Ultimele Articole

16.11.2018 – Sfânta Mănăstire Vișina, comoară a credinţei străbune

16.11.2018 – Nichifor Crainic, mărturisitor al credinţei

14.11.2018 – Primul mitropolit primat al României – Nifon Rusăilă (1850-1875)

14.11.2018 – Despre Tetraevanghelul Sfântului Nicodim și circumstanțele în care a fost scris

16.11.2018 – Sfânta Mănăstire Vișina, comoară a credinţei străbune

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Mănăstirea Vișina este situată la un cot al râului Jiu care o înconjoară pe trei laturi, latura de nord-vest fiind apărată natural de  pereţi stâncoși împăduriţi cu păduri dese  de conifere și foioase. Ea a fost ridicată încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân de prin osteneala unor monahi conduşi de călugărul Dionisie, ucenic direct al sfântului Nicodim de la Tismana, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, probabil după 1395 sau începutul secolului al XV-lea (MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 317).

Ea este atestată documentar la începutul secolului al XVI –lea, în patru documente :

a) Primul hrisov lui Neagoe Basarab (1512-1521) prin care acesta întărește mănăstirii Vișina un obroc  anual de 400 aspri. Acesta este emis după cum se pare în urma unei vizite a sa în aceste locuri : ,,Se cuvine nouă a râvni la a celor de mai înainte binecinstitori și sfânţi răposați domni care cele pământești bine întocmindu-le, bine au cârmuit ale lumii acesteia și prin cele pământești au dobândit bunurile cerești și acestea moștenindu-le, cele pământești, pământului le-au lăsat nouă.De aceea, iată dar și eu, întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitorul, Io Basaraba voievod, din mila lui Dumnezeu domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab voievod, cu osârdie și cu dorință am râvnit către a tot cinstitele și dumnezeieștile biserici, după cuvântul proorocului ,,în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor. Văzând dar că din pricina  păcatelor noastre s-au împuținat domnii binecinstitori care au înălțat, au miluit și au împodobit dumnezeieștile și sfințitele biserici şi mai ales în sfânt loc fiind, sfântul și împărătescul hram  și lăcaș al sfintei și fără început Troițe, a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh care  prin focul nevăzut  a coborât  peste sfinții săi ucenici și apostoli,  și mănăstirea ce se cheamă Vișina, am văzut-o noi săracă de la binecinstitorii domni și preafericiți ctitori, moșii și strămoșii noștri, părinții și frații noștri, mai în urmă, rămânând de la binecinstitoarele, mai sus spusele nume, şi văzând că această sfântă mănăstire a sărăcit, cu dorință am râvnit a nu o lăsa, ci a o căuta și a o milui și a ne numi cel din urmă ctitor.

De aceia, din toată inima am primit a ne  numi cel din urmă ctitor al sfintei mănăstiri și a o milui după a noastră puterea și din stăpânirea noastră ce ne-a dăruit-o nouă Dumnezeu.
Pentru aceasta, am făgăduit și am făcut acest hrisov al nostru, ca să fie el neschimbat sfintei mănăstiri: să vie egumenul în fiecare an, după obiceiu, în ziua de Sfântul Petru  să ia de la noi câte 400 de aspri, să fie ei de întărire sfintei mănăstiri și la trebuința nevoilor acestui sfânt loc și dumnezeieștilor călugări de hrană” (P. P. PANAITESCU, DAMASCHIN MIOC,  Documenta Romaniae Historica, punctul B, Țara Românească, vol. II (1501 -1525), Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti , 1966 p. 197).

b) Al doilea hrisov al lui Neagoe Basarab  din 23 martie 1513 întărea: ,, Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri a domniei mele numită Vișina, ca să-i fie un munte ce se numește Plăseală, cu tot hotarul și cu toată zănoaga, oricât a ținut boierul Diicul, pentru că au venit înaintea domniei mele jupânița Neaga și fiica ei Marga, de au dat acel munte sfintei mănăstiri, lăcașul și hramul întru sfânta Troiță nedespărțită, ca să fie de întărire și de hrană fraților. Pentru aceasta, am dat și domnia mea sfintei mănăstiri să-i fie de ocină și de ohabă și de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. ” Documente privind Istoria României, B, Țara Românească, vol. I (1501 – 1525) Ed. Academiei, București, 1951, p. 94 – 95.

c) Al treilea hrisov al lui Neagoe Basarab  din 14 decembrie 1514. Acesta a fost emis în urma plîngerii adresate de către stareţul mănăstirii Vişina pe nume Grigorie. Acesta înştiinţa pe domnul ţarii că  ţăranii liberi din satele Porceni și Bumbești afectează cu animalele lor hotarelor moșiei mănăstirești. Pentru aceasta domnitorul ordonă o anchetă a însuşi Banului Craiovei la faţa locului :  ”…dă poruncă a domniei mele hramului și lăcașului celui în sfânta Troiță  nedespărțită  și celor ce trăiesc în sfântul loc ce se numește al sfintei mănăstiri Vișina și năstavnicului, egumenului Grigorie, cu toți frații întru Hristos ce trăiesc în sfântul loc, ca să le fie ocina și cu grădinile și cu tot hotarul pe unde a fost în vechime, încă din zilele lui Mircea voievod… Iar apoi călugării au avut pâră cu Bumbeștii  și cu Porcenii; iar domnia mea am trimis pe cinstitul vlastelin Detco banul și cu cinstitul dregător al domniei mele  jupan Stanciul mare portar și pe jupan Neagoe spătar și cu 12 boieri, care au fost megiași  prinprejur … de unde au umblat pe ocină și au găsit vechile hotare din Porceni și din Bumbești și cu sufletele lor au așezat hotar, pe unde a fost vechiul hotar: pe Obrejiuță,  până în apa Jiului, la Genunea lui Miloe și de aici cade hotarul în Valea lui Șerbu; și iar din partea Porcenilor, hotarul de piatră ce este în capul luncii de jos și de aici plaiurile și luncile de pe Jiu în sus și sadurile cu grădinile și cu toate plaiurile. De aceia, le-am dat domnia mea, ca să le fie de ocină și de ohabă și de întărire sfintei mănăstiri, neatins, după porunca domniei mele. ” Documenta Romaniae Historica, documentul nr. 132, p. 206.

d) Al patrulea hrisov al lui Neagoe Basarab emis la 22 aprilie 1519 dat în Pitești, întărea ” sfintei mănăstiri de la Vișina, hramul sfintei și de viață începătoarei Troițe, cea de o ființă nedespărțită și egumenului Eftimie și tuturor fraților întru Hristos, care trăiesc în acest sfânt loc, ca să le fie la Porceni, care sunt la gura Jiului,  jumătate din partea lui Baiul, oricât este ocina lui, din toată ocina jumătate, pentru că au venit Baiul în fața domniei mele, de a dăruit această mai sus zisă ocină să fie de întărire sfintei mănăstiri și fraților care trăiesc în acest sfânt lăcaș să le fie de hrană, iar lui de vecinică pomenire în veci…De aceia și domnia mea, le-am dat, ca să le fie de ocină și de ohabă și de nimeni neatins, după spusa domniei mele” (Ibidem, p. 343 – 344).

Din cele mai de sus se constată că biserica mănăstirii a fost construită din piatră încă din zilele lui Mircea cel Bătrân. De asemenea ea se bucura de un prestigiu foarte mare de vreme ce se bucura se privilegii atît de mari. Este posibil ca ea să fi avut destutl de mulţi vieţuitori de vreme a fost înzestrată astfel.

În urma cercetărilor privind arhitectura acestui lăcaș de cult, cercetările arată că biserica s-a construit în două etape: prima în secolul al XIV-lea și cea de-a doua la începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Neagoe Basarab când i se adaugă bisericii, pronaosul (ȘTEFAN ANDREESCU, MATEI CAZACU, Mănăstirea Vișina, un monument din veacul al XIV-lea, în Buletinul  Monumentelor Istorice,AnXXXIX;nr.4,Bucureşti,1970,p.433-446).

Clădirea chiliilor a fost costruită la 9 m sud-vest de clădirea bisericii, pe o pantă (orientată pe direcţia nord-sud), la poalele muntelui, într-un loc mai ridicat şi mai îndepărtat de albia Jiului, probabil pentru a fi protejată de eventualele inundaţii, dar şi de curenţii foarte puternice ce se formează în defileu, vînturile de aici fiind renumite. Acestea puteau să pună clădirile şi pe  monahi în pericol, căci prin forţa lor puteau dizloca pietre şi copaci, prăvălindu-i.

Clădirea era de formă rectangulară. Ea avea trei încăperi, construite în jurul uneia care ţinea loc de bucătărie şi de sală de mese. Aceasta avea în mijloc un cuptor semicircular construit din cărămizi de dimensiuni mari aşezate orizontal, delimitat pe margini cu cărămidă şi piatră cioplită dreptunghiular şi aşezată vertical pe latura mare. Acest cuptor era folosit de monahi pentru coacerea păinii şi pentru gătirea mîncarii.

Pe una din cărămizile vetrei s-a descoperit o ştampilă cu inscripţia CIVC (Cohorta a IV-a Cypria, o unitate auxiliară de 500 militari romani, ce a staţionat în castrul de la Bumbeşti-Jiu ’’Gară,, în prima jumătate a secolului al II-lea d. Hr.), într-un cartuş semicircular, ceea ce demonstrează că cele mai multe cărămizi folosite la amenajarea vetrei şi chiar la construcţia bisericii şi a întregii mănăstiri au fost aduse cu ajutorul localnicilor de la  castrele şi aşezările romane de la Bumbeşti-Jiu, ce se află situate la cca . 5 km sud de Mănăstirea Vişina. Acestea au fost aduse şi folosite la construcţiile din incinta mănăstirii încă de la începutul construcţiei acesteia, din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea.

Clădirea chiliilor era acoperită de asemenea cu ţigle, provenite tot din aceleaşi situri arheologice.

Încăperea din partea de nord a clădirii ( probabil, chilia stareţului) avea şi o sobă de cărămidă cu fundaţie de de piatră ( al cărei postamentul sa descoperit intact). Fundaţiile erau construite din piatră de râu şi în amestec cu piatră de stâncă, iar pereţii erau construiţi din cărămidă arsă în cuptor. Acestea din cauza faptului că mănăstirea a fost părăsită a u fost afectate în timp de intemperii, cutremure şi vegetaţie ( pătrunderea unor rădăcini de arbori etc.).

S-a descoperit de asemenea şi clopotnița mănăstirii  (fundațiile acesteia se află pe o terasă la cca 60 m vest de mănăstire).

O descoperire importantă care atestă faptul că mănăstirea a fost locuită neîntreruptă pînă cel puţin în secolul al- XVII-lea o constituie descoperirea între ruine a unor bucăţi de teracotă cu ornamente florale din acea perioadă. Tot aici s-a mai descoperit şi un fragment ceramic cu smalţ de culoare verde-oliv şi ornamentat cu linii oblice incizate şi motive florale în relief, ce provine de la un castron precum şi o buză de la o farfurie cu ornamente profilate în relief şi orientate oblic, precum şi un fragment de gură de ulcior cu angobă roşie. S-au descoperit şi câteva obiecte din fier (două cuie şi un mâner de cuţit).

De asemenea în curtea mînăstirii s-a descoperit vatra unui cuptor de uz menajer. Probabil el îşi găsea locul într-o bucătărie de vară pe piloni de lemn şi acoperită cu şindrilă, cum aveau şi tăranii din zonă. Ea datează din secolul al XVI-lea, cu mai multe refaceri de-a lungul timpului, ultima din secolul al XVIII-lea, aceasta fiind și ultima etapă de locuire a mănăstirii, când ea este părăsită de comunitatea de călugări care se deplasează spre Lainici ( cca. 12 km nord de Vişina), unde după 1780 s-a înfiinţat o nouă mănăstire.

Cea mai mare parte a inventarului arheologic descoperit la mănăstirea ,, Sfânta Treime,, de la Vişina, oraş Bumbeşti-Jiu, este constituită din ceramică, care pe lângă cantitatea relativ redusă. Ceramica uzuală este realizată din pastă omogenă, cu o ardere completă de bună calitate, de culoare roşie sau neagră nu prezintă motive ornamentale, având suprafaţa simplă, ceea ce demonstrează viața austeră a călugărilor din această mănăstire.

Fragmentele de ceramică sunt resturi ale unor vase obişnuite în gospodăriile ţăranilor din aceste locuri : vase pentru prepararea mâncării, ulcioare, castroane, etc. Excepţie face un castron de import bizantin şi o farfurie de lux, ornamentată cu motive florale profilate și linii incizate, orientate oblic. Alte artefacte descoperite sunt din metal şi constau din cuie de dimensiuni reduse (4-6cm), cu profil dreptunghiular şi floare rotundă, precum şi un mâner de cuţit. Tot acest înventarul arheologic a putut sublinia relația cu alte centre similare din nordul Olteniei (Vodița, Tismana, Cozia etc.).

Deşi nu au fost descoperite piese relevante din punct de vedere cronologic, totuşi, studiind documentele medievale, precum şi monografiile editate, s-a stabilit în mod cert că existenţa ei poate fi datată între secolele XVI-XVIII. La sfârşitul secolului al XVIII-lea însă viaţa monahală de aici încetează, când rolul ei este preluat de o nouă mănăstire, ridicată la circa 12 km în defileul Jiului şi cunoscută cu numele de Lainici (Ibidem, p. 446).

Cel mai probabil mănăstirea Vişina a fost părăsită în jurul anului 1700, deoarece la refacerea schitului Lainici (distrus de generalul Bukow în1765) a fost trimis tocmai de la Tismana schimnicul Atanasie (care aduna de pe vaile munţilor o obşte de 30 de calugări). Deducem că în acea perioadă mănăstirea nu mai funcţiona. De asemenea de vreme ce ruinele ei nu prezintă urme de incendiu, deducem că ea a fost părăsită din cu totul alte motive. O legendă locală spune că monahii au fost alungaţi de o răscoală a localnicilor din zonă deoarece la conducerea mănăstirii a ajuns în periada fanariotă un egumen grec care, din lacomie, voia să ocupe prin relaţiile pe care le avea în divanul ţării şi pământurile lor. Unul dintre ţărani şi-a învăţat atunci pe fica sa să-l acuze pe stareţ că a necinstit-o. Atunci ţăranii s-au răsculat, l-au ucis pe stareţul corupt şi au alungat pe monahi. Boierii din zonă au profitat de situaţie şi au intervenit pe lîngă stăpînire să nu mai permită rechemarea lor, urmărind să poată ocupa ei după aceea pământurile mănăstirii desfinţate.

Din 1718 pînă în 1739, Oltenia trece în puterea austriecilor şi din punct de vedere bisericesc este scoasă de sub autoritatea Mitropoliei Ţării Româneşti şi trecută sub dependenţa Mitropoliei sârbeşti. Populaţia de aici avusese deja foarte mult de suferit în timpul războiului turco-austriac. La devastările pricinuite de operaţiile militare se adăugase politica sistematică de depopulare prin jaf aplicată provinciei de turcii şi de tătarii aflaţi în retragere, astfel încît recesămîntul făcut de autorităţile austriece în primii ani după ocupare dă la iveală grava situaţie demografică creată de război. Din 977 de aşezări omeneşti câte consemnează acesta, 201 erau sate părăsite. La aceasta trebuie adăugate şi pierderile de populaţie suferite de localităţile care nu fuseseră complet pustiite (ȘERBAN PAPACOSTEA, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Enciclopedică, Bucucureşti,1998).

Mai apoi regimul militar de ocupaţie al austriecilor şi fiscalitatea foarte ridicată nu au mai permis refacerea mănăstirii, astfel încît ea a căzut în uitare. S-a ajuns astfel ca în anul 1899 actele oficiale să consemneze că: „ La confluența Sadului cu Jiul, și pe malul drept al Jiului, se văd niște ziduri de piatră în ruină, locuitorii crezând că ar fi fost o cetățuie zidită de turci” (IOAN VASILIU-NĂSTUREL, Dicționar geografic al județului Gorjiu, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1892, p.73).

Ceva mai tîrziu însă marele istoric gorjean, Alexandru Ștefulescu aduce precizări importante în lucrarea sa ,,Gorjul istoric și pitoresc” , că „ …în gura defileului Jiului se văd ruinele mănăstirii Vișina înălțată în piatră de Mircea Vodă cel Bătrân (1386 -1418) în numele SfinteiTreimi” (ALEXANDRU ȘTEFULESCU, Gorjul istoric și pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 85).

Perioada grea prin care a trecut credinţa noastră în periada celor două războaie mondiale şi apoi în periada comunistă nu a permis refacerea ei. Abia după revoluţia din 1989, prin osteneala părintelui stareţ Ioachim Pârvulescu şi a părintelui Melchisedec Suparschi de la mănăstirea Lainici s-a reînviat – după mai bine de două sute de ani – viața monahală la mănăstirea Vişina. În anul 1994 cu ajutorul obştei monahale din Lainici, a localnicilor şi a diferiţilor factori de decizie din oraşul Bumbeşti-Jiu, s-a construit aici o bisericuţă din lemn având acelaşi hram ca cel al vechii biserici, reînviind astfel vechea ctitorie a strămoşilor noştrii de la graniţa Olteniei cu Transilvania.

Preot-Paroh Luben Constantin

Parohia ,, Înălţarea Domnului” din oraşul Bumbeşti-Jiu

Protopopiatul Tg-Jiu Nord, Judeţul Gorj

Ahp @ noiembrie 16, 2018

16.11.2018 – Nichifor Crainic, mărturisitor al credinţei

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Unul dintre marii intelectuali creştini pe care ia dat lumii poporul nostru este marele scriitor interbelic Nichifor Crainic. Nichifor Crainic este de fapt  un pseudonim cu care s-a făcut cunoscut lumii literare Ion Dobre, un fiu de ţărani români credincioşi. El s-a născut la data de 24 decembrie 1889 în satul Bulbucata, judeţul Vlaşca (astăzi în judeţul Giurgiu) ca fiu al lui Nedelea şi Stana Dobre.

La început Ion a urmat şcoala primară din satul natal, după care la îndemnul părinţilor săi credincioşi a urmat Seminarul Central din Bucureşti între 1904-1912.

Dragostea pentru cultura şi limba română l-a făcut să scrie încă din această perioadă aşa încât cu multă rîvnă începe să publice încă din 1907 în reviste de prestigiu ale vremii : Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa Românească din Iaşi şi Semănătorul şi Neamul Românesc din Bucureşti.

Înre anii 1912-1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi activează cântăreţ bisericesc la biserica Zlătari.

Deşi îşi dorea să fie preot, după terminarea facultăţii, în anul 1916 este mobilizat pe front ca sergent. După încetarea războiului devine redactor al revistelor Dacia şi Luceafărul din Bucureşti.

Prin muncă asiduă şi credinţă neabătută, Ion Dobre ( numit din aprilie 1926 Nichifor Crainic) devine o mare personalitate a României în periada interbelică. Om de o vastă cultură, absolvent al Facultăţii de Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi al Facultăţii de Filozofie din Viena ( aici obţine şi doctoratul) v-a ajunge de-a lungul vremii director al unor renumite publicaţii din Bucureşti: Flamura(1920), Neamul Românesc şi Cuvântul(1924 ), Gândirea(1926), Calendarul (1932), Sfarmă-Piatră (1937).[1]

La îndemnul prietenului său Octavian Goga şi cu gîndul de a schimba ceva în viaţa poporului său chinuit, Nichifor Crainic intră în politică, obţinînd alături de partidul Conservator şi apoi de Partidul Naţional Creştin diferite funcţii politice: consilier cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol (1922-1930), secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş (1926), ministru al propagandei în guvernele Gigurtu (1939)  şi Antonescu (1940),  preşedintele cooperativei „Filmul românesc”(1943),etc.

În acelaşi timp activează ca profesor universitar la Facultatea de Teologie din Chişinău şi  Bucureşti pe catedrele de Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne, Ascetică şi Mistică, Dogmatică şi Apologetică (1938-1942).

Renumele de care se bucura a dus la alegerea sa ca membru al Academiei Române (1941) şi  a făcut pe factorii de decizie ai vremii să-l trimită ca să susţină conferinţe pe teme creştine în Viena, Paris, Breslau, Berlin, Zagreb, Sofia (unde e primit de regele Boris care-l decorează cu ordinul Sfântul Alexandru), etc. În ţară a susţinut de asemenea multe  conferinţe pe teme creştine şi patriotice (despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc etc.) în Bucureşti şi în toate provinciile ţării.

În urma neînţelegerilor cu Mihai Antonescu din 1942, Nichifor Crainic îşi dă demisia din guvern. Drept răzbunare, Mihai Antonescu orchestrează excluderea din Universitate şi arestarea fiicei sale (în vârstă de numai 19 ani) Ioana, timp de patru luni. Acest incident grav îi afectează sănătatea, fiind salvat miraculos după şase operaţii.

Venirea comuniştilor îl găseşte încă bolnav de dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie 1944. Fiind dat în urmărire ca ,,fascist” este nevoit să se ascundă, pribegind prin Transilvania sub numele de  Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean. Stă ascuns mai întâi la mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din Munţii Apuseni şi de pe valea Târnavelor. Află că a fost condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viaţă în procesul „ziariştilor fascişti” şi că soţia sa dr. Aglae Crainic a murit din această cauză de supărare. Pe 24 mai 1947 se predă autorităţilor, cerând rejudecarea procesului. Este apărat acum de prietenul său Petre Pandrea (cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei). Aceştia sunt însă arestaţi înainte de terminarea procesului, iar Crainic este condamnat la 15 ani temniţă la Aiud. Aici a îndurat regimul cumplit de distrugere morală şi fizică prin umilinţă şi înfometare din care s-a salvat doar prin credinţă şi poezie.[2]

Pe 24 aprilie 1962 cu preţul umilitor al „reeducării”, este eliberat şi devine redactor la revista Glasul Patriei a Ministerului de Interne, revista adresată în exclusivitate emigraţilor români. Deşi a încercat să mai publice materiale creştine, cenzura nu i-a mai permis. După o viaţă de lupte, chin şi încercări cumplite se stinge din viaţă în somn, în noaptea de 19 august 1972 la casa scriitorilor din Palatul brâncovenesc Mogoşoaia, fiind îngropat în cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti. Pe cruce a pus să i se scrie numai numele.

Opera :

a)Poezii,,Zâmbete în lacrimi”(1916),,Icoanele vremii”(1919),,Darurile pămntului”(1920) , ,,Cântecele patriei”(1925), ,,Ţara de dincolo de veac”(1931);

b)Proză: ,,Puncte cardinale în haos”(1936), ,,Ortodoxie şi etnocraţie”(1938), ,,Lupta pentru spiritul nou”(1940), ,, Nostalgia paradisului”(1940);

c )Publicistică: ,,Icoanele vremii”(1919), ,,Priveliști fugare: note din Transilvania”(1921);

d)Opere postume: ,,Şoim deasupra prăpastiei” (1991), ,,Zile albe, zile negre”(1991), ,,Sfinţenia – împlinirea umanului”(1993), „Memorii”(1996), ,,Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare”(1996), ,,Dostoievski şi creştinismul rus”(1998), ,,Spiritualitatea poeziei româneşti” (1998), ,,Teologie și filosofie .Publicistica 1922-1944”(2010),etc[3]

Nichifor Crainic este motorul revistei Gândirea în care a promovat neîncetat timp de peste zece ani creaţiile literare româneşti de inspiraţie strict ortodoxă. În paginile sale s-au făcut auzite mari personalităţi creştine ale vremii: Vasile Voiculescu şi Ion Pillat., Teodor M. Popescu, Emilian Vasilescu, Dumitru Stăniloae, Valeriu-Bartolomeu Anania, Vintilă Horia , etc.

Convingerea sa deplină a fost aşa: ,, Creştinismul e a doua creaţie a lumii, refacerea ei în har prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. Ce e lumea în sine, de unde vine şi încotro merge nu vom şti niciodată dacă nu vom primi descoperirea dăruită prin însuşi Hristos. Nici religiile şi concepţiile filosofice din afară de sfera creştină, nici teoriile ştiinţei moderne n’au putut clădi vreo explicaţie integrală despre originea şi rostul lumii, universal acceptabilă ca viziunea creştină, care aşează cosmosul în raport de creatură faţă de Dumnezeu şi ni-1 înfăţişează ca o desfăşurare de forme concrete ale gândirii divine, ce umplu cu măreţia lor timpul şi spaţiul. Delimitată între cauzalitate şi finalitate, lumea spânzură de cugetarea lui Dumnezeu, care o cuprinde precum un artist îşi cuprinde propria-i operă. [4]

De asemenea a considerat mereu că ,, Singur Dumnezeu, autorul lumii, putea să aducă restabilirea mântuitoare, – din dragoste nemărginită pentru propria-i operă. Când zicem : creştinismul e a doua creaţie a lumii, nu înţelegem suprimarea radicală a păcatului din lume, operată de Dumnezeu fără considerarea omului. Omul e fiinţă liberă. Şi dacă Dumnezeu ar fi suprimat păcatul, lă-sându-i totuşi libertatea, n’ar fi suprimat cu aceasta nimic, fiindcă posibilitatea de a pă­cătui ar fi rămas mai departe în om. Iar dacă ar fi lecuit păcatul suprimând libertatea omului, aceasta ar fi însemnat o nouă desfigurare a lumii, săvârşită acum de însuşi Creatorul ei. În Dumnezeu, lucrul acesta însă e o absurditate. Suprimarea libertăţii omului ar fi însemnat o modificare în planul creaţiei divine, adică o schimbare de gând, o imperfecţiune, – lucru de neconceput în cugetarea eternă a lui Dumnezeu! Creştinismul creează lumea din nou asociind pe om la lucrarea divină. Principiul acesta apare în întruparea Fiului lui Dumnezeu.” [5]

Pentru Nichifor Crainic ,,întreaga creaţie omenească este produsul unei imense şi ireversibile nostalgii, ţâşnind dintr-o trăire fundamentală care colorează existenţial întreaga cunoaştere şi activitate a omului: sentimentul rupturii unei unităţi ideale a existenţei şi a durerii pe calea de întoarcere spre această patrie simbolizată de paradis. Paradisul este însă dublu: pământesc şi ceresc, cum dublă este şi nostalgia lui. Nostalgia sau memoria paradisului terestru e motorul civilizaţiei materiale care rămâne în cadrele existenţei actuale supuse morţii, iar nostalgia sau aspiraţia paradisului ceresc e mobilul ultim al culturii spirituale care se confrunta cu problema morţii şi a sensului general al existenţei. Comunitatea iniţială pierdută e actualizată în mod real prin credinţă în Biserică de sfinţi, iar în mod simbolic de cultură şi creaţia umană, mai ales de cea artistică. ” [6]

Testamentul său către creştinii trăitori s-a transmis prin ginerele său, Alexandru Cojan: „ Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română printre membrii căreia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce e doar un pumn de ţărână. ”[7]

Preot-Paroh Luben Constantin

Parohia ,, Înălţarea Domnului” din oraşul Bumbeşti-Jiu

Protopopiatul Tg-Jiu Nord, Judeţul Gorj


[1] GEORGE CĂLINESCU,  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, p. 873.

[2] NICHIFOR CRAINIC, Memorii,vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare., Editura Muzeul Literaturii Române „Orfeu”, București, 1996, p. 35-37.

[3] Arhid. Prof. IOAN I. ICĂ jr., Nichifor Crainic, în Revista Teologică, nr.1 ,Editura Anreiană , Sibiu , 2010, p. 7-22.

[4] NICHIFOR CRAINIC, Modul teandric, în revista Gîndirea an.XIX,Tipografia Imprimeria ,nr. 1, ianuarie, Bucureşti, 1940, p.1.

[5] IBIDEM, p.2

[6] NICHIFOR CRAINIC, Nostalgia paradisului, Editura Babel, Bucureşti, 2012, p.11

[7] Arhid. Prof. IOAN I. ICĂ jr, Op. Cit., p. 18.

Ahp @ noiembrie 16, 2018

14.11.2018 – Primul mitropolit primat al României – Nifon Rusăilă (1850-1875)

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

La 14 ianuarie 1850, trecea la cele veșnice mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, în locul său fiind ales Nifon Rusăilă, cel care avea să devină primul mitropolit primat al României. S-a născut în 1789, în mahalaua bucureșteană Oțetari, din părinții Rusăilă și Aposta, meșteri blănari  cu origini macedonene. A primit la botez numele de Nicolae, fiind trimis de mic să învețe carte cu un dascăl de biserică. Și-a îmbogățit cunoștințele prin lecturi personale, iar în anul 1809, a intrat în monahism la mănăstirea Cernica, luându-şi numele de Nifon. A fost remarcat de mitropolitul Grigorie IV Dascălul (1823-1834), care l-a luat în serviciul Mitropoliei din Bucureşti, hirotonindu-l diacon și preot (la 25 decembrie 1826). La 1 februarie 1827, a plecat la Râmnic, fiind chemat de episcopul Neofit (numit econom al episcopiei, iar la 6 decembrie 1827, hirotesit protosinghel). Prin anul 1835-1836, a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar la 19 decembrie 1839, i s-a încredinţat stăreţia mănăstirii Cozia. În anul 1841, mitropolitul Neofit, fost episcop de Râmnic, îl aduce iarăşi la Bucuresti şi îl numește vicar al mitropoliei; este lăsat să păstreze egumenia mănăstirii Coziei. La 24 octombrie 1843, după ce patriarhul ecumenic a trimis canonicescul ecdosis, arhimandritul Nifon a fost hirotonit arhiereu de mitropolitul Neofit şi arhiereii Constandie al Sirmiului şi Athanasie Palmiras, dându-i-se titlul de Sevastis, purtat de obicei de vicarii Mitropoliei din București. Rămâne în capital țării până în anul 1848, când este trimis din nou la Râmnic, în calitate de ocârmuitor provizoriu al episcopiei, vacant de multă vreme (din vara anului 1840). Un an mai târziu, la 11 august 1849, în urma demisiei mitropolitului Neofit, este numit de domnitorul Barbu Ştirbei locţiitor al scaunului mitropolitan din Bucureşti. La 14 septembrie 1850, Obşteasca Adunare l-a ales mitropolit. Înscăunarea s-a făcut pe 8 octombrie 1850, după ce la 2 octombrie, acelaşi an, se primise din partea patriarhului ecumenic ecdosis-ul de confirmare. Ca mitropolit, a păstorit timp de aproape un sfert de veac, în vremuri de mare însemnătate pentru ţară. În anul 1851, el redeschide seminariile, afectate de mișcările revoluționare din 1848. În 1852, cu un împrumut de 7.000 de galbeni la Casa Centrală reușea să înfiinţeze o tipografie bisericească. Lipsit de posibilități financiare, nu a putut restitui la timp împrumutul astfel că tiparniţa a fost luată de Stat. Chiar și așa, într-un timp foarte scurt, de sub teascurile ei au ieșit aproape toate carţile de slujbă bisericească. În anul 1872, a înfiinţat din banii săi un al doilea seminar în Bucureşti, cu 8 clase, care i-a purtat numele. Acest Seminar s-a întreţinut, până în anul 1948, din fondurile lăsate de mitropolit şi din veniturile moşiei Letca Nouă.

„În timpul frământărilor de dinainte de Unirea din 1859, mitropolitul Nifon s-a arătat la început oarecum ostil acestei înalte idei, dar până la urmă a îmbrăţişat-o cu toată căldura, prezidând, la 22 septembrie 1857, şedinţa de deschidere a Divanului ad-hoc din Ţara Românească şi îndemnând pe deputaţi să fie la înălţimea împrejurărilor, trăite atunci de ţară. Doi ani mai târziu, la 24 ianuarie 1859, vlădica Nifon a prezidat și Obşteasca Adunare, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel Unirea celor două Ţări Româneşti”.

În timpul domniei lui Vodă Cuza, mitropolitul Nifon a sprijinit mare parte din reformele bisericeşti ale domnitorului; după abdicarea lui Cuza din 1866, avea însă să le condamne. Dintre legile care au privit Biserica și au fost aprobate în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza merită amintite: secularizarea averilor mănăstirești, petrecută la sfârșitul anului 1863 (act pe care mitropolitul Nifon, în aprilie 1864, l-a apărat în fața patriarhului ecumenic); Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale a Bisericii Române (1864); Decretul privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1864), etc. Cea din urmă lege a cauzat multe neajunsuri Bisericii, fiind legiferat practic amestecul Statului în treburile Bisericii (ierarhii nu mai erau aleși, ci numiți numai cu decret domnesc). S-a provocat o mare tulburare, cunoscută în istorie sub numele de „lupta pentru canonicitate”. Această luptă a continuat și după înlăturarea lui Cuza, sfârșindu-se abia în 1872, atunci când, în urma strădaniilor mitropolitului Nifon, s-au pus bazele unui Sinod canonic care există şi azi, prin promulgarea Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale ortodoxe Române. Prin această lege, mitropolitul urmărea să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Patriarhia ecumenică, dar și unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii Naţionale.

În 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, recunoscător pentru sprijinul pe care l-a avut din partea mitropolitului Nifon în înfăptuirea reformelor bisericești, și nu numai,  i-a acordat acestuia titlul de primat al României.

Nu putem să nu consemnăm și faptul că în anul 1864, când guvernul lui Cuza a încercat să introducă şi la noi calendarul gregorian, mitropolitul Nifon s-a opus, astfel că ţara a păstrat mai departe calendarul iulian.

După o păstorire de un sfert de secol, apăsat de povara celor 86 de ani pe care îi avea, mitropolitul primat Nifon Rusăilă s-a mutat la cele veșnice în ziua de 5 mai 1875. Slujba de prohodire s-a ținut în Biserica Mitropoliei, de față fiind autoritățile Statului și cele bisericești. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 340-341; Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii române contemporane. I. Istoria Bisericii din România (1850-1895), București, 1905; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 813-815; Niculae Șerbănescu, O pomenire și o aniversare: mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875), primul primat al Bisericii Ortodoxe Române, în revista „Glasul Bisericii”, anul XXXI, 1974, nr. 5-6, p. 649-656.

Pr. Coșerea Mihai

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Despre Tetraevanghelul Sfântului Nicodim și circumstanțele în care a fost scris

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

O dovadă în plus că Sfântul Nicodim cunoştea bine Sfânta Scriptură este Tetraevanghelul pe care starețul Tismanei l-a caligrafiat către sfârșitul vieții; împodobit cu miniaturi şi alte ornamente prin anii 1405-1406, Tetraevanghelul este un însemnat monument de cultură şi primul manscris cu dată certă scris pe teritoriul României, fiind totodată şi cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească, precum şi unul din rarele izvoare care vorbesc de condiţiile vieţii literare şi artistice de la începutul secolului al XV-lea din ţara cârmuită de Mircea cel Bătrân. În acelaşi timp, el este menit să ateste duhul  de cultură ce se desfăşura prin unele din mănăstirile noastre din acel timp. Așa după cum subliniază un atent şi autoritar cercetător al său, Ion Radu Mircea, el se încadrează în arta balcanică, ca una din realizările ei de bună calitate şi este pentru începuturile scrisului o mărturie rară şi importantă pentru Ţările Române, care precede cu peste 20 de ani seria manuscriselor miniate ale lui Gavriil Uric.

Manuscrisul acesta se află în prezent în expoziţia permanentă a Muzeului de Artă al României şi prezintă un interes deosebit atât prin conţinutul său bogat, cât şi prin formatul care ne trimite la texte bizantine şi slave. Este vorba de un tetraevanghel slav, scris pe pergament şi ornat cu frontispicii şi iniţiale în culori, cu litere şi titluri de aur, cerneală roşie şi albastră, iar scoarţele din lemn sunt ferecate în argint aurit.

În text, scriitorul păstrează tradiţia ortografiei sârbeşti din secolul al XIV-lea, iar prin caracterele miniaturilor se desluşesc izvoare de inspiraţie certe din arta decoraţiei bizantine, reprezentând unul din multiplele elemente de viaţă greco-slavă importate, care au jucat un rol însemnat în cele două ţări româneşti în primul lor secol de existenţă ca stat. Tetraevanghelul demonstrează caracterul dublu, grec şi slav, al Sfântului Nicodim (ca al tuturor scriitorilor isihaşti din Balcani de la sfârşitul secolului al XIV-lea).

Ceea ce ne atrage atenţia din acest Tetraevanghel este însemnarea de pe fila 316, însemnare care zice: „Acestă Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al şaselea al izgonirii lui de la începutul firii scocotim (ani) şase mii şi nouă sute şi treisprezece (1405-1406)”.

Problema izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana a fost mult discutată. Istoricul Petre P. Panaitescu, pornind de la acestă consemnare, scrie: „în 1405, Nicodim se afla de şase ani, deci din 1399, gonit din ţară şi refugiat în Ţara Ungurească, pesemne în Ardeal. Despre cauzele acestei goniri nu ştim nimic şi nici izvoarele nu amintesc. Un conflict cu Mircea cel Mare pare evident, dar în ce măsură s-a petrecut acest conflict nu ştim. Dar în curând, în 1406, Nicodim se împacă cu domnitorul  şi se întoarce la mănăstirea Tismana”. Alexandru Ştefulescu traduce cuvântul „gonjenja” cu  „persecuţie” iar la nota 1 menţionează că „Nicodim face aluzie la persecuţia creştinilor de către turci, la năvălirea acestora în Serbia, pe la 1398-1399, după biruinţa de la Nicopole”. Cercetătorul Barbu Teodorescu se întreabă „Cu cine a intrat în conflict Nicodim: cu Argeşul, neînţelegând nici un amestec în mănăstirile sale, potrivit hotărârii domneşti, sau cu Hariton, mitropolitul Severinului?”. Un alt cercetător Radu Creţeanu emite părerea că Sfântul Nicodim ar fi aderat la politica de conciliere cu turcii a lui Vlad Uzurpatorul şi că ar fi condamnat încercarea de rezistenţă disperată a domnitorului fugar Mircea cel Bătrân. Însă pentru Nicodim, care era un isihast convins, o apărare a turcilor pare a fi imposibilă. Pe de altă parte, dacă ar fi intrat în conflict cu domnitorul, acesta n-ar mai fi făcut mănăstirii Tismana dania de la 1406, prin care îi întărea noi posesiuni. Un alt cercetător, Tit Simedrea, puţin forţat vede acestă izgonire a Sfântului Nicodim, ca o „goană după isihie”, interpretare ce nu poate fi luată în considerare. Preotul Dumitru Bălaşa susţinea că altele ar fi fost cauzele izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana, și anume așezarea în mănăstirea Tismana a mitropolitului de Severin. Inevitabilul amestec al mitropoliţilor în treburile ei interne a devenit evident cu toate intervenţiile şi garanţiile domnitorului. Acestă situaţie apare şi mai mult în timpul celui de-al doilea mitropolit al Severinului, Anastasie (1382-1403?). În octombrie 1385, în 27 iunie 1387, ca şi în 1391-1392, independenţa mănăstiriilor Vodiţa şi Tismana era asigurată  textual: „călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători, şi după moartea cârmuitorului lor să nu pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi Mircea Voievod, nici altul din cei ce vor veni după mine numai pe cel pe care ei singuri îl vor binevoi, nici să strice rânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea”.

Cu toate aceste hotărâri domneşti, date după regula atonită, dualitatea egumen-mitropolit existentă în mănăstirea Tismana precum şi încălcarea dreptului de a sfinţi biserici, acordat arhimandritului de acolo de către Patriarhia ecumenică, a dus la un conflict în urma căruia, în 1398-1399, Nicodim a fost izgonit din vatra pe care ridicase o biserică ce rivaliza cu o catedrală mitropolitană, făcându-l să se retragă peste munţi, probabil la Prislop, în satul Silvaşul de Sus, în ţara Haţegului. Acolo, între anii 1400-1401, Nicodim a rezidit o biserică veche. Pare, deci, posibil un conflict între arhimandritul Nicodim, împuternicit cu atribuţii cvasiarhiereşti şi mitropolitul Atanasie, în timp ce sediul Mitropoliei Severinului era la Tismana. Este ştiut că pe domeniul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, alcătuit din peste 80 de sate, Nicodim era administrator şi judecător al diferitelor pricini laice şi bisericeşti, conform pravilei. În consecinţă, un număr destul de mare de sate, preoţi, călugări şi laici din actuala Oltenie, de peste munţi şi chiar din drepta Dunării, se aflau sub jurisdicţia arhimandritului de la Tismana. Iată, deci, suficiente motive de rivalitate.

Sfântul Nicodim a fost și un mare diplomat în relaţiile internaţionale. La Constantinopol, el era o persoană cu vechi legături şi destul de cunoscut. Este de asemenea posibil ca Nicodim, care participase la mijlocirea împăcării Bisericii sârbe cu Patriarhia ecumenică, să fi făcut parte şi din delegaţia care a mijlocit împăcarea Bisericii Moldovei cu aceiaşi patriarhie, mai ales că episcopul Iosif Muşat era învinuit că a fost „cândva episcop sârbesc”. Era deci și el român macedonean, ca şi Nicodim, şi erau destul de cunoscuţi unul cu altul. Evident, în acest conflict bisericesc, Atanasie, mitropolitul Severinului, ca şi Antim Critopolus, mitropolit al Ungrovlahiei (1381-1402), greci după neam, luaseră partea lui Ieremia, episcopul grec trimis de Patriarhia ecumenică în Moldova. Cum acesta nu fusese primit de moldoveni, situaţia creată a adâncit pisma şi conflictul dintre ierarhii Ungrovlahiei (Antim şi Atanasie) şi arhimandritul Nicodim. Documente istorice amintesc, de asemenea, că ucenici ai Sfântului Nicodim refăcuseră vechi mănăstiri în Moldova. Prin urmare, existau legături care le sugerează şi pe cele anterioare, ale lui Nicodim însuşi cu Moldova.

Cu alte cuvinte, Nicodim a fost izgonit din Ţara Românească nu de voievod, ci chiar de autoritatea bisericească. Faptul că după anul 1403, numele celor doi mitropoliţi greci, nu mai apare în documentele vremii, iar Sfântul Nicodim se întoarce în ţară în 1406, la ctitoria sa Tismana, face foarte plauzibilă ipoteza emisă de părintele Dumitru Bălașa.

Tot în perioada exilului Sfântul Nicodim a efectuat o călătorie în Italia. Documentul care întăreşte acestă părere este o scrisoare a unui ucenic, pe nume Pavel, descoperită în biblioteca din Şcheii Braşovului. În această scrisoare, ucenicul Pavel i se adresează lui Nicodim cu forma: „Sfinte părinte“, spunând apoi „O, sfinte, ale cărui multe victorii şi trude, şi izbânzi s-au transformat într-o cunună împletită cu pietre scumpe, să ştii că slava ta o vom răspândi făcând cunoscut oamenilor despre chinurile şi binefacerile tale”. Mai departe, ucenicul îi comunică mentorului său că i-a trimis în Italia (acolo unde se afla Nicodim) o delegaţie de călugări de la Tismana care urmau să-i comunice nişte lucruri tainice. Drumul Sfântului Nicodim până în Italia (greu și anevoios) trebuie pus în legătură cu organizarea unei cruciade antiotomane. În acest context, ipoteza potrivit căreia Nicodim ar fi intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân pentru un presupus sprijin turcesc, în calitate de adept al lui Vlad Uzurpatorul, nu mai poate fi susținută.

Așadar, exilul Sfântului Nicodim în afara Tismanei, între anii 1398-1406, trebuie legat nu doar de Ardeal, ci şi de Italia. A scris Tetraevanghelul, cu însemnarea respectivă, cel mai probabil la Prislop. Tot în aceşti ani a efectuat şi deplasarea în Italia, în interese diplomatice, de care poate n-a fost străin nici voievodul Mircea cel Bătrân. În 1406, Sfântul Nicodim se întoarce la mănăstirea Tismana, la scurt timp mutându-se la cele veșnice.

Bibliografie: Ion Radu Mircea, Cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească: Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405), în „Romanoslavica”, Istorie, anul XIII (1966); Tit Simedrea, Glosă pe marginea unei însemnări, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XIII, 1961, nr. 1-4; Vasile Oltean, Mărturii inedite despre Cuviosul Nicodim de la Tismana şi ucenicul său Pavel, într-un manuscris din secolele XVI-XVII, aflat în Şcheii Braşovului, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXXV, 1983, nr. 7-8. Gh. Drăgulin, Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele religioase din veacul al XIV-lea, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXVIII, 1976, nr. 11-12; Nestor Vornicescu, Mănăstiri din Carpaţi – vechi centre ortodoxe de spiritualitate şi cultură românească, în volumul „Studii de Teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998; Sergiu Popescu, Sfântul Nicodim de la Tismana, fondator, ctitor sau reorganizator al monahismului românesc?, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul LXI, 2009, nr. 9-12; Sergiu Popescu, O apariție editorială inedită – Tetraevanghelul Sfântului Nicodim de la Tismana în revista „Mitropolia Olteniei”, anul LXVI, 2014, nr. 9-12.

Pr. Coșerea Mihai

Ahp @ noiembrie 14, 2018

14.11.2018 – Monahismul românesc înainte de Sfântul Nicodim de la Tismana

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

În ceata celor care prin fapă şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi de la începutul celui următor[1].

Monahismul a apărut ca urmare firească a pildei Mântui­torului şi a împlinirii sfaturilor evanghelice. În secolele al III-lea şi al IV-lea, mari personalităţi duhovniceşti precum Sfin­ţii Pohomie, Antonie cel Mare şi Vasile cel Mare au statornicit reguli pentru trăirea ascetică şi de atunci creştinismul nu a mai putut fi conceput fără monahism, statornicindu-se odată pentru totdeauna cu învăţătura Evangheliei la popoarele convertite[2].

Şi pe pămîntul patriei noastre, care a cunoscut învăţă­tura Mântuitorului Iisus Hristos, prin predica Sfîntului Apostol Andrei, vom găsi suficiente mărturii ale unei vieţi dedicate întru totul lui Hristos.

Monahismul a pătruns pe teritoriul românesc în secolele III-IV, prin Dobrogea din Bizanţ, prin călugării misionari din Capadocia, unde a trăit Vasile cel Mare, din Siria prin egumenul Audius care accentua asceza, postul şi rugăciunea, din Ţara Sfântă, prin pelerinaje și legături comerciale, din Iliric și coasta Dalmației prin Niceta de Remesiana și alţi misionari. În secolul al VII-lea, Banatul a constituit o poartă de pătrundere a monahismului în teritoriul românesc[3].

Înca din primele secole s-a constatat la poporul român prezenţa sihăstriilor sătești care erau mici frăţii și își desfăşurau activitatea pe lângă bisericile satelor. Persoanele văduve renunţau la bunuri personale pe care le împărțeau săracilor și trăiau în post şi rugăciune, îngrijind biserica satului și ajutând bolnavii. Aceste persoane nu depuneau jurământ călugăresc. Fraţii ajutau preotul și la desfăşurarea slujbelor. Unii creştini nu erau multumiți să trăiască în frăţii, ci îşi construiau în locuri retrase mici sihăstrii bisericeşti de lemn cu chilii. Așa au luat fiinţă sihăstriile sătești dependente de preoţii sătești care au durat aproape un mileniu[4].

Existenţa sihăstriilor nu a luat sfârşit după întemeierea Ţărilor Române și organizarea monahismului autohton. Chiar şi după organizarea monahismului în secolul al XIV-lea, viaţa de sihăstrie nu a încetat, ci s-a menţinut până în secolul al XIX-lea. Sihăstriile sătești au existat câteva secole după care unele s-au transformat în biserici de mir în jurul cărora şi-au construit tăranii case, iar cu timpul s-au format sate. Alte sihăstrii s-au transformat în sihăstrii cu viață de obște sau au devenit mănăstiri. Numai în Transilvania în secolele XVI-XVII erau peste 150 de sihăstrii satești. În Ţara Romanească și Moldova erau la fel de multe dar erau umbrite de mânăstirile şi schiturile organizate.

Unii sihaştrii trăiau în comunităţi mici, în asceze individuale. În secolul al XIV-lea, ierarhii acestor plaiuri au dorit să reorganizeze monahismul autohton. În vederea realizării acestui lucru a fost adus Nicodim de la Tismana care a adunat mai mulți sihaștri la un loc şi a unificat câte 2-3 sihăstrii, fixând viața de obște cu egumeni și slujbe religioase ca și la mânăstirile de la Athos. Majoritatea calugărilor continuau însă să trăiască în sihăstrii[5].

În Moldova, trecerea de la idioritmie la viața chinovială a fost mai lentă. Moldovenii au acceptat foarte greu organizatori din mănăstiri din afara ţării.

În Transilvania, trecerea de la sihăstrii la mânăstiri cu viață de obște a fost și mai lentă din cauza condițiilor istorice, iar după secolul al XIV-lea acest proces a fost inexistent.

În Tara Românească, în secolul al XV-lea transformarea sihăstriilor în mânăstiri stagnează timp în care în Moldova monahismul a cunoscut cea mai glorioasă perioadă din istoria sa. Se înființeaza o mulțime de mănăstiri voievodale şi școli de miniaturiști, copiști și caligrafi[6].

Așadar, viața monahală la români începe din primele veacuri creștine, având ca reprezentați de seamă pe cuvioșii monahi daco-romani Ioan Casian și Gherman, care s-au născut și s-au călugărit în fosta provincie Sciția Mică, în secolul al IV-lea. Acestei ipoteze stau mărturie descoperirile arheologice, urmele unor străvechi așezări monahale, cu bisericuțe și chilii săpate în stâncă, dar și multele numiri de localități de pe întregul teritoriu al țării noastre care dovedesc că acolo ființau vetre monahale, de multe ori mai vechi decât întemeierea statelor medievale românești[7].

Secolul al XIV-lea aduce cu sine o mișcare de renaștere teologico-spirituală în Ortodoxie, numită isihasm, care cerea retragerea totală a monahului din lume, meditație în tăcere și rostire neîncetată a rugăciunii inimii. Reprezentanților celor mai de seamă ai acestei mișcări (Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, Grigorie Sinaitul, ș.a.) li se adaugă și Sfântul Nicodim de la Tismana, părinte care luase contact cu acești mari practicanți ai isihasmului și a cărui lucrare de trăire sfântă o face cunoscută și pe teritoriul țării noastre[8]. Acestui sfânt părinte, poporul român îi datorează renașterea sa spirituală, dar și reorganizarea vieții monahale și duhovnicești într-o perioadă cu multe pericole externe, dar și de dezvoltare internă.

Pr. Coșerea Mihai



[1] Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 107.

[2] Vasile Iorgulescu, Mărtiri privind monahismul pe pământul românesc înainte de Sfântul Nicodim, în Ţara Românească şi Banat, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CI, 1983, nr. 3-4, p. 253.

[3] Ioanichie Balan, Vetre de Sihăstrie Românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 20-21.

[4] Ibidem, p. 22.

[5] Ibidem , p. 23.

[6] Ibidem, p. 24-25.

[7] Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ediția a treia, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 70.

[8] Ibidem, p. 70-71

Ahp @ noiembrie 14, 2018