dumnezeului Treimic este o „naștere de Sus” sau „naștere în Duh” prin care omul este iarăși sădit în Împărăția cerească, deoarece el încă de la crearea lui trebuia permanent „să se nască cu voința din Duh, pentru ca același om să fie făptură a lui Dumnezeu, după fire, și fiu al lui Dumnezeu, după har”(3). Prin Botez ne facem iarăși părtași acestei nașteri „imateriale, îndumnezeitoare și dumnezeiești”, prin care ne eliberăm de moartea perpetuată prin nașterea trupească. „Astfel, Dumnezeu a unit rațiunea existenței mele și rațiunea existenței bune și a înlăturat despărțirea și distanța acestora, produsă de mine, și prin acestea m-a pus cu înțelepciune în mișcare spre rațiunea existenței veșnice. Această rațiune nu-i mai lasă pe oameni să fie purtați și să se poarte fără voie, căci iconomia purtării celor văzute ia sfârșit cu marea și obșteasca înviere, care naște pe om spre nemurire într-o existență neschimbată” (4).

Arvuna învierii

Prin întreita scufundare în apa baptismală cel ce se botează imită moartea şi învierea Domnului.  Prin Cruce şi moarte Domnul a birui păcatul şi dezbinarea şi a surpat zidul despărţitor dintre oameni şi Dumnezeu, iar prin Botez omul moare păcatului şi egoismului, nemaitrăind pentru sine, ci pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu.

Sfântul Ioan  Gură de Aur socotește Botezul ca prima înviere, cea a sufletului, care face posibilă învierea cea din urmă, adică a trupului. „Această înviere dintâi, spune sfântul, este izbăvirea de păcate, a doua înviere este învierea trupului. Ți-a dat-o pe cea mai mare, așteapt-o și pe cea mai mică. Cea dintâi este cu mult mai mare decât a doua. Căci e cu mult mai mare să izbăvești de păcate decât să vezi un trup înviat” (5). De altfel, cele spuse de Sfântul Ioan Hrisostom sunt confirmate și de ultimele trei articole ale Simbolului niceo-constantinopolitan care reflectă această legătură tainică între Botez și învierea cea de obște („Mărturisec un Botez spre iertarea păcatelor, Aștept învierea morților Și viața veacului ce va să fie”).

Ridicarea din apa batismală înseamnă învierea sufletului celui botezat la o viaţă nouă, în Hristos: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce-ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea” (6). Viaţa aceasta este nouă pentru că izvorăşte din comuniunea cu Hristos, care nu implică robia faţă de patimi şi egoism, ci libertatea transparenţei relaţionale. De aceea, noua viaţă în Hristos nu mai poate include şi supunerea omului faţă de „stăpânitorul acestei lumi”, ci ura faţă de el, singura ură îngăduită: „Cel ce vrea să îmbrăţişeze legea creştină simte în sufletul său scârbă pentru cele din lumea aceasta şi, în schimb, preamăreşte pe cea viitoare ; se leapădă de o viaţă, ca s-o dobândească pe alta ; ocoleşte cu orice preţ pe stăpânul vieţii de pe pământ, ca să caute cu înflăcărare pe adevăratul stăpân al vieţii. Şi fiindcă se leapădă şi de trecut şi de prezent, omul vrea să ne arate că nu-i mulţumit cu nimic şi acum doreşte altceva, iar prin aceea că în locul trecutului el prea­măreşte ceea ce-i va da Taina aceasta, însemnează că prin Botez omul începe o viaţă nouă” (7).

Comuniune pentru eternitate

Prin numele primit la botez, creștinul se leagă veșnic de Dumnezeul Treimic, pentru că „în nume e dată persoana fiecăruia, distinctă de altele și prin care se arată valoarea fiecăruia în ceea ce are deosebit de alții” (8) atât la nivelul viețuirii interumane, cât mai ales în ochii lui Dumnezeu. Astfel, „prezența persoanei umane în memoria lui Dumnezeu este garanția, semnul și făgăduința nemuririi și a bucuriei veșnice” (9).

În Taina Botezului omul răspunde chemării lui Hristos. Cu acest prilej noi hotărâm (sau prin mijlocirea naşilor) că voim să-L îmbrăţişăm pe Hristos şi să-i urmăm Lui. Această atitudine a noastră are o mare însemnătate, pentru că ceea ce primim nu este doar pentru vieţuirea pământească, ci trece în veşnicie. Hristos şi harul său nu sunt trecători sau stricăcioşi. El nu doreşte cu noi doar o comuniune vremelnică, ci voieşte o relaţie eternă în împărăţia Sa. Aceasta pentru că El nu S-a întrupat, nu a pătimit, nu a murit şi a înviat şi apoi S-a înălţat la ceruri doar pentru ceva pământesc şi stricăcios, ci pentru ca omul să nu mai fie înghiţit de moarte şi de iad, ci să fiinţeze veşnic în Rai în comuniune cu Sfânta Treime. De aceea, El a binevoit ca viaţa Lui dumnezeiască să intre şi în cei ce vor crede, iar începutul acesteia în om se face prin Botez. Tocmai încorporarea în Hristos prin Botez înseamnă că unirea noastră cu El se face pentru veşnicie, fiindcă El este veşnic. Astfel vorbeşte şi Sfântul Nicolae Cabasila: „Cei ce nu s-au botezat au numai primul din aceste lu­cruri, al doilea nu. Şi anume, au firea omenească la fel cu cei botezaţi, în schimb le lipseşte credinţa în mântuirea adusă de  Mântuitorul  şi  părtăşia aceluiaşi gând  şi  aceleiaşi  inimi ca şi El. Unii ca aceştia, neavând aceeaşi voinţă cu Hristos, vor fi lipsiţi de iertarea păcatelor şi de cununa, dreptăţii. Altfel, nimic nu-i opreşte să ajungă şi ei slobozi, după o altă libertate, şi nici să învieze până şi cu trupul, ca unii ce au aceeaşi fire omenească cu Hristos. Căci, de fapt. Bo­tezul se face pricină numai a vieţii celei viitoare, nu şi a celei de acum” (10).

„Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări­rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu­cirea biruinţei” (11). Mântuitorul, odată unit ce cei ce cred în El şi fac voia  Lui nu îi părăseşte pe aceştia nici după moarte, căci El este nemincinos.

Acordul nostru de a intra în comuniune cu Hristos sau răspunsul nostru la chemarea Lui exprimat în Taina Botezului rămâne veşnic. Sfântul Ambrozie spune foarte concis acest adevăr: „Răspunsul tău este îngropat nu în groapa morţilor, ci în cartea celor vii” (12), iar Sfântul Ioan Hrisostom vorbeşte de Botez ca de un legământ veşnic, indelebil între om şi Dumnezeu: „Hai mai departe să vă vorbim despre însele Sfintele Taine şi despre legămintele ce se vor face între voi şi Stăpân. Căci după cum în problemele vieţii când cineva vrea să-i încredinţeze altcuiva lucrurile proprii este necesar să se facă contracte între cel ce încredinţează şi cel căruia îi sunt încredinţate, la fel şi acum când urmează să vi se încredinţeze din partea Stăpânului tuturor lucruri nu muritoare, stricăcioase şi pieritoare, ci duhovniceşti şi cereşti. Pentru aceasta se şi vorbeşte de credinţă, fiindcă nu este nimic văzut, ci toate se pot privi cu ochii Duhului. Sunt necesare contracte nu cu cerneală şi hârtie, ci întru Dumnezeu [scrise] cu Duhul. Căci cuvintele pe care le rostiţi aici sunt scrise în cer şi legămintele pe care le faceţi cu gura rămân neşterse în faţa Stăpânului” (13).

Botezul este o logodire cu Hristos, este asemenea unui legământ nupţial prin har pe care omul este dator să nu-l încalce. Potrivit acestui legământ, Hristos ne va judeca după fidelitatea noastră faţă de păzirea şi împlinirea lui: fie ne va răsplăti cu vederea mai deplină a Feţei Sale, fie ne va refuza o comuniune cu noi. Sfântul Ioan Gură Aur este cel ce aseamănă Taina Botezului cu o nuntă: „Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci iată, ne stau înainte doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte „nuntă” ceea ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele1e, zice: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11)” (14).

Prin logodirea cu Hristos în taina baptismală creștinul fidel acestei logodne duhovnicești începe să trăiască într-o tensiune eshatologică, într-o așteptare a Mirelui pentru a se bucura deplin de Chipul și Persoana Lui. „Ai pus mâna pe plug? Să nu te mai întorci la cele dinapoi, îndeamnă Sf. Efrem Sirul. Te-ai logodit cu Hristos? Așteaptă-L pe Dânsul până va veni; și în fiecare zi și ceas și minut pomenește-L pe Dânsul, precum mireasa pe mirele său. De-a pururi la Dânsul să ai mintea ta, precum femeia cea iubitoare de bărbat o are către bărbatul ei, când este dus în călătorie, care întru multă grijă și necaz aflându-se, nu încetează căutându-l în căi, și pe cei ce trec întrebându-i. Și oriunde s-ar duce, pentru dânsul vorbește, și dormind, pe dânsul îl așteaptă și-l ascultă, și nu află răsuflare, nici nu râde cu cineva, nu se veselește, nu încetează lăcrimând până ce nu primește pe cel dorit” (15). Așadar, Taina Botezului constituie și un principiu prin prisma căruia vom fi judecați, în sensul că fie ne vom bucura deplin la vederea față către față a Celui dorit, fie vom trăi profunda rușin le vederea Acelui Căruia nu i-am fost fideli așa cum ne-am angajat.

Conflictul cu lumea și mucenicia

Din clipa în care omul începe să creadă în Hristos și să fie botezat în numele Lui el deja se află în conflict cu lumea care, în general, este aservită păcatului și potrivnică lui Hristos și Bisericii. De această realitate am fost avertizați de la început de Hristos: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 18-20). Deci, „dincolo de compromisurile și înțelegerile trecătoare, dincolo de ”sfintele alianțe” și de concordatele dintre Biserică și lume, acestea se contestă reciproc” (16).  De aceea, cel botezat în numele lui Hristos se găsește mereu pe poziția mărturisirii împotriva păcatului, dar și pe mărturia dată până la sânge pentru Adevărul veșnic.

Concluzie

Așadar, Taina Botezului este prima condiţie a  intrării în Împărăţia Cerurilor, căci ea este şi poarta de intrare în Biserică, iar în afara Bisericii nu este mântuire. După cum învaţă şi Sfântul Nicolae Cabasila, prin Taina Botezului se pune început unei vieţi, nu după firea lui Adam cel vechi, deci muritoare, ci după chipul lui Adam Cel Nou, eternă: „Naşterea noastră cea prin Botez închipuie începutul vieţii ce va să vie. Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi în­truchipează pregătirea pentru noua orânduire a vieţii ce ne aşteaptă. Or, pentru viaţa viitoare nu ne putem pregăti în alt chip decât câştigându-ne de aici, de jos, viaţa în Hristos, Care «s-a făcut Părinte al veacului ce va să vină», după cum şi Adam este părinte al vieţii de acum prin aceea că a lăsat oamenilor ca moştenire viaţa cea pieritoare. Căci, după cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăias­că, tot aşijderea nici în lumea fericirii de veci n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o viaţă dusă în Hristos şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui” (17). Cu alte cuvinte, prin harul Botezului, dar și prin celelalte Sfinte Taine, Duhul Sfânt ne pregătește treptat pentru ființarea în noua casă cerească, unde nu putem intra fără ”haină de nuntă”, ci doar îmbrăcați în Hristos.

Note:

  1. 1. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Nașterea întru împărăția cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 265-266.
  2. 2. SF. NICOLAE CABASILA, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 95.
  3. 3. SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2006, p. 440.
  4. 4. IBIDEM, p. 444.
  5. 5. SF. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântare la Învierea Domnului în SF. IOAN GURĂ DE AUR, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, ediția aII-a, trad. de Pr. prof. Dumitru Fecioru, Introd. de Ierom Policarp Pârvuloiu, Ed. Basilica, București, 2015, p. 169.
  6. 6. SF. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009,  p. 58.
  7. 7. IBIDEM, p. 54.
  8. 8. DUMITRU STĂNILOAE, nota 520 la SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, trad. Introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 451.
  9. 9. IOAN VALENTIN ISTRATI, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Ed. Doxologia, Iași, 2010, pp. 51-52.

10. SF. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 70.

11. IBIDEM, p. 45.

12. SF. AMBROZIE, Despre Sfintele Taine (Col. PSB, vol. 53), trad. introd. şi note de Ene Branişte, Ed. IBMBOR, Bucurerşti, 1994, p. 10.

13. SF. IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, II, 17.

14. IBIDEM, I, 3.

15. SF. EFREM SIRUL, Cuvinte și învățături, Cartea a treia, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996, p, 167.

16. BORIS  BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu,      Ed. IBMBOR, BUCUREŞTI, 1999, p. 152.

17. SF. NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, pp. 66-67

Pr. drd. Petre Ștefan Mădălin

Ahp @ iulie 8, 2016

10.06.2016 – Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea: Moşteniea uităţii şi adevărului în Biserică peste veacuri

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite

Duminica a VII-a după Sfintele Paşti, care urmează îndată după Înălţarea la cer a Domnului, este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (anul 325). Ei sunt cei care au apărat credinţa în dumnezeirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au formulat-o în scris, în primele şapte articole ale Simbolului de credinţă (Crezul).

Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea li se cuvenea prinosul nostru de recunoştinţă şi de cinstire, printr-o Duminică în care toţi fiii Bisericii Ortodoxe să-şi îndrepte gândurile, cu evlavie şi în duh de rugăciune, către acele personalităţi ale creştinismului primar din veacul al IV-lea, participanţi la cel mai important sobor, convocat de primul împărat creştin, Constantin cel Mare. Asemenea sărbători întâlnim în calendarul ortodox şi la Duminica a IV-a după Rusalii, închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, sau la Duminica a XXI-a după Rusalii, închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Duminica a VII-a după Paşti este aşezată între momentele de maximă trăire duhovnicească ale Învierii, respectiv Înălţării Domnului şi Pogorârii Duhului Sfânt, momente în care este concentrată istoria mântuirii.

Un moment istoric pentru viaţa Bisericii

Duminica Sfinţilor Părinţi ne pune în faţă un moment istoric, în care Biserica, prin cei mai de seamă fii ai ei, Sfinţii Părinţi, după trei  secole de suferinţe şi prigoane, pornite din partea lumii păgâne, se arată biruitoare şi asupra celor din urmă duşmani, proveniţi chiar din interiorul ei. Este vorba despre susţinătorii celui mai primejdios eretic, Arie, care prin viclenie, reuşise să-i atragă pe mulţi creştini, îndepărtându-i de la credinţa lor în Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. El interpreta eronat şi tendenţios Sfânta Scriptură, înţelegând raţional naşterea Fiului din Dumnezeu Tatăl. Pentru a-i abate pe creştini de la adevărul suprem al Dumnezeirii Fiului, îi transpunea pe un alt plan al gândirii, trecând de la Naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl, la naşterea trupească. El nu ţinea seama de relaţia din cadrul Sfintei Treimi, dintre Tatăl şi Fiul, care era de altă natură, spirituală şi nu fizică. Iar eroarea prindea rădăcini în mintea oamenilor simpli, rătăcindu-i de la credinţa lor ortodoxă.

Astfel, bucuria şi pacea, dobândite cu mari sacrificii de către Biserică, fiind puternic ameninţate de pericolul ereziei, marele şi înţeleptul împărat, Sfântul Constantin a convocat în anul 325 într-un sinod, forul suprem al Bisericii universale, pe toţii episcopii şi părinţii din imperiu, în cetatea Niceii, capitala Bitiniei. Sfinţii Părinţi au putut să analizeze erorile apărute, să elucideze teologic problemele ridicate de Arie şi în final să-l condamne pe el şi erezia lui, fixându-se în scris egalitatea şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl, precum şi Naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl. Nu trebuie uitată bunăvoinţa, evlavia şi credinţa, dar mai ales smerenia primului împărat creştin, prezent la sinod, care şi-a arătat cinstea faţă de toţi sfinţii părinţi veniţi aici, ce încă purtau rănile din timpul prigoanelor.

Rugăciunea permanentă pentru unitatea Bisericii

Biserica noastră, prin rânduieli şi slujbe, are ca obiectiv permanent zidirea sufletească a fiilor ei. Lucrarea sa învăţătorească este concentrată în Sfânta Evanghelie, ce se citeşte la Sfânta Liturghie. Şi în această Duminică, dogma fixată de Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea se regăseşte în relatările Sfântului Evanghelist Ioan, care redă cuvintele Mântuitorului din rugăciunea făcută pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, rostită înainte de prinderea, judecata, Patimile şi Răstignirea Sa, rugăciune către Tatăl Ceresc, prezentându-I misiunea pe care o împlinise pe pământ. Vorbeşte ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: “Aceasta a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 1-3).

Preaslăvirea este făcută de Tatăl şi de Fiul. Este o reciprocitate, care relevă atât dumnezeirea Tatălui, cât și a Fiului. Căci opera de mântuire împlinită de Fiul vine în întâmpinarea voii Tatălui, pentru ca toți oamenii să aibă viață veșnică, viaţă pentru care au fost creați de El dintru început. “Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ… Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 4-5).

Oamenii au cunoscut mântuirea venită de la Dumnezeu Tatăl, prin cuvintele Fiului (Ioan 17, 9). Şi aceasta pentru că Mântuitorul zice: “Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele” (v. 10). Este o unitate fiinţială a Fiului cu Tatăl. Fiul se regăseşte în Tatăl aşa cum Tatăl se regăseşte în Fiul. Aici se afirmă deofiinţimea Lor, confirmată în rugăciunea Mântuitorului, făcută către Tatăl: “Păzeşte-i (pe apostoli) în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat, ca să fiu una, precum suntem şi Noi” (v. 11).

Pentru aceasta se ruga Mântuitorul Tatălui ceresc, încheind lucrarea Sa pământească, pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeirea Sa, căci El de la Tatăl venise. Aşa se rugase El atunci, aşa se roagă acum Sfânta Biserică, pentru ca oamenii să fie toţi una în credinţa lui Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul lumii: „După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău

Ahp @ iunie 10, 2016