Ultimele Articole

27.04.2018 – Biserica, Familia, Şcoala – factorii educaţiei copilului

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

12.03.2018 – Elementele principale ale Calendarului Creștin Ortodox

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

27.04.2018 – Biserica, Familia, Şcoala – factorii educaţiei copilului

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, şi a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti. Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chirii alAlexandriei, văd în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o teofanie. Căsătoria este sfântă, spune Sfântul Chirii al Alexandriei, pentru că ia parte la împărăţie şi constituie deja o mică împărăţie, cum apare după restaurarea ei în Hristos; la Sfântul Ioan Gură de Aur care numeşte familia creştină eclesială, „mica Biserică”.

Model pentru toţi creştinii este familia sfântă a Dreptului Iosif şi a Sfintei Fecioare Maria în care a crescut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. în Atotînţelepciunea Sa, Dumnezeu a ales pentru întruparea Fiului Său, sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere în har şi înţelepciune (Luca 2, 52).

Potrivit cărţii Facerea 1, 26-30, bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan (Facerea 1, 27) şi prin urmare au în ei chipul lui Dumnezeu, reflectând deci imaginea lui Dumnezeu. In aceeaşi ordine de idei „ taina singularului şi pluralului în om reflectă taina singularului şi pluralului în Dumnezeu, aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade, adică existând prin sine (la unii filozofi) unitate indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi alcătuită lumea; (la Leibniz) substanţă spirituală independentă, care posedă automişcare şi care oglindeşte tot ceea ce există în univers; ea cere nu singurătate, ci comuniunea sau diversitatea cea bună a iubirii”.

Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la întemeierea familiei prin Sfânta Taină a Nunţii, spune: „Ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, căsătoria se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”.

Sfinţii Părinţi văd în instituirea divină a Tainei Căsătoriei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos „o refacere a caracterului original al legăturii conjugale, după cum ne este redată în Vechiul Testament. După Clement Alexandrinul, Fiul lui Dumnezeu n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit. în facerea omului , teologul alexandrin vede Taina Botezului, iar în comunicarea şi iubirea primului cuplu, instituirea divină a Tainei Căsătoriei.
Totodată, el vorbeşte şi de harul paradisiac al căsătoriei, har prin care căsătoria creştină primeşte ceva din puritatea stării conjugale de dinaintea căderii”.

Sfânta Taină a Cununiei este taina Bisericii, instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 2, 1-11), prin care două persoane, bărbat şi femeie, de bunăvoie şi nesilite de nimeni, se hotărăsc să-şi jure credinţă pentru a-şi trăi tot restul vieţii împreună, în scopul naşterii şi creşterii de copii şi de a se ajuta reciproc. în cadrul Sfintei Cununii cei doi primesc binecuvântarea Bisericii şi harul lui Dumnezeu, pentru ca unirea dintre cei doi să fie pecetluită şi să dea roade bine bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.

Familia creştină este o comuniune fiinţială de persoane. Când spunem fiinţială ne gândim la strânsa legătură a persoanelor din familie şi Sfânta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazată pe comuniunea prin har cu Sfânta Treime.

Şi pentru ca omul să aibă cunoştinţa adevărului mântuitor, însuşi Fiul lui Dumnezeu a dat învăţătura Sfinţilor Apostoli şi ei la rândul lor episcopilor şi preoţilor. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune Sfinţilor Apostoli: „ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Despre aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Irineu Popa spune: „ Când Mântuitorul le-a spus Apostolilor: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi», El le-a arătat că sunt slujitori ai mântuirii oamenilor căreia i-a slujit şi El, având aceeaşi autoritate şi putere cu care a fost investit şi El
de Tatăl. în acest context se cuprinde şi ascultarea pe care Biserica şi lumea trebuie s-o aibă faţă de mesajul Domnului care vine de la Tatăl, şi faţă de responsabilitatea împlinirii aceleiaşi misiuni voite de Dumnezeu. Domnul este trimis de la Tatăl şi trimite pe ucenici la misiune nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor. Dar trimite de la Tatăl şi pe Duhul Sfânt, Care va continua misiunea şi lucrarea Sa împreună cu Apostolii şi urmaşii acestora”. Reiese că, preotul are o mare responsabilitate, şi anume să acorde o atenţie specială pastoraţiei familiei, foarte necesară într-un moment istoric ca cel de astăzi, în care se înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. Preotului acum îi revine marea responsabilitate de a-i aduce certitudinea existenţei lui Dumnezeu, conştiinţa de toate rosturile lumeşti. Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel încurajează nunta pentru că atunci omul nu se ruşinează, nici rosteşte (I Corinteni, capitolul 7). Astfel că, în măsura în care scopul şi împlinirea iubirii este
Dumnezeu însuşi, iubirea conjugală, are capacitatea de a se autodepăşi, de a transforma iubirea omenească dintre cei doi oameni, în iubire către Dumnezeu. Şi dacă se va reuşi acest lucru păstrându-se în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor de întrajutorare, unirea conjugală va deveni chip al legăturii dintre Hristos şi Biserică. Astfel, iubirea conjugală are un profund caracter eclezial, care face din casa creştinului, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „ o mică Biserică”.

Din punct de vedere social, importanţa familiei creşte şi mai mult dacă avem în vedere că ea scoate pe oamenii singuratici din mrejele egoismului şi ale singurătăţii şi îi angajează, prin căsătorie, în opera de continuă creaţie şi progres în societate (Psalmul 122, 8; 67, 7). Din această cauză, „ slujirea unora faţă de alţii, grija apropiată şi dezinteresată pentru binele şi propăşirea lor trebuie să devină o lege înscrisă în conştiinţa fiecăruia”.

Pentru familie, copii sunt o binecuvântare divină şi de aceea există credinţa că pentru creşterea lor creştinească se cere şi o angajare serioasă, o transpiraţie continuă. Pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că titlul de tată nu se dă pentru naştere, ci pentru jertfelniciiile creşterii. Faptul acesta reiese, căci copiii sunt puterea care leagă şi întăresc comuniunea dintre soţi, această comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completează treimea familială, după afirmaţia părintelui Dumitru Stăniloae.

Copii trebuie ţinuţi mereu într-un reflector al purtării de grijă. O astfel de educaţie este grea, însă realizabilă. Copii încă din primii ani trebuie îndreptaţi pe calea Bisericii. Părinţii trebuie să caute Biserica pentru copiii lor pentru a se bucura de viaţa curată a lor, a darului primit de la Dumnezeu. Preotul la rândul său trebuie să acorde atenţie deosebită micilor oameni ca ei să vadă îngeraşul şi pe Dumnezeu în plenitudinea Sa, ca fiind fiinţele cu adevărat calde care ne ajută pe noi oamenii în tot ceea ce facem.

Copilaşul acum, la început, vede pe Dumnezeu prin ochii părinţilor, ai învăţătorului şi ai preotului. O atenţie pastorală deosebită trebuie deci să acordăm învăţătorului viitorilor noştri enoriaşi, deaoarece un cuvânt decisiv în educaţia creştină a copiilor o are învăţătorul şi nu numai părinţii şi preotul.

Pe copilaşi trebuie să îi împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să îi deprindem cu râvna de a primi Sfânta Euharistie, şi, înaintând în vârstă, cu taina Sfintei Spovedanii, cu ideea de a face numai fapte bune şi tot ceea ce este bine plăcut în faţa lui Dumnezeu (Matei 5, 16) ca să le fie bine şi să trăiască mulţi ani pe pământ.

Atenţia şi mai mare trebuie să fie pentru copii când ajung la vârsta pubertăţii. Atunci apar şi ispitele mai mari şi mai felurite. Regula principală este ca părinţii să îi supravegheze în toată vremea, dar o supraveghere înţeleaptă, nu militărească, ci părintească, prietenoasă chiar, ca să poată ajunge la un fel confesiune sinceră între părinţi şi copii, iar preotul să răspundă întrebărilor potrivit vârstei, pentru că acum apare zbuciumul vieţii. Dreptul Iov cel din Vechiul Testament rămâne un exemplu viu, grăitor. Se scula dis-de-dimineaţă şi aducea jertfe pentru copiii săi, socotind în sinea sa că poate fiii săi să fi greşit în întâlnirile lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că pentru oameni „ naşterea de moştenitori a fost cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi. De aceea, şi iubitorul de oameni, Dumnezeu, îndată, chiar de la început, le-a uşurat greutatea pedepsei, a smuls masca înfricoşătoare a morţii, dăruindu-le celor dintâi urmaşi. S-ar putea spune că prin aceasta, Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, rânduind ca în locul celor morţi, să se ridice alţii”. Prin căsătorie şi naştere de copii, omul căzut se apără împotriva morţii şi a finitudinii, menţinând astfel trează nădejdea învierii sale întru Hristos, Răscumpărătorul neamului
omenesc (Facerea 3, 15).

începând cu vârsta de 14-15 ani , rolul principal în educaţia religioasă a copiilor îl au preoţii. Preotul trebuie să înveţe pe copii că exemplu desăvârşit este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea, „exemplul personal este temelia oricărei educaţii. Este ceea ce Iisus Hristos a făcut neâncetat prin cuvintele, faptele şi pildele Sale. Chemările Lui trimit direct la concreteţea experienţei personale: „ Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48); „ Să iubeşti pe aproapele aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât Mine” (Ioan 14, 6); „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12); „ Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru; Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 11-12). Pentru creştin, idealul de realizare, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la modelul suprem la creatură. „ Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Iisus Hristos cuprinde toate atributele învăţătorului perfect; activitatea sa formativă suportă toate metaforele posibile, prin care este exprimată formarea personalităţii”.

Viaţa de familie este mediul păstrării curăţirii, purităţii şi sfinţeniei fiecărui individ şi, implicit, a poporului ales. în familie se desprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului şi al dăruirii pentru semenii noştri. Numai o familie bazată pe iubire va rezista. Legătura iubirii păstrează pe membrii familiei într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Unitate în iubire. Iubirea este adânca taină a lumii. Iubirea sădită în sufletele noastre este o scânteie din nesfârşita iubire a lui Dumnezeu. Astfel că, „ subiectul iubirii noastre poate fi diferit: iubirea soţilor între ei, a părinţilor faţă de copii, a copiilor faţă de părinţi, iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu” . Căsătoria, ca temei pentru rodnicia familiei, „este socotită drept o latură a vieţii frumoase şi virtuoase. în cartea Eclesiastului se recomandă viaţa în căsnicie cu bucuriile ei drept ceva firesc. «Bucură-te de viaţă cu soţia ta pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale» (Eccl 9, 9)”.

Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil. Nu este suficientă îngrijirea trupească (îmbrăcăminte şi mâncare), deoarece acestea nu-1 formează şi nu-1 modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceasta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate virtuţile. Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-1 iei de mână şi să mergi la Sfânta Biserică, să te fereşti de a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica Domnului.

Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de care dispunem.

Copilul este un crin, iar neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-I primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare.

Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu datinile religioase.

Preoţia este haina pe care un om cu vocaţie, cu frică şi iubire de Dumnezeu, o îmbracă şi care îl va încălzi toată viaţa şi prin el cu puterea lui Dumnezeu, toate neamurile. Dumnezeu a zis: „ Luaţi Duh Sfânt ! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Preotul este, deci, mijlocitorul lui Dumnezeu pe pământ. El este cel care are grijă de bună înţelegere între oameni, de bună orânduire duhovnicească a parohiei pe care o păstoreşte. Şi pentru ca jugul, slujba-i, să fie deplin realizată, necesită multă atenţie, afectivitate, abnegaţie. El împreună cu enoriaşii cei păstoreşte va deveni o nouă familie.

Concluzii

Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi consideră pe toţi oamenii fraţii şi familia Lui. Urmând exemplul Mântuitorului, şi preotul, după putinţa omenească să-şi dedice viaţa sufletelor ce le păstoreşte spre mântuirea lor.

Preotul făcând slujba sa deplin, pastoraţia fiind unul dintre cele mai importante lucruri ale vieţii sale, iubind pe Dumnezeu, enoriaşii săi şi împreună cu Pronia divină, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea ridica din mreaja grea a păcatului sufletele celor două însoţitoare ale vieţii, ale familiilor lui, va putea să impute dorinţa de păcătuire, chiar dacă în veacul acesta predomină ideea singularului şi egoismului. Dând slavă lui Dumnezeu şi înălţând rugăciunea sufletului către Dumnezeu, încercând cu tot dinadinsul, va putea să biruiască lumea. Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei cununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările împărăţiei celei veşnice.

BIBLIOGRAFIE

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea
    diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu ANAN1A, Arhiepiscopul Clujului, EIBMBOR,
    Bucureşti, 2001.
  2. Pr. Lect. Dr. Dumitru ABRUDAN, Colectivitatea – Cadru firesc pentru dezvoltarea şi
    desăvârşirea vieţii individuale, în revista „ Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1977.
  3. Constantin CUCOŞ, Educaţia Religioasă. Repere teoretice şi metodice, Ediţia a Il-a
    revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
  4. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii, Editura Sophia, Bucureşti, 2016.
  5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVIII-a la Cartea Facerea, PSB 12,
    Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
  6. Irina LEONTE, Familia cretină – părinţi şi copii, în revista „ Teologie şi Viaţă”, Nr. 5-
    6, 1994.
  7. Vladimir LOSSKY, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,
    Bucureşti, 1993.
  8. Dr. Irineu POPA, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe
    pământ, Editura Mitropolia Olteniei, Crai ova, 2014.
  9. Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Viaţa Religios-morală după Vechiul Testament, în
    revista „Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-6, 1962.

10.  Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III,
EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.

Pr.Prof. Florin VÂNĂTORU

Ahp @ aprilie 27, 2018

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

În învăţătura noastră de credinţă, în Sfânta Scriptură şi în cuvintele Sfinţilor Părinţi, sfântul este cel care, prin viaţă curată şi râvnă neîncetată, se apropie de Dumnezeu şi, cu darul Sfântului Duh, se uneşte permanent cu Preasfânta Treime. În felul acesta, viaţa sa pământească este binecuvântată şi în ceruri este încununat de slavă.

Pe pământ, sfântul, ca oricare alt om, creşte din treaptă în treaptă, urcă neîncetat şi nu stă o clipă, aşa cum spune Psalmistul David: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă. Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele. Până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5). El stăruieşte în rugăciune ziua şi noaptea, şi doreşte să se unească cu Dumnezeu şi să se împărtăşească de lumina cea neînserată a Preasfintei Treimi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 17). Urcând neîncetat spre desăvârşire, viaţa sa devine o permanentă ascendenţă duhovnicească pe „Muntele Taborului”. În demersul acesta nu rămâne singur niciodată, fiind însoţit de Mântuitorul Hristos „până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt. 28, 20). El descoperă astfel calea adevărului, liniştea sigură şi fericită de a fi cu Domnul, conştient fiind că în lumea de aici nu poate afla cetate veşnică. Urcuşul dohovnicesc al sfântului este spre Crucea Mântuitorului Hristos, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12, 2). Nevoinţele omului duhovnicesc sunt multe şi de aceea Sfânta Scriptură învaţă că cei care vor dori să vieţuiască în Mântuitorul Hristos vor fi prigoniţi: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11).


Prin crucea nevoinţelor către Învierea lui Hristos

Sfântul Irodion, şi asemenea lui toţi sfinţii Bisericii noastre Deptslăvitoare, a rostit neîncetat Numele Domnului şi L-a chemat întru ajutor, să vină şi să se sălăşluiască în suflet şi astfel să ajungă purtător de har, de Duh Sfânt şi de sfinţenie. Din fragedă pruncie, el a intrat în Mănăstirea Cernica, unde l-a avut ca părinte duhovnicesc şi stareţ pe Sfântul Ierarh Calinic. Asemenea lui, Sfântul Irodion s-a străduit să se arate vrednic de această chemare dumnezeiască, pe care Mântuitorul o face cunoscută pentru fiecare în parte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Aceste cuvinte ale Mântuitorului au răsunat permanent în mintea şi inima sa. Astfel, văzându-l pe Sfântul Calinic, Sfântul Irodion şi-a început nevoinţa cea bună şi a adăugat în fiecare zi osteneală peste osteneală ca să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit”, la vârsta deplinătăţii Mântuitorului Hristos(cf. Efs. 4, 13). Era neîntrecut la priveghere, la rugăciune şi la toate ascultările din mănăstire. Ca cel „rănit de dragostea Mântuitorului Hristos”, el nu putea să zăbovească în alte griji şi lucruri pământeşti trecătoare. Asemenea unui cerb însetat după izvoarele apelor, Sfântul Irodion alerga la Biserică, ca la Izvorul cel plin de Apă Vie, pururea curgător, care ţâşneşte din coasta Mântuitorului Hristos şi se revasă peste întreaga lume.

Sfântul Irodion a crescut în mănăstire, nu numai cu vârsta, ci şi cu sfinţenia. Prin evlavie şi credinţă a ajuns să fie cinstit de toţi părinţii. Văzând această dăruire, Sfântul Calinic l-a făcut mai întâi monah, apoi preot şi în cele din urmă, când a ajuns episcop la Râmnic, l-a luat cu el spre a-i fi permanent în preajmă, în rugăciune, în ascultare şi în sfat. Astfel, prin rânduiala lui Dumnezeu, ucenicul a devenit duhovnicul avvei şi avva s-a făcut fiu duhovnicesc al ucenicului.

Sfântul Irodion duhovnicul a fost martorul multor minuni ale Sfântului Ierarh Calinic, el însuşi fiind un făcător de minuni încă din viaţa pământească. De atunci şi până în zilele noastre, Sfântul Irodion a fost cinstit de toţi credincioşii olteni. În ultimii ani, de la marele eveniment al canonizării sale, prăznuirea sfântului s-a răspândit în întreaga noastră Biserică Ortodoxă Română. Şi astăzi, ca şi în trecut, sfântul face minuni cu cei binecredincioşi şi dă tămăduiri de boală, de suferinţă, de necaz şi ne nevoi tuturor credincioşilor. Aşa se face că, întotdeauna în ziua de 3 mai a fiecărui an, mulţime de credincioşi vin la rugăciune în Sfânta Mănăstire Lainici pentru a afla ajutor şi binecuvântare de la cel Sfântul Cuvios Irodion şi mântuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

† Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, joi, 15 martie 2018

Ahp @ martie 15, 2018

12.03.2018 – Elementele principale ale Calendarului Creștin Ortodox

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Biserica noastră ortodoxă a consemnat în decursul timpului și în toate locurile, pe toți cei care prin nevoințele lor s- au dedicat trup și suflet Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Așa a apărut în timp o listă a acestora, pe care o avem noi astăzi și care este cunoscută sub numele de ”Calendar creștin ortodox”.

În fiecare an, episcopiile și mitropoliile aflate sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, tipăresc acest calendar pe care îl distribuie spre folosința practică a enoriașilor. Calendarul nostru ortodox conține câteva elemente ce se cer a fi explicate pentru o mai bună înțelegere a sa.

Aș dori să vi le explic în rândurile ce urmează.

În ceea ce privesc prescurtările ce apar în calendar acestea sunt:

– IER.- înseamnă IERARH, EPISCOP. Sfinții ce au în dreptul lor această prescurtare au fost episcopi. De exemplu: Sfântul Ierarh Nicolae.

– Mc. și/ sau M. Mc.- înseamnă MUCENIC și MARE MUCENIC. Sunt acele persoane care au murit în chinuri groaznice pentru credința lor în Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: au fost arși de vii, aruncați la fiare sălbatice, li s- a jumulit pielea, etc. În această categorie a mucenicilor putem aminti pe: Sf. Mc. Gheorghe, Sf. Mc. Sebastian, etc.

– ARHID.- înseamnă ARHIDIACON. Este cea mai înaltă treaptă administrativă pentru un diacon. De exemplu: Sf. Arhidiacon Ștefan.

– MĂRT.- înseamnă MĂRTURISITOR. Sunt cei care au mărturisit prin orice fel de mijloace credința creștină, suferind în cele din urmă moarte groaznică pentru Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: Sf. Mărturisitor Maxim.

– CUV. – înseamnă CUVIOȘI. Aceștia sunt sfinții  care provin din rândul călugărilor, al călugărițelor sau a pustnicilor( cei care au trăit în locuri retrase: deșert, peșteri, etc.) De exemplu: Sf. Cuvios Nicodim de la Tismana, Sf. Cuvioasă Parascheva.

– AP.- însemnă APOSTOL. Prin aceste termen se arată ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos.

Veți găsi în calendar și următorii termeni:

– ZI ALITURGICĂ- adică în ziua respectivă nu se oficiază SFÂNTA LITURGHIE.

– HARȚI- în acea zi se pot consuma produse de dulce( lapte, carne, ouă, brânză)

– DEZLEGARE LA PEȘTE- semnifică faptul că în acea zi se poate consuma pește și produse din pește.

– POMENIREA MORȚILOR- în ziua respectivă se oficiază slujbe pentru pomenirea celor răposați.

Încă un lucru foarte important aș vrea să vi- l spun. În calendar unii sfinți sunt trecuți cu roșu, majoritatea cu negru iar alții cu albastru. Semnificația este următoarea:

– Cei trecuți cu roșu și au în dreptul lor crucea cu roșu, sunt sfinții mari ai bisericii noastre. De exemplu: Sf. Ier. Vasile cel Mare, sărbătorile Maicii Domnului și praznicile Mântuitorului Iisus Hristos. În zilele respective nu se lucrează sub nici o formă. Prezența la biserică este elementară.

– Cei care sunt trecuți cu negru reprezintă sfinții din fiecare zi, pe care trebuie să- i cinstim cum se cuvine dar se poate lucra în ziua respectivă. Aici se cuvine o precizare foart foarte importantă. Dacă parohia dumneavoastră are hramul, de exemplu, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul- 1 septembrie în fiecare an, atunci deși el este trecut în calendar pentru toată lumea cu cruce neagră, pentru dumneavoastră, parohia în cauză, crucea neagră se transformă în cruce roșie pentru că este sărbătoarea sfântului ce ocrotește parohia în care trăiți. În acest caz nu se poate lucra sub nici o formă iar prezența la biserică nu se pune în discuție.

– Sfinții trecuți în calendar cu albastru sunt SFINȚI ROMÂNI.  S- a ales această culoare pentru a- i cunoaște mai bine. Unele parohii mai noi au ca hram pentru biserică, sfinți români. Cinstirea lor se face așa cum am prezentat mai sus la sfinții cu cruce neagră.

O bună informare liturgică și o punere corectă în practică a acesteia, ne ajută să fim în pas cu evenimentele duhovnicești ale zilelor pe care le parcurgem.

Pr. Sebastian Cătălin Hogea

Ahp @ martie 12, 2018

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

Postat in: Biografii Luminoase | Comentarii oprite

Sfântul Ioan Cassian reprezintă imaginea etalon a unei complexe experienţe de viaţă şi spiritualitate ascetico-mistică. Anul naşterii Sfântului Ioan Cassian pare să fie 350 (sau 360). Cu privire la locul sale părerile sunt împărţite. Cele mai veridice ipoteze îl aşează în zona Dobrogei noastre, aproape de localitatea Caşin. Este prăznuit în Calendarul Ortodox în ziua de 28 februarie.

O bună parte ipotezele patristice cu privire la locul de provenineţă al Sfântului Ioan Cassian susţin originea lui daco-romană, provenind din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Cea mai veche mărturie îi aparţine lui Ghenadie de Marsilia, care spune că Sfântul Ioan era „de neam scit”, slujind la Constantinopol ca diacon al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar mai apoi ca preot Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una de bărbaţi şi cealaltă de femei. Afirmaţia lui este cât se poate de justificată, fiind contemporan cu Sfântul Părinte şi, mai mult, împreună vieţuitor în oraşul Marsilia. Pe de altă parte, patriarhul Fotie al Constantinopolului, care îi citise opera, aminteşte despre el într-unul din comentariile sale, numindu-l „Romanul”, referindu-se la astfel la sorgintea sa latină. Acest lucru se deduce cu uşurinţă din scrierile sale, cu toate că Sfântul Părinte folosea la fel de bine şi limba greacă.

Ipoteze pro şi contra cu privire la originea scythă a Sfântului Ioan Cassian

Teorii despre originea sa „non-scytă” s-au sprijinit în general pe anumite mărturii istorice, interpretări ale unor pasaje din cărţile sale sau diferite ipoteze. Patrologul Theodor Damian adaugă în completare o posibilitate logică de înţelegere a legăturii sale cu Schytia Minor. El vorbeşte despre două categorii de argumente prin care se poate lămuri problema originii marelui didascal patristic: interne şi externe. „Cele interne, spune el, ar putea fi directe şi indirecte: directe, legate de scrierile lui Cassian de unde rezultă clar că nu a fost originar din locurile în care şi-a alcătuia opera, şi indirecte, legate de anumite aluzii pe care le-a făcut şi de interpretările contextului general a cărţilor sale, care arată că venirea sa în Galia nu a fost o întoarcere acasă. Argumntele externe sunt cele legate de alte surse şi care, la rândul lor, sunt de două feluri: mărturii şi interpretări. Acestea sunt menţiuni istorice făcute de contemporani cu privire la anumite elemente din biografia sa şi, în al doilea rând, interpretările şi consideraţiile oferite prin analogii şi descoperiri arheologice, legate de contextul răspândirii creştinismului în primele secole în diferite zone de interes pentru abordarea noastră” (Theodor Damian, Some critical consideration and New Arguments Reviewing the Problem of St. John Cassian’s Birthplace, in Orientalia Christiana Periodica (OCP), Rome, vol. 57/1991, p. 257.).

„Ipoteza scită” este de asemenea confirmată de reputatul teolog american, monahul Columba Steward. El merge pe teoria lingvistică, ajungând la concluzia că „în zilele lui Ioan Cassian, Scythia Minor era o regiune bilingvă, unde a putut primi o educaţie clasică într-un mediu în care elenismul avea o puternică prezenţă … Cassian a putut învăţa limba greacă şi atunci când a ajuns în Palestina. Oricare ar fi însă mediul său, el a călătorit nestingherit în Răsăritul creştin, unde a învăţat viaţa monahală şi ulterior a slujit Biserica din Constantinopol. Deşi destinul său a stat în Occidentul latin, el s-a simţit cel mai acasă în Răsăritul grec” (Columba Steward, Cassian Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere diac. Ioan I. Ică jr şi Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 35).

„Roman după patrie”

Ipoteza unei origini galeze, precum şi alte teorii, după care Sfântul Părinte ar fi fost originar din Siria sau Schythopolis, Palestina, au fost combătute în special de patrologii români. Revendicarea daco-romană a Sfântului Părinte s-a dovedit a fi cea mai aproape de realitate, descrierile contradictorii astfel „şanse să se impună”. Reputatul patrolog român, pr. prof. I.G. Coman arată că încă din vremea sfantului Scythia Minor, Siria sau Palestina au dezvoltat „strânse contacte de natură comercială, culturală, etc”. Mai mult, în câteva din Conlaţiuni sale, el prezintă locurile părinteşti „ca pe nişte regiuni plăcute, cu largi spaţii nelocuite, acoperite de codri adânci şi care ar fi desfătat pe monahi şi ar fi oferit şi posibilităţi de trai”. „Frigul necredinţei”, la care face referire avva Avraam, vizează în mod direct „ţara lui Cassian”. Pe de altă parte, profesorul Coman susţine că „afirmaţia că în provincia sa aproape nu erau călugări, nu indică neaparat provincia Provance sin sudul Galiei, ci tot aşa de bine ori care altă provincie din Imperiu. Indicaţia lui Fotie, că Sfântul Ioan Cassian era «roman după patrie», nu ne lămureşte decât în sensul că la patru sute de ani de la moartea lui, autorul nostru trecea în faţa orientalilor ca un roman autentic, aşa cum va zice Cassiodor despre Dionisie cel Mic” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitorii bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 219).

Mitropolitul Nestor Vornicescu scoate în evienţă experienţa sa monahală, pe care a început-o negreşit pe meleagurile Scythiei natale. Cu toate că, aşa cum am văzut mai sus, viaţa călugărească de aici a fost prezentată într-o lumină slabă de contemporani, „se cunoaşte, prin Sfântul Epifanie, că aici existau mănăstiri bine organizate. În urma cercetărilor arheologice din regiunea Niculiţelului din Dobrogea, unde au fost descoperite moaştele sfinţilor martiri Zorikos, Attalos, Kamasis şi Philipos, se impune, ca o ipoteză plauzibilă că basilica din Niculiţel a devenit încă din secolul IV biserică de mănăstire, ceea ce a coferit până de curând acestui loc denumirea de «Mănăstirea»” (Dr. Nestor Vorncescu, Primele scrieri patristice, Craiova,  1984, p. 55). Sfântul Ioan Cassian în mod personal confirmă acest lucru, arătând foarte clar în însemnările sale că din princie a trăit printre călugări, „ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ februarie 28, 2018

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei căzute.

Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a re­scrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe uriașii cei necucernici din minte”.

Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică sufe­rința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de a fi refuzat până la sfârșit.

Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti

Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem îna­intea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta.

De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredin­țare” a noastră, mărturisind-o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.

Veți ve­dea că, după o perioadă, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viață. Ruperea de modul egoist și egocen­tric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, reprezintă singura posibilitate de a avea cu adevărat cunoaştere de sine. Numai în cunoaşterea de sine suntem eliberaţi de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care Spovedania trebuie împlinită cât mai des.

(Pr. Marius Bârlădeanu, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 22 februarie 2017)

Ahp @ februarie 22, 2018