Ultimele Articole

15.02.2019 – Pregătirea în vederea prăznuirii sărbătorilor

15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

15.02.2019 – Incursiuni apologetice în istoricul unei filosofii existenţiale: Trei vizionari creştini ai „sufletului românesc”

15.02.2019 – Cuvinte din graiurile Părinţilor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, 243p.

15.02.2019 – Pregătirea în vederea prăznuirii sărbătorilor

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite


De la făgăduința făcută de Dumnezeu în Rai, protopărinților noștri și până la împlinirea ei, atunci când a venit vremea (Galateni, 4, 4), pomenirea a fost într-o încordată așteptare. În spațiul acestei așteptări, omenirea a evoluat în cadrul umbrei și a neînțelegerii, oamenii apropiați de Dumnezeu, tânjind dupa venirea Mântuitorului. Din timp în timp au apărut profeți care au punctat cu profețiile lor despre nașterea lui Mesia, timpul așteptării. În așteptarea unui eveniment omul reflectă la ceea ce se va întâmpla, meditează și analizează evenimentul respectiv în sine, așteptând producerea lui. Marile sărbători ale anului ca Nașterea Domnului, Sfintele Paști, dar și alte praznice, necesită o pregătire anterioară în vederea prăznuirii lor în chip plenar. Ca popasuri duhovnicești ele nu pot fi nici serbate și nici petrecute într-un mod profan. Încărcătura lor spirituală nu poate fi descătușată decăt printr-o pregătire adecvată; ca punct culminant având cuminecarea cu Trupul și cu Sângele Lui Hristos, nu se pot primi Sfintele Taine, decât pregătiți și curați, atât trupește cât și sufletește.

O latură a acestei pregătiri o reprezintă postul. Abținerea de la anumite mâncăruri, socotite „de dulce” reprezintă o formă de cinstire a lui Dumnezeu, prin aspectul ei de jertfă. Deoarece reprezintă o jertfă această tăiere a voii, această renunțare deliberat aleasă. Nimeni nu ne împiedică să consumăm ceea ce ochii văd și pofta noastră o cere. Nimeni, decât conștiința noastră. De aceea este o jertfă. Se mai dorește de asemenea, o asemănare smerită cu Sfinții îngeri care nu au nevoie de hrană.

Dar postul, în accepțiunea lui larg acceptată, nu se poate ridica la treapta de jertfă, decât alături de alte lucrări sufletești ale creștinului. Astfel, pe lângă post este necesară facerea de bine, după putere, aplecarea gândului spre cele sfinte,  înfrânarea de la vorbe necuviincioase, deoarece cuvintele conțin energie, care prin conținutul lor poate fi pozitivă sau negativă. Și peste toate o atitudine smerită știind că „cel ce nu are îndîrjie, acela va vedea pe Dumnezeu”. Fără acestea, postul nu este decât un regim alimentar, o dietă, fară nici o aură spirituală.

Prin post, prin abținerea de la mâncarea ce îngreunează trupul și sufletul, se obține un transfer al energiilor umane, din zona negativului, spre pozitiv. Omul dorește să facă bine, să fie mai aproape de Dumnezeu.

Dar postul reface și sănătatea zdruncinată de o alimentație nesănătoasă. Heraclid și Hipocrat prescriau în toate bolile având baza în alimentație șapte zile de post, iar Esculap, trei zile de post complet. Istoria română ne vorbește de un om, Pomponius Atticus, care chinuit rău de boală s-a hotărât să moară prin înfometare; dar în loc de moarte dupa 14 zile de post a găsit vindecarea completă.

Doctorul V. Pauchet, cel mai popular medic al Franței recomandă una, două zile de post pe săptămână. Profesorul Von Nordeen, medicul curant al regelui Carol I, s-a făcut vestit în toată Europa prin regimul său numit zig-zag, adică, după două zile de hrănire obișnuită, o zi de post.

Medicii Gilbert și Dominici, cercetând intestinele umane, au constatat că la cei ce se hrănesc numai cu vegetale, se găsesc doar 2000 de microbi pe cm3 de conținut; pe când la cei ce se hrănesc obișnuit cu carne, se găsesc 64000 de microbi pe cm3.

  • Postul este un foarte bun mijloc de pocăință – 1, Ioan Postitorul.
  • Să se postească miercuri și vineri, 69 ap.; 15 Petru al Alexandriei.
  • În postul Paștilor să nu se facă nunți – canonul 52 Laodiceea.

Alături de post, spovedania ocupă un loc aparte în vederea pregătirii sfintelor sărbători. Ea conferă iertarea păcatelor și posibilitatea îndreptării.

Sărbătorile își dezvăluie întreaga semnificație, doar petrecându-le după o așteptare pregătitoare, când trupul și sufletul sunt pregătite să întâlnească sărbătoarea.

Pr. Mihăiţă Tudor

Ahp @ februarie 15, 2019

15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Conştiinţa unei filosofii creştine de specific naţional străbate până astăzi din gândirea marelui Mihai Eminescu. Contestată în parte, „concepţia naţionalistă a lui Eminescu reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist” (Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Mihai Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 12).

Atât de bogat în conţinut şi valoare apologetică, mesajul eminescian îşi revendică în primul rând o constituţie creştină. Gândirea sa descoperă şi afirmă la modul cel mai concret o realitate ecclesială a existenţei româneşti. După Eminescu creştinismul nostru latin se prinde cu rădăcini adânci de trecutul poporului, iar Biserica Ortodoxă este „maica neamului românesc”.

Biserica Ortodocă – „maica spirituală a neamului românesc”

Au rămas memorabile cuvintele sale în acest sens: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care doineşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un istrument politic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” (vezi Timpul, VII, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1, în Mihai Eminescu, Texte esenţiale, selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 49).

Sub imperiul ideilor religioase, poetul construieşte o „metafizică” puternic impregnată de trăiri şi năzuinţe creştin-ortodoxe. „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1.). De aici, precum şi din alte însemnări ale poetului, reiese foarte clar ideea că „românii au identificat religia cu naţionalitatea” (Acad. Victor Crăciun, „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” sau Interpretul unui crez eminescian, Postfaţă la Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, p. 175).

„Rugăciunea unui dac”, expresie de simţire creştină

Poezia „Rugăciunea unui dac” rezumă magistral dimensiunea cosmologică a existenţei la Eminescu, desprinsă din ethosul ortodox şi din fibra neamului nostru. Dumnezeu străbate astfel dincolo de orice existenţă sau temporalitate, de „moarte” sau „nemuritor”, de „azi, mâine, ieri sau totdeauna”. El se descoperă atunci cânt „unul erau toate şi totul era una”. Credinţa în Înviere este de asemenea exprimată magistral de poet, în aducerea aminte a vechilor încredinţări strămoşeşti: „El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Adăpându-se din Izvorul Vieţii, omul plin de „farmecele milei” caută în smerenie şi se roagă să primească de la Dumnezeu „intrarea în vecinicul repaos”. Această reîntoarcere la sorgintea „chipului” restaurat se petrece cu lacrimi, într-o depărtarea totală de tot ceea ce se arată vremelnic şi pătimaş: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrăme e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/ Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/ Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor …/ Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”. Epitaful poetului se încheie cu mulţumirea adusă Părintelui Ceresc pentru „norocul de a trăi în lume”, înainte de a-şi începe călătoria spre eternitate (Eminescu, Opera Esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, ediţie şi prefaţă de Constantin Barbu, Ed. Oltenia/Dionysos, s.a., p. 94-95).

Vremea şi timpul

În strânsă legătură cu perspectiva cosmologică şi se află ideea de temporalitate. Timpul sau vremea îl conduce pe om spre Dumnezeu sau spre infern, redescoperindu-i perspectiva unei forme, a unui „chip” sau, în sens contrar, afirmându-i lipsa acesteia. „Ce este adevărul?” – se întreabă retoric poetul. „Stafia nebunului, vrăjitorului, omorâtorului ieri în lumina zburândului azi. Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii şi mii de oameni pe care o frunte senină sau închisă-n aur o modelează într-o uriaşă voluptate de foc. Mirele universului, naturei. Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Împopuleaz-o cu nemărginirile întunericului, cu sufletele rupte de blestemece s-agaţă scrâşnind din dinţi de stâncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii remuşcării pe cap, cu dinţii unei în gură, cu aripile disperării pe umere, Satana – şi iată iadul. Vezi dar că Eul împopulează cer, pământ, infern. Eu, acest Dumnezeu al Dumnezeului său, căci Eu este ideea unei forme, este sufletul lumei – forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 254). În meditaţia sa metafizică asupra cronosului, Eminescu pune deoparte pentru neamul său „viitorul”, ca „o stea” călăuzitoare prin istorie. Cea mai importantă valenţă a timpului este însă prezentul, într-însul măsurându-se „timpul metafizic”, care nu este altceva decât „veşnicul prezent”. S-ar putea vorbi mai bine despre o „absenţă a timpului”, căci „timpul lumii esenţelor pure, al spiritului etern, perfect, care nu devine – şi de timpul lumii fenomenale – timpul propriu-zis, care presupune devenirea lumii create, în care formele de prototip se întrupează printr-o permanentă palingeneză. În această lume, timpul are un început şi un sfârşit. Purcede din momentul în care lumea a fost creată şi curge în eternitate, odată cu veşnica prefacere a acesteia, veşnica alegere, până când din nou regresiunea cosmică va întoarce lumea la otigini” (Florica Diaconu, Filosofie românească. Studii şi articole, Ed. Alma, Craiova, 2008, p. 98). În traducere teologică, această valenţă a timpului defineşte în parte echivalentul veşniciei.

Valoarea persoanei umane

Pe lângă dimensiunea ei universală, presărată cu elemente din Istoria şi Filosofia Religiilor, metafizica eminesciană dezvoltă de asemenea o impresionantă paletă de teme teologice, ancorând foarte uşor în: ontologie, cosmologie, anghelologie, demonologie, mariologie, hristologie sau eclesiologie. În context antropologic, valoarea omului şi a existenţei sale este analizată la întrepătrunderea dintre fizic şi metafizic. Poetul are astfel în vedere faptul că „omul, luat în general, pune cuiva întrebări – despre sine, despre rostul său în lume, despre chipul pe care trebuie să-l aibă ca om –, al căror început de răspuns îl şi are. Cine sunt eu? De ce am fost adăugat şi eu lumii? Cum trebuie să fiu, ca să intru în condiţia omului adevărat?” (Constantin Noica, „Când te întorci totuşi cu gândul la Eminescu”, în Eminescu, Opera Esenţială, p. 232-233). Răspunsul acestor întrebări este argumentat filosofico-teologic, inspiraţia poetului sprijinindu-se aici îndeosebi pe învăţătura Sfintei Scripturi. De pildă, titlul iniţial al poemului „Memento mori” a fost „Deşertăciunea deşertăciunilor”, idee preluată din Cartea Ecclesiastului (Eccl. 1, 2-3). Raportul dintre om şi Dumnezeu se găseşte astfel în acort cu teologia docmatică a Bisericii, care vorbeşte în acest sens despre „chip şi asemănare” (Fac. 1, 27). „Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a universului. Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteştrele calităţi(le) Lui. De aceea la-ncput era Verbul – şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul” (Mihai Eminescu, Texte esenţiale, p. 56).

Teologie şi filosifie

Această gândire complementară a lui Eminescu, în care se regăsesc în armonie sacrul şi profanul (teologia şi filosofia), a născut adevărate capodopere pentru posteriate. Sunt cât se poate de concludente creaţiile sale în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Moş Iosif, Cezarea etc. La fel de importante sunt şi poeziile: Scrisoarile I – III, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om etc. Despre „Scrisorile” sale, de pildă, marele filosof Mircea Florian spune că „sunt în acelaşi timp un testament literar şi filosofic şi o ochire rezumativă a tuturor celor simţite şi gândite de el … În Scrisoarea I naşterea luminilor din haosul primordial nu e o concepţie cu totul indiană, ea se întâlneşte şi la greci ca şi la creştini. Poetul se apropie însă pe nesimţite de atitudinea obiectivistă: e contrastul dintre infinitul luminilor şi muşuroaiele de furnici ale oamenilor … În Scrisoarea II apare limpede caracterul de spovedanie” (Mircea Florian, Filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2005, p. 102.).

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 15, 2019

15.02.2019 – Incursiuni apologetice în istoricul unei filosofii existenţiale: Trei vizionari creştini ai „sufletului românesc”

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Continuitatea de gândire şi simţire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecţie axiologică, care se defineşte prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul al XX-lea”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”. În cea de a doua se scoate „la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de a treaia, se încercă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru valorile vii ale culturii”.

Marele nostru gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 2014, p. 12).

Conştiinţa smerită a sufletului românesc

Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab şi moştenirea filosofiei sale existenţiale creştine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună o numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).

În rezumat, elementul cheie al diferenţierii conpetuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această perioadă şi trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spere eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Contantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşează în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plânge” (ibid, p. 17).

„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie”

Cel de al doilea reper filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc devine grăitor în secolul XVIII prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este pe de altă parte legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti”,  dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează, nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).

Între „cultura majoră şi cea minoră”

Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură naţională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”. Mai târziu, marele creator de sistem filosofic, îşi întăreşte gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră şi cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o martcă stilistică, prin care singură poate face ştiinţă, artă religie o conştiinţă omenească … pentru Blaga, cultura minoră e de aceeaşi calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeaşi” (ibid, 29-30). Cu toate criticile din epocă şi de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiţionale, desprinse din setea de transcendenţă a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat şi transmis în valoare nealterată de la străbuni, până în zilele noastre.

Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conştiinţa iubirii de înţelepciune a neamului nostru. Ea se desfăşoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuinţă şi ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 15, 2019

15.02.2019 – Cuvinte din graiurile Părinţilor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, 243p.

Postat in: Recenzii | Comentarii oprite

Lucrarea „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, semnată de pr. conf. dr. Constantin Băjău, se numără printre cele mai recente apariţii sub egida Editurii „Mitropolia Olteniei”. Cartea adună în cele peste 240 de pagini mai multe omilii şi cuvântări la duminicile de peste an, publicate în paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina.

Săptămâna aceasta a văzut lumina tiparului, la Craiova, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, o lucrare inedită prin conţinutul şi tematica ei. Intitulată generic „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, cartea pr. conf. dr. Constantin Băjău, titularul Catedrei de Patristică din cadrul Facultăţii de Teologie din Cetatea Băniei, adună o colecţie de 37 de cuvântări şi omilii duminicale sau la praznicele împărăteşti de peste an. Textele au fost culese din paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina, unde părintele profesor a semnat periodic în ultimii ani.

Fiecare text cuprins în lucrarea de faţă este în fapt o epistolă patristică, pe care autorul o direcţionează recurent atât spre slujitorii Sfintelor Altare, cât şi spre studenţii teologi din cadrul facultăţii craiovene. În ceea ce priveşte conţinutul lucrării, trebuie, de asemenea, menţionată proeminenţa caracterului patristic. Din acest punct de vedere, pr. conf. dr. Constantin Băjău aduce un prinos de recunoştinţă şi laudă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, din „graiurile” cărora se inspiră pentru a da formă cuvântărilor sale. Acest argument este foarte bine evidenţiat în „Prefaţa” lucrării, unde părintele profesor consemnează faptul că „predica Sfinţilor Părinţi este de un real folos, în primul rând pentru că ea menţine predicatorul în duhul autenticităţii învăţăturii dreptmăritoarei Biserici crestine, păstrătoarea adevărului dumnezeiesc mântuitor. Căci predica oricărui Sfânt Părinte este expresia trăirii lui personale, a credinţei Bisericii, pe care a transmis-o sub această formă vie de mărturisire înflăcărată şi prin care el s-a ridicat pe treptele cele mai înalte ale desăvârşirii creştine, ale sfinţeniei. O astfel de predică îl influenţează pozitiv, educativ și formativ pe predicatorul creştin și nu îl lasă să cadă pradă tentației de a rosti cuvântări care plac auzului, dar îl îndepărtează de sensul predicii creştine autentice, care trebuie să rămână apostolică şi să contribuie la păstrarea nealterată a dogmei Bisericii. În caz contrar, se ajunge la îndepărtarea de cuvântul Sfintei Scripturi, în locul căruia adeseori unii redau istorioare atractive, dar nefolositoare. De aceea, alături de Sfânta Scriptură trebuie să existe permanent predica patristică, folosită şi citată cât mai des, mai cu seamă în pericopele sau versetele scripturistice care necesită lămuriri și precizări. Este recomandat și chiar necesar ca, în loc să facă apel la texte ale unor filosofi sau scriitori necreștini, predicatorul să citeze din operele Sfinţilor Părinţi. Fiindcă în predică nu se urmăreşte impresionarea ascultătorilor, ci edificarea lor morală şi mobilizarea lor spre fapte bune, mântuitoare. Cele mai importante şi reprezentative colecţii de predici cunoscute în Biserica Răsăriteană, precum Cazania lui Varlaam, Chiriacodromionul lui Nichifor Teotoke şi altele, au pus în valoare în primul rând predicile Sfinţilor Părinţi. Prin mănunchiul de cuvântări ce sunt cuprinse în paginile acestei cărţi am dorit să-mi exprim simţămintele mele de veneraţie, de admiraţie, pe care le-am avut dintotdeauna pentru lucrarea predicatorială a Sfinţilor Părinţi, citându-i îndeosebi în cazuri aparte, de precizare a adevărurilor de credinţă creştină, dar şi pentru că Sfinţii Părinţi sunt cei mai convingători propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu. Şi am observat cu bucurie că simpla rostire a numelor lor (în timpul predicii) înseninează pe ascultători şi aduce bucurie pe chipurile credincioşilor aflaţi la slujbă în sfintele noastre biserici” (pp. 6-7).

În finalul lucrării, în loc de concluzii, părintele autor detaliază într-un studiu consistent „Importanţa lecturii şi a tâlcuirii Sfintei Evanghelii din perspectivă patristică” (pp. 218-238).

Prin structura şi conţinutul ei, lucrarea pr. conf. dr. Constantin Băjău face în primul rând dovada unei experienţe personale la Amvonul bisericii. Multe din gândurile aşezate în scris au fost rostite cu voce tare înaintea credincioşilor Parohiei „Înălţarea Domnului”, unde părintele profesor slujeşte periodic. Nu în ultimul rând, acest frumos buchet de gând şi de cuvânt reprezintă un veritabil „ghid omiletic” de consistenţă biblico-patristică. Cartea vine spre ajutor atât întocmirii unei predici duminicale sau praznicale, cât şi studiului învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 15, 2019

19.01.2019 – „Părintele Dumitru Stăniloae – păstor şi misionar al BOR”

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Lupta cea bună m-am luptat,

călătoria am săvârşit,

credinţa am păzit”(1)

Cuvinte cheie: teolog ortodox, preot, traducător, dogmatică, filocalie, rugăciune

Keywords: orthodox theologian, priest, translator, dogmatics, philanthropy, prayer

Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai mare teolog ortodox român al tuturor timpurilor dar şi una dintre cele mai importante voci ale teologiei creştine din ultimul secol. Om de o mare calitate spirituală, suflet luminat, dăruit cu totul slujirii lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae a făcut din cuvânt o cale minunată de a spune acestei lumi despre nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Şi a făcut-o într-un mod strălucit, lasând generaţiilor viitoare o sumedenie de cărţi şi lucrări de o valoare incontestabilă, expresie vie a unei vieţi excepţionale, a unui suflet virtuos, de o rară bunătate, blândeţe şi sensibilitate.

Cei care l-au cunoscut aduc nenumărate mărturii despre personalitatea marelui profesor, preot, scriitor, teolog, traducător, cercetător, părinte spiritual, îndrumător, sfătuitor. Părintele profesor L-a iubit enorm pe Dumnezeu, a iubit Biserica, învăţătura acesteia, a iubit atât de mult poporul român, despre care a avut numai cuvinte bune, ca unul ce a fost un adevărat fiu al acestui pământ. Rămâne un exemplu de dăruire şi slujire, de viaţă pusă în slujba credinţei şi a neamului.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este cel mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei româneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice: Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica şi Mistica; în Teologia Dogmatică şi Liturgică, fiecare dintre acestea cu delimitările şi capitolele lor particulare.(2)

Prin conferinţele, articolele şi carţile sale, Părintele Dumitru Staniloae a transformat aproape de unul singur teologia ortodoxa română, dându-i o orientare radical diferită în perioada postbelică. Atent faţă de alţii, cald şi apropiat, dânsul exprima o adevarată curtoazie creştină. Când vorbeşte în Experienţa lui Dumnezeu despre umanitatea, tandreţea şi delicateţea sfinţilor, el zugrăveşte involuntar propriul său portret. Are darul preţios de a transmite, prin simpla sa prezenţă, un sentiment de totalitate şi pace.(3)

Autor al unei opere monumentale, Părintele Dumitru Staniloae era un om de o modestie impresionantă. Este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai veacului trecut, însă nu concepea teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu cel viu. Părintele Staniloae „n-avea nimic dintr-un idol mediatic, nimic spectaculos, regizat. Totul – firesc. Tot ce se poate povesti despre marele preot gânditor vorbeşte de smerenia autentică a unui om a cărui blândeţe, discreţie şi naturaleţe impun un respect copleşitor, chiar şi celor care nu mai pot decât să asculte mărturii.”(4)

Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit. „Părintele Stăniloae nu a obosit să îndemne la o înnoire a teologiei ortodoxe prin recuperarea izvoarelor, a duhului Sfinţilor Părinţi, a spiritualităţii Tradiţiei, a isihasmului palamit.”(5)

El apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vedem cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că „teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.”(6) Dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Întreaga sa operă poate fi percepută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-L iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. El a scris o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Operele sale, pot fi socotite fundamentale pentru dezvoltarea domeniilor cercetate, fiind adevărate sinteze şi monumente în care este cuprinsă învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii. „Opera teologică realizată de Prea Cucernicia Sa are în centrul ei Persoana lui Hristos şi persoana umană, aflate permanent într-un dialog viu, derulat în lume şi în timp – opere ale iubirii infinite ale lui Dumnezeu.”(7)

Părintele Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. El este pentru totdeauna „Părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.(8)

VIAŢA ŞI OPERA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

1903. S-a născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, judeţul Braşov; Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.(9)

1917. La 10 februarie, pleacă la Braşov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna”.

1918. I se oferă o bursă pentru clasa a IV-a de către Fundaţia „Emanuil Gojdu”.

1922. Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi.

1923-1924. După un an părăseşte Universitatea pentru a se înscrie şi urma cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.

1924. În Postul Mare se întâlneşte cu mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.

1927. Termină anul IV la Cernăuţi şi susţine licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiţă, cu lucrarea Botezul copiilor; primeşte o bursă pentru studii de specializare la Atena.

1928. Toamna, susţine la Cernăuţi teza de doctorat cu titlul Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea prof. V Loichiţă. Centrul Mitropolitan din Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. Pleacă la Munchen, pentru semestrul de iarnă, urmând seminarul de Istorie şi filologie bizantină al profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.

1929. În ianuarie pleacă la Berlin, pentru semestrul de vară, având profesori pe Hans Lietzmann şi Reinhold Seeberg, apoi la Paris şi la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie şi Dogmatică şi documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama; la întoarcerea în ţară este încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice „Andreiene”; aici, în decursul celor 17 ani de activitate didactică, a predat Teologie Dogmatică(1929- 1946), Apologetică (1929-1932 şi 1936-1937), Pastorală (1932-1936) şi Limba Greacă(1929-1934). La Cernăuţi i se publică teza de doctorat.

1930. Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta şi copia opera teologică a Sfântului Grigorie Palama; la 5 octombrie se căsătoreşte cu Maria (născută Mihu).

1931. În luna mai i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie 1931) şi Maria; la 16 octombrie, este hirotonit diacon. Apare la Sibiu Catolicismul de după războiu.

1932. La 25 septembrie este hirotonit preot.

1933. La 8 octombrie se naşte Lidia, avându-l ca naş de botez pe istoricul transilvănean Ioan Lupaş.

1934. La 1 ianuarie este numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, funcţie îndeplinită, vreme de 12 ani, până în 13 mai 1945, cand îl cunoaşte şi leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

1936. În iunie este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită până în 1946.(10)

1938. Apare la Sibiu lucrarea fundamentală Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama.(11)

1939. Publică la Sibiu Ortodoxie şi românism.(12)

1940. Vara, România intră în cel de-al Doilea Război Mondial. Se constituie, la iniţiativa poetului Sandu Tudor, grupul Rugul aprins, din care făceau parte Ierom. Ivan Kulighin, duhovnicul mitropolitului rus de Rostov (refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuş, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, Pr. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu. Intâlnirile periodice la mănăstirile Antim şi Cernica au constituit o înviorare duhovnicească a vieţii creştine în Bucureşti.

1942. Apare la Sibiu Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, conţinând şi articole publicate iniţial în Telegraful Român.

1943. Apare la Sibiu Iisus Hristos sau Restaurarea omului.

1945. La sfârşitul lunii aprilie, moare fiica Maria (Mioara).

1946. Sub presiunea autorităţilor comuniste, reprezentate de Petru Groza, mitropolitul Nicolae Bălan este silit, împotriva propriei voinţe, să-i ceară demisia din funcţia de rector al Academiei; rămâne profesor în continuare până în 1947. Apare la Sibiu, primul volum din traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Este transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, urmându-l la catedra de Teologie ascetică şi mistică pe Nichifor Crainic.

1947. Locuieşte cu soţia şi fiica Lidia în casa parohială a bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi”. Apare la Sibiu volumul 2 al Filocaliei.

1948. Apar la Sibiu volumele 3 şi 4 ale Filocaliei.

1949. Catedra de Teologie ascetică şi mistică fiind desfiinţată, rămâne profesor de Teologie dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.

1950. Participă la întâlnirile organizate de grupul Rugul aprins, din care nu face parte, dar unde conferenţiază de câteva ori.

1955. La Sibiu, are loc un mare congres al preoţilor ortodocşi; Petru Groza, membru al prezidiului refuză să vorbească cu Părintele Stăniloae, fapt ce va avea consecinţe negative mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.

1958. Începe un nou şi mare val de arestări în România, ca o condiţie a retragerii trupelor sovietice. Sunt arestaţi membri ai grupului Rugul aprins. Este urmărit de Securitate. La 4 septembrie este arestat, se face percheziţie la domiciliul din Bucureşti. In 5 septembrie, ora 4.00 dimineaţa, este dus la închisoarea din strada Uranus, pentru o lună, apoi în strada Plevnei, pentru încă o lună. In 4 noiembrie, începe procesul înscenat, caracteristic regimului comunist. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică şi simbolică: manual pentru Institutele Teologice, în colaborare cu Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran, Ioan Petreuţă – Părintele Stăniloae nu a fost consemnat ca autor, întrucât, înainte de publicarea lucrării, a fost arestat.

1959. Este dus la Aiud, având printre alţi colegi de celulă pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea sau pe avocatul şi publicistul Petre Pandrea, care-1 evocă în scrierile sale. Vreme de câteva luni este ţinut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui, căsătorită între timp, naşte pe unicul nepot Dumitru Horia; fiind asistentă la catedra de Fizică a Universităţii din Bucureşti, este obligată să părăsească Universitatea.

1961. Toamna, este adus la Bucureşti pentru noi cercetări penale.

1962. În martie, este readus la penitenciarul din Aiud.

1963. În ianuarie este eliberat din închisoare şi lucrează ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod, iar în octombrie este reintegrat la catedră.

1965. Este solicitat să scrie articole şi studii, de către cei care-l cenzuraseră înainte.

1968. Este invitat la Freiburg şi Heidelberg, de către profesorii Paul Miron şi respectiv Heyer, pentru conferinţe; primeşte acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii României.

1969. Conferenţiază la Oxford unde leagă prietenie cu profesorul de Teologie şi scriitorul anglican Donald Allchin.

1971. Merge la Vatican ca membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.

1973. Apare la Bucureşti Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român. Devine pensionar cu titlu de profesor onorar, rămânând profesor consultant pentru cursul de doctorat.

1976. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 5, iar la Atena volumul Гια Ένα Ορθοδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία, Πίστη, Εκκληςία (Despre un ecumenism ortodox. Euharistie, credinţă, Biserică), cu o prefaţă semnată de Panayotis Nellas. Este declarat Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Tesalonic; participă la Al Doilea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă organizat la mănăstirea Penteli – Atena, alături de preoţii profesori Ene Branişte, Ion Bria, Ioan G. Coman, Dumitru Popescu şi Dumitru Radu.

1977. Apar la Bucureşti volumele 6 şi 7 ale Filocaliei.

1978. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică ortodoxă pentru Institutele teologice, volumele 1-3.(13)

1979. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 8.

1980. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 9; la Geneva, Dieu est Amour, traducere de D. Nesser; la New York, Theology and the Church, traducere de R. Berringer, cu o prefaţă de John Meyendorff; la Atena, Προσευχή, Eλευθεία, Aγίοτητα (Rugăciune, libertate, sfinţenie). I se acordă premiul „Dr. Leopold Lucas” al Universităţii din Tübingen.

1981. Este numit Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox „Saint Serge” din Paris. Este premiat la Londra cu distincţia onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice şi creştineşti. Apare la Paris Prière de Jésus et expérience de Saint Esprit, cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément; la Bucureşti Teologia morală ortodoxă, vol. 3: Spiritualitatea ortodoxă (Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe) şi Filocalia, volumul 10.

1982. I se acordă titlul Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad; în noiembrie conferenţiază la New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la Bucureşti traducerea din Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, vol. 1.

1985. Apare la Benzinger Verlag, Gütersloher Verlagshaus, Orthodoxe Dogmatik, vol. I, în traducerea profesorului H. Pitters, cu o introducere scrisă de Jürgen Moltmann; la Paris apare Le génie de l’Orthodoxie, traducere de Dan Ilie Ciobotea (azi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément.

1986. Apare la Craiova Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă.

1987. Apare la Craiova Chipul nemuritor al Iui Dumnezeu şi la Bucureşti traducerea Scrieri, partea I, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1988. Apare la Bucureşti traducerea Scrieri, partea a II-a, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1990. Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare în aceeaşi editură ca şi primul volum Orthodoxe Dogmatik, vol. 2, traducere de H. Pitters, cu o prefaţă scrisă de Jurgen Moltmann; la Roman apare Filocalia, volumul 11, iar la Craiova volumul Studii de Teologie dogmatică ortodoxă care cuprinde Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Omul şi Dumnezeu şi traducerea Imnele iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

1991. Devine membru titular al Academiei Române. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena. Apare la Sibiu Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos; la Bucureşti apare traducerea Scrieri, vol. 1, de Sfântul Chiril al Alexandriei şi Filocalia, volumul 12.

1992. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Apare la Craiova volumul Reflecţii despre spiritualitatea poporului român.

1993. Apar la Bucureşti lucrările Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului şi Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. La 4 octombrie acelaşi an, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la cele veşnice.

Un aspect din viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae, precizate chiar de sfinţia sa:

„M-am născut în satul Vlădeni, … mama a fost nepoata de preot, foarte bună, foarte sentimentală, ne vorbea şi ne sfătuia mult, tata era mai tăcut, mai gânditor, îşi adună oamenii în jurul lui şi le vorbea, era un fel de filosof al satului. Nu i-am auzit vreodată să se certe cu cineva din sat. Erau foarte credincioşi, nu exista să nu meargă la biserică… Mergeam cu tata în pădure după lemne, mergeam cu părinţii după fân, lucram şi eram foarte necăjit în 1916, la începutul lui august când ştiam că voiau să mă dea la şcoală… cum să plec eu şi să las vitele, să las boii ? Mă împrietenisem cu ei, mi se părea ca şi cu boii se poate vorbi…”(14)

Despre arestarea Părintelui Stăniloae

“Mama îmi povestea cum au venit noaptea pe la 11. Au bătut în geamul dormitorului şi când tata s-a uitat afară să vadă cine e, i-au îndreptat o lanternă puternică spre ochi. <<Erau patru>> mi-a spus mama. <<Ba nu, au fost mai mulţi, veneau unii şi plecau alţii, a fost un du-te vino necontenit. Dar patru au rămas tot timpul. Au început să cotrobăiască, să arunce foile scrise şi cărţile pe jos, călcând cu răutate peste ele>> <<Ce-ţi trebuie atâtea hârtii ? s-a răstit unul dintre ei la tata, … Ce faci cu atâtea hârţoage bune de pus pe foc ?>>. <<Sunt profesor şi din asta trăiesc, a răspuns el. Scriu cărţi şi cursuri pentru studenţi, fără cărţi nu se poate>>. Era liniştit şi răspundea fără spaimă, cu demnitate. Dar cărţile azvârlite pe jos îi făceau rău. Tata care nu putea suferi să vadă o carte aşezată fără grijă. Au scotocit până pe la 4 dimineaţa. Atunci l-au luat pe tata şi au plecat. La poarta aştepta o maşină neagră. Mama s-a uitat pe fereastra deşi o ameninţaseră: <<Dacă te uiţi pe geam venim şi te luăm şi pe tine !>>. A văzut cum i-au pus tatei ochelari negri. Unul dintre ei îl ducea pe braţ şi l-au împins în maşină ca pe un răufăcător.” (15)

CONCLUZII

Părintele Dumitru Stăniloae, considerat cel mai mare teolog al sec. XX, a cunoscut în profunzime și a folosit în toate operele și studiile sale teologice gândirea și scrierile Sfinților Părinți, pe care le-a prezentat într-o formă vie și actuală. „Personalitate proeminenta a culturii romane si universale, a teologiei ortodoxe si a crestinismului intreg, Pr. Dumitru Staniloae ramane valoarea simbol a Bisericii noastre. Despre personalitatea covarsitoare a patriarhului teologiei romanesti s-a scris mult si frumos.”(16)

Întreaga sa operă este o sinteză neo-patristică creatoare, pe care a realizat-o nu doar citind, citând și traducând operele Sfinților Părinți, ci continuând în duhul Sfinților Părinți reflecția teologică ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae nu se referă doar la teologia Sfinților Părinți, ci preia temele majore din literatura patristică, le adâncește și le continuă, în dialog cu contextul socio-cultural și misionar al epocii noastre.

În monumentala Filocalie în 12 volume, notele explicative constituie aprofundări teologico-mistice de o copleșitoare bogăție spirituală, încât, prin strădania de o viață a Părintelui Stăniloae, Sfinții Părinți devin contemporani și prieteni cu cititorii teologiei acestui mare dascăl și teolog român.

“Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae putem vorbi numai la prezent, el fiind o făclie de Înviere pentru teologia și spiritualitatea Bisericii noastre. Purtător al unei mărturii mature și rodnice, luminoasă și plină de speranță, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne pentru noi un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii noastre, precum și o frumoasă pildă care trebuie să ne inspire constant.”(17)

Prin teologia sa vastă, profundă și bogată, ca sinteză creatoare între Tradiție și actualitate, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în memoria Bisericii un mărturisitor al iubirii divine și un apărător al demnității umane, atât în timp de libertate, cât și în timp de prigoană. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae persoana umană este o permanentă taină și o permanentă noutate. “Om al rugăciunii tainice, el a scris și promovat o teologie care îndeamnă mereu la rugăciune, la unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții și bucuriei veșnice.”(18) Profunzimea sintezei neo-patristice creatoare a Părintelui Dumitru Stăniloae este un model care trebuie urmat în toată teologia noastră pentru a rămâne mereu fideli Sfintei Evanghelii a lui Hristos, pentru a ne menține neîntrerupt în comuniune cu Sfinții Părinți ai Bisericii și pentru a elabora astăzi o teologie misionară, care leagă textul Sfintelor Scripturi de contextul istoric al vieții creștine.

“Dorinţa Părintelui Stăniloae de a vorbi despre Dumnezeu şi om are la bază dorul său ca umanitatea să fie îndumnezeită prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos şi lucrarea harului Duhului Sfânt.”(19) “Pentru a vorbi şi a scrie despre Dumnezeu şi om, în profunzimea legăturii, a conlucrării şi a comuniunii, Părintele Stăniloae a învăţat să se roage: „Odată, când i s-a permis să prezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: „Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?” Părintele Stăniloae a spus: „În închisoare am învăţat să mă rog“, răspuns care i-a şocat pe cei prezenţi. Deci, închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii.”(20)

“Orice om îl caută pe Dumnezeu, să se întâlnească cu El, să vorbească cu El şi mai ales să se împărtăşească cu El. Părintele Stăniloae a avut experienţa sa deosebită cu privire la acest aspect, despre care spune:„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-l întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”(21)

“Gândindu-ne la ţara în care vieţuim şi lucrăm, este necesar ca în contextul social actual confuz, în care omul contemporan este prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste, să punem la suflet cuvintele Părintelui Stăniloae, pentru a aprecia darul vieţii şi universul în care am fost lăsaţi de Dumnezeu să trăim în ascensiunea noastră spre veşnicie.”(22)

BIBLIOGRAFIE

  • · Biblia, sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2008
  • · Bartoş, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999
  • · Costa de Beauregard, Marc-Antoine, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995
  • · Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Gabor, Pr. Adrian, Aspecte din activitateta Pr. Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic din Bucureşti, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, Bucureşti, 2013
  • · Ionescu, Costin, Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Lăcaşuri Ortodoxe, nr. 37/2010, Agenţia de Ştiri “Lăcaşuri Ortodoxe” – autor Stelian Gomboş – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, sursa www.lonews.ro
  • · Lovişteanul, PS Emilian, Pr. Dumitru Stăniloae – teolog şi trăitor al dumnezeirii, în Revista Clipa, Martie 2013, sursa www.revistaclipa.com
  • · Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2013
  • · Păcurariu, Pr.Prof.Dr. Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996
  • · Idem, Pr.Prof.Acad.Dumitru Stăniloae, câteva coordonate biografice, în Caietele Universităţii “Sextil Puşcariu”, Anul II, nr. 2, vol. III, Braşov, 2002
  • · Popa, Virginia, Biobibliografie, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Patriarhiei Române, București, 2013
  • · Ritter, Adolf Martin, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Săsăujan, Pr. Mihail, Părintele Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, Bucureşti, 2013
  • · Stăniloae-Ionescu, Lidia, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
  • · Teşu, Pr.Conf.Dr. Ioan C., Lumea şi raţionalitatea în “tâlcuirea” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, în rev. Teologie şi Viaţă, sursa www.teologieşiviaţă.ro
  • · Vestitorul Ortodoxiei, Serie nouă, Anul VI (XXIII), Nr. 9-10 (483-484), Septembrie-Octombrie, Bucureşti, 2013
  • · Vornicescu, Dr.Acad.Nestor Mitropolitul Olteniei, O teologie pentru lumea contemporană, în Ortodoxia, revista Patriarhiei Romane, Anul XLV, nr. 3-4, Iulie-Decembrie, Bucureşti, 1993
  • · Ware, Kallistos Episcop de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003

Note

(1) 2 Timotei 4, 7

(2) Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teșu, Lumea şi raţionalitatea în “tâlcuirea” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, în rev. Teologie și Viață, sursa www.teologieșiviață.ro

(3) Kallistos Ware, Episcop de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.61

(4) Costin Ionescu, Părintele Dumitru Staniloae în conştiinţa contemporanilor, Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 53

(5) Adolf Martin Ritter, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor…, op.cit., p. 139-140

(6) Vestitorul Ortodoxiei, Serie nouă, Anul VI (XXIII), Nr. 9-10 (483-484), Septembrie-Octombrie, București, 2013, p. 16

(7) Pr.Conf Dr. Ioan C. Teșu, op. cit.,

(8) Lăcaşuri Ortodoxe, nr. 37/2010, Agenţia de Ştiri “Lăcaşuri Ortodoxe” – autor Stelian Gomboș – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, sursa www.lonews.ro

(9) Virginia Popa, Biobibliografie, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Patriarhiei Române, București, 2013

(10) Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996, p. 418

(11) Pr. Mihail Săsăujan, Părintele Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, București, 2013, p.105

(12) Ibidem

(13) Pr. Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Pr.Prof.Acad.Dumitru Stăniloae, câteva coordonate biografice, în Caietele Universității “Sextil Pușcariu”, Anul II, nr. 2, vol. III, Brașov, 2002, p. 54

(14) Dr. Acad. Nestor Vornicescu Mitropolitul Olteniei, O teologie pentru lumea contemporană, în Ortodoxia, revista Patriarhiei Române, Anul XLV, nr. 3-4, Iulie-Decembrie, București, 1993, p. 93

(15) Lidia Stăniloae-Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2010, p.279-280

(16) Pr. Adrian Gabor, Aspecte din activitateta Pr. Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic din București, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, București, 2013, p.153

(17) Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2013

(18) Ibidem

(19) Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999, p. 41

(20) Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor …, op. cit., p. 32

(21) Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187

(22) PS Emilian Lovișteanul, Pr. Dumitru Staniloae – teolog și trăitor al dumnezeirii, în Revista Clipa, Martie 2013, sursa www.revistaclipa.com

Drd. Iordache Florin Eugen, Anul II

Școala Doctorală ”Sfântul Nicodim de la Tismana”,

Facultate de Teologie Ortodoxă din Craiova, Universitatea Craiova


Ahp @ ianuarie 23, 2019