Ultimele Articole

16.10.2018 – Valoarea spirituală a mărturisirii păcatelor

16.10.2018 – Învăţătura Bisericii despre iertare

16.10.2018 – Importanța și necesitatea postului în viaţa creştinului

16.10.2018 – Rânduiala postului în anul liturgic

16.10.2018 – Valoarea spirituală a mărturisirii păcatelor

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Această Taină, după cum ne spune părintele Stăniloae, este una a comunicării celei mai intime și sincere între penitent și preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei – preotul pătrunzând în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie. Prin Taina Botezului și cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului păcatele prin simpla mărturisire a credinței și angajare la păzirea ei. Taina Pocăinței se săvârșește cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul Botezului, el trebuie să explice din ce motive a căzut și care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Prin căință și prin făgăduința de a nu mai păcătui trebuie să arate apoi o angajare cu mult mai hotărâtă în a combate slăbiciunile. Pentru ”recidiviști” mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu și mai multă strictețe, Taina neavând ca efect remedierea durabilă a omului și nefăcându-l iarăși un om cu adevărat nou.

Penitentul trebuie să manifeste o încredere în preot ca în nici un alt om și să aștepte de la el sfat, ajutor și dezlegare. Pentru aceasta, preotul, pe lângă autoritatea lui de reprezentant văzut al lui Dumnezeu și o apreciabilă autoritate morală, trebuie să-și însușească și o bună cunoaștere a modului în care se pot lecui diferitele slăbiciuni omenești. Nici cei ce au cunoștiințe bogate de ordin psihologic și psihiatric nu-l pot ajuta pe om așa cum îl ajută un preot, pentru că omul are nevoie și de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc.

Prin Taina Spovedaniei, penitentul și preotul, se leagă într-o prietenie unică; sufletele lor se ating și vibrează. Aceasta e comuniunea maximă care se poate realiza cu un om. E Taina restabilirii comuniunii depline între un credincios și preotul ca organ văzut al lui Hristos, e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos și cu Biserica. În această relație este prezent în mod nevăzut, dar transparent și simțit în mod tainic, Însuși Hristos, în fața căruia amândoi se simt răspunzători. Taina aceasta îi înalță din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucrează Duhul Sfânt, de aceea se spune că lucrarea preotului este o lucrare de ”duhovnicie”.

Pr. Nicolae Bacu

Ahp @ octombrie 16, 2018

16.10.2018 – Învăţătura Bisericii despre iertare

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Păcatul este o povară strivitoare, atât de grea că numai Dumnezeu o poate duce, iar Dumnezeu iartă fără condiții. Păcătoșii nu pot oferi ceva lui Dumnezeu în schimbul iertării, ceva care să valoreze și să echivaleze iertarea divină. Ei pot însă ierta greșelile semenilor lor și să-L roage pe Dumnezeu să-i ierte. Iertarea divină este astfel climatul în care omul se încifrează în  existență.

Creștinismul a fost definit ca ”religia iubirii”. O definiție perfectă. Din punct de vedere logic este una dintre cele mai complete definiții din istoria logicii. Dumnezeu este iubire, a creat lumea și pe om din iubire, i-a adus mântuirea din iubire și din iubire îi poartă de grijă, i-a rânduit Biserica Sa din iubire. Biserică fără de pată, fără păcate, nu însă fără păcătoși. Prezența continuă a păcătoșilor în viața Bisericii învederează necesitatea continuă a iertării. Catehismul observă cu adâncime că ”toată cunoașterea și puterea dumnezeieștii Evanghelii se cuprinde în cererea: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi, iertăm greșiților noștri”.

Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat și și-a dat sângele Său pentru iertarea fărădelegilor și a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a așezat și sfintele Taine. Pe temeiul acesta creștinismul a fost tot așa de bine definit ca ”religia iertării”. În context evanghelic Dumnezeul iubirii este deopotrivă și Dumnezeul iertării. Căci multe sunt păcatele noastre și ”de vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm” (1 In 1, 8). Persoana omenească păstrează încă în inimă amintirea sfințeniei pierdute, a nevinovăției pe care acum n-o mai are, dar pe care o caută cu înfrigurare. Din această perspectivă nimic nu i se poate întâmpla făpturii omenești mai măreț decât iertarea.

Iertarea obținută prin Taina Spovedaniei înseamnă o eliberare (lucru care ni-l spune și etimologia cuvântului românesc ”iertare” provenit din latinul vulgar ”libertare”) de sub povara păcatului care stă să ne copleșească, eliberare de consecințele lui egale cu împietrirea. Căința este leacul vindecător al rănii, pe care a produs-o păcatul, sufletului nostru; iar harul revărsat prin această sfântă Taină nu îngăduie să rămână nici o cicatrice în sufletul nostru și odată cu sănătatea ne dă și frumusețea sufletului.

În Taina sfintei Spovedanii, Mântuitorul, Căruia îi expunem păcatele noastre, este doctorul care știe să fie bolnav cu bolnavii, știe să plângă cu cei ce plâng, care are milă de noi, ne dă sfat și ne întărește.

Pr. Nicolae Bacu

Ahp @ octombrie 16, 2018

16.10.2018 – Importanța și necesitatea postului în viaţa creştinului

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Respectarea posturilor este o datorie a fiecărui creștin. Postul întreg, adevărat și desăvârșit nu este doar trupesc, ci și sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare și totodată de mâncări. Așa ne îndeamnă Biserica prin cântările ei din slujbele Postului Mare: „Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit”.

Postul este o invitație de a investi, mai mult decât de obicei, energie fizică în cele spirituale prin rugăciune, milostenie, lecturi duhovnicești. Pe perioada posturilor, se consideră necesar să se acorde o atenție sporită de către credincioși rugăciunilor de acasă adică mai multe și mai dese decât de obicei. Sfinții Părinți numeau postul fără rugăciune ca fiind ”postul demonilor” deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor corporale dar nici nu se roagă.

Sfinții Părinți, de asemeni, laudă și recomandă postul cu stăruință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalță şi îl uşurează”. Referindu-se la cetatea ninivitenilor și la pocăința acestora adaugă Sfântul Părinte: „Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit veșmântul cel de pocăintă, iar ce n-a putut coroana, a putut cenușa. Așadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viața cea desfătată, de lăcomie și de îmbuibare, îndoparea și îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei și au dus-o aproape de pieire. Postul însă iarăși a întărit cetatea”.

Postul, fie că este de o zi fie de mai multe zile, fie că este ajunare sau post ascetic este expresia stării de așteptare și pregătire. În acest sens postul este întotdeauna pus în legătură cu așteptarea unirii cu Hristos prin Taina Sfintei Împărtășanii, primind astfel carater euharistic. Este ”o călătorie, un pelerinaj” spre această bucurie sfântă, iar acestă bucurie face tristețea postului să fie una ”strălucitoare” iar ostenelile o ”primăvară duhovnicească”. În pragul împărtășirii se trăiește un moment de totală lepădare de sine  pentru a-I face loc lui Hristos.

Pr. Nicolae Bacu

Ahp @ octombrie 16, 2018

16.10.2018 – Rânduiala postului în anul liturgic

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Posturile de o zi sunt următoarele:

a) Miercurea și vinerea din fiecare săptămână (afară de cele însemnate cu harți) în amintirea Patimilor Domnului;

b) Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie);

c) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august);

d) Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), post așezat și rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea Botezului de a doua zi. Se ajunează în orice zi ar cădea, iar a doua zi se ia aghiasmă pe nemâncate.

Posturile de mai multe zile sunt în număr de patru și au o mare importanță în cursul anului liturgic:

a) Postul Paștelui, Postul Mare sau Păresimile. Este așezat în cinstea Patimilor Domnului și ne amintește de postul Mântuitorului din pustie. Este o călătorie duhovnicească, iar destinația sa este Paștele, ”Praznic al Praznicelor”. Ține șapte săptămâni, începând cu Duminica izgonirii lui Adam din rai și se încheie în noaptea Paștilor. E cel mai vechi, mai lung și mai de seamă dintre posturile bisericești.

b) Postul Crăciunului. Ține 40 de zile, din 14 noiembrie până pe 25 decembrie când sărbătorim Nașterea Domnului. Închipuie noaptea în care trăia omenirea dinainte de Mântuitorul, când Patriarhii și Drepții Legii vechi așteptau venirea Lui, cu post și rugăciune. Ne aduce aminte îndeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise. În ziua Crăciunului, în orice zi ar cădea, se mănâncă de dulce.

c) Postul Sântă-Măriei Mari. Este postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului și este așezat spre amintirea postului cu care aceasta, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice. Are o durată de două săptămâni: de la 1-15 august. Dacă ziua Sântă-Măriei cade miercuri sau vineri, nu se mănâncă de dulce în acestă zi, ci se dezleagă numai la pește.

d) Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel sau Postul Sân-Petrului. Este așezat în cinstea celor doi sfinți Apostoli a căror moarte mucenicească se serbează la 29 iunie. Totodată ne aduce aminte de postul cu care Sfântul Apostol Pavel, împreună cu Varnava, s-au pregătit înainte de trimiterea lor la propovăduire, din porunca Duhului Sfânt.

Pr. Nicolae Bacu

Ahp @ octombrie 16, 2018

16.10.2018 – Rânduiala postului în Noul Testament

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

După cum reiese din Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan Botezătorul a fost un propovăduitor al pocăinței și al postului: „Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3, 4).

Înainte de a începe propovădirea Mântuitorul Însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustie, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca: „Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit” (Lc. 4, 2). Dar postul reiese și din poruncile și cuvintele Mâtuitorului: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Mt. 6, 16-18); „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Lc. 21, 34).

Urmând învățăturii Domnului Iisus Hristos, Apostolii au postit și s-au rugat: „Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece” (F.A. 13, 3); „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (F.A. 14, 23). De asemeni Sfinții Apostoli au și îndemnat la postire, după cum reiese din cuvintele Sfântului Apostol Pavel către corinteni: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Cor. 7, 5). Tot Sfântul Apostol Pavel le mărturisește corintenilor prin câte greutăți a trecut în timpul propovăduirii sale: „În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine” (2 Cor. 11, 27).

Pr. Nicolae Bacu

Ahp @ octombrie 16, 2018