Ultimele Articole

17.02.2017 – Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

15.02.2017 – Sfintele moaște – prezenţa Duhului Sfânt în fiinţa omului

15.02.2017 – Sfânta Împărtășanie – unirea cu Iisus Hristos

14.02.2017 – Rugăciunea – vorbirea omului cu Dumnezeu

17.02.2017 – Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Duminica Lăsatului sec de carne, a treia din Triod, este Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Este un moment important din această lungă și însemnată perioadă a anului bisericesc, perioada Triodului și a Postului Mare, care are în vedere pregătirea noastră sufletească și trupească, pentru întâmpinarea cu vrednicie și cu credință a celor mai copleșitoare evenimente din viața Domnului Iisus Hristos: patimile, răstignirea, moartea și Slăvita Sa Înviere. Biserica noastră dreptmăritoare vrea ca în această duminică să ne evoce un eveniment viitor, de la sfârșitul veacurilor şi să ni-l prezinte în actualitate, ca fiind inevitabil şi care ne privește pe noi toți, spre a ne trezi simțământul responsabilității, în așa fel încât să trăim anticipat înfricoșătoarea judecată, încă de aici, din viața pământească. De aceea, ni se pun în față chiar cuvintele Mântuitorului, care descriu judecata cea de pe urmă și definitivă, a oamenilor și pe care Fiul Omului o va face, fiindcă El este Cel care pentru noi s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat. El ne-a chemat la mântuire, ne-a învățat și ne-a lăsat prin cuvintele Evangheliei Sale garanția că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, pentru ca noi să le împlinim spre fericirea și moștenirea vieții veșnice. Și cum toate cuvintele Evangheliei s-au împlinit, se vor împlini și acestea, despre care El vorbește acum direct și nu în pilde.

”Când va veni Fiul Omului în împărăția Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, și-i va despărți pe unii de alții… Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă… Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-aţi primit… Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit?… Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Iar celor care nu au împlinit acestea, le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei XXV, 37-46).

Momentul judecății va fi solemn, pe măsura importanței lui, dând fiori celor vinovați, prezenți acolo. Fiul Omului, șezând pe tronul slavei Sale, înconjurat de toți sfinții îngeri, va face judecata oamenilor. Îngerii, ca și sfinții, sunt martorii sfințeniei, ai nevinovăției, spre care oamenii în viața lor pământească ar trebui să tindă. Și la judecată, stau față către față cu ei, iar strălucirea lor le luminează și trezește tot mai mult conștiința stării de vinovăție. Este o judecată universală, de la care nimeni nu se poate sustrage, este absolut dreaptă, nepărtinitoare și definitivă.

Cei buni și virtuoși, care și-au trăit viața pământească în sfințenie, luptându-se cu păcatul şi răul, stăruind în bine și în dragoste nefățarnică față de aproapele, oferindu-le celor nevoiași și suferinzi ajutorul lor material – hrană, îmbrăcăminte, adăpost și toate cele necesare trupului, oferindu-le deopotrivă şi ajutorul spiritual, chiar și printr-un cuvânt de mângâiere, de încurajare, ori un sfat celor bolnavi sau aflați în temniță și părăsiți de toți, aceștia, aflați acum în fața Judecătorului Celui drept, aud din gura Lui spunându-le cu glas blând: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei XXV, 34). Iar celor păcătoși le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei XXV, 41-42).

Judecătorul Cel Drept Își asumă total această Judecată, pe care El o realizează în chip direct, nepărtinitor, implicându-Se personal, ființial, ca Unul ce s-a bucurat și se bucură de actele de binefacere și milă ale oamenilor, ca acte ale iubirii creștine și care sunt îndreptate și către Fiul lui Dumnezeu Întrupat. El s-a bucurat și se bucură de orice faptă bună, pentru care le zice: ”Întrucât ați făcut unuia dintre frații Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei XXV, 40).

Actul Judecății continuă pe cel al Întrupării. În aceste clipe, Judecătorul Cel drept dă emoții, bucurie și fericire celor buni, pentru care El este părinte şi chiar frate al lor. Iar bucuria și fericirea lor este nemărginită şi veșnică. Faţă de cei nemilostivi, indiferenți, ori nepăsători cu cei lipsiți și în suferință, Judecătorul rămâne străin, nu-i cunoaște și li se adresează cu cuvinte pe măsura nevredniciei lor: ”Duceți-vă de la Mine!” Pentru ei, judecata este înfricoșătoare, dar este dreaptă și firească, de vină fiind cei care s-au îndepărtat singuri de la fericirea cerească, prin nepăsarea lor. Acum conștientizează starea lor ingrată, în antiteză cu cea a celor fericiți, care sunt recunoscuți ca moștenitori ai împărăției Tatălui ceresc.

Însă pericopa evanghelică a Judecății universale, de la sfârșitul veacurilor, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Matei, nu trebuie despărţită de întreaga învățătură a Mântuitorului, cu privire la tema predicii Sale, despre împărăția cerurilor și dobândirea ei și nici de învățătura Bisericii, care izvorăște din Sfâta Evanghelie, sintetizată în cele trei condiții de dobândire a mântuirii: har, credință și fapte bune. Fiindcă această pericopă vine ca o încoronare a întregii Sale învățături. Iar iubirea creștină, generatoare a faptelor bune, nu poate fi străină și nici înțeleasă în afara harului dumnezeiesc, ce întărește și îl sfințește pe om, îl impulsionează în lucrarea binelui. Cu atât mai mult credința, care îl apropie pe om de Dumnezeu, dar care fără fapte este moartă. Căci credincios cu adevărat este numai un om iubitor de fapte bune și de oameni.

Nu putem despărți această minunată pericopă evanghelică nici de stăruințele omului pe pământ, spre a face să biruiască binele și dreptatea. Om fiind, fiecare este supus riscului multor căderi, dar și al înălțării, ca prin el să biruie binele, depășind prin eforturile lui răul și făcând ca balanța dreptății să încline mai mult în folosul lui. Și chiar dacă omul a căzut în păcat și a făcut rău semenului său, el poate să se îndrepte prin pocăință și printr-o faptă bună reparatorie, făcută acelei persoane, care a suferit din cauza lui. Toate aceste atitudini și comportamente ale creștinului, care sunt fapte ale dreptății, bunătății și iubirii umane, cântăresc valoric și înclină balanța spre binele omului.

Așadar, Judecătorul este numit drept, dar El este și bun și nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Iar în judecata Sa, are criteriu săvârșirea faptelor bune, din iubire față de oameni. Acestea sunt și condițiile mântuirii, cunoscute mai dinainte din Sfânta Evanghelie, pentru ca, fiind știute, să fie împlinite. Și ne întrebăm: ce judecător din lumea aceasta a dat sau dă mai dinainte răspuns la întrebările pe care le va adresa învinuiților? Încât bunătatea și dreptatea Mântuitorului lumii, Judecătorul nemurilor și al fiecăruia dintre noi, să fie pentru noi un motiv de încredere în strădaniile și lupta noastră pământească, pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu, de care și noi toți să fim vrednici. Amin!

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

Ahp @ februarie 17, 2017

15.02.2017 – Sfintele moaște – prezenţa Duhului Sfânt în fiinţa omului

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Încă din Vechiul Testament cunoaștem faptul că a existat o venerație a rămășițelor  pământeşti. Avem exemplu cazul lui Elisei când un mort a înviat îndată ce s-a atins de osemintele sale. A existat şi o cinstire a mormintelor drepților şi prorocilor. Moise ia osemintele lui Iosif din Egipt şi le duce în Canaan cu mare cinste. Cunoaștem şi cazul Dreptului Simeon când osemintele sale au fost aduse cu mare cinste la Constantinopol.

Odată ce a venit Mântuitorul Iisus Hristos, El a luat acest trup omenesc, a trăit asemeni  unui om, a suferit, s-a bucurat de el, a fost omorât şi în cele din urmă a înviat. Învierea Sa cu trupul pământesc ne-a dat cea mai mare garanție că toţi cei ce credem în El vom învia cu aceleași trupuri cu care am trăit pe pământ, însă acele trupuri vor fi spiritualizate. Din acel moment, credinţa creştină împărtășește cu totul altă învăţătură cu privire la trupul omenesc faţă de ceea ce fusese înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel numeşte trupul „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Într-adevăr, dacă gândim logic, mântuirea se dobândește trăind în acest trup. Nu se poate realiza  numai mântuirea  sufletului şi trupul să se piardă, ci amândouă se vor mântui, întrucât amândouă au lucrat pentru dobândirea mântuirii.

Pentru a realiza  nemurirea  şi mântuirea  sufletului împreună cu trupul, oamenii trebuie  să îndeplinească anumite condiții, adică viaţa să fie trăită potrivit voii lui Dumnezeu, voie care se cuprinde în Legea morală lăsată nouă de Mântuitorul Iisus  Hristos.

Cei care au trăit în plinătatea lor aceste porunci dumnezeiești sunt sfinţii care prin trăirea lor duhovnicească, au reuşit să spiritualizeze sufletul dar şi trupul omenesc, pe care l-au curăţit cu ajutorul Mântuitorului Hristos de toate impuritățile morale, dându-i curăția şi nevinovăția de la început.

Urmările binefăcătoare ale acestui mod de viaţă se pot vedea nu numai în timpul vieţii sfinților, ci şi după moartea lor prin păstrarea nealterată a rămășițelor lor pământeşti, adică a sfintele lor moaște.

Sfintele moaște sunt dovezi vizibile şi de netăgăduit despre lucrarea harului divin sau prezenţa Duhului Sfânt, căci numai datorită harului dumnezeiesc se realizează această minune.

Această prezenţă  a harului divin în fiinţa umană îl îndumnezeiește pe om încă din timpul vieţii lui.

Sfinţii sunt  foarte mulți şi au dobândit acest mare dar de la Dumnezeu de a nu le putrezi  trupurile, au dobândit prin aceasta starea firească pe care omul a avut-o în starea  originară.

În Creștinism sfintele moaște au existat de la început. O dovadă este faptul că trupul  primului martir creştin Sf. Ștefan  nu a putrezit. Pe mormântul lui a fost clădită o biserică.

În general, toate bisericile ortodoxe de la început  se clădesc  cu sfinte moaște. Cunoaștem cu toţii că această tradiție s-a moștenit  prin faptul  că Sf. Liturghie se făcea pe mormintele  martirilor. În piciorul  Sfintei Mese şi în  Antimisul  de pe Sf. Masă , fiecare biserică ortodoxă  din lume  are sfinte moaște. Şi de aici se vede sfințenia Bisericii Ortodoxe.

În Biserica Ortodoxă, sfinților li se aduce un cult de cinstire sau venerare, care este deosebită de adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu. Noi îi chemăm pe sfinţi în rugăciunile noastre să mijlocească pentru noi la Dumnezeu şi astfel  le cinstim moaștele făcătoare de minuni. Sfântul ale cărui moaște sunt în biserica respectivă, în piciorul Sf. Mese sau în Antimis, este prezent permanent prin har, adică prin energiile necreate ale Sfântului Duh.  Aceste energii există  în toate locurile  sfinte şi sfințite.

Originea acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugăciuni. Harul lui Dumnezeu se păstrează în moaștele lor, după cum sunt prezenţi, prin har şi în icoanele care reprezintă chipul lor.

Această neputrezire a lor ne face să credem că ele dețin acele energii dumnezeiești, adică harul, si când ne atingem de ele sau le sărutăm, ne mângâiem, trăim bucurii sfinte, ne facem sănătoși. Acolo unde sunt moaște, ele pot apăra localitatea sau orașul respectiv de diferitele rele: opresc furtuni, aduc ploi în vreme de secetă, ne apară de dușmani sau de diferite boli etc.

Aceste aspecte ne arată că Biserica se bazează şi se fundamentează pe trupurile sfinților mucenici care s-au sfințit pentru Hristos şi Biserica Sa, fiind modele de urmat pentru fiecare creștin.

Pr. Dumitru Vânătoru

Ahp @ februarie 15, 2017

15.02.2017 – Sfânta Împărtășanie – unirea cu Iisus Hristos

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune în Sf. Evanghelie: „Cine nu va mânca trupul şi sângele Meu nu va avea viaţă în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege că prin această primire a trupului şi sângelui Mântuitorului te duci până la El,  ca Dumnezeu după har. Şi când te duci la El, ești mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împărtășești, El vine la tine, e mic ca tine, aşa cum spun Sf. Părinţi. A te împărtăși cu trupul şi sângele Mântuitorului înseamnă să fi una cu El,  să fi cu adevărat împlinitor al cuvintelor Lui, al poruncilor Lui şi sub acest aspect poți ajunge la unirea cu Hristos în ceea ce priveşte împlinirea voii lui Dumnezeu.

La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos i-a împărtăşit pe ucenicii Săi cu trupul şi sângele Său,  spunându-le în mai multe rânduri: „de nu veți mânca trupul Meu şi nu veți bea sângele Meu nu veți avea viaţă întru voi”, arătându-le prin aceasta că nimeni nu se poate mântui fără  a se împărtăși.

Împărtășania cu trupul şi sângele Său ne face părtaşi şi moștenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, scopul final al omului. În acest fel începe părtășia cu Hristos de aici de pe pământ,  pregătindu-ne pentru viaţa veșnică.

Mântuitorul S-a întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire aşa cum spunem la Simbolul credinţei, îmbrăcând trupul nostru, pentru  a-l mântui şi a-l uni cu El pe om.

Aşa cum Apostolii, care au fost ucenicii Săi, şi toţi Sfinţii bineplăcuți lui Dumnezeu s-au ostenit pe pământ ca să se unească cu Hristos, şi noi trebuie să facem acest lucru cu voia  şi cu harul lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul spune „fără de Mine nu puteți face nimic”, ne arată că mântuirea nu este posibilă fără voia şi ajutorul lui Dumnezeu.

În cadrul Sf. Liturghii se săvârșește jertfa nesângeroasă a Mântuitorului,  are loc unirea lui Dumnezeu cu omul, a cerului cu pământul şi bineînţeles, nu în ultimul rând, unirea noastră cu Hristos, prin Sf. Împărtășanie.

Noi, oamenii, care suntem cununa creaţiei lui Dumnezeu, trebuie foarte mult să ne revizuim gândurile, simțirile şi purtările și să ne apropiem cu inima frântă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de potirul Sf. Împărtășanii, ca să-L primim pe Hristos, Domnul nostru, Cel pururea viu şi gata oricând să se sălășluiască întru noi, precum spune atât de limpede în Sf. Sa Evanghelie: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Este spre folosul nostru pentru că numai uniți cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adânc adevăratul rost al vieţii noastre pământeşti. În acest fel vom păși sigur biruitori pe drumul sfintei desăvârșiri morale şi spre slăvile nesfârșitei viețuiri în cele cerești.

Nu trebuie ca nimeni să fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu ci trebuie să  depășim necazurile şi încercările vieţii, căci Hristos ne-a spus: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”. Amin!

Pr. Dumitru Vânătoru

Ahp @ februarie 15, 2017

14.02.2017 – Rugăciunea – vorbirea omului cu Dumnezeu

Postat in: Cuvant din Amvon | ...


Omul, de când a fost creat de Dumnezeu, a avut nevoie de hrană materială pentru a-şi întreţine viaţa fiziologică. De asemenea, el are nevoie şi de hrană spirituală sau duhovnicească  pentru că are o parte nevăzută şi anume sufletul care de asemenea i-a fost dăruit de Dumnezeu la creaţie.

Rugăciunea este hrana  duhovnicească potrivită pentru întreținerea vieţii duhovniceşti a omului.

În vremea când omul se roagă,  Dumnezeu nu se uită numai la buzele şi limba omului, ci caută şi inima şi mintea omului. Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este într-o măsură bună, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură.

Aşa cum noi ne dorim să fim ascultați de Dumnezeu întotdeauna, şi noi la rândul nostru  avem o datorie creștinească şi morală să ne rugăm în fiecare zi, de aceea Apostolul Pavel spune: Neîncetat vă rugați! Ești acasă, ești pe drum, ești în chilia ta, ești la lucru, oriunde, trebuie să înălțăm mintea către Dumnezeu.

Prin rugăciunea zilnică sau neîncetată, adică rugăciunea inimii, intrăm în legătură cu Dumnezeu. De asemenea trebuie să ştim cum să ne rugăm şi ce anume să cerem de la Dumnezeu. Bineînţeles că Dumnezeu ne dăruiește numai ce ne este de folos şi necesar pentru mântuirea sufletelor noastre.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat rugăciunea domnească Tatăl nostru, ca model   cum să ne rugăm  şi ce să-I cerem  lui Dumnezeu în rugăciunile  noastre.

Noi nu putem să trăim fără a ne ruga în fiecare zi. Sfinţii Părinţi spun despre oamenii care nu se roagă că sunt vii doar cu trupul, iar sufleteşte sunt morţi sau mortificaţi din punct de vedere sufletesc. Nu putem să trăim fără a ne ruga  în viaţa noastră  de creştini, pentru că altfel îl uităm  sau nu ne mai aducem aminte de faptul că există şi un Creator sau Dumnezeu.

Oamenii care nu se roagă, uită că există şi Dumnezeu care ne ajută şi ne dăruiește tot  ceea ce noi avem de folos pentru  mântuirea noastră.

Este necesară şi importantă rugăciunea în viaţa omului pentru că ne apropie mai mult de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, devenim mai buni şi vorbim cu Dumnezeu. Așa cum aerul cum este necesar pentru întreținerea vieţii şi rugăciunea este necesară pentru întreținerea vieţii duhovniceşti a omului şi intrarea în legătură şi vorbirea lui cu Dumnezeu. Atunci când ne aducem aminte de Dumnezeu, trebuie să înmulțim rugăciunile noastre pentru ca şi El să-şi aducă aminte de noi când suntem în necazuri, încercări sau nevoi care vin din pricina păcatelor noastre.

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi El să ne răspundă prin iubirea  şi dragostea faţă de noi.

Pr. Dumitru Vânătoru

Ahp @ februarie 14, 2017

14.02.2017 – Pocăința – împăcarea omului cu Dumnezeu

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a început propovăduirea şi învăţătura evangheliei Sale  cu cuvintele: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

Dacă prin venirea Mântuitorului pe pământ i s-a dat omului posibilitatea apropierii de Dumnezeu şi omul la rândul său trebuie să ia în seamă acest lucru şi anume să se apropie şi el de Dumnezeu, iar prin aceasta se poate împăca omul cu Dumnezeu.

Pocăința, ne spune Sfântul Ioan Damaschin, este întoarcerea de bunăvoie de la greșeală către bine. Pocăința are patru părţi: 1. căința sau zdrobirea inimii, 2. mărturisirea păcatelor prin viu grai, 3. facerea canonului și 4. dezlegarea păcatelor.

Acest îndemn al Mântuitorului de a ne pocăi ne dă posibilitatea ca omul care îşi vine în fire să „cântărească” gravitatea păcatelor şi a greșelilor săvârșite până la un moment dat din viaţa sa și să ia hotărârea pentru a pune început bun, adică să părăsească păcatele şi fărădelegile.

Un rol deosebit îl are şi Taina Sfintei Spovedanii sau a mărturisirii păcatelor la preotul duhovnic aşa cum s-a mărturisit şi fiul risipitor înaintea tatălui său (Lc. 15, 11-32) şi s-a întors înapoi. Această întoarcere şi pocăință Dumnezeu o primeşte de la omul care dorește sincer să se împace cu Dumnezeu, nu din obligaţie, deoarece omul are libertatea de a alege.

Tocmai această libertate de a alege a omului este manifestarea dragostei şi a iubirii lui Dumnezeu faţă de om care este cununa creaţiei Sale.

Mântuitorul a venit pentru toţi oamenii, ca aceştia să moștenească împărăţia lui Dumnezeu, iar cei care au reuşit acest lucru au fost  sfinţii care cu timp şi fără timp toată viaţă lor au căutat să placă lui Dumnezeu, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, să dobândească harul Duhului Sfânt și să se împace cu El prin viaţa lor şi faptele pe care aceştia le-au săvârşit pe pământ. Sfinţii cu adevărat s-au împăcat cu Dumnezeu tocmai prin această pocăință, prin săvârșirea faptelor bune şi prin lupta lor de a se apropia de Dumnezeu cât mai mult cu ajutorul harului divin.

În Sfânta Evanghelie avem  nenumărate  cazuri de oameni care au căutat să se apropie  de Dumnezeu, să se împărtășească de harul Mântuitorului Iisus Hristos, bineînţeles prin îndreptarea şi dorinţa lor de a părăsi păcatele, cât şi prin împăcarea cu El.

Aşa cum medicul se bucură când noi luăm medicamentele pentru însănătoșirea noastră, tot la fel şi Dumnezeu se bucură de întoarcerea şi părăsirea păcatelor noastre. În cele din urmă  are loc împăcarea noastră cu El aşa cum era înainte  de căderea lui Adam în păcatul strămoșesc, moment în care legătura harică dintre Dumnezeu şi om s-a  alterat. De aceea, Dumnezeu, prin întruparea Fiului Său, a venit pentru a reface această legătură şi a-l împăca pe om cu Tatăl ceresc.

Pr. Dumitru Vânătoru

Ahp @ februarie 14, 2017