Ultimele Articole

20.09.2019 – TÂNGUIREA UNEI CRUCI

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (4)

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (3)

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (2)

20.09.2019 – TÂNGUIREA UNEI CRUCI

Postat in: Teologie si Viata | ...

Autor: Lhana ROMA-NOVA
În aceste clipe sfinte, patimi pentru săptămână,
Iisus Domnul se pogoară

printre oamenii smeriţi…
Sufletul,

le uşurează

când îi ţine strâns de mână, când le-arată Calea Dreaptă,

nu-i mai lasă rătăciţi.
Doamne,noi, Te-am aşteptat!

Ieri,

în spicele de grâu…

Te-om fi căutat amarnic printre gânduri înfricate,
desculţi prin nisipul mării sau în valuri reci de râu,
de nu ştim afla Păstorul

Ce ne cară El în spate?!
N-avem ochi pentru Acela Ce-i Stăpân pe-acest pământ
şi îngrijeşte turma oarbă

din sorgintea-i milenară
căci

iubirea pentru Dânsul

s-a pierdut mereu în vânt…
Cât mai poate fi iertată vina noastră cea plenară?
Ştim că suntem vinovaţi pentru tot ce-i omenesc…
Pentru ură, necredinţă, furt, minciună, nepăsare,
pentru frică, lene, moarte

şi păcatul strămoşesc,
dar

în Săptămâna Mare,

Te rugăm, ne dă… iertare!
Dă o ultimă speranţă crucilor ce ştiu să plângă

aşteptându-şi mântuirea…

Să le fie strai ceresc!
Vezi? Din ochi nu le cad lacrimi!

Sânge …

a început să curgă!
Doar aşa Te răsplătesc!
Neputinţa ăstor cruci e canon suprem, pedeapsă
pentru care îşi bat în suflet

cuie grele, răni urâte
iar

pe cel mai ascuţit

l-au înfipt adânc în coapsă…

Să-Ţi arate că le dor ale Tale suferinţe din iubire izvorâte!

Fă o ultimă încercare pentru neamul omenesc!
Ia dureri, păcate, vină,

clipele de fericire,
dă-le foc la colţ de lume

(unde ei Te prigonesc)…

Al lor vis îl fă credinţă, şi iubire,

înveşnicire!
Să renască din cenuşa morţilor ce-i sunt părinţi,
să recapete speranţa nemuririi, a învierii…

Ştii, Tu, bine!
Fă păcatul omenirii

un crin alb

în mâini de sfinţi…
Pune în orice cruce vie Adevărul Pur din Tine!

(10.04.2014)

Ahp @ septembrie 20, 2019

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (4)

Postat in: Teologie si Viata | ...

Sfântul Ioan Gură de Aur socotește că omul poate cunoaște pe Dumnezeu din ceea ce îi comunică Dumnezeu, nu din iscodirile minții sale.El socotește că pe când omul care primește descoperirile lui Dumnezeu, îl slăvește pe Dumnezeu, cel care primește descoperirile nu în ființa Lui, ci chiar și numai descoperirile lui Dumnezeu, îl ofensează pe Dumnezeu.Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că, cunoașterea lui Dumnezeu are ca premiză inițială un act voluntar de revelație al lui Dumnezeu, că, cunoașterea lui Dumnezeu de către om înseamnă intrarea omului într-un raport cu Dumnezeu ca de la persoană la persoană, că, cunoașterea lui Dumnezeu presupune caracterul personal lui Dumnezeu.Și putem spune că în aceasta constă caracterul cunoașterii religioiase a lui Dunnezeu. Ideea că nici cetele îngerești nu cunosc ființa lui Dumnezeu, o vedem exprimată la Sfântul Ioan Gură de Aur (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae „Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Ortodoxia Revista Patriarhiei Române, nr. 4, octombrie-decembrie, 1957, pp. 555-560).

Cunoașterea lui Dumnezeu de către noi are ca premiză un act de chenoză voluntară a lui Dumnezeu, ca de altfel și existența noastră însăși.Omul este ca o vioară, care deși nu e compusă dintr-o infinitate de coarde, are posibilitatea să redea nesfârșitele și mereu mai perfecționatele melodii, pe care un progres muzical al omenirii, niciodată terminat, le poate descoperi în necontenita ei asccensiune artistică. Omul este o vioară creată de Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale realității lui.Astfel, Dumnezeu coboară la noi din Sine, maximum pe care îl putem cuprinde de fiecare dată noi, ca ființe create, în urcușul nostru spre o tot mai bogată cunoaștere a Lui.

Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu de către om este o cunoaștere continuă prin care omul urcă treptat spre sfințenie, spre îndumnezeire.

 

Pr. Emanuel Popescu,

Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,

Râmnicu Vâlcea

 

Ahp @ septembrie 20, 2019

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (3)

Postat in: Teologie si Viata | ...

Lumea este un simbol pentru Dumnezeu: în ea se ascund rațiunile divine ale lucrurilor.Privind aceste rațiuni omul înțelege că totul se înlănțuie, se ține de Dumnezeu.Prin prisma sensurilor divine din lume, el recunoaște fiecărei persoane sau lucru un rost și o finalitate în funcție de Făcătorul lor.El vede că Dumnezeu e centrul spre care gravitează totul și nicidecum persoana lui.De aici se impune și o comportare morală anumită.Adică să cugetăm și să ne folosim de lucruri după ideile sau înțelesurile lor simple, fără a asocia la ele înțelesuri pătimașe în virtutea cărora ele trebuie să satisfacă poftele noastre trupești. Văzând deci legăturile lucrurilor cu Dumnezeu, relația lor cu Cel ce le-a creat, ne folosim de ele conform cu scopul divin sădit de Dumnezeu în ele.

Comuniunea, în adevăratul înțeles al cuvântului, se realizează, însă, de obicei, între acele persoane care vădesc aptitudini și, mai ales, însușiri comune, care le apropie una de alta.Pe măsură ce deosebirile dintre două persoane dispar, comuniunea dintre ele devine mai strânsă și, în aceeași măsură, cunoașterea reciprocă mai profundă.Manifestarea acestei năzuinți specific omenești își găsește aplicarea deplină în comuniunea omului cu Dumnezeu.Astfel se clarifică deplin sensul cuvintelor Sfântului Grigorie de Nissa, potrivit căreia numai „cei ce se aseamănă se pot cunoaște”. Asemănarea este deci, cum se afirmă îndeobște, condiția neapărată a cunoașterii de Dumnezeu, suprema fericire a omului.Acest ideal se realizează progresiv și, pe măsură ce omul înaintează pe culmile vieții duhovnicești, în aceeași măsură el se înalță pe treptele cunoașterii lui Dumnezeu.Trecerea pe tărâmul supranaturalului caracterizează astfel ultima fază a vieții duhovnicești, aceea a unirii cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii.Omul nu se cunoaște pe sine separat de lume și de semenii săi. El se cunoaște pe sine proiectat pe ecranul lumii și în conștiința semenilor săi și se dezvoltă în legătură cu lumea și cu ei.Omul Trebuie să cunoască lumea și pe smenii săi și să se folosească de ea și de ei, pentru a-și explicita și dezvolta posibilitățile sale.El trebuie să dea lumii chipul său, pentru a cunoaște lumea și implicit pe sine însuși.Sau lumea îi servește la actualizarea chipului său.Totuși el rămâne distinct de lume.Lumea rămâne o realitate obiectivă, pentru ca omul să se poată cunoaște prin această obiectivitate a lumii, într-un fel oarecum obiectiv.Sfântul Atanasie declară că există o solidaritate între Înțelepciunea divină, înțelepciunea răspândită în lume și ființa umană.De aceea, omul nu repetă numai cuvântarea Fiului reflectată și obiectivată în lume, sau nu e numai un ecou al Logosului, care vorbind creează lumea și o dezvoltă creator în dialog cu omul (Pr. Valeriu Drăgușin, „Cunoașterea lui Dumnezeu – condiție a mântuirii personale”,Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, nr. 2, aprilie-iunie, 1988, pp. 124-132).

Omul este pus, asemena Fiului, într-o relație cu Tatăl.Omul își însușește poziția Fiului față de Tatăl, ca și „chip al Tatălui”.Spiritul omenesc are sădită în sine o neostenită aspirație după cunoștința mai deplină a lui Dumnezeu și putința de a se învrednici de satisfacerea acestei aspirații.Deci noi nu vom înceta de a cunoaște pe Dumnezeu nici în viața viitoare, căci dacă ar dispărea vreodată în om cunoștința lui Dumnezeu, acesta n-ar mai fi om, ci ar deveni asemenea animalelor, sau chiar mai prejos de ele. Deci, vom cunoaște în veci pe Dumnezeu. Dar cunoștința din viața viitoare trebuie să fie mult mai deplină decât cea de aici.Numai păstrând în sine setea de cunoaștere, omul își dă seama de infinitatea lui Dumnezeu ca depășind mereu cunoașterea actuală.

Pr. Emanuel Popescu,

Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,

Râmnicu Vâlcea

Ahp @ septembrie 20, 2019

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (2)

Postat in: Teologie si Viata | ...

Atât cunoașterea apofatică sau negraită, cât și cunoașterea catafatică sau rațională, alături de cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții, constituie aspecte inseparabile ale uneia și aceleiași cunoașteri a lui Dumnezeu cel în Treime. Între acestea nu poate fi o separație netă, căci cunoașterea catafatică trebuie însoțită și de o experiere a Absolutului dumnezeiesc, pentru a putea vorbi de o adevarată cunoaștere a lui Dumnezeu cel în Treime, dar și cunoașterea apofatică se apelează la cuvânt ori de cate ori vrea să-și exprime experiența sa, trimițând permanent la sensuri tot mai înalte și depășind neînceatat conceptul urcușului duhovnicesc (Preot Constantinos Karaisaridis, „Cunoașterea lui Dumnezeu”, Studii Teologice nr. 2, martie-aprilie,1987, București, pp. 54-57). Omul poate să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu datorită sufletului său, dăruit de Dumnezeu, împreună cu trupul, printr-un act creator special. Astfel, cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu este o experiență directă a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în omul credincios, prilejuită de Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură și Tradiția Apostolică inițiată și susținută de lucrarea Duhului Sfânt care face prezent pe Hristos în acel Cuvânt, în Biserică, în Sfintele Taine.Prin puterea Duhului Sfânt mintea creștinului este curățită de patimi, dându-i-se din nou posibilitatea să contemple rațiunile plasticizate în făpturi și în Sfânta Scriptură, deci să-L cunoască pe Dumnezeu care Se descoperă în acestea.Omul aflându-se într-o stare de înaltă și fină sesibilitate prin purificarea de patimi și dobândirea virtuților experiază prezența lui Dumnezeu în cunoașterea apofatică, care nu e concluzia unei judecăți raționale, catafatică.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul cunoașterea lui Dumnezeu e o problemă teologică, o problemă în care se pune în discuție desăvârșirea și transcenderea făpturii sub razele infinite ale dumnezeirii.Procesul cunoașterii, ca unire nemijlocită între Dumnezeu și subiectul omenesc prin intermediul energiilor imanente este în fond procesul îndumnezeirii noastre.Acest adevăr l-a precizat palamismul care a și însemnat o nouă epocă în teologie ortodoxă. După cum se știe Sfântul Maxim Mărturisitorul indică două căi în cunoașterea lui Dumnezeu: calea afirmațiilor, sau teologie pozitivă sau catafatică care constă în a atribui lui Dumnezeu însușiri prin analogie cu ceea ce cunoaștem din făpturi, și calea negațiunilor sau teologie negativă sau apofatică, care constă în a nega orice afirmație pe care o facem despre Dumnezeu, arătând că El este dincolo de tot ce putem cunoaște.Sensul mișcării noastre în actul cunoașterii este acesta: de la varietatea sensibilă a realităților la unitatea inteligibilă, nevăzută, a rațiunilor, ca apoi și aceasta să fie depășită.Pentru Sfântul Maxim taina Întrupării este cea mai tainică dintre tainele dumnezeiești.  Ea este singura cale de unire cu Creatorul fiindcă în Hristos s-au distrus toate împărțirile din firea noastră, făcând-o una cu rațiunea ei cea mai originară și generală.Hristos este sensul divin al lumii, el descoperă semnificația și scopul originar al ei, adică unitatea cu Dumnezeu.Dumnezeu transcende totul, de aceea în actul cunoașterii mintea nu poate intra decât printr-o transcendere a ei.El este mai presus de cugetare din care cauză nu imprimă minții nici o formă.Golită de orice conținut și liberă de orice relație naturală, mintea este deasupra reprezentărilor, noțiunilor și sensurilor, în petrecerea fără formă (Pr. Prof.Acad. Dr. Dumitru Popescu  –  Apologetica rațional-duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, iulie-august 2009, pp. 115-119). Procesul cunoașterii angajează pe creștin într-o apropiere din ce în ce mai mare de Dumnezeu și o depărtare cât mai întinsă față de cele trupești.În tot acest drum puterea care ne mișcă este iubirea lui Dumnezeu.Sfântul Maxim a accentuat în mod deosebit rolul existenței în cunoașterea lui Dumnezeu.Între noi și Dumnezeu se intercalează această realitate care trebuie străbătută în mod necesar, prin contemplația naturală, pentru a ajunge la cunoașterea nemijlocită.

Pr. Emanuel Popescu,

Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,

Râmnicu Vâlcea

 

Ahp @ septembrie 20, 2019

20.09.2019 – Argumente apologetice pentru o existenţă creştină (1)

Postat in: Teologie si Viata | ...

Primul om, fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, deci fiu al lui Dumnezeu după har, are putința de a stabili un dialog cu Creatorul său. ,,Căci nu era cu putință ca omul creat să se arate altfel fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu prin îndumnezeirea prin har, dacă nu se năștea mai înainte cu voința din Duh”.Omul a fost chemat la existență și  a acceptat venirea la ea sau a răspuns la chemare.În acest dialog omul e prezent cu toată ființa sa: trup și suflet. Omul e creat de Dumnezeu printr-un act special, fiindu-i dăruite trup și suflet sensibil deodată, și apare astfel ca specie întreagă.Prin demnitatea de chip al lui Dumnezeu este indicată , de la început, înrudirea precum și relația specială a omului cu Dumnezeu. Prin actul creării ( Facere 2, 7 ), Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înrudit cu El, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu făptura umană, care provoacă în om răspunsul la chemarea de comuniune adresată lui de Dumnezeu.Aflându-se într-o relație personală cu Creatorul său, omul are o nestăvilită nostalgie după El, de cunoaștere a lui Dumnezeu cel în Treime. Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu după ființă , ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Cunoștința de Dumnezeu dobândită prin contemplarea creației și a armoniei ei, adică din Revelația naturală, este incompletă, neclară și nesigură. De aceea Dumnezeu a învrednicit pe om de o altă descoperire a Sa care e mai completă, mai directă și mai sigură. Aceasta este Revelația suparanaturală care s-a făcut în mod desăvârșit prin Însuși Fiul Său întrupat (Preot Tache Sterea, „Creația-Darul lui Dumnezeu”, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1988, București, pp. 49-57). De această descoperire omul se apropie cu ochii duhovnicești ai credinței, aprinsă în el de Duhul Sfânt, dar folosind și luminile naturale ale minții sale.

După învățătura ortodoxă există o cunoaștere rațională sau catafatică a lui Dumnezeu și una apofatică sau negraită, adică o cunoaștere care constă în afirmațiile despre Dumnezeu și o alta, prin depășirea tuturor conceptelor, subliniind ceea ce nu este Dumnezeu, ca Unul care este mai presus de tot ceea ce poate fi exprimat prin cuvinte și concepte omenești. Cunoașterea apofatică sau negraită este superioară cunoașterii catafatice sau raționale, completând-o pe aceasta. Această cunoaștere apofatică a lui Dumnezeu are loc prin contemplarea naturala a rațiunilor 20divine.

            Omul e creat de Dumnezeu și cu rațiune care tinde mereu să fie orintată spre Rațiunea supremă, aflându-se, cu aceasta, într-o înrudire specială prin sufletul dăruit la creație. Pe cale rațională sau catafatică Îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitate de Cauză creatoare și susținătoare a lumii. Dar prin cunoașterea apofatică avem un fel de experiență directă a prezenței tainice a lui Dumnezeu, care depășește simpla cunoaștere a Lui în calitate de Cauză sau Autor, investit cu unele atribute asemănătoare oamenilor. Prin acest fel de cunoaștere înaintăm spre ființa plină de taină a lui Dumnezeu, pe care nu o putem cunoaște în adâncul ei definit, spre occeanul existenței supraabundente care este Dumnezeu. Cele două feluri de cunoaștere: catafatică sau rațională, și apofatică, în iubire, sau suprarațională, nu se contrazic și nu se exclud, ci se completează reciproc.

 Pr. Emanuel Popescu,

Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,

Râmnicu Vâlcea

 

Ahp @ septembrie 20, 2019