Ultimele Articole

22.06.2018 – În așteptarea sărbătoririi Marii Uniri: Un crez şi o simţire românească

19.06.2018 – Erată

19.06.2018 – Aproape trecere

18.06.2018 – Unirea cu Hristos ca taină baptismală şi nupţială

22.06.2018 – În așteptarea sărbătoririi Marii Uniri: Un crez şi o simţire românească

Postat in: Anul Omagial | ...

Marile instituții ale țării noastre se străduiesc să reamintească poporului și lumii întregi că în anul acesta se împlinește un veac de la cele mai profunde evenimente istorice ale neamului nostru românesc, și anume: unirea tuturor celor nouă provincii locuite de români într-un singur stat suveran, România. Această sfântă împlinire aduce aminte astăzi că noi, cei ce vieţuim pe aceste meleaguri, împărtăşim dintotdeauna un crez şi o singură simţire românească.

Societatea concretă ne ține legați de prezent și de viitorul imediat. Amintirea unui eveniment istoric important ne plasează pe o axă a timpului, solidari cu istoria, cu neamul nostru și cu urmașii noștri. Rectorul și acad. Ioan Aurel Pop afirma într-o conferință că istoria nu studiază trecutul, ci prezentul oamenilor din trecut. Mai mult, dorința de a fi cu toții împreună a fost susținută și alimentată continuu de către preoții Bisericii noastre, numită de marele poet Mihai Eminescu maica neamului românesc. Credința noastră ortodoxă a mărturisit dintotdeauna că Dumnezeu, Care a creat lumea și pe om, lucrează continuu în istorie. Chiar dacă unii istorici au vorbit de noroc în realizarea de la 1918 iar alții de o conjuctură internațională favorabilă, noi creștinii mărturisim iconomia dumnezeiască și lucrarea în lume a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dar, deși pedagogia divină este în toate, ea se prezintă omului ca imprevizibilă, rolul nostru fiind acela de a o înțelege și de a o mărturisi.

Reafirmarea identităţii naţionale

În al doilea rând, momentul 1 decembrie 1918 are rolul de a ne descoperi/întări identitatea noastră națională. Andrei Pleșu sublinia un fapt deosebit de important pentru contextul actual: „Când nu ai o identitate proprie bine definită, profesional, moral, familial, îți trebuie o identitate”. Cea mai la îndemână este o identitate de asta vagă: dom le, sunt român! Români au fost însă cei care s-au străduit să trăiască toți cei de o limbă și o credință împreună într-un singur stat. De aceea, anamneza evenimentului 1918 ne ajută să formulăm morala istorică și să spunem copiilor: Iată prioritățile strămoșilor noștri! De aceea, criticul și istoricul literar George Călinescu îi numea pe făuritorii Marii Uniri mesianici pozitivi, ca unii care au știut să dea lucrării lor politice o traiectorie pozitivă pentru țară.

Dorința de a părăsi temporar sau definitiv România de către contemporani este un fenomen care tulbură sau frământă inima și conștiința națională a oricărui român – deopotrivă a celui care pleacă și a celui care rămâne. Sărbătorirea împreună a acestui eveniment îl întărește pe românul care trăiește în România, ca unul care nu este singur și părăsit de frații săi; de asemenea, românul care trăiește în Europa sau oriunde în lume se simte parte a României, nu un străin/emigrant.

Cum bine știm, cuvântul Europa înseamnă „cea cu ochii larg deschiși”. Considerăm că tocmai această deschidere a ochilor spre alteritatea celuilalt este o prioritate și azi pe continent. Deci, sărbătorirea Marii Uniri ne descoperă lumii ca români europeni. Este firesc, este nevoie și de diferențe etnice, lingvistice, culturale, religioase ș.a.m.d. pentru a ajunge să ne apreciem, să ne respectăm. Nu în ultimul rând, românii sunt un popor latin și ortodox, un fapt unic în Europa.

În țara mea, Dumnezeu există! Este un mesaj de care Europa are nevoie. Ultimele atentate și exodul celor care războiul le-a distrus țara i-au determinat pe unii europeni să-L așeze pe Dumnezeu la obârșia răutăților. Românii pot da mărturie astăzi europenilor că Dumnezeu este iubire și pace și bunătate și bucurie împreună cu celălalt și viață veșnică.

Nu în ultimul rând, prezența tuturor românilor la acest eveniment național redescoperă guvernanților actuali și celor ce vor urma după dânșii că puterea de a cârmui țara nu le vine din sine, ci de la poporul pe care-l conduc, prin votul democratic și personal.

Cum poate românul de azi să sărbătorească un veac de la unirea tuturor românilor?

Auzim aproape peste tot că suntem la coada clasamentului țărilor civilizate, că suntem un popor complexat, ce mizează pe o istorie mitologizată, că ne autodisprețuim sau exagerăm meritele unor români/a națiunii noastre etc. Bucuria întâlnirii la sărbătorirea unui veac de unire într-un singur stat alungă din mintea noastră orice derapaj, orice neadevăr; văzându-ne împreună adunați spre un singur scop – cu virtuți și neputințe –, ne smerim. Biserica noastră ne învață de două milenii că numai cel smerit are mintea sănătoasă, căci numai acela desființează gravitația egocentrică pentru că se raportează la Dumnezeu și la sfinții Lui.

Apoi, românul care trăiește în România, din prea multa obișnuință cu o administrație coruptă și neputincioasă, reacționează foarte greu la răutățile societății în general, spunându-și că nu-l afectează concret și imediat. În schimb, românul care trăiește în lumea civilizată se bucură aproape tot timpul de o relație corectă și coerentă cu realitatea socială. Pe de altă parte, ispita instituționalizării excesive – observa părintele profesor Constantin Coman – asfixiază mișcarea liberă a persoanei. Mai mult, starea de confort material și social poate o fi una periculoasă, deoarece ea nu trimite și nici nu ajută relația cu celălalt ori cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Marele nostru istoric Nicolae Iorga atrăgea atenția contemporanilor săi că este o mare primejdie să ajungi să fii mulțumit de tine însuți. Deci, doar împreună – cei din România și cei care trăiesc în afara granițelor ei – putem construi o generație de români europeni mai bună ca a noastră.

În fine, sărbătorirea Marii Uniri actualizează patriotismul meu, îl revigorează și astfel găsesc cu ușurință răspuns bun la întrebarea Dreptului Judecător, Atotputernic și Nemitarnic: Ce ai făcut pentru slava/mântuirea neamului tău?

Prof. dr. Marian Păun

Ahp @ iunie 22, 2018

19.06.2018 – Erată

Postat in: Poezie Religioasa | ...

Eu nu mă pot uita în ceea ce sunt
pentru că nu mă pot privi mai mult
decât mă pot vedea în uitare,
unde vederea mi-e infinitate de zare.

uitarea care mi se oferă ca formă
poartă ca ființare vederea enormă,
și adâncul din care cade spre sine
umple cunoașterea plină cu mine.

privirea ta mi se dăruie luminată.
nu cere și nu caută o altă erată.
încălzește, dă viață și adâncime
luminii ce ai construit-o în mine.

totul este o piruetă-ntr-un dans
ce ne împinge spre un antic avans
al stării de fericire și de armonie
retușat mereu pe un alb de hârtie.

Ahp @ iunie 19, 2018

19.06.2018 – Aproape trecere

Postat in: Poezie Religioasa | ...

pe drumul în care sunt umbra propriei mele turme
privesc înapoi să văd dacă cineva îmi calcă pe urme.
numai umbra este singura care nu mă poate uita,
un orizont ce mă cheamă necontenit a-l îmbrățișa.

în fapt mă uit după altul ca după cel ce ar putea fi
și uitarea devine vederea ce nu mă mai poate privi,
iar în drumul spre celălalt ochii fac mâini ce se sting
în întunericul care vede cu degetele cu care ating.

astfel privesc pașii care mi se nasc în urma pășirii.
seamănă cu o curgere ce dă sens în timp devenirii
și se întind nesfârșit doar în urmă, ca o amintire,
ce deschide trecutului un alt orizont fără de fire.

dar nu numai infinitatea cărărilor purtând libertatea
mă tulbură și îmi adâncește ființa ca moartea,
ci teama de a merge înainte doar cu propria umbră
către cineva ce nu așteaptă ca altceva să îl ajungă.

Ahp @ iunie 19, 2018

18.06.2018 – Unirea cu Hristos ca taină baptismală şi nupţială

Postat in: Teologie si Viata | ...

Simbolistica siriană a primelor veacuri s-a folosit de înţelesurile ei mistice pentru a descrie un tablou inedit: venirea Mirelui Ceresc în lume pentru a reaşeza pe umerii omului căzut strălucirea dumnezirii Sale. Astfel, Sfântul Efrem Sirul, folosindu-se de un paradox voit, „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmâtul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu însăşi trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălucirii şi slavei lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele divin îl îmbracă” (Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos, Sibiu, 1999).

Fundamentându-se pe textul scripturistic, în special cel de la Ioan 3, 29, unde Sfântul Ioan Botezătorul se identifică a fi „prieten al Mirelui”, Sfântul Efrem, alături de alţi Părinţi sirieni din secolul IV, dezvoltă imaginea lui Hristos ca „Mire ceresc” al sufletelor celor botezaţi, trupurile lor fiind „cămara cea de nuntă”: „Sufletul este mireasa Ta, trupul, cămara Ta ce de nuntă./Oaspeţi Îţi sunt simţurile şi gândurile./Şi dacă un singur trup este pentru tine praznic nupțial,/ cu atât mai mare este această sărbătoare pentru întreaga Biserică!” (Imnele despre credinţă, 15, 5).

Botezul în apele Iordanui ca „logodire a Bisericii cu Hristos”

Prezenţa Mântuitorului Hristos în apele Iordanului la dumnezeiescul Său Botez, deschide în gândirea Sfântului Părinte două direcţii de interpretare a simbolului nunţii. Pe de o parte, el vede Botezul ca pe actul de consacrare, ca într-o logodnă, între Hristos şi Biserică şi, pe de altă parte, transpune această legătură la nivel personal, în viaţa fiecărui creştin. „Logodirea Bisericii cu Hristos se desprinde din sacralitatea spaţială şi temporală, conturând pe de altă parte paradigma sau modelul portretizat în termenii mistici ai logodirii creştinului cu Hristos, realitate ce se desfăşoară în timpul şi spaţiul istoric ca botez. Deoarece logodirea Bisericii cu Hristos aparţine timpului sacru, ar putea fi aşezată în legătură cu mai multe momente diferite din viaţa Mântuitorului (sau, aşa cum vom vedea, se referă la moartea Sa). Două dintre ele, de mare importanţă pentru noi sunt botezul în Iordan (bazat pe Ioan 3, 28) şi pironirea pe Cruce. Cele două elemente se regăsesc şi în teologia lui Iacob de Sarug, care le aşează în acord cu „logodirea” Bisericii. Această tendinţă o regăsim de asemenea şi în poezia liturgică anterioară lui, în tradiţia siriană de Răsărit şi de Apus, la praznicele Botezului sau Cincizecimii” (S. BROCK, Some important baptismal thems in The Syriac Tradition).

Dată fiind abilitatea sa teologică, putem observa foarte uşor capacitatea Sfântul Efrem de a pendula între sensul colectiv şi cel individual, reuşind să transpună alternativ aceste imagini în majoritatea textelor sale. Aşa se face că, de la Biserică Sfântul trece imediat la subiectul individual, pentru ca mai apoi să revină la dimensiunea colectivă a comuniunii în Hristos. Comentând prezenţa Domnului la nunta cea din Cana Galileii, Sfântul Efrem vede în logodirea dintre mire şi mireasă, o anticipare a adevăratei unirii dintre Hristos – Mirele ceresc şi mireasa Sa – Sfânta Biserică: „Binecuvântată eşti Cană,/ căci pe Mirele de sus/ l-a chemat mirele tău care nu mai avea vin,/ a chemat oaspetele care El Însuşi chemase/ la o nuntă a bucuriei şi vieţii în Eden” (Imnele despre feciorie, 16, 2).

Mistica legăturii nupţiale în imnografia siriană

Una dintre caracteristicile amintitei creaţii imnografice, de compoziţie anonimă, se regăseşte în numeroasele trimiteri făcute la „Cântarea Cântărilor”, lucrare vetero-testamentară de creaţie alegorică. Aici se regăsesc cele două imagini hristologico-mistice („Mirele ceresc” şi „Cămara de nuntă”, chip tainic al „Miresei”), folosite abundent în imnografia siriană. Aşa se face că, sub influenţa textului biblic, Sfântul Efrem Sirul integrează cele două teme în alcătuirile sale, exprimând astfel dimensiunea mistică a relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Aşezată sub semnul Împărăţiei, această „unitate nupţială” este înţeleasă, din perspectiva Sfântului Părinte, „fie într-o dimensiune eshatologică, fie din perspectiva realităţii pământeşti, raportându-se astfel la persoane individuale. Şi făcând trimitere la Împărăţia eshatologică, Sfântul Efrem ne oferă un alt exemplu de relaţie între evenimentele care se poziţionează hic şi nunc, în timpul istoric şi în cel eshatologic, întrucât logodna are loc în timpul istoric, în timp ce sărbătoarea căsătoriei şi taina consumării ei se descoperă la sfârşitul veacurilor”. Pe această schemă, Sfântul Efrem îşi construieşte simbolismul legat de „Mirele Ceresc” şi „Cămara de nuntă”. Urmând vechilor tradiţii scripturistice, el descrie mai întâi legătura dintre Dumnezeu şi poporul ales, împodobit şi pregătit pentru venirea lui Hristos întocmai ca o logodnică. Legământul este statornicit pe Muntele Sinai, acolo unde Moise primeşte tablele Legii. Sfântul Părinte nu pierde din vedere nici legăturile tensionate dintre Logodnic şi logodnică, precum şi repetatele repudieri datorită trădării prin închinare la idoli. Pornind de la acest fapt, dublat mai apoi de însoţirea pe care Hristos o face cu Biserica Sa, pe care o primeşte ca pe o mireasă, s-a născut dilema celor „două soaţe” – Israel şi Biserica. „Pentru a o rezolva” – spune profesorul Brock – „găsim la scriitorii sirieni două modele conceptuale fundamental diferite. Cel mai vechi este cu siguranţă acela care vede în Biserică două elemente: neamul iudeu („poporul ales”) şi neamurile păgâne („naţiile”). Din punct de vedere istoric este şi cel mai corect … Cel de al doilea socoteşte Biserica ca fiind o împreunare a popoarelor păgâne, care au luat locul lui Israel ca soţie a Domnului, acesta devenind predominant în literatura siriacă” (Ochiul luminos).

Taina îmbrăcării în „haina slavei Sfântului Botez”

Statutul celor primiţi în Trupul Tainic al Mirelui Ceresc este descris de Sfântul Efrem printr-o evidentă trimitere baptismală. Ei sunt cei îmbrăcaţi în haina slavei Sfântului Botez, iar „aceasta este în legătură cu veşmântul mântuirii şi cu haina cea strălucitoare a slavei. Şi m-a făcut” – spune părintele Efrem – „ca un mire slăvit, prin spălarea păcatelor, şi ca pe o mireasă împodobită. Mireasa este Biserica cea împodobită cu frumuseţea tuturor neamurilor. Podoabele acesteia fiind: neprihănirea, curăţia, fecioria …”.

La rândul său, Iacob de Saroug aşează Botezul Domnului la începutul legăturii maritale dintre fiii Bisericii şi Mântuitorul Hristos. Această conexiune simbolistică se justifică în gândirea imnografului sirian printr-o convergenţă terminologică. În acest sens, Iacob de Sarug  numeşte Taina Baptismală „maică fecioară”, „fiică a zilei”, „soţie”, „fiică a luminii” – care naşte „sorii trupeşti”, „soţie a Împăratului” – care pofteşte lumea la cina împărătească, unde toţi se împărtăşesc de apa vieţii cea dăruită de Tatăl.

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ iunie 18, 2018

25.05.2018 – Sfânta Fecioară Maria – vas ales al mântuirii noastre

Postat in: Cuvant din Amvon | Comentarii oprite

În viața noastră duhovnicească a început cu puțin timp în urmă o perioadă de pregătire sufletească, o perioadă de urcuș sfânt și dumnezeiesc, care ne conduce de-a lungul postului Crăciunului spre peștera din Betleem, unde se va naște din nou pruncul Iisus, Mântuitorul și izbăvitorul sufletelor noastre din robia păcatului și a morții. La strană se cântă imnul prevestitor al acestui dumnezeiesc și unic eveniment din viața credincioșilor. În auzul tuturor răsună cântarea :”Hristos  se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întampinați-L, Hristos pe pământ, înalțați-vă!”

Venirea pe pământ a Cuvântului lui Dumnezeu, nașterea pruncului Iisus, ca să elibereze din robia păcatului și a morții sufletești pe toți ce vor crede în El, avea nevoie de o ființă preacurată și “fără de prihană”. Era nevoie de o ființă mai curată decât tot ce este pământesc: mai curată decât razele Soarelui, mai limpede decât lacrimile ochilor, mai nevinovată decât inimile pruncilor și mai sfântă decât oștile îngerești, pentru că în pântecele ei avea să se sălășluiască însuși Dumnezeu, care este lumină (I Ioan I,5), puritate și sfințenie (Levitic XI, 44, I Petru I 16), care nu poate suferi întunericul, necurăția și păcatul.

De mult ar fi trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să mântuiască pe omul căzut sub povara păcatului, dar nu se găsise încă un rod atât de curat, un vas atât de ales, o ființă desăvârșită în care Dumnezeu să-și facă lăcaș, din care să ia trup omenesc și să devină om deplin, afară de păcat; să traiască printre noi, să ne învețe puterea cuvântului și  să ne mântuiască. Au trecut mii de ani de suferință de la păcatul săvârșit de protopărinții Adam și Eva în grădina raiului, mii de ani de întristare, mii de ani de lacrimi și de dor după mântuire. Toate acestea au contribuit la purificarea, la formarea și la nașterea unei ființe preacurate. Dar mai ales rugăciunea, sfințenia, credința și dragostea  față de Dumnezeu și față de oameni a drepților Ioachim și Ana care au dat naștere acestui rod prea ales și bine plăcut lui Dumnezeu – Sfânta Fecioară Maria.

Praznicul de astăzi ne aduce aminte de momentul în care Sfânta Fecioară Maria a pășit pe drumul care a dus-o la  întâlnirea desăvârșită cu Dumnezeu. Prin intrarea în templul din Ierusalim, ea s-a dăruit în întregime Tatălui Ceresc, trupul și sufletul, viața și fecioria, le-a pus la picioarele altarului templului, ca numai pe Dumnezeu să-L cunoască, pe El să-L iubească, și numai lui să-I slujească, să o găsească vrednică de a fi maica lui Iisus Hristos. Prin această dăruire totală lui Dumnezeu, prin acest sacrificiu frumos al vieții sale, Fecioara Maria a slujit toată omenirea. Fără jertfa vieții și fecioriei sale, nu era posibilă întruparea, nu era cu putință nașterea în lume a Fiului lui Dumnezeu, și n-ar fi avut loc răscumpărarea noastră din robia păcatului și a morții.

Dar cine este această “fecioară”? Fecioara Maria s-a născut în nordul Palestinei, în orașul Nazaret din frumoasa regiune a Galileii. Părinții ei, drepții Ioachim și Ana, nu aveau să se bucure prea mult de prezența în sânul familiei a acestui rod dumnezeiesc, nu aveau să-și odihneasca bătrânețile pe ajutorul ei, căci trebuiau să se despartă. Fecioara  fusese făgăduita lui Dumnezeu înainte de naștere. Când Prunca a ajuns la frageda vârstă de trei ani, au luat-o și au dus-o la templul din Ierusalim. Acest locaș măreț, lucrat în marmura albă și aurit, zidit pe muntele Moria, unde Avraam a voit să aducă pe fiul său Isaac jertfă lui Dumnezeu, era locul cel mai sfânt al evlaviei poporului evreu. Aici veneau din toate colțurile Palestinei credincioși să aducă jertfe, aici slujeau leviți, preoți si arhierei, aici se propăvăduia Legea lui Dumnezeu și se tâlcuiau profețiile Vechiului Testament. În jurul templului era organizată o obște de fecioare, care, asemenea calugărițelor din Biserica noastră, trăiau în ascultare, muncă și rugăciune. În această obște a fost adusă și tânăra Fecioară Maria.

Iconografia creștină zugrăvește în chip cu totul minunat acest eveniment dumnezeiesc din viața  Sfintei Fecioare Maria. Ea merge spre templu îmbrăcată în haină albă, cu cunună de flori pe cap și cu lumânare aprinsă în mană, fiind însoțită de părinții ei și de alte fecioare frumos împodobite: ”Veni-vor fecioare în urma ei” (Psalm XLIV, 14).

La intrarea în templu, Sfanta Fecioară Maria a fost întâmpinată din îndemn dumnezeiesc de însuși arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Primind-o în brațele arhierești și cunoscându-i rolul pe care avea sa-l împlinească în opera de mântuire a neamului omenesc, prin nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a dus-o în Sfânta Sfintelor, care era locul cel mai sfânt al templului, asemenea altarului bisericilor creștine, unde numai arhiereul avea voie să intre o singură dată pe an. Aici, în Sfânta Sfintelor, arhiereul Zaharia, fiind luminat de Duhul Sfânt a zis profetic: ”Marie, Dumnezeu a binecuvântat numele tău între toate neamurile!”, arătând prin aceste cuvinte că ea va deveni vasul ales de Dumnezeu, în care se va pregăti rodul mântuirii noastre. Apoi, a dat-o în grija fecioarelor mai mari și a proorocițelor, printre care era și Ana, fiica lui Fanuil, pe care o vom găsi tot aici și la Întâmpinarea Domnului (Luca II ,36). Ele au învățat-o tainele vieții sfinte și bineplăcute lui Dumnezeu. Acolo a trăit Sfânta Fecioară Maria în post și rugăciune, în ascultare și muncă, în vorbiri tainice cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiție ne mărturisește că Fecioara Maria era atât de harnică, cuminte și iscusită în arta broderiei, încât lucra cele mai frumoase veșminte pentru preoții templului, iar când arhiereul a voit să se facă o nouă perdea pentru Sfânta Sfintelor, a încredințat această muncă preaaleasă Fecioarei Maria.

Altă preocupare sfântă sufletului ei era rugăciunea. Când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu din cer să-i aducă marea veste că va zămisli pe Mântuitorul lumii, Fecioara Maria era îngenuncheată la rugăciune.

Sfânta Fecioară Maria nu împletea numai lucrul cu rugăciunea, ci și smerenia cu ascultarea, pentru că acestea sunt virtuțile cele mai plăcute lui Dumnezeu. Frumusețea sufletească și sfințenia mai presus de fire a vieții Fecioarei Maria erau cunoscute încă din raiul primilor oameni. Ea este “femeia”despre care le vorbește Dumnezeu strămoșilor nostri Adam și Eva căzuți sub osânda păcatului neascultării. Ea este femeia prezisă de Dumnezeu că va naște pe Cel “care va zdrobi capul șarpelui” (Facere III,15). Despre ea vorbește proorocul Isaia, când spune că din “Fecioara se va naște Emanuil, care înseamnă: cu noi este Dumnezeu” (Isaia VII,14).

Sfânta Fecioară Maria este cinstită și lăudată în imnele noastre bisericești, care ne arată marele rol pe care l-a avut în actul mântuirii noastre. Ea este asemănată cu luceafărul dimineții. Precum el anunță sfârșitul întunericului nopții, ivirea zorilor și apropierea răsăritului soarelui, la fel și intrarea Sfintei Fecioare în templul din Ierusalim vestește apropierea risipirii întunericului păcatelor și al fărădelegilor, prin venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Soarele dreptății. Ea a fost asemănată cu scara văzută de patriarhul Iacov, pe care îngerii lui Dumnezeu coborau pe pământ și se suiau la cer. La fel și Fecioara Maria, prin viața ei curată, a unit cerul cu pământul, ca Dumnezeu să se pogoare la neamul omenesc, să-l mântuiască. Ea a fost asemănată cu stâlpul cel de foc care a condus pe poporul lui Irod prin pustiul Sinai, a fost numită turnul fecioriei, fiind asemănată, pentru curăția ei cu turnurile de apărare ale cetăților, pe care nici armatele cele mai puternice nu pot să le cucerească. Este corabia care duce de pe pământ la cer sufletele credincioșilor și podul care nu trece din viața aceasta la cea veșnică.

Praznicul intrării Fecioarei Maria în templul din Ierusalim ne amintește totdeauna de cei care și-au închinat viața unui ideal: ne amintește de mamele noastre creștine care își dăruiesc viața creșterii și educării pruncilor, ne amintește de cei care se consacră studiului teologiei, ca să devină slujitori ai altarelor Bisericii noastre străbune, continuând astfel sfintele tradiții și obiceiuri strămoșești. Dar mai presus de toate, ne amintește de călugării și călugărițele din vechime și din vremea noastră, care își închină toată viața unui ideal  sfânt, de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor.

Viața noastră are însa multe ispite care încearcă să împiedice pe cei care se consacră oricărui ideal. Dar aceste ispite pot fi ușor biruite dacă ne punem toată nădejdea, credința și dragostea în Maica Domnului. Ispitele n-au putere asupra celor care îsi pun nădejdea în Fecioara Maria, apărătoarea noastră cea fierbinte și grabnic ajutătoare, Ea ne ocrotește ca pe niste fii iubiți, pentru a dobândi ajutorul ei cel sfânt ni se cere o dăruire totală, trup și suflet lui Dumnezeu. Această dăruire ne curăță, ne înalță, ne apropie de cetele sfinților, ajutându-ne să nu răsplătim binele cu rău, să iubim nu numai pe cei ce ne iubesc, ci și pe cei ce ne urăsc, să ne rugăm Maicii Domnului ca și ei să se mântuiască. Făcând așa, vom merge pe urmele Fecioarei Maria și vom avea fericirea să fim cu ea în împărăția cerurilor, lângă Fiul ei cel iubit: ”Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

Parohia COTOFENII DIN DOS ,DOLJ

Preot Paroh COJOCARU F.CRISTIAN

Protoieria Craiova Nord

Ahp @ mai 25, 2018