Ultimele Articole

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

22.02.2018 – Lucrarea duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul la Roma „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”

22.02.2018 – Parohia doljeană Veleni de-a lungul timpului Darul Sfântului Ioan Botezătorul

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

Postat in: Teologie si Viata | ...

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei căzute.

Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a re­scrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe uriașii cei necucernici din minte”.

Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică sufe­rința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de a fi refuzat până la sfârșit.

Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti

Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem îna­intea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta.

De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredin­țare” a noastră, mărturisind-o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.

Veți ve­dea că, după o perioadă, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viață. Ruperea de modul egoist și egocen­tric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, reprezintă singura posibilitate de a avea cu adevărat cunoaştere de sine. Numai în cunoaşterea de sine suntem eliberaţi de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care Spovedania trebuie împlinită cât mai des.

(Pr. Marius Bârlădeanu, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 22 februarie 2017)

Ahp @ februarie 22, 2018

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai bisericii noastre. Mulţi creştini îi poartă numele. De el se leagă şi minunea în care este vorba despre populara „colivă”.

Pentru a cunoaşte mai bine cine a fost Sfântul Teodor, trebuie să ne întoarcem în timp, înainte de apariţia Sinaxarelor. Sfântul Grigorie al Nissei a rostit la 7 februarie 381 o cuvântare în cinstea acestui martir militar din Evhaitele Pontului, care a pătimit în vremea împăratului Maximian. Cuvântarea este importantă din punct de vedere aghiografic. Mai târziu au vorbit despre Marele Mucenic Teodor şi Patriarhul Nectarie al Constantinopolului şi Sfântul Roman Melodul.

Mucenicul Teodor venea din Pont, dintr-o localitate aflată între provincia Capadocia şi Marea Neagră, în Asia Mică. În vremea patimilor sale, creştinii erau târâţi prin tribunale, după legile păgâneşti şi cei care nu îşi negau credinţa, erau condamnaţi la moarte. Teodor, a cărui evlavie o cunoşteau contemporanii săi, dădea mărturie pretutindeni pentru credinţa lui în Hristos, fără să se teamă.

„Pentru mine, Dumnezeu este Hristos, Fiul Cel Unul Născut al Tatălui!”

Într-o zi, chemat fiind să aducă jertfă zeilor şi împăratului, Teodor a răspuns acuzatorilor săi: “Pe zeii voştri nu-i cunosc, căci în realitate ei nici nu există, iar voi păgânii sunteţi cufundaţi în rătăcire”. În oraşul său, Amasia Pontului, se afla un templu, ridicat în cinstea zeiţei Rea, “mama cea mincinoasă a zeilor” (în scrierile Sfântului Roman Melodul se vorbeşte despre templul zeiţelor Afrodita şi Artemisa). Teodor a găsit momentul potrivit, când vântul sufla favorabil şi l-a incendiat. Nu şi-a ascuns fapta şi nu a căutat să fugă, ba chiar s-a lăudat cu ea, “plin de bucurie pentru tulburarea pe care a pricinuit-o necredincioşilor idolatri”. Mucenicul a suportat plin de răbdare loviturile furioase ale călăilor, cântând psalmi. Aruncat în închisoare, se auzeau acolo aceleaşi cântări sfinte ale lui şi lumânările ardeau, luminând temniţa întunecată. Paznicul, speriat, l-a aflat acolo pe mucenic liniştit şi pe ceilalţi întemniţaţi care dormeau şi s-a spăimântat.

Marele Mucenic Teodor ne-a lăsat peste timp, ca învăţătură, amintirea luptelor sale. El este pentru noi “vistierie a bogăţiei şi ajutor la îndemână pentru cei săraci, loc comfortabil de odihnă pentru cei osteniţi, laudă nesfârşită pentru toţi cei ce cu credinţă cinstesc pomenirea lui”.

Moaştele sale au fost mutate în Evhaitele Pontului şi aşezate într-o biserică nouă. Poporul a arătat o cinstire deosebită faţă de acestea şi l-a chemat pe mucenic în ajutor, în nevoi. Cinstirea dată de către creştini dintru început Marelui Mucenic este dovada răsplătirilor pe care Hristos le împarte atleţilor Săi. Trupul lui mucenicesc a devenit vas ales al harului dumnezeiesc.

În secolul al IX-lea întâlnim doi mucenici cu numele de Teodor: Tiron şi Stratilat. Însă cele mai importante elemente biografice şi istorice ale celor doi coincid. Numele de Tiron vine de la tagma tironienilor, cum erau numiţi noii recruţi în armată. Sfântul Teodor Tiron este prăznuit pe 8 februarie, iar Sfântul Teodor Stratilat, pe 17 februarie.

Într-o omilie a patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397) se vorbeşte despre arătarea mucenicului Teodor către patriarhul Eudoxie al Constantinopolului (360-373). Erau vremuri grele, căci biserica a fost lovită ca de o furtună, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Şi fiindcă nicidecum credinţa oamenilor nu scădea, inima împăratului Iulian ardea de răutate.

„Când au venit zilele sfinte ale Postului Mare, când toţi credincioşii, indiferent de vârstă, se îngrijeau de curăţirea sufletului lor de patimi şi de vechile păcate”, fiindcă atunci duşmanul nevăzut se războieşte cu mai multă putere împotriva noastră, fiind mai nemilos şi făcându-ne îndreptarea mai grea, la începutul primei săptămâni a Postului, împăratul Iulian l-a chemat pe sfetnicul său de încredere şi i-a poruncit “să fie retrase din piaţă mâncărurile şi băuturile de post şi să nu fie oferit spre vânzare nimic altceva, decât numai cele… care vor fi stropite şi amestecate cu sângele animalelor jertfite idolilor”, ca toţi să fie nevoiţi să cumpere, ca să mănânce din ele. Şi astfel, credea necredinciosul împărat, “vor primi prin gustul sângelui animalelor jertfite, jertfa adusă zeilor”, sau vor muri de foame.

Porunca Sfântului Teodor către patriarhul Nectarie al Constantinopolului

Dar Teodor, mucenicul lui Hristos, s-a arătat patriarhului în chip real, nu în vis şi i-a poruncit: „Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă, încât nimeni să nu se aprovizioneze cu mâncare şi băutură din piaţă!”. Şi dacă cei mai înstăriţi aveau rezerve de alimente, pentru cei mulţi, „care nu pot să-şi câştige nici mâncarea de zi cu zi”, a zis: „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”. Căci aşa se numea grâul fiert, în dialectul local al evhaitienilor: „colivă”.

Mucenicul Teodor i-a mai zis patriarhului: „Eu sunt Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, Care Însuşi m-a trimis la voi, pentru a vă scăpa de cursa cea periculoasă a duşmanului, pe care v-a întins-o împăratul”. Şi astfel patriarhul a reuşit să păzească nevătămată turma lui Hristos. Iulian Apostatul a înţeles că uneltirea sa contra creştinilor a rămas inutilă, iar aceştia au înălţat imn de mulţumire lui Teodor şi i-au adus laudă printr-o sărbătoare închinată lui.

De atunci ne-a rămas şi nouă tradiţia ca, în fiecare an, să mâncăm din gustoasa colivă şi să săvârşim cu evlavie pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

Ahp @ februarie 22, 2018

22.02.2018 – Lucrarea duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul la Roma „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Din vasta lucrare teologică a Sfântului Dionisie Exiguul fac parte o serie de traduceri duhovniceşti sau aghiografice: „Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisis”, „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acestor lucrări li se adaugă alcătuirea unui florilegiu în care a cuprins, „Exempla Sanctorum Patrum”, însumând o sută de pasaje patristice prin care se stabileau „mai multe punţi de legătură între fraţii creştini”. Toate acestea însumează o contribuţie monumentală pentru literatura patristică apuseană, ţinâd cont de atracţia latinilor pentru experienţelor mistice ale Părinţilor Orientali şi aşezarea lor recurentă în viaţa comunităţilor monahale apusene.

Sfântul Dionisie Exiguul, unul dintre reprezentanţii de seamă ai spiritualităţii daco-romane în Cetatea Eternă, a tradus în limba latină lucrarea „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Demersul Sfântului Părinte a venit la rugămintea „preacinstitului abate Gaudenţiu” (ad Gaudentium Abbatem), aşa cum rezultă din prefaţa traducerii sale. De aici aflăm că Înaintemergătorul Domului s-a arătat în vedenie unor monahi palestinieni, „care au ridicat preafinţitul lui cap din casa acelui necredincios rege Irod, apoi l-au dus la Emesa unde mult timp a rămas necunoscut, până ce tot monahilor s-a arătat, la fel acum, prin osârdia smeriţilor monahi, Sfântul Ioan s-a învrednicit să-şi dea pe faţă romanilor, povestirea sa, îndemnat, cred eu, de supunerea la o poruncă evlavioasă, prin cei ce duc o viaţă singură, să-şi arate slava sa întru Hristos” (Dionisii Exigui ad Gaudentium Abbatem, CCSL, LXXXV, Scriptores „Illyrici” Minores, Prefatio VIII, p. 69-71).

Istoria aflării Cinstitului Cap al Botezătorului

În vremea domniei sale, Iulian Apostatul a dat porunsă că fie risipite moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. Dumnezeu a rânduit însă ca ele să fie salvate de doi monahi, care se aflau în aproierea locului unde au fost aruncate. Cinstitele odoare au fost adăpostite în bisericile de lângă Muntele Măslinilor, capul fiind mai întâi aşezat într-o biserică din Ierusalim şi apoi dus la Alexandria. Aici a pus laolaltă cu moaştele Sfântului Prooroc Elisei, fiind primite de Sfântul Atanasie cel Mare, „care le-a păstrat într-o livadă până a fost ridicată o biserică în cistea lor, unde au fost astfel aşezate”. Sfântul locaş s-a ridicat abia în vremea lui patriarhului Teofil, fiind aşezat în locul numit Karmuz. Legătura dintre cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament este subliniiată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată simbolic într-una din predicile sale că această alăturare s-a împlinit prin poruncă dumnezeiască: „am întins trupul tău lângă cel al profetului Elisei” (mărturie dintr-un manuscris arab, conţinând o predică atribuită Sf. Ioan Hrisostom, contemporan cu patriarhul Teofil al Alexandriei).

În 391, împăratul Valens a dorit cu tot dinadinsul ca cinstitul odor să fie adus în Constantinopol. Cassiodor spune că, pe când delegaţia trecea prin apropriere de Calcedon, carul cu boi în care se afla racla cu sfintele moaşte s-a oprit şi nu a mai vrut să înainteze. Văzând în aceasta semn de la Dumnezeu, împăratul a aşezat Capul Înaintemergătorului într-o bisericuţă, pe care i-a închinat-o lui. Cea de a doua aflare a Capului s-a împlinit la Emesa, în Siria (453). Povestirea tradusă de Sfântul Dionisie se pare că-i aparţine arhimandritul Marcel din Emesei.

Traducerea Sfântului Dionisie Exiguul în contextul epocii sale

Sfântul Dionisie Exiguul traduce această lucrare în contextul decapitării filosofului Boeţiu di ordinul împăratului ostrogot Theodoric. Unii au interpretat iniţiativa monahului dobrogean în sensul unei susţineri a primatului papal, subiect mult dezbătut în epoca sa. Cert este că această povestioară hagiografică demonstra din plin evlavia de care se bucura Botezătorul în mediul Apusean. Se dovedeşte încă odată „faima de care se bucura învăţatul monah dobrogean de la curtea papală printre simplii călugări din Occident”. Mărturiile păstrate până astăzi leagă prezenţa Sfâtului Dionisie în Cetatea Eternă de Basilica „Sfintei Anastasia” de sub Palatin (foto), unde se pare că alcătuit şi această lucrare.

Această contribuţie teologică, culturală şi nu în ultimul rând duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul se adaugă din plin la procesul de dezvoltare a învăţământului ascetic din Cetatea Eternă. Se cunoaşte în acest sens că a fost dascăl de dialectică în şcoala lui Cassiodor de la Viviarum. El duce mai departe lucrarea începută de înaintaşul său, Sfântul Ioan Cassian, aducând la Viviarum experienţele scetico-mistice ale Părinţilor Orietali. În viziunea sa, despătimirea era o condiţie esenţială pentru „lectio divina”. Alături de bunul său prieten, învăţatul Cassiodor, Exiguul „s-a inspirat din spiritul care a asumat în această epocă întregul monahism”.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 22, 2018

22.02.2018 – Parohia doljeană Veleni de-a lungul timpului Darul Sfântului Ioan Botezătorul

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | ...

Între locaşurile de închinare ridicate în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuit mâine în Calendarul nostru, se numără şi cea din Satul Veleni, comuna Seaca de Pădure, Protopopiatul Craiova Nord. Istoria sfântui locaş începe din 1854, când credincioşii de aici au cumpărat din satul Grecești, județul Mehedinți, o biserică de lemn pe care au construit-o pe locul unde se găsește actuala biserică, suferind de-a lungul timpului mai multe modificări.

După o perioadă în care rugăciunile s-au făcut într-o mică bisericuţă de lemn, credincioşii din Velenii Doljului au început, în anul 1929, ridicarea din temelie a actualei biserici parohiale. Cărămina necesară construcţiei s-a lucrat mai întâi manual. Întrucât lucrările trebuiau să dureze mai mult, o parte din credincioşi s-au angajat, fără să asculte de preotul paroh, să ridice mai repede o biserică din lemn. Cărămida lucrată a fost vândută moșierului Mihai Vasiluță, care a făcut cu ea o moară în sat. Sfântul locaş a fost închinat Sfântului Ioan Botezătorul, aşa cum reiese din pisania care s-a păstrat în original: „Această Sfîntă și Dumnezeiască Biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidită în anul 1854, s-a refăcut din temelie așa precum se vede în anul mântuirii 1929, fiind Episcop al R.N. Severin P.S.S. Dr. Vartolomei al IX lea an de arhipastorire și s-a sfințit la 26 octombrie 1929 de către însuși P.S.S. Arhiepiscop Nifon Craioveanu, Viconul Sfintei Episcopii a R.N. Severin. Construcția s-a făcut din inițiativa a 57 de săteni din această comună al căror nume s-a scris cu ajutorul enoriașilor acestei parohii și a altor drepți muritori din satele învecinate”.

Biserica este construită din lemn în formă de corabie, cu lungimea de 16 metri, lățimea de 6 metri, cu o turlă mare și două mici în față. Tinda este închisă cu geamuri, acoperișul este din tablă galvanizată. În interior pictura este făcută în ulei, iar restul peretelui este zugrăvit cu diferite ornamente cu vopsea în apă. Pe pereții din afară, de jur împrejur, au fost pictate chipuri de sfinți, care s-au deteriorat odată cu trecerea timpului.

Lucrarea pastorală, misionară şi filantropică a preoţilor de la Veleni

Şirul slujitorilor la Sfântul Altar a început cu preotul Relu Popescu din Gerceşti, sub îndrumarea căruia s-a construit biserica. A urmat fiul său Ion Popescu, apoi de Mihai Popescu, trecut la Domnul în anul 1912. Până în anul 1918, la Altarul sfântului locaş au slujit preoții vecini: Ștefan Bărbulescu din Răchita și Ioan Iacobescu din Gogoșița. În anul 1918 a fost numit aici părintele Ion Bercea. În anul 1919 a fost rânduit spre slujire preotul Ion Sandulian care a liturghisit aici până în anul 1948, când a fost numit pr. Teodor Mustață. Din 15 octombrie 1987, responsabilitatea parohiei a trecut la preotul Iulian Simniceanu (născut în Cernăteştii Doljului). Părintele s-a afirmat de la început prin iniţiative curajoase şi fructuoase în deceniul în care a păstorit această parohie. După o destul de scurtă perioadă de muncă a preotului Corneliu Dogaru, în toamna anului 2001, a fost numit actualul preot paroh, Vînătoru Dumitru – Daniel.

În decursul timpului, pe lângă activităţile pastorale, la Veleni s-a pus preţ şi pe lucrarea filantropică, educativă, catehetică şi culturală. Preoţii sus amintiţi s-au dăruit cu jertfelnicie în realizarea de proiecte dedicate copiilor şi bătrânilor din cuprinsul parohiei. Astfel, de ficarea dată de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” găzduieşte concerte de colinde, unde toţi cei prezenţi la slujbă primesc daruri.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 22, 2018

21.02.2018 – Cteheză la Articolul VII din Simbolul de Credinţă

Postat in: Teologie si Viata | ...

“Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii,

a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Pregătirea aperceptivă

În primele veacuri creştine, învăţătura ortodoxă era deplin exprimată in Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Astfel Mărturisirea de credinţă resprezintă o expunere sistematică a adevrurilor revelate, aşa cum se remarcă din cuprinsul articolelor care îl alcătuiesc. Denumirea de simbol vine din limba greacă de la termenul συμβάλλω, care inseamnă a pune impreună sau a face o sinteză a întregului. Articolele Simbolului de credinţă luate şi explicate separat, ele nu îşi pierd apartenenţa unui corp comun, deoarece ele nu se limitează la cuvintele mărturisirii de credinţă, ci conduc spre Adevărul însuşi.

Simbolul de credinţă ortodox a fost alcătuit in cadrul primelor doua Sinoade Ecumenice, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Simbolul niceean reprezintă acordul parinţilor sinodali cu privire la invăţătura despre Persoana Fiului afirmând precis şi lămurit “Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl.” Reprezentând o învăţătură importantă în cultul ortodox, episcopii obişnuiau să explice crezul în predicile lor catehumenilor, adică celor ce se pregateau sa primească Sfânta Taină a Botezului, dar în acelasi timp îi îndemna pe competenţi (competentes, iluminati, φωτιζόμενοι) şi să îl mărturisească în mod conştient şi participativ.În centrul kerigmei apostolice a stat mereu credinţa în Învierea Mântuitorului din morţi, căci “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră.”(I Cor. 15, 14), având astfel temeiul scripturistic al vietii celei veşnice, de aceea învăţătura eshatologică nu s+a adaugat învăţăturii trinitare ulterior, ci ea a fost constitutivă propovăduirii apostolice.

Anunţarea temei.

Vom încerca aşadar să redăm această învăţătură, despre a doua venire a lui Hristos aşa cum ne mărturiseşte şi articolul VII din Crez şi vom reflecta la înţelesul lui în limina revelaţiei dumnezeieşti.

“Şi iarăşi va să vină cu slavă…” Această expresie din Crez ne încredinţează pe noi că Mântuitorul nu ne-a părăsit pentru totdeauna prin Înălţare, ci o sa vină a doua oară, dar nu cum a venit prima data în chip smerit, luând trupul omenesc plin de afecte şi îndumnezeindu-l. El o să vină la sfârşitul veacurilor ca Domn al slavei, iar acest lucru Iisus nu îl ţine ascuns de ucenicii Săi, ci le descoperă lor ca să creadă şi să se încredinţeze că El este Fiul lui Dumnezeu: “Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.”(Apocalipsa 22,13). Aşa cum întreaga creaţie îşi are începutul în Hristos “toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), iar omul este “chip al Chipului”, tot aşa şi sfârşitul este în Persoana Fiului. A doua venire a lui Hristos întru slavă arată şi sfârşitul acestei lumi atinsă de păcat şi de stricăciune, tocmai de aceea Dumnezeu a hotărât în planul iconomiei Sale şi o zi în care se va nimici această lume întinată de diavol şi va triumfa Împărăţia Cerurilor. Însă despre această zi nu ştie nimeni, acest lucru ni-l spune Iisus: “iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 25,13).

Tratarea temei

În ultima carte a Noului Testament este descrisă ziua când Mântuitorul va veni a doua oară. Sectele lumii interpretează greşit şi în mod tragic acest sfârşit al lumii, punând mai mult accent pe partea distrugătoare a lumii. Este adevărat că lumea aceasta va pieri, că “soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24,29), dar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne îndeamnă “să nu ne întristăm că numai noi ne sfârşim, şi stelele se sfârşesc, dar poate că se vor ivi din nou. Domnul va face sul cerurile nu ca să le piardă, ci ca să le ridice mai bune”. Făgăduinţa noastră în cea de-a doua venire a Mântuitorului constă în credinţa învierii morţilor.

Învăţătura creştină despre moarte.

Moartea  nu înseamnă nimicirea omului sau distrugerea totală a fiinţei sale, ci începutul unei noi vieţi, aşa şi lumea nu va fi nimicită, ci schimbată, transformată intr-o lume nouă, pe măsura fiinţei omeneşti renăscute prin înviere, în aceasta nouă creaţie urmând să domnească o deplina desăvârşire fizică şi moral-spirituală. Astfel, Sfântul Ioan, în Apocalipsă 21, 1, spune: “Si am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este”. (I Cor. 7, 31); iar Sfântul Apostol Pavel zice: “Căci chipul acestei lumi va trece” (I Cor.7, 31); iar Sfântul Apostol Petru zice: “Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface, iar pământul si lucrurile de pe el vor arde cu totul” (II Petru 3,10).

În Vechiul Testament, se găsesc puţine indicaţii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau că sufletele celor morţi se coboară pentru totdeauna în „şeol”, loc de tristeţe si resemnare situat într-o cavernă rece si întunecoasă din adâncul pământului (Iov. 7, 9-10; 16, 22). În aceasta sumbră „locuinţă a morţilor”, în care se adună pe rând toţi pământenii şi unde fiecare se întâlneşte cu părinţii si strămoşii săi (Facere 15, 15; Iov 30, 23), sufletele sunt lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 88, 4-6) şi nu mai au putinţa să-L laude şi să-l slujească. Maleahi a asemănat judecata din „ziua venirii Domnului” cu focul topitorului şi cu leşia nălbitorului şi a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fără cruţare asupra tuturor păcătoşilor. Prezicerea învierii morţilor şi a judecaţii din urmă şi-a găsit o expresie potrivita într-una din vedeniile lui Daniel: „În vremea aceea, mulţi din cei ce dorm in ţarina pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre ocara şi ruşine veşnică”.

Moartea trupeasca este urmare a păcatului strămoşesc (Facere 3, 3-19). Prăbuşirea stăpânirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a început din momentul în care Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pe cruce şi a înviat din mormânt. Credinţa creştina în învierea morţilor nu se mai întemeiază deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci şi pe Învierea Mântuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai arătărilor Domnului după Înviere (I Cor. 15, 3-8). Pentru creştini, eliberarea din stăpânirea morţii şi judecata lui Dumnezeu nu se situează însa doar in epoca ce va fi întemeiată la Parusia lui Hristos inaugurată în lume odata cu jertfa de pe Golgota şi cu minunea de la Cincizecime (Ioan 3,19; 5, 24-30).

„Răul a intrat în lume prin voinţă”, neavând o fire, ci o stare. Tot prin voinţă, care este singura lui subzistenţă, el devine realitate. Voinţa este aceea care-i dă răului o oarecare fiinţă aparentă. Moartea păcătoşilor este însa urmată, pentru suflet nu de răsplată şi pace, ci de pedeapsă şi chinuri. Căci pe când moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere spre o viaţa de fericire, moartea celui păcătos este o trecere spre chinuri veşnice. Prin moartea trupească, cei ai lui Hristos scapă de ultima stricăciune moştenită de pe urma păcatului strămoşesc şi de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare şi o biruinţă. Pe aceştia, harul Sf. Duh şi îndeosebi împartăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin Taina Sfintei Euharistii, i-a ajutat ca încă din viaţa pământească să se ridice mai presus de moarte, nemaitemându-se de ea şi aşteptând-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos.

Recapitularea

După credinţa creştină învăţătura despre moarte are următoarele coordonate:

  • Este urmarea păcatului, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23);
  • Marchează sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul celei veşnice;
  • Moartea este iminentă;
  • Prin suflet omul este nemuritor.

Sfârşitul lumii are câteva semne distincte, semne revelate nouă pentru a ne putea da seama ca se apropie vremea ca Fiului Omului să vină şi totodată ne înseamnă să ne pregătim pentru întâmpinarea Domnului. Aceste semne vor sluji celor credincioşi şi vor demonstra că tot ce a spus Hristos despre a doua Sa venire se va întâmpla întocmai. Dar oare care sunt aceste semne premergătoare Parusiei? Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.

a) Înmulţirea ereticilor. Este primul semn al apropierii celei de a doua veniri a lui Hristos, iar acest lucru a fost anunţat de Hristos prin cuvintele: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5). Aceşti eretici au apărut încă din primele secole creştine, dar Sf. Chiril ne îndeamnă să stăm tari în credinţă, căci vor apărea şi mai mulţi, iar astăzi există suntem martori la o invazie a sectelor.

b) Înmulţirea războaielor şi a vărsării de sânge. În decursul istoriei, omenirea s-a confruntat mereu cu războaie şi conflagraţii. Războiul este întotdeauna cauza suferinţelor, pe care Hristos le numeşte “începutul durerilor” (Matei 24,6-8), dar nu ele sunt sfârşitul, ceea ce demonstrează încă o dată că sfârşitul nu se identifică cu distrugerea, ci cu scopul pentru care Dumnezeu a zidit lumea.

c) Prigonirea creştinilor. Această prigonire a creştinilor a fost prevestită de Iisus în mai multe locuri: “ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, ducându-vă prinşi în sinagogi şi în temniţe, şi vă vor duce la împăraţi şi la dregători, din pricina numelui Meu.” (Luca 21, 12), dar tot El ne îndeamnă la stăruinţă: “Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdare veţi dobândi sufletele voastre.”.

d) Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. Între profeţiile făcute de Mântuitorul cu privire la sfârşitul lumii este şi aceasta: “Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Mt 24, 14). Din această profeţie nu rezultă că Evanghelia va fi primită de toate popoarele, de asemenea nici faptul ca sfârşitul va veni îndată ce Evanghelia va fi propovăduita la toată lumea. Aşadar, esenţialul este că la toate popoarele din lumea întreagă, indiferent de mulţimea lor şi de locul în care trăiesc, să se fi vestit Evanghelia prin propovăduitori, indiferent dacă ea va fi primită sau nu.

e) Slăbirea credinţei şi înmulţirea fărădelegilor. Hristos ne spune că va veni timpul când fărădelegea va fi la loc de cinste, iar răufăcătorii vor fi lăudaţi, fiind semnalat faptul că fărădelegea va lua locul virtuţii: “atunci veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt” (Marcu 13,14).

f) Întoarcerea poporului lui Israel la Mântuitorul Hristos. Însuşi Mântuitorul deplânge starea deplorabilă în care a ajuns poporul lui Iahve, şi îi mustră pentru că, deşi au primit din gura profeţilor cunoştiinţa celor viitoare, nu au crezut, ci chiar mai mult, ei şi-au luat vina răstignirii Mântuitorului asupra lor: “Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Matei 27,25). Dar pe lângă toate astea, Dumnezeu aşteaptă întoarcerea poporului ales pe calea adevăratei credinţe, zdrobind împietrirea inimii lor, “pentru că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul păgânilor. Şi astfel, întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul” (Romani 11, 25-29).

g) Venirea lui Antihrist. Numele de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui Hristos. El se referă fie la duşmanii lui Hristos in general, fie la o persoană anume, diavolul, sau o unealta a sa, un trimis al Satanei, spre a-L combate pe Hristos, şi care-i va atrage la rătăcire pe mulţi. Puterea lui însă va înceta la venirea Domnului. Sfântul Apostol Ioan zice: “Copii, este ceasul de pe urma, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2, 18).

Asocierea

Prin cuvintele “să judece viii şi morţii…” observăm că “Fiul lui Omului este şi Judecătorul lumii”. În momentul judecaţii particulare, credincioşii nu sunt în măsură sa cunoască urmările pe care, după moartea lor, vorbele şi faptele lor le vor avea asupra foştilor lor contemporani şi uneori chiar asupra generaţiilor viitoare. În afara de acesta, sentinţa data acum afectează doar starea sufletului, deşi acesta a săvârşit binele si răul dimpreună cu trupul. Fiind incompletă, judecata particulara nu poate avea decât un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, în virtutea dreptăţii Sale, a rânduit ca îndata după învierea morţilor să se facă o nouă judecată şi ca aceasta să aibă caracter universal, solemn, public şi definitiv.

Judecata universală va cuprinde întreaga lume având caracter solemn, fiind făcută de Mântuitorul Hristos înconjurat de Sfinţii Săi apostoli şi îngeri în mod public. Cei găsiţi vinovaţi vor fi trecuti într-o stare veşnică de remuşcări, ruşine şi chinuri, consecinţă a îndepărtării lor de la faţa lui Dumnezeu (I Tes. I, 6; II Tes. I, 8),  iar cei mântuiţi vor fi trecuţi într-o stare veşnică de pace, cinste şi fericire, consecinţă a “vederii lui Dumnezeu faţă către faţă” şi a împărtăşirii cu slava Sa (I Tes. I, 7; II Tim, IV, 8).

A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.Sfârşitul tuturor este Dumnezeu precum un hotar nesfârşit al celor ce sunt. Noi mărturisim că Dumnezeu va împărăţi împreună cu drepţii Săi în veci şi credem cu tărie că nu toate vor pieri, ci mai degrabă se vor schimba, se vor hristoformiza. Potrivit Sfântului Andrei, Apocalipsa este ca o manifstare a tainelor ascunse văzute de gândul curat, fie prin vise sfinte, fie prin iluminare, atunci cand omul este treaz. Apocalipsa lui Ioan revelează cu precădere “măreţia Dumnezeirii lui Hristos”.

Generalizarea

În unele cercuri creştine din primele secole s-a ivit credinţa că sfârşitul lumii, învierea tuturor morţilor şi judecata de apoi vor fi precedate de o înviere trupească a sfinţilor, de o judecată a păcătoşilor aflaţi în viaţă si de o împărăţie glorioasă a lui Hristos, împreună cu sfinţii Săi, pe pământ. Pentru sprijinirea acestei credinţe, s-a recurs la interpretarea literală a vedeniei descrise simbolic în Apocalipsă (20, 1-5), unde, după opinia unora, se afirmă că trebuie să ne aşteptăm, pentru o perioadă de o mie de ani, la o noua eră mesianică pe pământ. Adepţii acestei credinţe au fost numiţi hiliaşti (in răsărit) sau milenişiti (in apus). După felul cum îşi închipuiau fericirea mesianică pe care o aşteptau, ei erau de daoua feluri: unii, trupeşti – printre care se numărau cerintienii şi ebioniţii – care credeau că, in presupusul mileniu mesianic, cei aleşi se vor bucura în voie de satisfacerea tuturor poftelor trupeşti; şi alţii, cei spirituali, credeau că fericirea va consta din dreptate, pace şi alte bunuri morale.

Hiliasmul de sens trupesc a dispărut odată cu erezia cerintiană şi cea ebionită. Hiliasmul de nuanţă spirituală a avut o existenţă ceva mai lungă, dar n-a izbutit niciodată să se impună atenţiei generale. Deşi a avut câţiva susţinători de vază – cum au fost Popias de Ierapole, Sfintul Justin Martirul si Filosoful, Sfintul Irineu, Tertulian, Sfintul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactanţiu, Victoriu de Pittavi, Sulpiciu Sever, Metodiu de Olimp – si cu toate ca n-a fost condamnată în mod oficial de Biserică, şi această formă de hiliasm a rămas încetul cu încetul fără adepţi şi apoi a fost dată uitarii. La dispariţia hiliasmului au contribuit mai ales Origen şi Dionisie de Alexandria, în răsărit şi Fer. Augustin, în apus.

În încheiere trebuie să reţinem că “Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33, 11). Pe cel care se pocăieşte cu lacrimi îl iartă aşa cum spune profetul: „ dacă te întorci către mine cu lacrimi vei fi mântuit” (Isaia 45, 22), iar pe cel care nu-L ascultă îl va păstra pentru judecata Înţelepciunii: „ pentru că aţi lepădat toate sfaturile Mele şi aţi râs de mustrările Mele, de aceea şi Eu voi râde de pieirea voastră “ (Pilde I, 24-25) sau precum se pronunţă Domnul: „ duceţi-vă de la mine, în focul care este gătit diavolilor şi îngerilor răi ” (Matei 25, 41). Deci să stăm treji în credinţă şi să ţinem lumina mereu aprinsă sub obroc, pentru a ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, făcându-ne împreună moşteniori cu El ai Împărăţiei Cerurilor. Amin!

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IMBOR, Bucureşti, 2013;
  2. Ivan, Pr. Adrian. Crezul ortodox în 12 cateheze, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015;
  3. Lossky, Vladimir. Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia, Bucureşti, 1994;
  4. Nellas, Panayotis. Omul – animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999;
  5. Popa, Pof. Univ. Dr. Irineu. Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010;
  6. Rămureanu, Pr. Prof. Dr.  Ioan. Istoria Bisericească Universală, Editura IBMOR, Bucureşti, 2004;
  7. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura IMBOR, Bucureşti, 2003;
  8. Vlachos, Arhim. Hierotheos. Predici la marile sărbători, trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală

Ahp @ februarie 21, 2018