Ultimele Articole

12.01.2017 – Predica, act misionar împlinit în numele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt

03.01.2017 – Prinos de gând la ceasul unui nou început: Anul Nou şi semnificația timpului

16.12.2016 – Istoricul bisericilor din Parohia Malu Mare

16.12.2016 – Sfântul Vasile cel Mare, apărător al dreptei credințe și mare ierarh al Bisericii

12.01.2017 – Predica, act misionar împlinit în numele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Unul dintre aspectele esențiale ale slujirii misionare bisericești

este propovăduirea sau predica.

Lucrarea aceasta are la bază puterea Cuvântului,

care este Sfântul Duh. De aceea, propovăduirea Bisericii

nu se încadrează în categoriile vorbăriilor omenești,

ci prin cuvintele ei se transmite simțământul vieții și al Adevărului,

deosebindu-se astfel de vorbele multe și goale care caracterizează lumea zilelor noastre.


Predica rostită la Sfânta Liturghie din zilele de Duminică și sărbători poate fi socotită un act misionar în sânul Bisericii, orientat către cei credincioși, dar și către cei botezați, însă indiferenți, căldicei sau chiar deveniți asemenea necredincioșilor și care ajung uneori, printr-o conjunctură sau alta, să asiste la slujbă. Astfel, după iconomia neștiută a lui Dumnezeu, o predică poate trezi un suflet din moartea păcatului și a necredinței, dar ea are și rostul de a menține și de a intensifica râvna celor iubitori de Dumnezeu. De aceea, integrată în slujba Sfintei Liturghii, predica dobândește „o însușire sfântă” și o  putere aparte, cu condiția propovăduirii unui cuvânt „nefalsificat” și care „Îl transmite pe întregul Hristos aflat în Biserică” (Părintele Dumitru Stăniloae).

Predica vine în prelugirea citirii Evangheliei ca un act sfințit. Ea se practică în cadrul Liturghiei „nu numai ca să tâlcuiască, să aplice şi să descopere ceva din adâncimile nesfârşite ale cuvântului lui Dumnezeu, ci şi să încălzească rugăciunile liturghiei prin explicarea lui şi să aprindă şi mai mult rugăciunile comunităţii liturgice. De aceea preotul trebuie şi azi să predice în cadrul Sfintei Liturghii” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, pp. 159-160). Astfel, predica devine un act sacramental, ea făcând parte integrantă a rânduielii euharistice încă din perioada Bisericii primare.

Cuvintele celui care predică se pot transfigura prin pătrunderea lor de energiile harului, de puteri dumnezeieşti, astfel că ele descoperă adâncimi de neimaginat, având puterea de la Duhul Sfânt de a pătrunde într-un fel neobişnuit în inima celorlaţi. Pavel Florenski vorbeşte şi el de această lucrare a harului în cuvintele celui care vorbeşte, dar atrage atenţia că „înduhovnicirea” cuvintelor se datorează înduhovnicirii persoanei care le vesteşte: „Şi, după cum există uneori persoane superioare, înduhovnicite şi pătrunse de lumină lăuntrică, la fel şi cuvintele se pătrund uneori de Duh. Are loc taina transfigurării cuvântului. Păstrând aparenţa cuvintelor obişnuite, din adâncurile persoanei înduhovnicite se nasc cuvinte de altă natură, cuvinte peste care s-a odihnit într-adevăr harul dumnzeiesc. De la ele adie răcoarea veşniciei, tihnă şi împăcarea sufletului obosit şi bolnav. Ele se varsă în inimă ca un balsam vindecător, lecuind rănile dureroase. Adesea ele nu au un aspect atrăgător, nu sunt armonioase, ba poate că sunt aproape greoaie. Însă în smerita imagine merg Hristos şi Maica Sa, presărând sufletul cu flori binemirositoare. Şi sufletul se încălzeşte de bucurie fără sfârşit” (Pavel Florenski, Dogmatică şi dogmatism. Studii şi eseuri teologice, trad. Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 222).

Pentru ca aceste cuvinte ale propovăduirii în numele lui Hristos să dobândească o calitate transfigurată este necesar ca preotul să dovedească o anumită responsabilitate ca organ sau „gură a lui Dumnezeu”. În acest scop, părintele Stăniloae îndeamnă la smerenie, deoarece, „cu cât va fi mai smerit preotul, cu atât va avea mai mult efect în cuvântul său, căci va arăta că simte pe Hristos Însuși lucrător în el. Tocmai în cutremurul plin de smerenie al preotului față de Hristos, simțit ca lucrător în el ca printr-o unealtă, credincioșii văd că preotul simte că Hristos vorbește prin el și simțirea li se transmite și lor” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 161). Prin urmare, Duhul Sfânt lucrează nu numai în slujitorii Cuvântului, ci şi în cei care îl ascultă, căci numai Duhul le dă puterea credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, Cel nevăzut şi veşnic, dar și aprinde inimile lor să-L urmeze pe Hristos.

Acelaşi Duh care i-a inspirat pe Sfinţii Apostoli în alcătuirea scrierilor nou-testamentare, ca şi în întreaga lor activitate de propovăduire a Cuvântului, Acelaşi lucrează şi astăzi în slujitorii care Îl predică pe Hristos. În acest sens, Arhimandritul Vasilios, urmând îndemnului lui Hristos, sfătuieşte ca predicatorul să-şi pună întreaga încredere în ajutorul Duhului Sfânt: „Domnul recomandă şi El ucenicilor Săi să nu se gândească dinainte ce şi cum vor răspunde (Lc. 21,14). Nu există o meditaţie prealabilă, nu este nevoie. „În ceasul acela” (Mt. 10, 19) vi se va da cuvânt şi nimeni nu  va putea să stea înainte, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul lui Dumnezeu va vorbi în clipa cea grea.

Problema nu este să găsim ce anume vom spune, ci cum să tăcem, iar în mijlocul tăcerii sau al cuvântului nostru să se audă vorbind Duhul Sfânt, cum putem deveni organe ale Duhului Sfânt. Numai Duhul este Adevărul, şi El nu Se supune pregătirilor şi procedurilor noastre. În ceasul acela El vine la ai Săi. În acel ceas se naşte răspunsul. În acel ceas îl aude cel care îl primeşte şi cei care îl aud.

Toate sunt o ivire şi o purcedere neîncetată. Toate sunt abia născute şi noi: conţinut, structură şi har. Vin la lumină în acel ceas. Nu este vorba aici de o producţie mecanică de apologii, nici de un sistem de răspunsuri de-a gata, păstrate ca într-un depozit, şi conservate doar prin logica omenească. Memorie, matrice şi certitudine a vieţii e „izvorul viu şi pururea curgător al Duhului” (Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție sau modul liturgic, ediția a II-a, traducere de Pr. Prof. Ioan Ică și Protos. Paisie, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 108).

Nu numai predica îşi ia puterea din Duhul Sfânt care viază în Sfânta Liturghie, ci întreaga teologhisire bisericească, precum şi citirea în particular a Scripturii de către credincioşi. De aceea, „în afară de raţiunea bisericească, în afară de viaţa divino-umană a Bisericii, Scriptura nu poate fi auzită şi nici interpretată corect” (Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Sophia, București, 2012, p. 84). Aşadar, prin predica rostită în cadrul liturgic, Biserica își manifestă grija permanentă față de mădularele sale, adăpându-i cu învățătura evanghelică, mângâindu-i în dificultățile inerente ale vieții, îmbărbătându-i în lupta cu păcatul și orientându-i spre o înțelegere dreaptă a credinței și a realităților din lume și în felul acesta cei credincioși pot deveni și ei misionari înțelepți ai Bisericii prin faptă și cuvânt.

Pr. Petre Ștefan, Parohia Filiași III

Ahp @ ianuarie 12, 2017

03.01.2017 – Prinos de gând la ceasul unui nou început: Anul Nou şi semnificația timpului

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite

Creştinii se adună la sfârşit de an în sfânta biserică, spre a-I înălța rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru anul care a trecut și pentru ca în anul care vine, ei să-I împlinească voia Sa cea sfântă. Desigur, ne putem gândi că ziua de Anul Nou, care face aşadar începutul anului, pare să nu se deosebească de celelalte, aşa cum și un an nu ar trebui să se deosebească de celălalt an. Căci, după cum fiecare zi își are începutul și sfârșitul ei, tot astfel, fiecare an își are începutul și sfârșitul lui.

Fiind vorba însă despre timp, încercăm în aceste momente să dăm ascultare cuvântului Sfintei Scripturi, profetului și psalmistului David, care meditând asupra timpului, se exprimă astfel într-un psalm: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vesteşte știință” (Psalmul 18, 2). Aceste reflecții scripturistice fac parte din Revelația Dumnezeiască. Din ele reiese că timpul (sau noțiunea de timp), oricât de abstract și inaccesibil pare a fi, oricât de greu de cuprins și de înțeles cu mintea, constituie o realitate trăită de psalmistul David. Căci ziua care trece, spune zilei cuvânt, adică transmite cuvânt. Ea constituie o cauză, produce un efect asupra zilei următoare, îşi pune amprenta asupra ei, îi transmite un sens. Și tot atât de explicită este și cea de a doua parte a versetului: „Și noaptea nopții vesteşte știință”.

Timp şi creaţie

Psalmistul este poet, dar și profet şi organ al Revelației. El ascultă glasul pe care creația îl degajă și îl exprimă în cuvinte. Iar timpul nu poate fi izolat de creație. Între timp și creație există o legătură indisolubilă. De aceasta dă mărturie versetul precedent al psalmului amintit: „Cerurile supun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Actul creator imprimă creației sens, îi dă cuvânt. Timpul nu poate fi rupt de materie. Este expresia ei. Totodată, nu poate fi conceput în afara ei. Se naște odată cu ea. De aceea se și vorbește despre zilele creației și nu izolat, doar de zile.

În Psalmul 89, în care este cuprinsă rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu, auzim glasul aceluiași profet, adresându-se lui Dumnezeu: „Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu… Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja nopții” (Psalmul 89, 2-4). La rândul său, Sfântul Apostol Petru, exprimând aceeași idee despre timp, raportat la Dumnezeu Creatorul universului și al timpului, spune: „Și aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiților, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8).

Atât psalmistul, cât și apostolul, văd timpul ca fiind dependent de Dumnezeu, Care a existat „mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul şi lumea”. Iar dimensiunea timpului este incomparabilă cu incomensurabilitatea lui Dumnezeu ca timp, cu veșnicia Lui: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Psalmul 89, 4).

Trecerea ireversibilă şi efemeritatea timpului

Ceea ce îl frământă însă pe psalmist este rapiditatea trecerii timpului, efemeritatea lui. Impresionant și emoționant, dar și îngrijorător este pentru el faptul că zilele s-au împuținat (Psalmul 89, 9). Este îngrijorat ca om, raportându-se la timp şi spune despre anii noştri că sunt „ca pânza unui păianjen”. „Precum pânza de păianjen, cât timp este întreagă, se vede, iar dacă cineva pune mâna pe ea, îndată se destramă, fiind distrusă de atingerea degetelor, tot astfel viaţa omenească… îşi ţese pânza ei cea inexistentă” (Sf. Grigorie al Nissei). Mișcat până în adâncul sufletului, totuși, nu cade în deznădejde, din cauza trecerii timpului, ci Îl roagă pe Dumnezeu, zicând: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” (Psalmul 89, 14). Fiindcă pentru el, mai valoroasă decât dimensiunea timpului este trăirea lui în smerenie, în virtute.

Cât de trecător este caracterul firii noastre! Tinereţea este ca dimineaţa, iar bătrâneţea este ca seara. „În zori înverzeşte şi întinereşte şi trece. După aceea, cu vârsta, piezându-şi seva şi floarea, trecând ceasul creşterii, ceea ce rămâne este numai uscăciune şi stricăciune” (Sf. Grigorie al Nissei).

Timpul, care își continuă lunga sa cale, din care nu poate fi oprit, precum creația însăși, lumea și universul, aflate într-o perpetuă mișcare, ne oferă și o lecție de viață, pornită din ordinea și perfecțiunea lor, mai cu seamă în acest moment (convențional stabilit) de început de an. Ne oferă posibilitatea să tragem învățăminte folositoare pentru noi și pentru viața noastră, ridicându-ne cu mintea la Cel ce a rânduit și a îngrădit cu limite existența, după adâncimea înțelepciunii și a iubirii Sale de oameni. Pentru că timpul se desparte de noi, așa cum îl percepem adeseori, lăsând un gol înlăuntrul nostru, dar dă în schimb posibilitatea ca acum să tragem învățămintele ziditoare de suflet pentru viitor, în folosirea cât mai consistentă a timpului, în fapte demne de credință, de iubire și de prețuire a persoanei umane. Ne dă prilejul să privim timpul direct, în aceeași cursivitate și eficacitate a lui. Fiindcă tot ceea ce Dumnezeu a rânduit, îngrădind chiar și limitele vieții umane, este doar spre folosul oamenilor credincioși.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

De aceea, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele bune ce le-am primit în anul ce a trecut, ca fiind pornite de la El, din bunătatea Lui și din împreună participarea noastră cu harul și puterea Sa cea sfântă. Mulțumim și pentru bucurii, dar și pentru necazuri, pe care să le socotim încercări, care sunt spre împlinirea și mai mult a binelui, a bucuriei și a fericirii noastre. Și înțelegem aceste încercări doar în finalitatea lor, urmărind cursul și deznodământul lor, mai repede sau mai târziu, care întotdeauna se soldează cu biruința binelui și a dreptății, după voia cea sfântă a Bunului Dumnezeu. Încercările, toate cele neplăcute care vin asupra noastră, dar nu sunt străine de noi și de faptele noastre, sunt doar spre a ne întări credința, pentru a afla cât suntem de buni, de tari, de insistenți și de consecvenți în acțiunile noastre, pentru ca să stăm neclintiți în bine, în cinste și dreptate și cu ochii mereu ațintiți spre veșnicie. Iar trecutul ne învață să nu mai repetăm răul, să ne fortificăm mereu în bine. Și aceasta se face dovedindu-ne iconomi pricepuţi ai timpului nostru, umplut de conținutul faptelor bune, sub toate formele şi faptele iubirii creștine.

Pr. conf. dr. Constantin Băjău

Ahp @ ianuarie 3, 2017

16.12.2016 – Istoricul bisericilor din Parohia Malu Mare

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | Comentarii oprite


A. Date legate de aşezare:

Parohia se află situată în partea de sud-est a oraşului Craiova, în partea stângă a râului Jiu, pe şoseaua Craiova Bechet, la 10 km de reședința de județ și se învecinează la vest cu oraşul Craiova, în nord cu nou înființată comuna Cârcea (Coșoveni), la est cu satul Secui dependent de comuna Teasc, iar la sud cu râul Jiu.

De-a lungul timpului așezarea s-a format în etape succesive prin migrația populației din cătunul Vârâți, supus inundațiilor Jiului.

Parohia este formată din satele Malu Mare şi Malu Mic. Statistic suprafața comunei „în anul 1982 era de 2805 ha. Moşii se găsesc în satele: Malu Mare, aparținând lui H. Canrea şi locuitorilor”(1).

Conform aceleiaşi surse istorice așezarea avea „în anul 1982, 699 de locuitori, din care 62 de case şi 100 de bordeie; în anul 1912, 96 de locuitori aşezaţi în 199 de clădiri locuite; în anul 1930, 4100 locuitori; în anul 1956, 5133 de locuitori; în 1966, 5652 de locuitori; în 1977, 6238 de locuitori, iar în anul 1992, 5094 de locuitori” (2).

Actualizând această evoluție demografică putem înregistra o evoluţie pozitivă până în anul 1990 după care începe un uşor recul. Astăzi în parohia Malu Mare trăiesc un număr de 4000 de suflete. Declinul s-a datorat scăderii natalității şi migrației în alte zone. Cu toate aceste însă material aşezarea a cunoscut o dezvoltare accelerată datorită părții geografice şi așezării ei în imediata apropiere a orașului Craiova. Ultimele două bordeie au fost vizibile până în anul 1988. Astăzi majoritatea locuitorilor fiind proprietari unor case frumoase, iar în ce priveşte situaţia economică în cadrul comunei funcționează multe societăți comerciale, o grădiniță, o școală cu clasele I-VIII, şi un liceu cu profil agricol pentru clasele XI- XII. Comună este dotată cu dispensar uman, în care activează doi medici de familie, şi două farmacii. Primăria comunei beneficiază de căi de acces moderne (D.N 55), care străbat comuna de la un capăt la celălalt, ulițe pietruite, apă curentă etc.

B. Date legate de bisericile parohiei Malu Mare:

Viaţa spirituală a locuitorilor din parohia Malu Mare este cunoscută îndeaproape odată cu dezvoltarea așezării care a avut loc în sec XX.

Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie este biserica atestată documentar, fiind construită între anii 1941-1945, din contribuția enoriașilor, iar „din anul 1943 Malu Mare a devenit parohie de sine stătătoare, deşi încă din anul 1935 se crease un post extrabugetar la parohia Preajba pentru filia Malu Mare”(3).

Aceasta este o biserică modestă aşezată în central satului, în dreapta șoselei Craiova-Bechet, în imediata apropiere a cimitirului. Inițiativa construcției i-a aparținut Pr. C. Dinu care a funcţionat ca paroh la această biserică. Biserica este construită în formă de corabie, are o lungime de 17 metri, cu o lăţime de 6 metri, iar înălțimea până la boltă este de 5 metri. Are o turlă aparentă construită din lemn şi îmbrăcată cu solzi de tablă. Astăzi biserică deserveşte ca şi capelă pentru cimitirul din preajma ei.

C. Hotărârea enoriașilor parohiei de a închina un nou locaș de închinare:

Terenul pe care a fost construită biserica cu hramul Sf. Împăraţi Constantin și Elena a fost donat de familia Ştefan şi Nely Cherciu, în anul 2007, iar piatră de temelie a fost pusă în anul 2009, luna august, ziua 22, prin cuvenită rânduiala de binecuvântare oficiată de către Î.P.S. Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, cu osârdia şi osteneala preotului paroh Pungociu Ion. Biserica este zidită din cărămidă, acoperită cu table de cupru, tocaria şi ferestrele tip termopan, iar pardoseala este din marmură.

Arhitectura bisericii este reprezentativă, îmbinând stilul bizantin şi brâncovenesc, conform proiectului întocmit de arhitectul Miereanu Mihai. În mare parte fondurile necesare ridicării, finisării şi împodobirii sfântului locaş a fost suportate de către Consiliul Local al comunei Malu Mare, a enoriaşilor parohiei, precum şi a Ministerului Culturii şi Cultelor.

Pictura a fost realizată în tehnica frescă, de către tinerii şi talentații pictori, Emanuel şi Cristina Soos. Slujba de sfințire s-a săvârşit în ziua de 29 mai 2016, de către Î.P.S. Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Note:

1. Dicționar istoric al localităților din Jud. Dolj, Academia Română, Vol. D-M, Editura Alma, Craiova, 2004, pag. 306.

2. Idem.

3. Biserici Doljene –File din Istorie, A.T Firescu, I-A, Pătuleanu, p. 169.

Pr. Ion Pungociu,

Parohia Malu Mare, judeţul Dolj

Ahp @ decembrie 16, 2016

16.12.2016 – Sfântul Vasile cel Mare, apărător al dreptei credințe și mare ierarh al Bisericii

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | Comentarii oprite

Epoca în care a trăit Sfântul Vasile cel Mare are în componența ei o perioadă de mare prăbușire. Din ea nu lipsesc nici prefacerile sociale specifice timpului. Păgânismul a fost biruit, dar nu definitiv, acest lucru întâmplându-se abia după Iulian Apostatul. Într-o epoca precum aceasta s-a născut și a trăit Sfântul Vasile cel Mare. Prin activitatea sa, el s-a dăruit total Bisericii sub toate aspectele ei. Atât părintele capadocian, cât si ceilalți Sfinți Părinți pot fi numiți apărători ai celor oprimați. Prin cuvântul său s-a dovedit a fi un renumit organizator și propovăduitor al operelor de asistență socială. Marele ierarh a urmat îndemnul Sfântului Apostol Petru, ducând o viața de urcuș duhovnicesc continuu. Din marile frământări ale vremii a ieșit in evidență personalitatea sa complexă. Acest lucru s-a evidențiat și în scrierile sale. Veacul al IV-lea reprezintă pentru Biserică o perioadă în care scriitorii bisericești, prin activitatea lor, au pus bazele dezvoltării și înfloririi creștine. Între acești scriitori bisericești se numără și Sfântul Vasile cel Mare.

S-a născut în anul 330, într-o familie evlavioasă din Cezareea Capadociei. Temelia educației a fost pusă în sânul familiei. Bunica sa, Macrina, mama Emilia și tatăl său, Vasile, au avut un rol important în formarea tânărului Vasile. Datorită inteligenței sale și dorinței de a-și îmbogăți cunoștințele, a frecventat anumite școli din Cezareea, Constantinopol, Atena. Aici a avut ocazia să-i asculte pe iluștrii profesori de retorică Libanus, Prahaeresius și Himerius. Primul dintre ei este cel care l-a remarcat pe Sfântul Vasile cel Mare și față de care a avut tot restul vieții o prețuire aleasă. Părintele capadocian a ajuns să studieze literatura, magistratura și știința. După terminarea studiilor, el predă retorica pentru scurt timp, apoi a renunțat la înaltele trepte ale magistraturii în favoarea lui Dumnezeu. Mai târziu a primit botezul, iar apoi a vizitat marile mănăstiri din Egipt, Palestina și Siria. La întoarcere s-a stabilit  în singurătate la Anesi. Sfântul Vasile cel Mare își câștigase numele de ,,legiuitorul monahismului răsăritean”. În 364 Eusebiu, mitropolitul Cezareei, l-a convins pe Sfântul Vasile cel Mare să devină preot.

Datorită admirației credincioșilor față de cultura marelui predicator, invidia episcopului l-a silit pe Vasile să se retragă din nou în singurătate, însă din cauza luptelor intense între ortodocși și arieni, Eusebiu de Cezareea a fost obligat să-l recheme. Reîntors, Sfântul Vasile cel Mare a intervenit în arena luptelor doctrinare și astfel i s-a adus titlul de unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. A continuat să studieze cu pasiune, învățând pe credincioși cuvântul lui Dumnezeu.

Ar fi incorect să vedem în Sfântul Vasile cel Mare numai un administrator și organizator bisericesc. El rămâne un mare teolog. Sfântul Grigorie de Nazianz dă mărturie de faptul că  scrierile sale era foarte apreciate de contemporanii săi atât pentru conținut, cât si pentru forma lor. Ele includ tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice, alături de un număr mare de predici și epistole. Din fericire, opera lui s-a păstrat fără a suferi mari pierderi de-a lungul secolelor. Marele Părintele capadocian a întocmit Liturghia care-i poartă numele și care este una din cele mai sfinte podoabe ale cultului ortodox. Fiind convins că orice credincios care se împărtășește cu Trupul și Sângele Mântuitorului are nevoie de o pregătire specială, a alcătuit două rugăciuni, care se citesc înainte de dumnezeiasca împărtășire, și alte două, care se citesc după împărtășire.

Activitatea scriitoricească este deosebită. A avut o contribuție însemnată în apărarea dreptei credințe și prin operele sale dogmatice „Împotriva lui Eunomie” și „Despre Sfântul Duh”. Învățăturile ascetice reprezintă alt capitol din bogăția operei Părintelui capadocian: ,,Învățături morale”, ,,Reguli mari și mici”, ,,Despre judecata lui Dumnezeu”, ,,Despre credință”, ,,Epitimii”, ,,Constituțiile ascetice”. În opera Sfântului Vasile își fac loc și omiliile sale: 9 omilii la Hexaimeron, 13 omilii asupra Psalmilor, Comentariu la Isaia și cele 24 de cuvântări. Colecția patristică Migne cuprinde catalogul scrisorilor Sfântului Vasile cel Mare, scris în limba latină, care are 366 de epistole. Cele scrise înainte de arhipăstorire, între anii 370-378, sunt cele mai importante din punct de vedere doctrinar, misionar și canonic și redau lupta viguroasă a Sfântului Părinte pentru apărarea dreptei credințe și a unității bisericii. Mai pot fi menționate aici si cele trei scrisori canonice: Canonica prima, Canonica secunda și Tertia canonica, care, de fapt sunt răspunsuri date tânărului episcop Iconiu, între anii 374-375.

Părintele profesor Ioan G. Coman spune despre corespondența Sfântului Părinte că este ,,cea mai eleganta operă, sub raportul stilului și al fineței spiritului”. Toate aceste opere și scrieri ale sale reprezintă o mare bogăție pentru întreaga creștinătate, drept pentru care s-a păstrat până astăzi conținutul lor. Întreaga creștinătate se poate bucura azi de profunzimea operei Sfântului Vasile cel Mare.

Pr. Alexandru Florin Sichim,

Parohia Toceni, judeţul Dolj

Ahp @ decembrie 16, 2016

28.11.2016 – Istorie, tradiţie şi specificitate la Biserica „Sf. Gheorghe-Nou” din Craiova Eustațiu Stoenescu – maestrul, ctitorul și pictorul

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Puțini oameni știu despre maestrul Eustațiu Stoenescu că a fost cel care a pictat interiorul Bisericii „Sf. Gheorghe-Nou” din Craiova. Lucrarea sa a început după restaurarea şi consolidarea sfântului locaş, între anii 1913-1924, după planurile arhitectului Petre Antonescu și Henriette Delavrancea Djibory.

Zugravul interiorului Bisericii Sf. Gheorghe-Nou din Craiova, artistul plastic Eustațiu Stoenescu, nefiind un pictor de biserici, și-a rezervat un timp îndelungat de lucru pentru a se forma și a-și crea opera. Se poate spune că era un pas îndrăzneț pentru un portretist, un modernist, un maestru al picturii de șevalet, profesor și rector la Școala de Arte Frumoase din București, care a încercat o prezentare nouă, originală, pe linia stilului bizantin, în pictura bisericească.

Expriesia mistică a picturii bizatine

Inspirându-se din erminii, dar numai în ceea ce privește temele și distribuția zugrăvelilor, maestrul a conceput scene și icoane după viziunea sa personală. Astfel, „Nașterea Domnului”, „Răstignirea”, „Coborârea de pe cruce” și „Înfricoșata Judecată”, sunt compoziții de valoare în care gruparea și mișcarea personajelor, armonia generală a culorilor pe fondul mohorât cu efecte rembrandtiene de lumină reflectată peste profilul umbrit, ne pun în fața unor tablouri unice. Peste tot, galeria sfinților descarnați, umbre înveșmântate în sacouri arhierești sau în armură, mucenițe cu gesturi pioase, zborul îngerilor în cete peste tot, cu scena Pantocrator din înaltul turlei, dau o notă mistică specifică acestui locaș sfânt.

O motivaţie de ordin sentimental

Dar care au fost motivele care l-au determinat pe maestrul Eustațiu Stoenescu (el însuși descendent al familiei ctitoricești), să ia asupra sa «o trudă de peste 10 ani» și anume decorarea Bisericii „Sf. Gheorghe Nou”, ridicată pentru prima dată de strămoșul său Milcu Stoenescu, în anul 1722. Motivele care l-au determinat pe artistul plastic Eustațiu Stoenescu să înfunte imensitatea problemei de la „Sf. Gheorghe-Nou” sunt de ordin moral, fiind unul din moștenitorii familiei Stoenescu, dar și de ordin sentimental și merită să fie povestite. Vizitând o biserică de sat, pe pereții căreia sfinții se înșirau rău pictați, în procesiuni barbare, artistul observă că, deși era duminică și ceasul de slujbă, sfântul locaș era gol, pe când în fața lui erau îngrămădiți sătenii, tineri și bătrâni. Întrebând pe unul  mai bătrân dintre ei, de ce nu intră în biserică, acesta i-a răspuns: Bine boierule, dumneata ai intrat? Te-ai uitat cum e zugrăvită? Sfinți sunt ăia de pe pereți sau draci? Cum vrei să ne închinăm lor?”. A intrat și s-a înfiorat când a văzut cum era «batjocorită» biata bisericuță, atât de veche și de frumos boltită. Această remarcă a bătrânului, a unui om simplu,  dar cu bun simț, a avut  asupra pictorului Eustaţiu Stoenescu o înrâurire de nebănuit. Ea l-a determinat, imediat, să ia asupra sa pictarea bisericii zidite de strămoșii lui. Această realizare îi apărea acum ca o datorie ctitoricească și ca o obligație de conștiință. De teamă că sfinții și scenele religioase să nu creeze asupra privitorului, eventual, efectul pe care cel din biserica din sat îl făcuse asupra țăranului cu care se întreținuse, E. Stoenescu ia hotărârea să zugrăvească el biserica lor și nu altul.

Pictată în treisprezece veri

Din acel moment, Eustațiu Stoenescu și-a petrecut verile la Craiova, până când a terminat vasta lucrare ce o întreprinsese. Ajutat de câțiva elevi: Ilie Marineanu, Alexandru Ciucurencu, Ana-Azvadurova-Ciucurencu, pentru detalii mai mărunte, și de Ion Țuculescu, care i-a pozat pentru scena „Sf. Gheorghe omorând balaurul”, maestrul realizează astfel unul dintre cele mai valoroase ansambluri de artă religioasă din pictura modernă.

La Biserica Sf.Gheorghe-Nou artistul mărturisește că a lucrat «treisprezece veri de-a rândul» și a împodobit-o cum a știut mai bine, aducând acolo cât meșteșug și câtă știință agonisise el într-o viață întreagă de artist, petrecută în Occident. Această mărturisire pictorul Eustațiu Stoenescu a făcut-o la Radio, în seara zilei de 12 iulie 1943. Sfințirea locașului s-a făcut abia la data de 28 mai 1944. Unele surse bibliografice plasează începutul executării picturii interioare în anul 1923. Altele după anul 1926. Cert este că până în anul 1944 (când a fost sființită biserica), artistul a revenit asupra scenelor pictate făcând retușuri și chiar modificări esențiale.

„O simfonie în negru”

La Biserica Sf. Gheorghe-Nou din Craiova, Eustațiu Stoenescu a executat o pictură originală, unică ca și factură,  care se înscrie în tradiția picturii bisericești cu afinități evidente dedate stilul neobizantin, cu abundente stilizări florale. Pictura este executată în tehnica tempera, căreia i s-a aplicat un strat gros de verni de ceară, în scopul protecției, pe un suport de var și nisip finisat cu un glet subțire de ipsos. Cel ce pășește pragul sfântului locaș de la „Sf. Gheorghe-Nou” se găsește înaintea unui fapt nou. O întreită unitate se desface din întregimea trudei de treisprezece ani a pictorului la Biserica „Sf. Gheorghe-Nou”. În primul rând o tonalitate dominantă, desfășurată pe un registru cromatic unic în pictura Bisericească Ortodoxă. În al doilea rând, o unitate ritmică, de mișcare. Tonalitatea este un frumos negru. Un negru cu adâncuri care fac să creeze valori de volum dintr-o neașteptată simplicitate. În sfârșit, în al treilea rând, acea lumină «neagră» pe care mulți au încercat să o descifreze. Se înțelege prin dominanta negrului, nu profunzimea acestei culori ci mai degrabă ceea ce în muzică se înțelege prin expresiunea dominantă. Aceasta este cu atât mai straniu, cu cât în unele unități din ansamblul pictural de la „Sf. Gheorghe-Nou”, negrul este absolut sau aproape absent. În scena „Giulgiul” din tamburul bolții, în „Ecce Homo”, în „Sf. Ioan Botezătorul” el este cu zgârcenie împrăștiat. Cu atât mai mult că, în unele unități domnește o monocromie absolută ca înSf. Ioan Botezătorul” ori relativă, ca în „Ecce Homo” sau în aceea a Trupului Domnului de pe „Sfântul Giulgiu”.

Dr. Nicolae Vîlvoi,

în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, luni, 28 noiembrie 2016

Ahp @ noiembrie 28, 2016