Arhiva pentru categoria ‘Anul Omagial’

22.06.2018 – În așteptarea sărbătoririi Marii Uniri: Un crez şi o simţire românească

vineri, iunie 22nd, 2018

Marile instituții ale țării noastre se străduiesc să reamintească poporului și lumii întregi că în anul acesta se împlinește un veac de la cele mai profunde evenimente istorice ale neamului nostru românesc, și anume: unirea tuturor celor nouă provincii locuite de români într-un singur stat suveran, România. Această sfântă împlinire aduce aminte astăzi că noi, cei ce vieţuim pe aceste meleaguri, împărtăşim dintotdeauna un crez şi o singură simţire românească.

Societatea concretă ne ține legați de prezent și de viitorul imediat. Amintirea unui eveniment istoric important ne plasează pe o axă a timpului, solidari cu istoria, cu neamul nostru și cu urmașii noștri. Rectorul și acad. Ioan Aurel Pop afirma într-o conferință că istoria nu studiază trecutul, ci prezentul oamenilor din trecut. Mai mult, dorința de a fi cu toții împreună a fost susținută și alimentată continuu de către preoții Bisericii noastre, numită de marele poet Mihai Eminescu maica neamului românesc. Credința noastră ortodoxă a mărturisit dintotdeauna că Dumnezeu, Care a creat lumea și pe om, lucrează continuu în istorie. Chiar dacă unii istorici au vorbit de noroc în realizarea de la 1918 iar alții de o conjuctură internațională favorabilă, noi creștinii mărturisim iconomia dumnezeiască și lucrarea în lume a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dar, deși pedagogia divină este în toate, ea se prezintă omului ca imprevizibilă, rolul nostru fiind acela de a o înțelege și de a o mărturisi.

Reafirmarea identităţii naţionale

În al doilea rând, momentul 1 decembrie 1918 are rolul de a ne descoperi/întări identitatea noastră națională. Andrei Pleșu sublinia un fapt deosebit de important pentru contextul actual: „Când nu ai o identitate proprie bine definită, profesional, moral, familial, îți trebuie o identitate”. Cea mai la îndemână este o identitate de asta vagă: dom le, sunt român! Români au fost însă cei care s-au străduit să trăiască toți cei de o limbă și o credință împreună într-un singur stat. De aceea, anamneza evenimentului 1918 ne ajută să formulăm morala istorică și să spunem copiilor: Iată prioritățile strămoșilor noștri! De aceea, criticul și istoricul literar George Călinescu îi numea pe făuritorii Marii Uniri mesianici pozitivi, ca unii care au știut să dea lucrării lor politice o traiectorie pozitivă pentru țară.

Dorința de a părăsi temporar sau definitiv România de către contemporani este un fenomen care tulbură sau frământă inima și conștiința națională a oricărui român – deopotrivă a celui care pleacă și a celui care rămâne. Sărbătorirea împreună a acestui eveniment îl întărește pe românul care trăiește în România, ca unul care nu este singur și părăsit de frații săi; de asemenea, românul care trăiește în Europa sau oriunde în lume se simte parte a României, nu un străin/emigrant.

Cum bine știm, cuvântul Europa înseamnă „cea cu ochii larg deschiși”. Considerăm că tocmai această deschidere a ochilor spre alteritatea celuilalt este o prioritate și azi pe continent. Deci, sărbătorirea Marii Uniri ne descoperă lumii ca români europeni. Este firesc, este nevoie și de diferențe etnice, lingvistice, culturale, religioase ș.a.m.d. pentru a ajunge să ne apreciem, să ne respectăm. Nu în ultimul rând, românii sunt un popor latin și ortodox, un fapt unic în Europa.

În țara mea, Dumnezeu există! Este un mesaj de care Europa are nevoie. Ultimele atentate și exodul celor care războiul le-a distrus țara i-au determinat pe unii europeni să-L așeze pe Dumnezeu la obârșia răutăților. Românii pot da mărturie astăzi europenilor că Dumnezeu este iubire și pace și bunătate și bucurie împreună cu celălalt și viață veșnică.

Nu în ultimul rând, prezența tuturor românilor la acest eveniment național redescoperă guvernanților actuali și celor ce vor urma după dânșii că puterea de a cârmui țara nu le vine din sine, ci de la poporul pe care-l conduc, prin votul democratic și personal.

Cum poate românul de azi să sărbătorească un veac de la unirea tuturor românilor?

Auzim aproape peste tot că suntem la coada clasamentului țărilor civilizate, că suntem un popor complexat, ce mizează pe o istorie mitologizată, că ne autodisprețuim sau exagerăm meritele unor români/a națiunii noastre etc. Bucuria întâlnirii la sărbătorirea unui veac de unire într-un singur stat alungă din mintea noastră orice derapaj, orice neadevăr; văzându-ne împreună adunați spre un singur scop – cu virtuți și neputințe –, ne smerim. Biserica noastră ne învață de două milenii că numai cel smerit are mintea sănătoasă, căci numai acela desființează gravitația egocentrică pentru că se raportează la Dumnezeu și la sfinții Lui.

Apoi, românul care trăiește în România, din prea multa obișnuință cu o administrație coruptă și neputincioasă, reacționează foarte greu la răutățile societății în general, spunându-și că nu-l afectează concret și imediat. În schimb, românul care trăiește în lumea civilizată se bucură aproape tot timpul de o relație corectă și coerentă cu realitatea socială. Pe de altă parte, ispita instituționalizării excesive – observa părintele profesor Constantin Coman – asfixiază mișcarea liberă a persoanei. Mai mult, starea de confort material și social poate o fi una periculoasă, deoarece ea nu trimite și nici nu ajută relația cu celălalt ori cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Marele nostru istoric Nicolae Iorga atrăgea atenția contemporanilor săi că este o mare primejdie să ajungi să fii mulțumit de tine însuți. Deci, doar împreună – cei din România și cei care trăiesc în afara granițelor ei – putem construi o generație de români europeni mai bună ca a noastră.

În fine, sărbătorirea Marii Uniri actualizează patriotismul meu, îl revigorează și astfel găsesc cu ușurință răspuns bun la întrebarea Dreptului Judecător, Atotputernic și Nemitarnic: Ce ai făcut pentru slava/mântuirea neamului tău?

Prof. dr. Marian Păun

30.10.2017 – PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA ȘI DIASPORA ROMÂNEASCĂ DIN AMERICA

luni, octombrie 30th, 2017

Activitatea multilaterală a patriarhului Justinian Marina este bine cunoscută şi a fost apreciată în chip deosebit atât de către contemporani, cât și de urmași. El a fost omul trimis de Dumnezeu într-un moment de răscruce din trecutul Bisericii Ortodoxe Române. A înţeles că a fi la cârma Bisericii înseamnă a sluji cu toată fiinţa lui Dumnezeu, Bisericii, poporului şi omului, urmând modelul lui Iisus Hristos. Vom încerca să prezentăm câteva date despre un slujitor de frunte al Bisericii, înzestrat cu daruri personale deosebite, un păstor care nu numai că a deschis porţile Bisericii Ortodoxe Române pentru numeroase solii ale unor Biserici creştine din aproape toate continentele lumii, dar a întreprins lungi şi obositoare călătorii, stabilind personal contacte cu reprezentanţi şi conducători ai multor Biserici şi organizaţii creştine. A construit punți de legătură între ortodoxia românească și bisericile creștine de pe toate continentele; a trimis peste hotare zeci de tineri teologi români ca să studieze învățătura altor confesiuni, să găsească acele pârghii care ne pot aduce laolaltă pe toți cei care purtăm numele lui Hristos.

În acest context, cel dintâi gând al patriarhului Justinian s-a îndreptat către românii ortodocşi de peste hotare, stăruind pentru refacerea legăturilor bisericeşti cu „fraţii din împrăştiere” (1).

În Ortodoxie „prin autocefalie se determină juridic-canonic independenţa deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe, autocefalia implicând, pentru Biserica Ortodoxă care o cere, afirmarea şi extinderea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporii proprii” (2).

La jumătatea secolului trecut, cea mai mare comunitate românească se găsea stabilită în America. În acest context nici nu este de mirare că printre cele dintâi preocupări ale patriarhului Justinian în problema diasporei a fost situația românilor de pe continentul american. Despre necesitatea unei legături puternice cu acești frați de peste hotare scria, cu jumătate de secol în urmă viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit: „Una din trăsăturile fundamentale ale vieţii religioase a românilor americani constă în conştiinţa clară a apartenenţei lor spirituale, prin Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America, la Biserica Ortodoxă Română – mamă. Cetăţeni devotaţi ai statelor în care trăiesc, Statele Unite şi Canada, românii – americani se consideră în acelaşi timp şi devotaţi fii sufleteşti ai sfintei noastre Biserici. Ancoraţi puternic în legea lor românească, adică în creştinismul românesc pe care-l reprezintă cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi din poporul american, românii – americani şi-au organizat viaţa lor religioasă în cadrul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America ale cărei începuturi pot fi datate la 25 aprilie 1929, dar a cărei recunoaştere de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea ei canonică oficială a avut loc în anul 1935, când parohiile ortodoxe române de peste ocean au dobândit un episcop canonic în persoana Prea Sfinţitului Policarp Moruşca, urmat apoi în anul 1950, de către Prea Sfinţitul Andrei Moldovanul, mutat la cele veşnice în anul 1963. Pe 20 noiembrie 1950, Prea Sfinţia Sa Episcopul Andrei Moldovan a plecat din ţară îndreptându-se spre locul arhipăstoririi sale, spre America. În timpul cât a stat în ţară, noul episcop al Americii a primit, atât pentru sine cât mai ales pentru necesităţile de cult ale credincioşilor ortodocşi din America, o mulţime de daruri în cărţi liturgice, icoane şi cărţi de literatură teologică. Aceste daruri sunt semănături duhovniceşti făcute în ogorul sufletesc al ortodoxiei româneşti din America, cu scopul ca ele să aducă roduri însutite, atât pentru fericirea pământească, cât şi pentru mântuirea veşnică a acestei comunităţi româneşti” (3).

Patriarhul Justinian „a dat românilor ortodocşi din America pe cel dintâi episcop ales de ei din rândurile lor, le-a dat povăţuitor, mângâietor şi sfinţitor al vieţii pe cel mai blând, pe cel mai bun şi pe cel mai desăvârşit păstor dintre ei” (4).

Episcopul Andrei s-a născut la 3 iulie 1885, în localitatea Trapold (azi Apold), județul Mureş. După terminarea Gimnaziului inferior, a urmat cursurile secţiei pedagogice a Institutului teologic-pedagogic din Sibiu (1903-1906), apoi ale Institutului teologic din Arad (1907-1910). În 1911, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Hendorf (azi Brădeni), județul Sibiu. A participat, ca preot de campanie, și la luptele din Primul Război mondial. După terminarea primei mari conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite ale Americii, funcționând ca preot misionar, până în 1950, la mai multe parohii româneşti din America (amintim pe cele din Gary – Indiana şi Akron – Ohio); a fost, de asemenea, și secretar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, între anii 1939-1947. La 17 mai 1950, a fost ales episcop de către un grup de preoţi din America, fiind tuns în monahism la mănăstirea Neamţ și hirotonit arhiereu la Sibiu, la 12 noiembrie 1950. A fost delegat al Bisericii noastre la prima Consfătuire panortodoxă de la Rodos (1961). Păstorește această eparhie până la 14 martie 1963, când se mută la cele veșnice (5).

După moartea episcopului Andrei, a trebuit ales un alt ierarh vrednic care să ducă mai departe strădaniile înaintașilor. Astfel, la 21 august 1966, Congresul bisericesc alegea ca episcop al românilor americani pe Victorin Ursache. Acesta s-a născut la 24 iulie 1912, în localitatea Mănăstioara, în părțile Siretului. A urmat studii de filosofie, teologie și pedagogie la Universitatea din Cernăuți, unde a obținut și licența în teologie. Și-a desăvârșit pregătirea teologică la Institutul Biblic și de Arheologie din Ierusalim. În 1937, a devenit călugăr la mănăstirea Neamț, fiind hirotonit ierodiacon și ieromonah. A fost o vreme profesor și subdirector al Seminarului din mănăstirea Neamț. În 1940, a fost hirotesit protosinghel și numit director al Seminarului de la Neamț. De asemenea, a fost numit stareț al mănăstirilor Neamț și Secu. În 1942, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. După terminarea celui de-Al Doilea Război mondial, a fost numit superior al Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte și reprezentant al Misiunii ortodoxe române pe lângă Patriarhia Ierusalimului (1947). În 1956, a fost chemat de episcopul Andrei Moldovan în America, fiind numit profesor de Teologie dogmatică, Morală și Pastorală la Seminarul Teologic din South Canaan, Pennsylvania. Strădaniile sale și bunul renume au făcut ca după moartea episcopului Andrei Moldovan să fie ales de către Congresul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, la 23 aprilie 1966, în fruntea acestei episcopii, alegere recunoscută și de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6 iunie 1966 (6). A fost hirotonit arhiereu la 7 august 1966, și instalat pe 21 august, același an, în catedrala „Sfânta Treime” din Detroit, Michigan (7). S-a bucurat și el de prețuirea și ajutorul patriarhului Justinian, care i-a remarcat activitatea depusă în slujba Bisericii și a păstoriților săi, bunele relații cu celelalte Biserici ortodoxe și confesiuni creștine de pe continentul american, dar și adâncirea vieţii duhovniceşti şi cultivarea tradiţiilor şi datinilor religioase specifice Ortodoxiei româneşti, astfel că la propunerea sa, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 11 iunie 1973, a hotărât ridicarea episcopului Victorin  la rangul de arhiepiscop (8).

Toate aceste frumoase inițiative și mai ales purtarea permanentă de grijă a patriarhului Justinian pentru credincioșii ortodocși români din America au făcut ca la sfârșitul arhipăstoriei sale, Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America să aibă următoarea structură organizatorică: un arhiepiscop ajutat de un vicar, de un director şi de un preot misionar eparhial. Existau 6 protopopiate și 32 de parohii, la care slujeau 29 de preoţi şi 6 diaconi. Dintre cele 32 de parohii, cele mai multe se găseau în Canada (19), și în Statele Unite ala Americii (12). Mai exista o parohie și în America de Sud, mai exact în Caracas, capitala statului Venezuela.

Mai toate aceste parohii dispuneau de lăcaşuri proprii de cult, astfel că toate slujbele religioase se puteau desfășura fără niciun fel de impediment. Pe lângă biserică, fiecare parohie mai deținea și câte o sală special amenajată pentru întruniri, vizionări de filme, spectacole, etc. Din tot felul de donații au fost organizate chiar și biblioteci parohiale, cu câteva sute de volume. Și aici mai trebuie făcută o mențiune. Mulți preoți, ori chiar credincioși din America au trimis în țară cereri de ajutor, căutând să-și împodobească cât mai frumos lăcașurile de cult. Multe din aceste cereri au fost adresate Patriarhiei Române și întâistătătorului ei, patriarhul Justinian. Răspunsul a fost prompt și imediat. De la atelierele bisericești din cuprinsul Patriarhiei Române au fost donate frumoase iconostase și icoane care să ofere și celor de peste mări căldura și lumina arhitecturii ori picturii tradiționale românești (9). Presupunem că și toate cărțile de cult au venit, de asemenea, tot din țară, de la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, prin aceste acte deosebit de importante pentru viaţa şi dreapta credinţă a românilor din America, „Patriarhul Justinian nu a făcut să dispară numai prăpăstiile despărţitoare dintre fraţi, prăpăstii săpate de război şi de alte rele şi fărădelegi ale veacului nostru, şi nu a restabilit numai în chip simplu legăturile bisericeşti, care au existat şi înainte de război între Biserica Ortodoxă Română din România şi Biserica Ortodoxă Română din America, ci a făcut această legătură mult mai vie, mult mai caldă şi mult mai trainică decât a fost ea vreodată. De aceea, Patriarhul Justinian este, pe drept cuvânt, deschizător de drumuri noi în această direcţie, este ctitor al unor zidiri şi legături sufleteşti necunoscute până astăzi, între fiii săi duhovniceşti de acasă şi între cei răslețiţi pe meleagurile îndepărtatului continent american. În lumina acestor adevăruri trebuiesc privite şi interpretate strădaniile şi realizările Patriarhului Justinian al României” (10).

Note:

  1. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor bisericeşti cu românii de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXIX, 1951, nr. 3-6, p. 236.
  2. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile Ortodoxe Române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1461.
  3. Bartolomeu Anania, Viaţa religioasă în comunităţile ortodoxe române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 774-775.
  4. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 239.
  5. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, București, 2002, p. 307.
  6. Ibidem, p. 506-507.
  7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Victorin_Ursache (la 12 iulie 2017).
  8. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile ortodoxe române de peste hotare, p. 1462
  9. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 240.
  10. 10.  Ibidem.

Pr. Neacșu Daniel

16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

joi, martie 16th, 2017

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu

16.11.2015 – Sfântul Ioan Hrisostom, apologet al Logosului înomenit

luni, noiembrie 16th, 2015

Unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, se remarcă în tradiţia eclesială şi prin calitatea asumată de „apologet al Logosului înomenit”. În această calitate, el se prezintă înaintea poporului dreptcredincios, dar şi a celor rătăciţi, în primul rând ca „avocat” al credinţei celei adevărate pe care a propovăduit‑o în cel mai înalt grad de trăire duhovnicească.

Cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, puternic ancorate în litera Scripturii, au pătruns inimile credincioşilor, lucrând neîncetat pentru chemarea tuturor la mântuire. Dacă filosofii de odinioară căutau să descopere forma nedefinită a Cuvântului, definindu‑l în principal ca: raţiune, înţelepciune, inteligenţă, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Logos la modul personal şi lămurit. În lumina Sfintelor Scripturi, el, mărturisitorul, oferă cea mai autentică latură a cunoaşterii Sale, care este negreşit experienţa duhovnicească a Cuvântului înomenit. În gândirea sa teologică, Evanghelia Întrupării „biruieşte minţile şi inimile oamenilor nu prin abilitatea unei filosofii sau retorici, ci prin puterea delicată a Duhului” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 43).

Format în spiritul teologiei siriene, dar nicidecum străin de moştenirea greco‑romană, Sfântul Ioan Hrisostom intră „în vârtejul aprigelor antiteze ermeneutico‑teologice şi socio‑rasiale, izbutind să treacă de excesele tuturor, pentru a‑şi manifesta ortodoxia şi pentru a deveni învăţătorul prin excelenţă al lumii întregi, a cărui faimă nimeni n‑a umbrit‑o vreodată”. De aceea nu ar putea fi nicidecum încadrat sau aservit la modul propriu specificului vreunei şcoli teologice. Ideile sale sunt sistematice, adunând ceea ce este mai bun din toate, trăind şi adoptând „la maximă intensitate absolut întreaga Tradiţie a Bisericii, ori de câte ori prin rugăciune şi cercetare primeşte harul unei bogate experienţe dumnezeieşti, pentru a teologhisi şi pentru a interpreta corect Scripturile” (Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea şi opera Sfântului Ioan Hrisostom, Bucureşti, 2010, p. 14).

Lucrarea apologetică, consemnată în scris

Latura apologetică a gândirii sale reiese aşadar din sintetizarea scripturistică a realităţilor sociale, pe care le interpretează şi le traduce dogmatic. Preocupările ce au generat această direcţie au fost apărarea credinţei creştine în faţa asaltului ideologiilor păgâne şi iudaice deopotrivă. Sfântul Părinte a luat totodată atitudine împotriva tendinţelor greşite din filosofia elenistă, concentrându‑și ideile în câteva lucrări de referinţă, cum ar fi: „Că Hristos este Dumnezeu”, „Despre Sfântul Vavila, împotriva lui Iulian şi a neamurilor”, „Cuvântări împotriva iudeilor”, „Omilii la Epistola către Romani”. „În primele două opere el îşi tratează subiectul oarecum diferit decât în eseurile despre monahism. Aici prezintă lupta dintre creştinism şi elenism, ca o încleştare pentru puterea divină în istorie. A cui putere este mai mare – a zeilor cinstiţi de greci şi de romani, reflectată în comorile imperiului, sau cea a lui Hristos, reflectată în comoara Bisericii? În vremea Sfântului Ioan, creştinii erau prigoniţi de împăratul roman, şi totuşi Biserica nu înceta să înflorească. Aceasta a fost socotită drept dovadă a dumnezeirii lui Hristos, căci, spune Sfântul Ioan, «nu stă în puterea nici unui om să facă atât de multe într‑un timp atât de scurt». Ambele tratate au prin urmare aceeaşi temă: puterea lui Hristos este sursa biruinţelor Bisericii împotriva stăpânirilor potrivnice” (Robert L. Wilken, John Chrisostom and the Jews, London, 1983, pp. 130‑131).

Mărturisitor al Logosului înomenit

Pe de altă parte, trebuie menţionat că afinitatea Sfântului Părinte faţă de subiectul logocentric rezultă în primul rând din preocupările pe care le‑a arătat faţă de cultura profană. Adesea citează din Homer, Sofocle sau Euripide, Socrate, Platon, Aristotel, Krates sau Diogene. Manifestă un interes aparte pentru filosofia platonică, pe care o reevaluează în spirit creştin. În însemnările sale apologetice, Sfântul Ioan Gură de Aur „subliniază importanţa adâncimii filosofice a clasicilor, dar nu le poate ierta discrepanţa enormă dintre principii şi fapte. Pentru el filosofia nu este o simplă gimnastică intelectuală, ci o înţelepciune practică, o comportare aleasă, de la care s‑au abătut prea adesea filosofii antici în viaţa lor de toate zilele. Înțelepciunea – spunea el – nu stă în vorbe, ci în fapte, vizând prin aceasta desigur retorica şi filosofia din vremea sa, care ajunsese goală şi fără conţinut” (Marius‑Ioan Slevaş, Teologia Logosului în abordarea filosofiei antice şi a gândirii patristice a secolului IV, în rev. Teologia, nr. 1/2006, pp. 205‑206.). Pe de altă parte, poziţia sa faţă de iudaism poartă de asemenea o intensă încărcătură apologetică. În a­ceastă direcţie se exprimă foarte radical, evidenţiind faptul că puterea lui Dumnezeu, continuitatea planului Său soteriologic şi plinirea Scripturilor sunt indispensabil legate de evenimentul Întrupării Cuvântului. Reacția sa este justificată: istoric, profetic şi cultural, fiind aşezată în lumina Adevărului Scripturii. Urmărind aceste coordonate, vom încerca să evidenţiem, pornind de la cele patru opere evocate mai sus, gândirea hristologică a Sfântului Ioan Gură de Aur, urmărind totodată şi caracterul ei apologetic. În ambele situaţii, vom urmări demonstraţia apologetică pe care Sfântul Părinte o face pentru susţinerea şi propagarea Logosului creştin, ca Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al nea­mului omenesc.

Arhid. lect. dr. Ioniţă Apostolache

11.11.2015 – VIAŢA SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM

miercuri, noiembrie 11th, 2015

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, în jurul anului 354, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza. Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez în Antiohia, în anul 372. Din copilărie s-a dedat ascezei şi vieţii monahale.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l‑a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat. Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să‑şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mânăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, înţelegând scopul fiului său. Ea s-a străduit să îl abată de la gândul de a fi monah, întărindu-i viaţa plină de virtuţi creştineşti. De aceea, Sfântul Părinte o descrie pe mama sa ca pe modelul femeii creştine, un model de urmat, care depăşea barierele prejudecăţilor sociale, care nu vedeau în aceasta un egal al bărbatului. Altfel spus, numele Antuzei era un sinonim al virtuţii, care l-a modelat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, această podoabă a creştinismului.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani. După aceasta a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mânăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh.

Sfântul Ioan a petrecut în acea mânăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

În anul 381 a fost hirotonit diacon, iar în 386, preot în Antiohia, primind şi misiunea de predicator. Timp de doisprezece ani şi-a îndeplinit această misiune cu un atât de mare talent, încât a devenit celebru, primind mai târziu numele de Hrysostom, adică Gură de Aur. În această calitate a desfăşurat o deosebită operă misionară şi de combatere a nedreptăţilor sociale din acel timp. În lucrarea sa misionară, Sfântul Ioan a purtat o mare grijă şi de strămoşii noştri daco-romani, trimiţându-le scrisori, cuvânt de îmbărbătare, fapte pentru care tradiţia istorică i-a păstrat neştirbită amintirea, legându-l de începuturile creştinismului românesc. Sunt binecunoscute legăturile Sfântului Ioan Gură de Aur cu episcopul Teotim, unul din cei mai învăţaţi şi vrednici episcopi ai Tomisului (Constanţa), care a răspândit cu multă râvnă creştinismul ţinuturile de la gurile Dunării.

În ce priveşte activitatea socială, Sfântul Ioan a combătut cu atâta tărie nedreptăţile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea dintre oameni, încât a fost supranumit «ambasadorul săracilor». A demascat abuzurile clasei exploatatoare, a criticat lăcomia şi luxul bogaţilor, a predicat egalitatea sclavilor cu stăpânii lor, a proslăvit valoarea muncii şi a celor care muncesc. Toate acestea i-au atras ura curţii împărăteşti, pentru care e fost de două ori în exil.

Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.

Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.

Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.

A scris lucrarea sa cea mai cunoscută, numită Despre preoţie. Când locuitorii Antiohiei aşteptau cu înfrigurare pedeapsa împăratului, pentru că îi dărâmaseră statuia, Sfântul Părinte a rostit cele 21 de Omilii despre statui. Din anul 398 a fost aşezat patriarh al Constantinopolului, unde s-a străduit să refacă viaţa morală a capitalei imperiului, insistând asupra grijii faţă de cei mai săraci dintre păstoriţii săi.

A fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc. Când Fraţii Lungi, care fuseseră alungaţi din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul Părinte i-a primit. Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de origenism. Un sinod local l-a depus din scaunul de Constantinopol. De teama poporului, care îl iubea, a fost rechemat. În anul 404, l-au exilat din nou, în Armenia. A încetat din viaţă la 14 septembrie 407, la Comana, în Pont, în drum spre locul celui de al doilea exil. Ultimele sale cuvinte au fost: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!». Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurându-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime.

BIBLIOGRAFIE

  1. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie.
  2. Proloagele – Viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe luna ianuarie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan