Ultimele Articole

19.05.2017 – Precum Hristos este piatră duhovnicească aşa este şi Siloam duhovnicesc : Cuvânt la Duminica a VI-a după Paști

10.05.2017 – „Între cruce şi Înviere: file din istoria recentă a monahismului românesc”: O nouă carte semnată de PS Emilian Lovişteanul

28.03.2017 – Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului

17.03.2017 – Valea Fântânilor, o candelă aprinsă în mijlocul câmpiei

19.05.2017 – Precum Hristos este piatră duhovnicească aşa este şi Siloam duhovnicesc : Cuvânt la Duminica a VI-a după Paști

Postat in: Cuvant din Amvon | ...

Pericopa evanghelică citită în Duminica a şasea după Paşti, numită şi Duminica vindecării orbului din naştere, descrie o tămăduire a Domnului nostru Iisus Hristos, care se distinge de celelalte tămăduiri ale altor orbi. Căci unui orb lipsit de nervul optic i se dă capacitatea de a vedea.

Minunea aceasta depăşeşte în amploare pe celelalte: tămăduirea celor doi orbi, care Îl urmau pe Domnul, implorându-L să-i vindece (Matei IX, 27-31); şi a celor doi, care şedeau lângă drum şi care, auzind că trecea Iisus, L-au strigat, implorându-L şi ei (Matei XX, 30-34); şi a orbului din Betsaida, peste ochii căruia Domnul Îşi pune mâinile, făcându-l să vadă „toate, lămurit” (Marcu VIII, 26); ori a orbului din apropierea Ierihonului, care fiind întrebat de Domnul ce voieşte, a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca XVIII, 41). Niciunul din aceştia nu era orb din naştere, chiar dacă în toate vindecările orbilor se arată cu prisosinţă puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

„Să se arate în el lucrările lui Dumnezeu …”

Acest orb nu văzuse niciodată lumina zilei, nu se bucurase de darul acela binecuvântat, ce face viaţa aşa de frumoasă. Lumina întreţine existenţa oamenilor şi a întregii lumi. Orbul din naştere, o fiinţă nevinovată şi nefericită, se născuse aşa, pentru ca prin suferinţa sa, „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, mărirea, puterea, bunătatea şi iubirea Sa de oameni. O iubire pe care Dumnezeu nu a încetat să o facă lucrătoare şi de care noi înşine ne bucurăm permanent, mai ales în momentele cele mai grele ale existenţei.

Ucenicii Îl întreabă pe Domnul: cine a păcătuit, acel orb, ori părinţii lui, încât el s-a născut astfel? (v. 2). El nu putea greşi, mai înainte de a se naşte. Apoi, „nu este cu dreptate a pune păcatele părinţilor peste fiii care nu au făcut nicio nedreptate” (Sf. Teofilact). Căci cuvintele: „Eu, Domnul Dumnezeul tău…, pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al… patrulea neam” (Ieşire XX, 5) s-au zis pentru cei ce au ieşit din Egipt, iar nu pentru creştini. Fiindcă noi toţi simţim iertarea Sa. „Deci e drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni”. „Cum dar să fie El atât de neiertător, încât să prelungească mânia până la al patrulea neam?” (Sf. Chiril al Alexandriei). Dumnezeu nu adaugă fiilor păcatele părinţilor, dacă fiii nu sunt ei înşişi părtaşi relelor purtări ale înaintaşilor lor. „De fapt, numai Dumnezeu ştie de ce s-a născut acest om orb” (Părintele Dumitru Stăniloae).

„A făcut tină… şi a uns… ochii orbului”

Mai înainte de a-l vindeca, Domnul spune ucenicilor Săi: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (v. 5). El este izvorul, pricinuitorul, creatorul luminii. Domnul le vorbeşte despre lumină şi îi dăruieşte celui nevăzător lumina, luminându-i deopotrivă ochii, cu lumina naturală şi sufletul, cu lumina credinţei, orbul mărturisind: „Cred, Doamne!” Şi s-a închinat Lui (v. 38).

„Acestea zicând…, a făcut tină… şi a uns… ochii orbului” (v. 6). Apoi i-a poruncit să meargă la scăldătoarea Siloamului. A făcut din tină ochii, precum odinioară pe Adam, zidindu-l şi însufleţindu-l. L-a trimis pe orb la Siloam să se spele, ca să nu creadă că vindecarea venea din apa izvorului. Siloam înseamnă trimis. „Siloamul este chip al lui Hristos (Sf. Teofilact). Căci precum Hristos este piatră duhovnicească, aşa este şi Siloam duhovnicesc. Şi precum pârâul acesta al Siloamului… se arată cu oarecare repejune înfricoşată, aşa şi Venirea Domnului… tot păcatul cu puterea Sa îl îneacă”. Spălarea în apa Siloanului ne trimite cu gândul şi la Taina Sfântului Botez, când omul (pruncul) scos din cristelniță se naște duhovnicește din apă și din Duh, spre viața veșnică.

„Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei…”

Vindecarea orbului se face sâmbăta. „Căci sâmbăta este sfârşitul săptămânii, iar Unul-Născut a venit şi s-a arătat tuturor în ultimul ceas şi în timpurile din urmă ale veacului”. Orbul se spală, leapădă orbirea şi se întoarce văzând. „Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb” (v.  8) se întreabă dacă nu este el cel ce mai înainte cerşea. Cu greu părăsesc îndoiala ce îi cuprinde şi cer lămuriri. Iar cel vindecat le mărturiseşte: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei… Şi spălându-mă, am văzut” (v. 11). Nu ştie că Mântuitorul este Dumnezeu după fire, ci cugetă că Cel ce l-a vindecat este unul dintre cei sfinţi (Sf. Chiril al Alexandriei).

Orbul vindecat este dus apoi la farisei, care îi adresează aceleaşi întrebări. Cu toţii sunt aprinşi de mânie, „socotind că s-a călcat… porunca Legii, care opreşte să se lucreze sâmbăta”. Arată că au suflete mici şi că invidia îi stăpâneşte. Văd vindecarea orbului ca pe un păcat. Întreabă: Unde este Cel ce te-a vindecat? Însă Domnul, după săvârşirea oricărei minuni, se arată neiubitor de slavă lumească. Iar cel odinioară orb răspunde: Nu ştiu! Acesta le spune din nou toate cele ce se petrecuseră cu el, fără să ascundă adevărul şi repetă: Văd!

„Neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică”

Necredinţa iudeilor merge mai departe şi cer mărturia părinţilor orbului. Aceştia le răspund: „Întrebaţi-l pe el!” (v. 23). Căci se temeau de iudei şi socoteau că este mai potrivit să le spună fiul lor în ce mod el s-a vindecat. Iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă (v. 22). Cel vindecat îi mustră pe farisei că nu înţeleg nimic din cele ce se petrecuseră cu el, insistând asupra călcării Legii. Mărturiseşte că şi el a devenit ucenic al Domnului, chiar dacă nu prin cuvânt. Este ocărât. Fariseii Îl fac învăţător al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. „De fapt, neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică, iar Israel… s-a scufundat în umbra literei” (Sf. Chiril al Alexandriei). „Pe Acesta nu-L ştim de unde este” (v. 29), zic iudeii.

Pentru cel vindecat, contează însă că Hristos i-a deschis ochii. Îi ceartă pe farisei că sunt atât de departe de sfinţenie şi evlavie. Se face apărătorul lui Hristos şi îşi ţese cu măiestrie cuvântul. Căci trebuia să aibă mult curaj ca să le spună fariseilor că Hristos este mai mare decât Moise. El zice: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic (v. 33).

Pentru cel vindecat și pentru noi toți cei care credem în Evanghelia Domnului, minunea a însemnat o a doua naștere, la o viață nouă, adevărată, trăită în cunoașterea deplină a lui Dumnezeu prin Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care i-a dat orbului vederea trupească. Iar acesta L-a cunoscut și mărturisit ca pe cel mai mare binefăcător al lui. Pentru deschiderea, sinceritatea și onestitatea lui, dovedită în fața adversarilor Domnului, a iscoditorilor farisei, i s-a descoperit direct, atunci când, întrebat fiind: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, i-a răspuns: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan IX, 35-38).

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

Ahp @ mai 19, 2017

10.05.2017 – „Între cruce şi Înviere: file din istoria recentă a monahismului românesc”: O nouă carte semnată de PS Emilian Lovişteanul

Postat in: Recenzii | Comentarii oprite


Lucrarea cu titlul „Între cruce şi Înviere: file din istoria recentă a monahismului românesc”, publicată la Editura Mitropolia Olteniei, aşază înaintea noastră o frumoasă epopee de trăire duhovnicească şi crez ortodox a mărturisitorilor din sfintele noastre mănăstiri. Din preaplinul dragostei pentru Mirele Ceresc, ei dăruiesc permanent întărire şi nădejde tuturor celor ce caută să dobândească mântuirea.

Această ultimă împlinire scrisă a Preasfinţitului Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, dascăl la Facultatea de Teologie, reprezintă în contextul dat mai mult decât o lucrare ştiinţifică. Ea descrie în fapt o vocaţie pe care în mod evident autorul o prezintă şi o mărturiseşte într-un mod cu totul personal şi aplicat. Este o istorie la care Preasfinţia Sa participă efectiv ca personaj, narator şi tălmăcitor al experienţelor mistice din care învaţă, pe care le predă spre folosul duhovnicesc al ucenicilor.

O experienţă proprie

Firul evenimentelor pe care le întâlnim în prezenta lucrare este unul precis, referindu-se prin exemple la experienţa monahilor şi monahiilor noastre în perioada regimului comunist. În această mare familie a intrat şi autorul nostru, cu un an înainte ca flagelul prigoanei să se risipească, pe vremea când încă se mai vorbea despre legi şi norme potrivnice. „În anul 1989, mărturiseşte autorul, mi-am îndreptat paşii către istorica Mănăstire Neamţ, pentru a deveni monah. Aveam cunoştinţe despre istoria monahismului, însă nu ştiam că exista o lege în vigoare, care prevedea ca monahii şi monahiile sub vârsta de 50 de ani, respectiv 55 de ani, să fie excluşi din mănăstire, sau persoanele cu aceste vârste să nu poată accede în viaţa mănăstirească. Despre existenţa acestei legi mi-a vorbit o persoană din afara lumii monahale, care, văzând că încep să port barbă, a ţinut să-mi precizeze că legea cu pricina poate fi aplicată oricând” (p. 6). De aici vine imediat şi confirmarea scopului pentru care a fost alcătuită lucrarea de faţă: descrierea unei perioade care „a oferit prilejul ca monahii şi credincioşii, dimpreună cu ierarhii şi clerul, să poată deveni mărturisitori ai Evangheliei în vremuri de prigoană şi mucenici ai Bisericii în faţa suferinţei şi a morţii” (p. 6).

Decretul 410/1959 în Moldova

Cuprinsul lucrării este introdus printr-o consistentă analiză istorică pe tema Decretului 410/1959 în Moldova, intitulată sugestiv „Monahismul românesc în lumina Crucii”. Studiul prefaţator este foarte important pentru ceea ce urmează să se analizeze în cuprins, întrucât descrie etapizat momentele care au dus efectiv la scoaterea monahilor din mănăstiri. „Înainte de promulgarea acestui decret, aparatul represiv comunist îşi manifestase acţiunile de supraveghere a mănăstirilor (indiferent de cult) încă din anul 1948, când mai multe organizaţii anticomuniste, între care şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile şi schiturile din întreaga Biserică Ortodoxă Română” (p. 11). Tot aici sunt menţionate şi măsurile premergătoare decretului, din 1958, când Alexandru Drăghici propunea printre altele: „desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea frecventării de către călugări şi călugăriţe a Institutului Teologic”; „intrarea în monahism să se facă numai cu avizul înputerniciţilor regionali pentru culte”; „interzicerea intrării elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de vârs­tă de la 50 de ani în sus” etc. La data stabilită, tăvălugul a pornit peste mănăstirile din ţara noastră, decretul fiind aplicat „imediat şi prin mijloace ­extreme, conducerea Bisericii Ortodoxe Române neputându-se împotrivi, de teama unor măsuri radicale, care ar fi putut merge până la închiderea totală a mănăstirilor” (p. 21). În finalul studiului introductiv, PS Părinte Emilian Prezintă sistematic „Situaţia Mănăstirilor şi a personalului monahal, înainte, în timpul şi după aplicarea Decretului 410/1959” (p. 39).

„Vocaţia monahală şi prigoana comunistă”

În conţinutul ei, cartea PS Părinte Emilian Lovişteanul surprinde, aşa cum am menţionat, „vocaţia monahală şi prigoana comunistă”. Elaborarea, aşezată sub formă de interviu, se raportează la câteva dintre cele mai importante mănăstiri din Moldova: Agapia, Sihăstria, Văratec şi Vorona. Modalitatea de abordare îl aşază pe autor în postura de participant efectiv la acest tip de mărturisire, împărtăşind indirect experienţa acestor persoane duhovniceşti, monahi încercaţi în răstriştea prigoanei comuniste.

Iată de pildă, o mărturisire din „Convorbirea cu Monahia Felicia Nistor de la Mănăstirea Agapia”. Întrebată „cum a trecut prin acele momente triste” şi „ce urmări au avut în viaţa ei”, maica mărturiseşte că ruperea de acest loc a fost o adevărată dezrădăcinare. Ziua în care a fost ­nevoită să plece „a fost o zi tristă (…), a trebuit să înţelegem cum stau lucrurile şi, când a venit vremea, am plecat cu durere în suflet şi cu lacrimi în ochi” ­­(p. 76). Un alt mărturisitor al credinţei ortodoxe în vremea prigoanei comuniste a fost şi iero­schimonahul Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria. A primit Schima Mare în Sfântul Munte, nevoindu-se mai întâi la Mănăstirea Putna, de unde a fost scos prin decret. Între monahiile nevoitoare de la Vorona, se regăsesc în paginile cărţii: maica Alexia Rusu, Filofteia Juncănariu, Magdalena Iohan, Tatiana şi Filofteia Grosu, Teodora Popoaia. La Vorona, o avem în prim plan pe stavrofora Teofana Scântei.

Imaginile zugrăvite în lucrarea PS Părinte Emilian Lovişteanul dau aşadar mărturie despre jertfa monahismului românesc în perioada comunistă. Fiecare călugăr parcurge efectiv un drum al crucii, spre Înviere, sau mai bine spus prin cruce, spre Înviere. Din aceste experienţe învăţăm că realitatea timpului pământesc se înveşniceşte numai prin jertfă, fără de care Învierea rămâne departe. Suferinţa şi chinurile, umilinţa şi chinul renasc dintr-odată ca flori ale mărturisirii ortodoxe în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Izvorul învierii noastre.

Sursa: Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 8 mai 2017

Pr. Ioniţă Apostolache

Ahp @ mai 10, 2017

28.03.2017 – Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului

Postat in: Teologie si Viata | Comentarii oprite

Din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți învățăm că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Sfântul Duh și din Fecioara Maria și S-a făcut Om. Și-a luat trup din frământătura omenească – din neprihănita, neîntinata, neștiutoarea de bărbat, Fecioara Maria. Dumnezeu Și-a creat un trup propriu, folosindu-Se de vasul ales pregătit din timp.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria, înrudindu-Se cu umanitatea prin consimțirea Sfintei Fecioare, prin răspunsul ei la chemarea dumnezeiască „Iată…”. Fecioara Maria devine templu sfânt al Fiului Său datorită vieții curate. Vasul ales este sfințit prin faptele fecioarei și prin puterea lui Dumnezeu. Nașterea Mântuitorului dintr-o Fecioară fără de bărbat – arată dumnezeirea, puterea supranaturală. Este o naștere mai presus de înțelegere. Domnul libertății și al puterii arată că nu natura, ci Dumnezeu este realitatea ultimă, făcătorul ei este mai presus de ea, mai presus de legile firii.

Prin această minune se așterne un nou început, începutul mântuirii, a tainei celei din veac (1). Speranța trimiterii în lume a unui Răscumpărător prezintă elementul principal al Vechiului Testament. Sintagma „fiul lui David” din Sfânta Evanghelie arată legătura Mântuitorului cu poporul israelit și începutul împărăției. Descendența Sa din David este necesar să fie prin Fecioara Maria , care este și ea din seminția lui David.

Chipul Fecioarei Maria apare în Vechiul Testament după căderea în păcat a primilor oameni în cadrul promisiunii făcute de Dumnezeu protopărinților nașterii, Adam și Eva. „Dușmănie…” (Fac. 3, 15). Textul profetic scoate în evidență chipul Fecioarei Maria care prin fecioria ei a biruit diavolul, zdrobindui capul.

Fecioara Maria, care a mijlocit la mântuirea omenirii, nu este o ființă imaginară, misterioasă. Deși este reprezentată mai mult figurativ, zdrobind capul șarpelui, este o persoană reală. Când se vorbește de fica Sionului – se are în vedere Eva cea nouă, noul Israel, cea care în Noul Testament este numită „fecioara care locuia în Nazaret, iar numele acestei fecioare este Maria”(Lc.1, 27) (2).

Prorocul Isaia scoate în evidență nașterea minunată, care va impresiona întreaga omenire: „Iată…”(Is.7,14; Mt.1,23). Profetul a anunțat minunea și n-a recut cu vederea felul împlinirii acesteia, căci a zis  „ea va naște fiu” (3). Prin gura prorocului, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor profeția, de aceea vestea cea minunată ce avea să se împlinească nu este a prorocului, ci a lui Dumnezeu, prorocie ce venea de sus și se adresa omenirii de pretutindeni. Numele de Emanuel descoperă fapte săvârșite de Mântuitorul. Cuvintele „Îl va chema Emanuel” înseamnă că vor vedea ca Dumnezeu este cu oamenii, dar niciodată atât de lămurit (4).

Nașterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost vestită și de prorocia lui Iezechel, văzătorul celor nevăzute „Ușa aceasta…” (Iez. 44, 1-3). Credința profundă în fecioria Maicii Domnului a prorocilor Vechiului Testament se observă prin sublinierea mai întâi a aspectului umanității și apoi a divinului. Semnul fecioarei este adeverit prin însăși Nașterea Domnului din ea, iar posibilitatea împlinirii acestui semn a fost dată de lucrarea Lui. Iar Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Atotputernic a făcut posibilă lucrarea Maicii Sale. El este singurul care „va intra și va ieși și poarta va rămâne închisă”. Ușa a fost închisă și pecetluită „înainte de zămislire, în zămislire și după nașterea Celui mai presus de orice nume” (5), iar prorocul Isaia vorbește de odrasla care deschide pântecele feciorelnic. Este Sfântului Dumneze, care poate închide și deschide porțile. Pântecele a fost închis și deschis și prin puterea fecioriei, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că „este de la început și dintru început a fost sădită în firea oamenilor… în Paradis domnea fecioria”.

Preasfânta fecioară mai este numită, în Vechiul Testament, Împărăteasa tronului împărătesc, rai de taină mai sfânt decât cel dintâi. A fost prefigurată și prin chivotul Legii, toiagul lui Aaron, care a odrăslit dar și scara lui Iacob este scara vie prin care Dumnezeu Cuvântul S-a coborât pe pământ către oameni, unde a petrecut împreună cu ei pentru a le arăta adevărata cale a înaintării spre urcușul duhovnicesc. Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a descoperit pe sine, tot prin ea, scara vie, urcă cei chemați, cei care răspund chemării spre înalturile descoperite de Dumnezeu, spre viața veșnică.

Note:

  1. Troparul la Bunavestire, în Mineiul pe Martie, ediția a V-a, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 190.
  2. IPS Prof. Dr. Irineu Popa, Maica Domnului în iconomia mântuirii și preacinstirea ei în Biserica Ortodoxă, Curs de Istoria Dogmelor pentru anul II Master, Facultatea de Teologie din Craiova, 2014, p. 2.
  3. Sfântu Atanasie cel Mare, Despre întruparea, în PSB 16, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 190.
  4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 68.
  5. Sfântul Ioan Damaschin, Despre credința ortodoxă, Ed. Valea Plopului, Prahova, p. 163-164.

Pr. Alexandru Eremia, Parohia „Sf. Ioan” – Hera, Craiova

Ahp @ martie 28, 2017

17.03.2017 – Valea Fântânilor, o candelă aprinsă în mijlocul câmpiei

Postat in: Manastiri si Biserici din Oltenia | Comentarii oprite

Traiul oamenilor din satul oltenesc s-a legat dintot­deauna ființial de locașul de închinare. Fie ele mai vechi sau mai noi, existența și utilul bisericilor străbune merg dincolo de timp și spațiu, ancorându-se în veșnicia unei credințe nestrămutate, vii și lucrătoare.

Găsim de fiecare dată folos și mai ales câștig duhovnicesc atunci când vorbim despre darul și jertfa pe care un creștin le aduce înaintea milei lui Dumnezeu. Nimic nu se compară însă cu dorința de a ridica în cinstea Ziditorului a toate locaș de închinare, casă euharistică în care să-și plece genunchii cei apăsați, să-și spună necazul și bucuria toți cei care se socotesc a fi după dreptate dreptslăvitori creștini. Așa se face că, ori de câte ori vorbim despre istoricul vreunui sfânt locaș de închinare, gândul nostru merge în primul rând spre ostenelile celor care l-au ridicat. Mai mult, fiecare loc în care Dumnezeu a rânduit să se ridice o biserică a devenit cu timpul reper de educație și cultură pentru doritorii de cele duhovnicești. Foarte multe din parohiile oltene desfă­șoară ample proiecte de catehizare, de prevenire a abandonului școlar, de combatere a analfabetismului și violenței juvenile.

Un loc cu istorie bisericească recentă

La 38 km distanță de municipiul Craiova, în latura de sud-vest a județului Dolj, se găsește o frumoasă așezare de oameni gospodari, numită din străbuni aproape metaforic Valea Fântânilor. Aici s-a ridicat nu de mult o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului. Iniția­tiva a aparținut unor oameni de suflet, fii ai satului, remarcându-se în mod special Petre Petrescu și Dan Marin. Proiectul s-a materializat la data de 28 octombrie 2007, când s-a să­vârșit și slujba de Sfințire. Noul locaș de închinare venea să umple un mare gol spiritual, pe care parohienii l-au simțit pregnant de-a lungul vremii. Bucuria a fost mare, dat fiind faptul că în noua biserică parohială au început să se săvâr­șească sfintele slujbe, după un canon liturgic bine alcătuit.
Prin implicarea preotului Jan Laurențiu s-a demarat un nou proiect edilitar în vederea construirii unui nou locaș de închinare, de data aceasta având hramurile „Sfânta Treime” și „Naște­rea Maicii Domnului”. Lucrările se găsesc în prezent în plină desfășurare.

Activitatea catehetică și misionară din parohie se desfășoară în baza mai multor parteneriate de colaborare dintre preot și șco­lile din localitate. În acest context, alături de Fundația World Vision, parohia a reușit să dezvolte mai multe proiecte de caritate, implicându-se în prevenirea abandonului școlar și a absenteismului. De asemenea, prin proiectul „Alege școala!”, mai mulți elevi din parohie, cu posibilități financiare reduse, au fost trimiși în tabere de creație.

Programul liturgic al parohienilor de la Valea Mare este completat cu lectura duhovnicească. În acest sens, preotul paroh a pus la dispoziția credincioșilor săi peste 200 de titluri de cărți și reviste de profil religios și nu numai.


Pr. Ioniţă Apostolache, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 16 martie 2017

Ahp @ martie 17, 2017

16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

Postat in: Anul Omagial | Comentarii oprite

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu

Ahp @ martie 16, 2017