Ultimele Articole

17.05.2016 – In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă

05.05.2016 – Paralelă între Rugăciunea din Grădina Ghetsimani și Rugăciunea Domnească

05.05.2016 – Sub bolta de piatră

22.04.2016 – Istorie, tradiţie şi cultură pe malul Dunării, la Calafat: Moştenirea familiei Theodoru

17.05.2016 – In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă

Postat in: Biografii Luminoase | ...

Mitropolitul de veşnică pomenire Nestor Vornicescu (1 octombrie 1927Lozovajudețul Lăpușna, azi Republica Moldova – d. 17 mai 2000)a avut pentru românii din jurul ţării sau pentru cei din diasporă o atitudine pozitivă şi activă, explicabilă şi pentru faptul că originea sa este dintr-o provincie ocupată de bolşevismul sovietic. Ca teolog, îl interesau, în principal, relaţiile interortodoxe privite istoric, ajungând la concluzia că şi în condiţii vitrege au existat „fapte de iubire frăţească şi de solidaritate, acte cu semnificaţie profund creştină”.

În acest sens, Nestor Vornicescu a elaborat un studiu, „Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă”, publicat în volumul „Contribuţii aduse de slujitori bisericeşti pentru Independenţa de Stat a României, în anii 1877-1878” (Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1978). Este vorba despre finalizarea şi sfinţirea bisericii de la Poradim (Bulgaria) de către români. Lucrarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care se remarcă erudiţia şi acribia sa ştiinţifică, are ca obiect de studiu ctitorirea de către români a bisericii ortodoxe din localitatea Poradim din Bulgaria, astfel încât comunicarea noastră se bazează, în principal, pe această carte.

Lupta de păstrare a credinţei şi identităţii naţionale

Nestor Vornicescu numeşte această zidire bisericească un act şi un fapt pilduitor de întrajutorare ortodoxă, în condiţii istorice şi politice deosebit de delicate, sprijin spiritual şi material manifestat „totdeauna atunci când creştinătatea din această zonă a Europei a trecut prin grele impasuri” datorate politicii otomane de nesocotire a drepturilor ginţilor la săvârşirea serviciului divin în limba maternă, a tendinţei specifice oricărui imperiu, de deznaţionalizare forţată a etniilor prin desfiinţarea totală a organizării vieţii creştine a popoarelor subjugate.
Se cunoaşte faptul că, sub Imperiul Otoman, popoarele creştine din Balcani n-aveau dreptul la locaşuri sfinte, iar bisericile existente, puţine la număr, au fost transformate în moschei, aşa cum s-a întâmplat şi cu ctitoria lui Ion Asan de la Târnovo, datând din secolul al XIII-lea. Spre a asculta cuvântul lui Dumnezeu în limba lor şi pentru închinare, creştinii sud-dunăreni au „inventat” şi alte forme de rezistenţă prin credinţă: au construit biserici pe jumătate în pământ pentru a nu atrage atenţia, cazul bisericii din Bela din Bulgaria, unde a stat ţarul rus Alexandru, în 1878. Alteori, bisericile aveau în loc de clopote, interzise de otomani, ceasornice pe turnurile de piatră, care vesteau ora închinăciunii pentru musulmani. Au existat şi licăriri de speranţă pentru creştinii ortodocşi din spaţiul bulgar. Sultanul Abdul Mejid a semnat, în 1839, o dispoziţie pentru exercitarea liberă a cultului ortodox, întărită în 1839 prin decretul „Hati Humaium”, dar în general ortodocşii au fost, în continuare, persecutaţi.

„Otomanii întrebuinţau, afirmă Nestor Vornicescu, toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul în teritoriile pe care le aveau sub suveranitate sau în stăpânire directă, urmărind [...], odată cu distrugerea fiinţei naţionale, a tradiţiilor acestor popoare, considerând că astfel vor fi constrânse să-şi uite şi sfânta credinţă ortodoxă a strămoşilor.”

Pilda bisericii din Poradim, Bulgaria

Cu atât mai mult merită apreciată fapta de întrajutorare ortodoxă, cum o numeşte Nestor Vornicescu, adică a bisericii din Poradim, sat din Bulgaria aşezat între Plevna şi Griviţa. Aici, la Poradim, se afla cartierul general al domnitorului Carol I, care a avut, alături de comandanţii oştirii române, un rol determinant în câştigarea războiului şi eliberarea popoarelor balcanice. În Memoriile sale, domnitorul român consemnează dorinţa locuitorilor bulgari de a se elibera, precum şi bunăvoinţa acestora pentru armata română, preotul bulgar din Poradim fiind interpretul şi omul de legătură dintre cartierul general român şi populaţia bulgară, preot distins după război de autorităţile româneşti cu decoraţii (decorat fiind şi primarul din Poradim).

Mărturii în acest sens au lăsat posterităţii şi alţi participanţi la război. Veteranul Ştefan Georgescu scrie că ostaşii români „pretutindeni erau întâmpinaţi cu bucurie, localnicii primindu-i ca pe liberatorii lor”. Colonelul I. Manolescu afirmă că localnicii bulgari, îmbrăcaţi sărbătoreşte, îi primeau cu flori pe aliaţi (români şi ruşi), în frunte cu preoţii bulgari şi autorităţile administrative, mulţi dintre preoţii ortodocşi bulgari înrolându-se voluntar pentru eliberarea ţării lor. Alţi tineri bulgari s-au instruit în Principatele Române pentru a participa la războiul din 1877-1878. Cu prilejul primirii drapelului de luptă la Ploieşti, un veteran bulgar, Teco Petcov, le-a urat „să treacă acest drapel prin întregul pământ [...], să fugă din faţa lui păgânii, răul şi necinstea şi să se intoneze pacea, libertatea şi bunăstarea”.

Pentru terminarea zidirii bisericii, domnitorul Carol I a dispus aducerea din Principate a meseriaşilor zidari, tâmplari, dar şi pictori şi, astfel, în numai o lună, în septembrie 1877, s-a terminat zidirea, tencuirea şi zugrăveala bisericii, în condiţiile de război. Urma ca sfinţirea bisericii să aibă loc la 2 octombrie 1877, de un sobor de preoţi ortodocşi români, în frunte cu Episcopul Râmnicului – Noul Severin, Atanasie Stoenescu, cu binecuvântarea Mitropolitului Primat Calinic Miclescu. Protoiereul Teleormanului, Ioan Sachelarie, a primit de la Episcopul Atanasie Stoenescu o telegramă, la 29 septembrie 1877, prin care îi comunică faptul că „azi, cu ajutorul Domnului, plec din Craiova a merge la Poradim, prin Turnu Măgurele, pentru sfinţirea unei biserici”. Însuşi Mitropolitul Primat îi telegrafiază protoiereului: „Ordonăm Cucerniciei Tale a te pune la dispoziţia fratelui Episcop de Râmnic şi a-l însoţi în călătorie la Poradim”.

Sfinţirea bisericii din Poradim nu s-a putut realiza pe 2 octombrie 1877, întrucât Episcopul Atanasie „a întâmpinat anevoinţă la transport”: ploile abundente şi lapoviţa cu zăpadă căzute timp de două săptămâni au făcut ca Dunărea să distrugă 32 de pontoane ale podului de la Turnu Măgurele. Restabilit podul, pe 7 octombrie 1877, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române trece în Bulgaria, iar la 9 octombrie 1877 are loc sfinţirea bisericii din Poradim. La eveniment au participat „preoţii militari ai regimentelor”, ostaşi români şi ruşi, localnici ortodocşi din Poradim şi din statele învecinate. Evenimentul a fost unul remarcabil şi remarcat în presa vremii. Chiar a doua zi după sfinţire, Mitropolitul Primat Calinic este înştiinţat, printr-o telegramă, trimisă chiar din Poradim, despre desfăşurarea ceremoniei religioase: „Ieri, cu ajutorul Celui Prea Înalt, a avut loc sfinţirea bisericii de aici din Poradim, în prezenţa (…) obştei acestui sat. Hramul s-a hotărât a fi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Cu această ocazie s-au ridicat rugăciuni către Cel Atotputernic ca să ajute şi să protejeze oştirile ruso-române ­d’inaintea Plevnei. Sfinţia Sa Protopopul din Turnu Măgurele a săvârşit sfinţirea”.

Biserica de la Poradim a fost înzestrată de români şi cu un clopot. Toţi cei care vorbesc în lucrările ce ne-au lăsat despre ziua de 9 octombrie – Poradim subliniază semnificaţia acestui dar: „Până la acea dată nici un sat bulgar nu avea voie să aibă clopot la biserică, şi, în acea zi, pentru întâia oară după veacuri de tăcere, creştinii din localitate şi din împrejurimi au auzit sunetul sonor al clopotului, ca un glas al dezrobirii ţării lor”.

Dragostea românilor pentru fraţii creştini de la sud de Dunăre

Această întrajutorare ortodoxă românească, la care face referire Mitropolitul Nestor Vornicescu, s-a desfăşurat de-a lungul istoriei, Biserica noastră strămoşească donând locuitorilor din sudul Dunării bani, ceară, alimente, reparând, restaurând şi înzestrând cu cărţi şi odoare bisericeşti locaşurile sfinte. Neagoe Basarab ctitoreşte biserica Mănăstirii din Oriahoviţa, la fel fac Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Mitropolitul Ungrovlahiei, Ştefan, zideşte şi zugrăveşte, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Biserica „Sfântul Pantelimon” din Vidin şi Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şistov. Şi exemplele ar putea continua.

Sunt acte şi fapte de întrajutorare bisericească recunoscute ca atare de intelectualii şi ierarhii oneşti din ţara vecină. Climent al Târnovei mărturisea: „România a arătat filantropie şi ospitalitate în diferite împrejurări critice ale poporului nostru şi a arătat sentimente de compătimire pentru nenorocirile şi suferinţele lui, pe care le-a pătimit sub dominaţia turcească”.

Terminarea zidirii şi a picturii, sfinţirea bisericii din satul bulgar Poradim de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, cu sprijinul şi concursul oştirii române, a comandamentului acesteia, în frunte cu domnul Carol I, demonstrează necesitatea solidarităţii creştine ortodoxe chiar şi în condiţii vitrege, sprijinul moral şi material al autorităţilor religioase şi politice româneşti pentru fraţii de sânge sau întru Hristos din sudul Dunării, spiritul de autentică frăţietate şi toleranţă religioasă, de întrajutorare ortodoxă a românilor de-a lungul vremurilor, de la începutul istoriei şi până în zilele noastre, în condiţiile integrării împreună în UE.

Dr. Tudor Nedelcea

Ahp @ mai 17, 2016

05.05.2016 – Paralelă între Rugăciunea din Grădina Ghetsimani și Rugăciunea Domnească

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Prof. Alexandru Gheorghe Vanciu

Omul a fost creat o ființă care să trăiască în comuniune, după modelul treimic. Omul trebuind să trăiască întreaga viață în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Această legătură dintre om și Creator realizându-se prin rugăciune și manifestarea sentimentului de iubire: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca X, 27), căci în această poruncă se cuprinde toată legea și proorocii.

Acest sentiment al iubirii omul îl poate învăța de la Dumnezeu care și-a manifestat iubirea față de el încă de la creare. Omul a fost creat, prin sfatul treimic, la finalul genezei ca „după cum atunci când un împărat urmează să vină într-un oraș este nevoie să mearga înainte însoțitorii și toți ceilalți, ca să pregătească palatul împărătesc și așa intră împăratul în palat, în acelaș chip și acum. Vrînd Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat și stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuință frumoasă, lumea” (1). Însă Dumnezeu i-a arătat mai multă dragoste prin faptul că, după ce l-a creat din țărână și a „suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere I, 7), i-a zidit Dumnezeu o „grădină în Eden spre răsărit” (Facere II, 8 ) și aici a poruncit să trăiască omul. Aici de multă cinste s-a împărtășit omul „pentru ca și vederea raiului și petrecerea acolo să-i pricinuiască multă plăcere și să-l îndemne să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-I fie recunoscător” pentru binefacerile pe care le primise fără a se osteni în vreun fel (2).

Însă omul nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu, ci s-a lăsat condus de îndemnul diavolului care luase înfățișarea șarpelui șarpelui – acesta fiind cel mai înțelept animal. Consecința acestei neascultări a fost pierderea slavei divine care îi acoperea, căci dacă înainte de cădere erau „goi și nu se rușinau” ( Facere II , 25 ), acum se sfiau și se ascundeau, motiv pentru care și-au cusut frunze ca îmbrăcăminte. Cea de-a doua consecință a fost cea vestită de Domnul, adică moartea, însă nu una moarte sufletească ci una trupească. Acest lucru se datorează faptului că sufletul este de origine divină, iar diavolului nu i-a fost îngăduit să se apropie de el, cu toate că și latura spirituală a vătămat. Acest fapt ni-l descoperă Mântuitorul prin pilda samarineanului milostiv, în care ne este descrisă starea omului căzut între tâlhari „lăsându-l aproape mort” (Luca X, 30)

Faptul că omul nu a pierdut comuniunea cu Dumnezeu după căderea în păcat, ci a rămas supus voii Sale, ne este arătat foarte clar în două pasaje scripturistice. În primul rând, putem vorbii de momentul când Fecioara Maria a primit de la arhanghelul Gavriil vestea unei nașteri supranaturale fără participarea părții bărbătești. Între aceasta și strămoasa Eva se poate face o paralelă căci „i-a zis Evei Domnul că în scârbe va naște fii, dezleagă această scârbă bucuria care o aduce fecioarei Îngerul zicând: „Bucură-te cea plină de dar dăruită”. Și fiindcă Eva a fost blestemat de către Dumnezeu, Maicii Domnului i se zice „Blagoslovită”, adica „cea lăudată”(3), fericită că avea să devină vas ales în care va sălăjlui Dumnezeu. Deși aceasta s-a arătat îndoielnică la început, întrebându-se : „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca I, 34). Acest fapt însă nu se datorează necredinței, ci mai degrabă faptului că niciodată în istoria lumii nu se mai întâmplase o astfel de minune, ca o fecioară să zămislească,  motiv pentru care îngerul nu a pedepsit-o precum făcuse cu proorocul Zaharia. Cu toată nedumerirea fecioarei însă, la finalul discuției dintre ea și arhistrateg, femeia a răspuns: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38) sau cu alte cuvinte „fie voia Ta”, arătându-se supusă întru totul și încredințându-și viața voinței lui Dumnezeu. Sfântul Teofilact a tâlcuit acest verset și a zis despre fecioară: „Panaghidă sunt de zugravit, ceea ce voiește Zogravul să zugravească, ceea ce voiește, facă Domnul, întrucât și ce mi-a zis mai înainte:„Cum va fi aceasta”, nu a fost a necredinței, ci a poftirii de a învăța chipul săvârșirii”(4).

Iar cel de-al doilea moment este legat de persoana Mântuitorului Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Acesta fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, pe întreaga perioadă a activității Sale pe pământ, s-a supus voii Tatălui. Acest fapt îl evidențiază de mai multe ori Sfintele Evanghelii, însă într-un mod mult mai evident în rugăciunea Tatăl nostru și rugăciunea din Grădina Ghețimani. Primul eveniment este redat de evangheliștii Matei (cap. VI) și Luca (capitolul XI), atunci când Mântuitorul Iisus Hristos îi învață pe ucenici cum să se roage. Una dintre cererile acestei rugăciuni adresată Tatălui ceresc fiind „Facă-se voia Ta”, adică a Tatălui. O exemplificare concretă a acestei solicitări este momentul rugăciunii din grădina Ghețimani, redat de primii trei evangheliști.

În ceea ce privește rugăciunea „Tatăl nostru”, cei doi evangheliști o redau în momente și în moduri diferite. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul VI, 9 plasează acest moment imediat după rostirea predicii de pe munte când Iisus Hristos le mai dă câteva sfaturi despre milostenie, rugăciune și post. Spre deosebire de acesta Sfântul Luca o redă după trimiterea celor șaptezeci și doi de ucenici „în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină”( Luca X, 1) și poposirea în casa Martei și a Mariei. Acestă întâmplare s-a petrecut „pe când Se ruga Iisus într-un loc. Cînd a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne , învață-ne să ne rugăm, cum a învațat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca XI, 1).

Această diferență de timp dar și a formei textului i-a făcut pe comentatorii biblici să își formeze două păreri: prima care spune că Mântuitorul ar fi rostit această rugăciune de două ori în împrejurări diferite, iar cea de-a doua că ar fi fost predicată o singură dată și numai relatarea ei este diferit făcută de cei doi evangheliști. Dintre aceștia, biblistul Klei susține varianta Sfântului Luca ca fiind corectă căci zice: „dacă le-a spus-o Iisus Ucenicilor cu ocazia predicii depe munte, atunci cererea ucenicului, redată la Luca XI, 1, este nejustificată… La Luca vorbește despre originalitate chiar scurtimea  caracteristică a ei, contrar amblului dela Matei. Și această temelie istorică, pe care rugăciunea o are la Luca, este și mai sigură, pentrucă este firesc să pue în gura Mântuitorului un model de rugăciune mai scurtă, deoarece în Predica depe munte tocmai o astfel de recomandare se face”, iar în concluzia acestor idei afirmă: „Întâi nu este precizat că ucenicul, a fost unul dintre cei cari ascultaseră și Predica depe munte. Deasemenea chiar admisă această ipoteză, pentrucare dealtfel nu se întrevede nici o dovadă… se poate ca ei înșiși no țineau ca atare și așa folosiră ocazia menționată de Luca, un tânăr să roage pe Iisus să le de-a model de rugăciune și Iisus a putut să repete, în părțile ei esențiale, aceeaș rugăciune”(5).  Alți comentatori susțin varianta redată de Evanghelistul Matei ca fiind mai exactă și completă. Între cei ce promovează acestă variantă se numără Bleek, Olshausen, Neander și Goder. Susținând textul rugăciunii din Evanghelia după Matei, Lagrange afirmă că acest text este primul întrucât „toate liturghiile, chiar și cea mai veche (aceea a „învățăturii celor doisprezece Apostoli”, care datează din secolul al II-lea), au forma sfântului Matei”(6). Această variantă a fost păstrată în cultul bisericii dreptmăritoare până în prezent, însă, a fost cu neputință comentatorilor biblici să ajungă la o concluzie comună. Mai trebuie precizat că Sfântul Evanghelist Matei a făcut parte dintre ucenicii Mântuitorului și datorită acestui fapt a putut asculta direct cuvintele Acestuia, spre de Sfântul Evanghelist Luca cea fost discipol al ucenicilor Învățătorului.

În ceea ce privește versetul „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, nu este nici o diferență între cei doi evangheliști. Acestă propoziție face parte din gruparea de cereri cuprinsă în rugăciunea domnească, aflându-se în legătură cu adresarea directă: „Tatăl nostru Carele ești în ceruri”, cu alte cuvinte omul cere Tatălui ceresc să își petreacă această viață după voia Sa, asemănându-se îngerilor.  Conform tâlcuirii lui Eutimie Zigabinos, expresia „Tatăl nostru” se referă deopotrivă și la Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh „ca creator, ca tutore, ca pregânditor și învățător”, putând a se „referi la fiecare din acestea separat și în comun, la una Dumnezeire care este în toate acestea”(7).

Revenind la expresia „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, aceasta face referire la un cer spiritual redat de cele mai multe ori în Scriptură prin pluralul „ceruri”. Această lume imaterială este populată de îngeri, ființe raționale netrupești create de Dumnezeu înainte de lumea materială. Iar aceste ființe „se caracteizează printro totală și superbă supunere față de Creatorul lor, pe Care neîncetat Îl laudă și pe care Îl slujesc în misiunile speciale primite de la El. Ei însumează etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu”(8). Îngerii însă sunt superiori omului prin faptul că ei nu dețin trup și sunt lipsiți de partea poftitoare, precum și de iuțimea sufletului pe care omul le deține. Acest lucru îl afirmă și Sfântul Maxim Mărturisitorul care zice că „ în îngeri nu se află pofta ce slăbește vigoarea minții prin plăcere, nici iuțimea ce se înfurie și latră fără cuviință la cei înrudiți, ci numai rațiunea care duce în chip firesc spre prima rațiune pe cei raționali”(9). Superioritatea îngerilor față de om o afirmă și Scriptura atunci când zice:„ l-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri” (Evrei II, 7).

Această stare trebuie să o dobândescă și omul, adică a se asemăna îngerilor și să își pună toate puterile cu care a fost înzestrat spre a câstiga această stare. Căci omul fiind creat bun nici o putere a sa nu i-a fost dată spre a cădea, ci spre a-l ajuta să se ridice. Rațiunea i-a fost dată astfe,l pentru a înțelege și a-L putea căuta pe Dumnezeu, căci „cel ce aduce lui Dumnezeu închinare în chip tainic, numai prin facultatea rațiunii, despărțită de poftă și de iuțime împlinește voia lui Dumnezeu”(10). Însă și celelalte două facultăți ale sufletului, adică pofta și iuțimea, au un rol important pentru dobândirea viețuirii în comuniune cu Dumnezeu, dacă sunt întrebuințate spre acest scop. Astfel cu partea poftitoare a fost înzestrat omul pentru a-și dori acestă evoluție, iar iuțimea sufletului pentru a putea să lupte și să câștige starea de fericire. De remarcat sunt verbele care folosite la modul imperativ, au sensul modului optativ, exprimând astfel o dorință a omului, iar nu o poruncă.

Astfel ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos să cerem prin această rugăciune, anume stare de extremă fericire în care a viețuit omul la început în rai. Căci voia lui Dumnezeu este împlinirea poruncilor. Cererea „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” este strâns legată de cea dinaintea ei, anume „Vie împărăția Ta”, pe care Eutimie Zigabinos în comentariului său le tâlcuiește astfel: „ În împărăția dumnezeească pe pământ , totul se îndrumează și execută după voea înțeleaptă și sfântă a Dumnezeirii. Preocupanții tuturor timpurilor, idealiști și interesați, pentru îndrumarea unei noi ordini sociale în omenire, neglijează mai totdeauna elementele cele mai firești și deci cele mai fericite pentru viața societății date de Iisus, cel ce a venit în lume, a învățat și sa sacrificat pe sine, tocmai pentruca lumea  viață să aibă”(11), căci doar prin aceste lucruri este posibil ca societatea să scape de greșelile care o fac să ducă o viață cu greutăți.

Cu toate acestea cel mai bine se reflectă această cerere în persoana Mântuitorului Iisus Hristos care pe întrega durată a activității Sale pe pământ s-a preocupat de împlinirea voii lui Dumnezeu, precum zice Scriptură: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce ma trimis” (Ioan V, 30) sau la fântâna lui Iacob unde afirmă că „Mâncarea Mea este să fac voia celui ce Ma trimis”(Ioan IV, 34). Din aceste cuvinte reiese faptul că Iisus Hristos în întreaga sa viață pământească a împlinit, voia lui Dumnezeu, care nu era diferită de voia Sa: „Iisus-omul Își pune de acord propria-i voință cu aceea a Tatălui chiar și în momentul extrem când, în noaptea din grădina Ghetsimani, are în față spectrul paharului crâncen al chinurilor pe cruce: Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Pentru ca, imediat, să-și revină și să exclame: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu (Matei XXVI, 39)”(12).Acest moment al rugăciunii din grădina Ghetsimani se petrece după ce Iisus servise Cina împreună cu ucenicii în seara dinainea zilei Azimelor și reprezintă momentul cel mai clar al ascultării omului de Dumnezeu. Rugăciunea este redată de primii trei evangheliști, Sfântul Ioan relatând doar locul unde a mers Iisus în noaptea aceea: „Iisus a iesit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El și ucenicii Săi” (Ioan XVIII, 1). Ceilalți evangheliști precizează că acest loc se afla poalele Muntelui Măslinilor: „au ieșit la Muntele Măslinilor… și au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani” (Marcu XIV, 26-32). Această grădină era una de măslini al cărei nume se traduce „teasc de măsline”.

Mântuitorul a ales acest loc întrucât că a dorit de bunăvoie să vină la patimă, fiindcă aceasta era voia Tatălui de a mântui lumea pe care a iubit-o atât de mult încât „ pe Fiul Său la dat ca cel ce crede să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16) Aceeași idee reiese și din versetul următor: „Iar Iuda vânzătorul cunoștea acest loc, pentru că adesea Iisus și ucenicii Săi se adunau acolo”(Ioan XVIII, 2). Din versetul de mai sus se poate observa că Iisus nu s-a lăsat căutat, ci a ales un loc pe care vânzătorul îl cunoștea, știind cele ce aveau să se întâmple.

Mântuitorul nu este însoțit în grădină decât de cei trei ucenici care participaseră și la schimbarea Sa la față din muntele Tabor: „luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu” (Matei XXVI, 37). Iisus Hristos i-a ales pe aceștia trei datorită faptului că ei cunoscuseră slava Lui și fuseseră încredințați că nu era doar om. Starea de teamă pe care o manifesta Hristos în acele momente este o trăire a firii umane și ne este redată de toți cei trei evangheliști în mod clar prin cuvintele: „a început a Se întrista  și a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este  sufletul Meu  până la moarte” (Matei XXVI, 37-38); „a început a Se tulbura și a se mâhni” (Marcu XIV, 33). Sfântul Luca, în schimb fiind doctor, vine cu o descriere a acestei trăiri mult mai precisă: „Iar El fiind în chin de moarte mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut  ca picăturile de sânge care picurau pe pământ” (Luca XXII, 44). Această stare este una reală, ea poarta numele de hematridesa, fenomen care „se produce în condiții cu totul speciale: o mare slăbiciune fizică, însoțită de o zguduire sufletească, drept urmare a unui emoții adânci, a unei frici mari. Fenomenul constă într-o dilatație intensă a vaselor capilare, dilatație care produce hemoragie. Sângele se amestecă cu sudoarea și acesta este amestecul care iese prin piele, se adună și se prelinge pe tot corpul, în cantitate suficientă, ca să curgă și să cadă pe pământ”(13).

Cât privește rugăciunea rostită către Tatăl: „Părinte dacă voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca XXII, 42), ea este relatată în primele trei evanghelii în mod asemănător. Rugăciunea continuă să ne adeverească faptul că Hristos a fost om cu adevărat, lăsând firea umană să își manifeste starea firească, întrucât era normal ca omul să își dorească viața. De aceea și cere Tatălui „să treacă de la Mine acest pahar”, adică dacă Îi este voia să rânduiască să fie înlăturătă patima, căci la El toate cum sunt cu putință precum relatează Sfântul Evanghelist Marcu: „Avva Părinte, toate sunt ție cu putință” (Marcu XIV, 36 ). Mai departe vedem deplina supunere a omului și manifestarea celor două firi căci zice: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Acest lucru Sfântul Teofilact îl tâlcuiește astfel: „Căci două firi având Cel Unul Hristos, avea cu adevărăt și firești voințe, adică pe cea dumnezeiască și pe cea omenească. Deci voia firea cea omenească să trăiască, întrucât este lucru firesc; apoi, urmând firii celei dumnezeiești, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască – și este deobște a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh – , a primit moartea”(14). Mântuitorul pune în practică ceea ce îi învățase înainte pe ucenici în rugăciunea domnească, căci aceste cuvinte sunt identice cu „Facă-se voia Ta”. Pe de altă parte toate sunt îngăduite și „pentru ca să nu-L cunoască diavolul și să sară asupra Lui- ca asupra unui simplu om – să-l omoare pe El, și astfel să se zdrobească diavolul”(15).

Între Evanghelia după Matei și cea după Marcu, cu toate că par a fi asemănătoare totuși între ele există anumite discrepanță. În Evanghelia după Marcu „rugăciunea Sa, Iisus folosește alocuțiunea aramaică <<abba>> (14, 36), fără a-și introduce cererea sa prin <<dacă este posibil>> (ca în Matei 26, 39), ci prin certitudinea <<toate sunt cu putință Ție>>, și, în sfârșit, folosind cuvântul <<ωρα – ceasul>>”(16). Această rugăciune este rostită de Mântuitorul Iisus de trei ori, din înformațiile din Evanghelia după Matei(17), arătând astfel adevărul și încredințare. Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să privegheze pentru a nu cădea în ispită „căci duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), cunoscând slăbiciunea umană. Acestă frază este singura în care întâlnim antiteza dintre duh-trup/carne, nu cu înțeles platonic, ci cu sensul luptei morale și eshatologice dinlăuntrul omului.

Concluzii

Omul încununează întrega creație, bucurându-se de multă cinste și dragoste din partea lui Dumnezeu. Însă nu a putut să rămână în starea de ascultare față de Creator și a pierdut starea de slavă fiind pedepsit cu moartea trupească. Cu toată această vătămare suferită, omul, nu s-a depărtat definitiv de Dumnezeu, ci a rămas în el o legătură cu Acesta. Această relație este sufletul, care are o origine divină.

Acest este dovedit foarte clar în persoana Maicii Domnului care în momentul vestirii nașterii, cu poate că nu putea înțelege marea taină a nașterii unui prunc din fecioară, a fost deplin supusă voii lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38). Apoi model de ascultare este Mântuitorul Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Rugăciunea din grădina Ghetsimani reprezintă o exemplu clar a învățăturii cuprinsă în rugăciunea domnească, întâmplare rela1tată de toți evangheliștii cu mici diferențe. În acest moment din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos se poate observa clar firea Sa omenească, făptul că Logosul divin s-a făcut cu adevărat om.

Note bibliografice

1Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere I Omilia VIII, PSB 21, EIBMBOR, p.100.

2 Idem, Omila XIII, p. 152.

3 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfinței Evanghelii de la Matei, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 29.

4 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…, p.33.

5 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, Comentarul Sfintei Evanghelii după Matei de Eutimie Zigabinos volumul I, Tiparul tipografiei Cozia a Sfintei Episcopii, Râmnicul Vâlcii 1931, pp. 247-148.

6 Ibidem.

7 Ibidem, p. 241.

8 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției, o însoțire litugică pentru preoți și mireni, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007, p.227.

9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2010, p. 40.

10 Ibidem.

11 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, op.cit., p. 252.

12 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, op.cit., p. 228.

13 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 312.

14 Ibidem.

15 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…,p.396

16 Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopolos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, editura Bizantină, București 2001, p. 340.

17 Aceeaș informație o redă și Sfântul Evanghelist Marcu, iar Luca doar o singură dată.

Ahp @ mai 5, 2016

05.05.2016 – Sub bolta de piatră

Postat in: Poezie Religioasa | Comentarii oprite


Stam așezat în umbra norilor de sub bolta de piatră.

Așteptam îngerii să vină la spovedit.

Aplecat ca o salcie îmi lăsam mâinile udate de ape,

Treceau umbre de gânduri și ploi.


Era o primăvară fără fulgere cu plete pline de flori.

Așteptam să dezleg cerul de umbre.

Priveam către poarta raiului ce înțepenise de când

Nimeni nu îi mai bătuse în tâmplă.


Lângă tine mă așez ca un prunc și îți caut sânul,

Căldura maternă din care nasc amintiri.

Au rămas umbrele tuturor să se roage. Din fire

Noi ștergem urme adânci de heruvim.


Și mi se închinau cu lacrimi zorii care nasc zile.

Privesc covoarele cum stau risipite.

Ca niște palate din depărtări cu coloane și turle

Să se mărturisească nu mai sunt îngeri.


Nici stropi, nici stele cerul nu lasă să cadă.

Tăcerea se așterne ca un vis risipind

Dincolo de carne, de timp și dincolo de suflet

Pustiiri infinite de înger și heruvim.


Pr. Mircea Nincu

Ahp @ mai 5, 2016

22.04.2016 – Istorie, tradiţie şi cultură pe malul Dunării, la Calafat: Moştenirea familiei Theodoru

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

În conştiinţa oamenilor locului, Biserica „Izvorul Tămăduirii” este cunoscută şi ca fiind Biserica Grecească, pentru faptul că a fost construită de către greci. Mormântul din curtea bisericii şi pisania de la intrarea în sfântul lăcaş menţionează că aceasta a fost ctitorită de Hagi Panait Theodoru, “fondatorele comunităţii, bisericii şi şcolii elene din Calafat”, acesta fiind “născut la anul 1808 în Petrilu Agrafa Epirului şi repausat la 31 ianuarie 1872 în Craiova”, cum se poate citi pe placa mormântului ridicat în curtea bisericii de pioşii săi fii în anul 1872.

Hagi Panait Theodoru era dintr-o familie de vechi neguţători şi oameni ai mării, cutreierase lumea în lung şi-n lat, făcuse danii aşezămintelor mănăstireşti de la Athos, ajunsese în pelerinaj chiar şi la Ierusalim şi înzestrase cu odoare de preţ biserica cea mare, cea elenă din Brăila. Aici a ajungea cam din doi în doi ani, descărcând mărfuri din Orient şi luând grâne de Bărăgan. Documente aflate în arhivele bisericii dovedesc faptul că era un om cucernic, care prin daniile sale ajutase la clădirea, începută în 1869, a Sfintei Biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Piaţa Mare, “Ştirbei Vodă” a Calafatului. Donase, de asemenea, în aprilie 1870, bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril din Craiova, icoana “Izvorul Tămăduirii” împreună cu două sfeşnice împărăteşti de alamă şi cu angajamentul ca în tot restul vieţii, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, să dăruiască şi câte 10 galbeni.

Un hrisov atesta chiar că este cavaler de Rhodos, titlu de nobleţe echivalând cu cel al Cavalerilor de Malta. Înclinăm să credem că Hagi Panait Theodoru era dintr-un neam cu noi, român. În munţii Pindului şi în văile Epirului din Grecia, erau foarte multe sate locuite de aromâni, care după înrăutăţirea bruscă a situaţiei lor politice în 1822, au început să plece din acele locuri, aşezându-se cu predilecţie în localităţi de pe malul Dunării în Ţara Românească, dar şi în interiorul ei.

Comunitatea grecească din Calafat

Există în biserică icoana hramului, pe care este însemnarea: “Această sfântă icoană s-au făcut cu cheltuiala mea, chir Panait Theodoru, 1784 mai 26”. Însemnarea este, ca şi altele de pe aceiaşi icoană, cu litere chirilice, dovadă că şi în casa ctitorului se vorbea şi româneşte şi se cultiva scrierea chirilică. Istoria Calafatului, mai ales cea a începuturilor şi a dezvoltării moderne ulterioare, atestă abundent, contribuţia comunităţii greceşti în continuă devenire, la statuarea şi înflorirea acestui oraş, în circuitul economic şi civilizator naţional şi european. Deşi puţin numeroasă în peisajul populaţional, comunitatea grecească din Calafat a crescut neîncetat, ajungându-se la 165 de etnici eleni în anul de sfârşit al veacului XIX.

Viaţa spirituală a orăşelului a beneficiat precumpănitor de aportul unor personalităţi locale ale etniei greceşti: şcolile din Calafat au avut slujitori exemplari, după cum viaţa bisericească a fost pecetluită de slujirile unor distinşi prelaţi greci. Biserica Grecească a avut parohi valoroşi, dar şi dregători din întreg cuprinsul României (Megalopol, Gheorghiac, I. Faranga, T. Cristodulo, N. Cabrili, N. Lazaris). Ultimul preot de origne grecească, Cuseriu Petule, doctor în teologie la Constantinopol, a lăsat în urma sa un exemplu de devoţiune şi rezistenţă morală.

Strămoşii marelui Henri Coandă

Fiica lui Hagi Panait Theodoru şi a soţiei sale Ana, Theodora Theodoris, avea să rămână pe pământ românesc, devenind, după căsătoria cu Mihalache Coandă, Theodora Coandă. Pentru localnici este cunoscută cu numele de Coana Riţa. Alături de soţul ei, Riţa a avut o casă plină de bucurii şi de copii: trei băieţi şi tot pe atâtea fete. Constantin Coandă, întâiul născut al familiei, viitor general de corp de armată, Ministru în mai multe rânduri şi Preşedinte de Senat, avea să fie tatăl lui Henri Coandă, savantul român de renume mondial, de numele căruia se leagă începuturile celei mai spectaculoase cuceriri din zilele noastre, aviaţia cu reacţie, ce avea să deschidă orizonturile strălucitoare ale cuceririi cosmosului.

Portretele ctitorilor, Hagi Panait Theodoru şi soţia sa Ana Theodoris, două lucrări de mare valoare artistică realizate la Viena şi având dimensiuni impresionante, străjuiesc de o parte şi de alta maiestuoasa intrare în biserică. Orice muzeu din lume ar fi mândru să le găzduiască, dar numai aici, în biserica ctitorită de ei, chipurile lor capătă aureolă de sfinţi.

Alături de portretele lor, săpate pe două plăci de marmură, stau numele celor care prin danii generoase au contribuit la ridicarea bisericii. Sunt aici, nume de rezonanţă pentru Calafat, rostite şi acum cu respect, care şi-au adus partea lor de contribuţie şi la dezvoltarea edilitară şi înflorirea vieţii economice şi spirituale a urbei: Teodoros D. Faragos, Mateos Z. Ioanidis, Constantinos Dim Arsseni, Nicolaos Maria Lazais, Ştefan Al. Nicolaidis, Mix X. Teodorous, Panait Teodoru, Nicolas Kumps, George Zuroglos, Dim Arsenni, Lazaros Dimitriu, Panag Harocopos, Georgios K. Kontas, Andreas Micopulos, Atanasios Nicolaidis, Naum Dimitriadis, Constantinos Hristodolu, Stamatos Pantazi şi alţii.

Prof. Alexandru Pârvan

Ahp @ aprilie 22, 2016

20.04.2016 – Ion Popescu-Cilieni, slujitor al Altarului şi al culturii

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Teologul, profesorul, istoricul, misionarul, paleograful şi muzeograful Ion Popescu-Cilieni se înscrie în şirul acelor valori care au răsărit din pământul fertil al unei generaţii care şi-a adus generosul aport la păstrarea credinţei strămoşeşti şi la îmbogăţirea culturii româneşti. S-a născut la 4 noiembrie 1906 în satul Cilieni-Romanaţi.

Marele cleric cărturar al Craiovei, Ion Popescu-Cilieni, a fost fiul cântăreţului bisericesc Marin Popescu din Cilieni-Romanaţi, cu ascendenţă dintr-o veche familie preoţească. A urmat cursurile seminarului din Râmnicu Vâlcea şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1931. La 1 noiembrie 1933 a fost hirotonit ca primul diacon al Catedralei Mitropolitane „Sfântul Dumitru” (sfinţită la 26 octombrie 1933) din Craiova, iar din data de 21 ianuarie 1940 a devenit preot. Ion Popescu-Cilieni a funcţionat ca profesor de religie la Alba Iulia, Turnu Severin şi Craiova (Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, Liceul de fete „Regina Elisabeta”, Colegiul „Carol I”), iar din 1948 ca profesor de istorie în Craiova (Şcoala Medie Financiară, Şcoala de Drumuri şi Poduri, Colegiul Naţional „N. Bălcescu” – azi „Carol I” şi Liceul „Fraţii Buzeşti” – azi colegiu naţional).

Ctitor de cultură în Cetatea Băniei

A colaborat la revistele „Arhivele Olteniei”, „Ramuri”, a organizat şi îndrumat revista „Renaşterea”, „Revista de Istorie Bisericească”, „Mitropolia Olteniei”, „Vatra” şi altele. Alături de prof. univ. dr. Toma G. Bulat, a înfiinţat în anul 1943, în locuinţa sa de pe strada Madona Dudu, nr. 64 pe atunci, prima revistă dedicată istoriei Bisericii noastre Ortodoxe din întreg spaţiul românesc, şi anume „Revista de Istorie Bisericească”. Revista îşi propunea editarea tuturor documentelor referitoare la trecutul Bisericii noastre cu comentariul critic aferent. Greutăţile materiale ale războiului mondial şi instalarea regimului comunist au înfrânt entuziasmul fondatorilor la scurt timp, o reluare a editării acestei reviste fiind azi mai mult decât necesară.

A fost doctor în teologie, Secţia istorică, cu monumentala lucrare „Învelişurile vechilor noastre biserici” (1945), care a primit „Magna cum laudae” din partea academicienilor teologi Theodor M. Popescu şi Nicolae M. Popescu, lucrare neegalată până azi. Tot el a întocmit cele mai documentate studii privind istoricul Mitropoliei Olteniei, al Catedralei Mitropolitane „Sfântul Dumitru”, dar şi al bisericilor din Vâlcea şi Gorj, realizând o nouă viziune asupra mediului rural profund creştin ortodox. A adunat şi donat Arhivelor Statului şi Muzeului Olteniei sute de documente, monede, medalii, obiecte. A fost un excelent editor de documente, în special referitoare la istoria Bisericii noastre Ortodoxe. De asemenea, a deschis seria corpusurilor de documente privind istoria economiei naţionale prin cartea „Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei. Documente (1686-1869)”, în ­colaborare cu Al. Bălintescu etc.

Iubitor şi practicant al artei muzeale

Ca muzeograf a transcris o bună parte din documentele vechi ale Muzeului Olteniei, multe donate de el, a încurajat donaţiile, a îndemnat elevii să aducă toate descoperirile de pe raza locului de baştină şi să le doneze muzeului. Cităm spre exemplificare concepţia sa despre relaţiile şcoală-muzeu păstrată ­într-una dintre lucrările sale: „Pentru ca să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat în trecut este bine ca şcolarii noştri să contribuie la strângerea acestor obiecte şi monede şi să le încredinţeze şcolii pentru a face să ajungă într-un muzeu regional, unde nu se vor mai pierde. Eu aş propune chiar ca obiectele arheologice şi istorice strânse cu şcolarii să alcătuiască un muzeu al Ministerului Culturii Naţionale”. Exemplele celor care au făcut acestea sunt Ştefan Ciuceanu, întemeietorul Muzeului Olteniei, preotul Constantin Drăghici de la Biserica Madona Dudu, profesorul Ilie Constantinescu de la Caracal. Ion Popescu-Cilieni îşi propunea să facă un album cu biserici de lemn pentru a nu mai fi demolate şi înlocuite cu altele fără valoare arhitectonică.

La 31 octombrie 1996, în cadrul ciclului „Oameni de seamă” s-a organizat la sediul Secţiei de istorie a Muzeului Olteniei o expoziţie retrospectivă cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naştere şi 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a pr. prof. dr. Ion Popescu-Cilieni. Vernisajul s-a bucurat de prezenţa membrilor familiei şi prietenilor, dintre care amintim pe: Episcopul Damaschin Coravu, pr. Dumitru Bălaşa, cercetător ştiinţific principal Ileana Petrescu, urmaşii preoţilor Ion Iordache şi Marin Neamţu de la Biserica Madona Dudu, precum şi numeroşi preoţi, studenţi de la Facultatea de Teologie din Craiova, elevi de la Seminarul Teologic.

Între numeroasele obiecte şi cărţi lăsate Muzeului de Istorie, amintim şi de colecţia de numismatică romană imperială, medievală şi parţial modernă, donată de familia sa în anul 1962, după trecerea la cele veşnice în anul 1956 şi mutarea soţiei, fiului şi fiicei în Bucureşti. Colecţia cuprinde monede antice romane din epoca imperiului, monede medievale, descoperiri izolate din diverse colţuri ale Olteniei, precum şi un fragment de tezaur din epoca modernă recuperat de pe raza oraşului Craiova, din zona situată în apropiere de locuinţa sa.

Alături de marii cărturari ai Băniei

Contribuţia majoră a Bisericii noastre Ortodoxe şi a slujitorilor săi la formarea unor muzee publice, folositoare tuturor categoriilor sociale şi credinţelor celor care doreau să le cunoască valorile, în epoca regimului comunist a fost negată fie prin omitere, fie prin diminuarea aportului acesteia. După decembrie 1989 a devenit imperios necesar a reconstitui pe baza studiului arhivelor şi colecţiilor publice rolul arhiereilor şi preoţilor cărturari în constituirea patrimoniului nostru naţional. Este cazul părintelui prof. dr. Ion Popescu-Cilieni, care, alături de pr. Dumitru Bălaşa, a colaborat cu academician C.S. Nicolăescu Plopşor (mult timp membru al Adunării eparhiale şi iniţiator al înfiinţării în anul 1939 şi reînfiinţării în anul 1947 şi 1949 a Mitropoliei Olteniei) la dezvoltarea şi îmbogăţirea patrimoniului arheologic şi istoric al Muzeului Olteniei.

De aceea, trebuie spus că părintele Ion Popescu-Cilieni, pe parcursul scurtei sale vieţi, a depus toate eforturile pentru salvarea aşezărilor preistorice şi antice, precum şi pentru recuperarea obiectelor şi monedelor antice descoperite în diverse zone ale Olteniei. Ca profesor de religie şi de istorie, a apelat la elevii liceelor unde a predat, care, în semn de dragoste şi respect pentru dascălul lor, le aduceau la şcoală şi le donau acestuia. Cu scrisul său ordonat şi citeţ pe plicurile unde a pus monedele respective, părintele Ion Popes­cu-Cilieni nota cu meticulozitate principalele date istorice. Dată fiind importanţa circulaţiei monetare în epoca imperială romană reflectată în descoperiri monetare izolate, ne-am străduit să identificăm toate monedele cu locul de descoperire a lor aflate în colecţii publice sau particulare din perimetrul geografic al Olteniei.

dr. Toma Rădulescu

Ahp @ aprilie 20, 2016