Ultimele Articole

17.03.2017 – Valea Fântânilor, o candelă aprinsă în mijlocul câmpiei

16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

16.03.2017 – Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș. Istorie și personalități (partea I)

16.03.2017 – Epicleză

17.03.2017 – Valea Fântânilor, o candelă aprinsă în mijlocul câmpiei

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | ...

Traiul oamenilor din satul oltenesc s-a legat dintot­deauna ființial de locașul de închinare. Fie ele mai vechi sau mai noi, existența și utilul bisericilor străbune merg dincolo de timp și spațiu, ancorându-se în veșnicia unei credințe nestrămutate, vii și lucrătoare.

Găsim de fiecare dată folos și mai ales câștig duhovnicesc atunci când vorbim despre darul și jertfa pe care un creștin le aduce înaintea milei lui Dumnezeu. Nimic nu se compară însă cu dorința de a ridica în cinstea Ziditorului a toate locaș de închinare, casă euharistică în care să-și plece genunchii cei apăsați, să-și spună necazul și bucuria toți cei care se socotesc a fi după dreptate dreptslăvitori creștini. Așa se face că, ori de câte ori vorbim despre istoricul vreunui sfânt locaș de închinare, gândul nostru merge în primul rând spre ostenelile celor care l-au ridicat. Mai mult, fiecare loc în care Dumnezeu a rânduit să se ridice o biserică a devenit cu timpul reper de educație și cultură pentru doritorii de cele duhovnicești. Foarte multe din parohiile oltene desfă­șoară ample proiecte de catehizare, de prevenire a abandonului școlar, de combatere a analfabetismului și violenței juvenile.

Un loc cu istorie bisericească recentă

La 38 km distanță de municipiul Craiova, în latura de sud-vest a județului Dolj, se găsește o frumoasă așezare de oameni gospodari, numită din străbuni aproape metaforic Valea Fântânilor. Aici s-a ridicat nu de mult o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului. Iniția­tiva a aparținut unor oameni de suflet, fii ai satului, remarcându-se în mod special Petre Petrescu și Dan Marin. Proiectul s-a materializat la data de 28 octombrie 2007, când s-a să­vârșit și slujba de Sfințire. Noul locaș de închinare venea să umple un mare gol spiritual, pe care parohienii l-au simțit pregnant de-a lungul vremii. Bucuria a fost mare, dat fiind faptul că în noua biserică parohială au început să se săvâr­șească sfintele slujbe, după un canon liturgic bine alcătuit.
Prin implicarea preotului Jan Laurențiu s-a demarat un nou proiect edilitar în vederea construirii unui nou locaș de închinare, de data aceasta având hramurile „Sfânta Treime” și „Naște­rea Maicii Domnului”. Lucrările se găsesc în prezent în plină desfășurare.

Activitatea catehetică și misionară din parohie se desfășoară în baza mai multor parteneriate de colaborare dintre preot și șco­lile din localitate. În acest context, alături de Fundația World Vision, parohia a reușit să dezvolte mai multe proiecte de caritate, implicându-se în prevenirea abandonului școlar și a absenteismului. De asemenea, prin proiectul „Alege școala!”, mai mulți elevi din parohie, cu posibilități financiare reduse, au fost trimiși în tabere de creație.

Programul liturgic al parohienilor de la Valea Mare este completat cu lectura duhovnicească. În acest sens, preotul paroh a pus la dispoziția credincioșilor săi peste 200 de titluri de cărți și reviste de profil religios și nu numai.


Pr. Ioniţă Apostolache, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 16 martie 2017

Ahp @ martie 17, 2017

16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

Postat in: Anul Omagial | ...

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu

Ahp @ martie 16, 2017

16.03.2017 – Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș. Istorie și personalități (partea I)

Postat in: Documentare | ...

Printre școlile și vetrele de cultură muzicală bisericească din țara noastră, cea de la Curtea de Argeș ocupă un loc important. În cadrul ei s-au format și afirmat un număr mare de cântăreți, interpreți, compozitori și copiști de muzică psaltică (1).

Începuturile ei sunt atestate încă din secolul al XIV-lea, când mitropolitul Țării Românești, Iachint, după transferarea la Vicina la Curtea de Argeș sau la Câmpulung Muscel – unde a fost sediul mitropoliei la începuturile ei (2) – preocupat de pregătirea clerului cu învățătură de carte și cântare bisericească, avea misiunea de a „întări” pe citeți, diaconi și preoți în slujba lor (3). În același scop, Vladislav Vlaicu, domnul Țării Românești, a trimis tineri la Athos „spre desăvârșire” (4).

După mutarea mitropoliei la Târgoviște, în anul 1517, activitatea muzicală și de pregătire a clerului a intrat într-un con de umbră. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când școlile de muzică bisericească au cunoscut o revigorare datorită grijii domniei și conducerii bisericești, între Mitropolia de la București și diferiți dascăli s-au făcut contracte pentru predarea învățăturii de carte și a „meșteșugului cântării”. Un astfel de contract s-a încheiat între mitropolitul Filaret și dascălul Pantelimon pentru Școala de la Argeș. La 23 februarie 1793, data semnării lui, erau menționați 20-30 de copii la învățătură și cântare (5).

Printre școlile extracarpatice frecventate de tineri din Transilvania este amintită și cea de la Curtea de Argeș. Astfel, relatările transilvăneanului Ioan Puiaru Molnar din această perioadă arată că din cei 292 de tineri români veniți din Transilvania, 121 erau la București, 93 la Iași, 42 la Mânăstirea Dintr-un Lemn și 36 la Curtea de Argeș (6). La sosirea lor la Argeș, aceștia erau încredințați unui „dascăl psaltu, ca să învețe cântare cu meșteșugul psaltichiei” (7 martie). La 28 martie 1796, unul dintre școlari scria lui Hagi Constantin Pop la Sibiu: „Eu, Gheorghe, fiul sufletesc… am ajuns la sfânta episcopie și m-am pus la grecie după cum ai scris dumneata și am învățat filandra și la Octoih 4 glasuri și am învățat semnele psaltichiei și slovele cu glasurile lor, heruvicul pe glasul al 7-lea, priceasna de la marți, pe glasul același, rânduiala Vecerniei și a Liturghiei, axioanele de peste an și acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, învăț Anastasimatorul și la Octoih… și cânt la biserică de răsună mănăstirea și m-am făcut ipodiacon, adecă ceteț… și Prea Sfinția Sa părintele episcop este la București cu dascălul meu…” (8).

Despre acest „Gheorghe” s-a păstrat un schimb de scrisori între Hagi Constantin Pop de la Sibiu și episcopul Argeșului (9) în legătură cu pregătirea lui școlară. Scrisorile conțin informații despre programul și programa de pregătire a elevilor, precum și despre grija pentru studiul cântării după „semnele psaltichiei”.

Activitatea muzicală a școlii de cântare bisericească de la Curtea de Argeș s-a intensificat și consolidat în secolul al XIX-lea, după introducerea și generalizarea notației hrysantice, datorită lui Ghelasie Basarabeanul. Astfel, într-o însemnare din anul 1930, preotul Nicolae M. Popescu, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie din București, sublinia interesul față de opera muzicală a lui Ghelasie și rolul lui în istoria muzicii: „Manuscrisele de psaltichie din biblioteca preotului Rizea Dobrescu din Pitești – cumpărate de Domnul G. T. Kirileanu… sunt interesante pentru studierea psaltichiei din Seminarul de la Argeș… și pentru rostul ieromonahului Ghelasie Basarabeanul în istoria psaltichiei noastre” (10).

Activitatea lui Ghelasie Basarabeanul a contribuit la traducerea și la românirea cântărilor bisericești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, la întocmirea unor lucrări muzicale – pe care nu le-a putut tipări – la circa 50 manuscrise psaltice, autografe și copii, realizate cu elevii din seminar, precum și la formarea unui mare număr de ucenici. Dintre aceștia amintim pe Mihai Vasilescu din satul Valea Mare, comuna Turia, județul Olt (11), mai târziu, profesor de muzică la școala de cântăreți bisericești din Slatina (12), Dimitrie Protopopescu-Matache, urmașul lui Ghelasie Basarabeanul la catedra de muzică bisericească de la Seminarul din Curtea de Argeș (13) ș.a.

Un alt reprezentant de seamă al Școlii de muzică psaltică de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea a fost profesorul și compozitorul Ioan Zmeu, fost protopsalt al episcopiei și profesor de muzică bisericească la Școala de cântăreți din oraș, unul dintre compozitorii de seamă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului al XX-lea, care prin lucrările de muzică psaltică întocmite și tipărite a contribuit la ridicarea prestigiului Școlii de muzică argeșene (14).

Cel mai de seamă dintre ucenicii lui Ioan Zmeu a fost Chiril Popescu, urmașul său la strana bisericii Sfintei episcopii Curtea de Argeș, cât și la școala de cântăreți din aceeași localitate (15).

„Unica figură a iluștrilor dascăli de tip clasic” (16) din epoca secolului al XX-lea, personalitatea muzicianului Chiril Popescu merită să devină cunoscută, anul acesta împlinindu-se 26 de ani de când a trecut la cele veșnice și 120 de la nașterea sa.

Note:

* Prezentul studiu reprezintă un extras, revizuit și adăugit, din teza de licență semnată de către Cocîr I. Alexandru, Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitatea, coordonată de Pr. Conf. Buzera Alexie, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova, 1996.

  1. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Ghelasie Basarabeanul și școala de psaltichie de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea”, studiu dactilografiat.
  2. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 259.
  3. Documente privind Istoria României. B. Țara Românească, I, p. 13.
  4. Idem, p. 17.
  5. Gheorghe Parnuta, „Din istoria învățământului muzical românesc”, în Studii de muzicologie, vol. XIX, Ed. Muzicală, București, 1985, p. 79.
  6. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.
  7. Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Ed. Casa Școalelor, București, 1928, p. 114.
  8. Idem, „Contribuții la Istoria literaturii române”, în Analele Academiei, seria a II-a, tom. 28, p. 210.
  9. Ibidem, p. 219.

10.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.

11.  Arhiereul Nestor, „Trei manuscrise psaltice vechi”, în Mitropolia Olteniei, an XXIV, nr. 11-12 (1972), p. 943.

12.  Mihail Gr. Poslusnicu, Istoria muzicii la români, București, 1928, p. 66.

13.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Un ucenic al lui Ghelasie Basarabeanul – Dimitrie Protopopescu-Matache”, studiu dactilografiat.

14.  Ion N. Bostenaru, „Contribuția lui Ioan Zmeu la păstrarea și dezvoltarea cântării psaltice tradiționale”, în Studii Teologice, an XXV, nr, 5-6 (1973), p. 412-419; Nicu Moldoveanu, „Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea (I)”, în Glasul Bisericii, an XLI, nr. 11-12 (1982), p. 907-908; Gheorghe C. Ionescu, Lexicon, Ed. Diogene, București, 1994, p. 375.

15.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Profesorul Chiril Popescu, nonagenar”, în Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 6 (1987), p. 119.



Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

Ahp @ martie 16, 2017

16.03.2017 – Epicleză

Postat in: Poezie Religioasa | ...

M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer

Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.

Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,

Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.

Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.

Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!

Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi

Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.

.

După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?

Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…

Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit

Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.

Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,

Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.

Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt

Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.

.

Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.

Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.

Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere

Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere

În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă

Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă

Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori

Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.

Pr. Mircea Nincu

Ahp @ martie 16, 2017

16.03.2017 – Lămuriri liturgice cu privire la cultul ortodox: Proscomidia şi rolul ei în viaţa Bisericii

Postat in: Teologie si Viata | ...


Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii. Deși nu face parte din rânduiala propriu zisă a Liturghiei, ea este parte din Slujba Euharistică, constituind o pregătire indispensabilă pentru aceasta. Cu alte cuvinte, Poscomidia este rânduiala pregătirii darurilor de pâine și vin, care alcătuiesc materia jertfei.

Fără pregătirea darurilor de pâine și de vin nu am putea vorbi de aducerea Jertfei Euharistice, de Sfânta Liturghie, ar fi un non sens căci nu am avea obiectul acestei lucrări. Observăm în Liturghier că Proscomidia ea are o rânduiala proprie, care începe cu binecuvântarea mică, separat de cea proprie a Sfintei Liturghii. De asemenea, dacă Sfânta Liturghie se oficiază pe Sfânta Masă, Proscomidia are locul ei propriu de oficiere și anume Proscomidiarul. Încă de la începuturile Bisericii Primare aducerea darurilor necesare pentru Sfânta Jertfă a fost o practică a tuturor celor care veneau și participau la săvârșirea cultului. S-ar putea spune că toți cei care participau la Sfânta Liturghie și aveau să se împărtășească își aduceau darul ca simbol concret al ofrandei lor spirituale.

De la început Proscomidia, ca act de aducere, de oferire, de punere înainte, a fost unul dintre motivele constitutive ale Sfintei Liturghii creștine, precum mărturisește textul anaforalei Sfântului Vasile cel Mare: „în noaptea în care S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii, luând pâine în sfintele și preacuratele Sale mâini, arătând-o Ție, lui Dumnezeu Tatăl, mulțumind, binecuvântând, sfințind și frângând, a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli”. Deci Mântuitorul, când a instituit Sfânta Euharistie, a trebuit să pună pe masa de cină, să aducă înainte, să ofere, pâinea și vinul, pe care le-a ales să servească drept elemente pentru Jertfa Sa, în Biserica Sa, pentru ca mai apoi Biserica să-L imite făcând la fel, căci dacă Hristos n-ar fi făcut aceasta nici Biserica n-ar fi știut să o facă: „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea” (Luca 22, 19).

Ritualul Proscomidiei în primele veacuri

Ritualul Proscomidiei nu a avut de la început această rânduială ca astăzi. Ea a avut un ritual foarte simplu care s-a menținut multe veacuri. Pe cât de complicată astăzi, pe atât de simplă  și de sumară a fost rânduiala ei în primele secole. Și nici timpul și locul ei de săvârșire nu a fost cel de astăzi. Ceremonialul din această perioadă ni se face cunoscut în operele patristice din acea perioadă. În acea vreme acțiunea se petrecea în prima parte, sau mai exact spus, chiar la începutul Liturghiei credincioșilor îndată după concedierea catehumenilor. Întâlnim aceste lucruri la Sfântul Iustin Martirul și Filozoful în „Apologia I către Antoninus Pius” (Roma cca. 155) și în „Constituțiile Sfinților Apostoli” prin Clement (Antiohia, cca 380). Îndată după concedierea catehumenilor și a penitenților, diaconii adunau darurile aduse de credincioși și le depuneau în pastoforiu sau pe o altă masă din altar. Darurile erau aduse numai de cei care erau împăcați cu Biserica, adică de cei ce nu erau opriți de la împărtășire. Dintre darurile aduse se alegeau, de către diaconi, cele care erau potrivite pentru săvârșirea Sfintei Jertfe. De asemenea, după cum întâlnim, în comentariul Sfântului Gherman al Constantinopolului (sec. VIII) ni se arată că diaconul săvârșea Proscomidia, lucru ce s-a întâmplat până în secolul al XIV-lea. Mai târziu această lucrare a proscomidiei este încredințată și preotului ca mai apoi să fie destinată numai preotului, așa cum găsim în rânduiala de astăzi. Acestea erau aduse episcopului pe Sfânta Masă, iar acesta le consacra ca daruri de jertfă printr-o scurtă rugăciune de binecuvântare asupra lor înainte de ale sfinți. Acestui moment în care se săvârșea această rânduială primară a Proscomidiei îi corespunde aproximativ în Liturghia de astăzi momentul în care se citește rugăciunea punerii înainte în timpul ecteniei de după aducerea darurilor pe Sfânta Masă. În decursul timpului observăm că timpul și locul de săvârșire al Proscomidiei a fost deplasat chiar înainte de începutul Liturghiei propriu-zise. Dacă la început Proscomidia era parte integrantă a Liturghiei credincioșilor, iată că acum ea se săvârșește chiar înaintea Liturghiei Catehumenilor sau a celor chemați. Transferarea aceasta a început aproximativ prin secolele VI-VII chiar, sporadic, încă din secolul V. Acest transfer s-a făcut lent, aproape pe nesimțite, iar mai apoi s-a generalizat. Cauzele care au generat această deplasare sunt: slăbirea instituției catehumenatului și dezvoltarea ritualului Proscomidiei.

Pr. Mihai Crinu

Ahp @ martie 16, 2017