Arhiva pentru categoria ‘Anul Omagial’

30.10.2017 – PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA ȘI DIASPORA ROMÂNEASCĂ DIN AMERICA

luni, octombrie 30th, 2017

Activitatea multilaterală a patriarhului Justinian Marina este bine cunoscută şi a fost apreciată în chip deosebit atât de către contemporani, cât și de urmași. El a fost omul trimis de Dumnezeu într-un moment de răscruce din trecutul Bisericii Ortodoxe Române. A înţeles că a fi la cârma Bisericii înseamnă a sluji cu toată fiinţa lui Dumnezeu, Bisericii, poporului şi omului, urmând modelul lui Iisus Hristos. Vom încerca să prezentăm câteva date despre un slujitor de frunte al Bisericii, înzestrat cu daruri personale deosebite, un păstor care nu numai că a deschis porţile Bisericii Ortodoxe Române pentru numeroase solii ale unor Biserici creştine din aproape toate continentele lumii, dar a întreprins lungi şi obositoare călătorii, stabilind personal contacte cu reprezentanţi şi conducători ai multor Biserici şi organizaţii creştine. A construit punți de legătură între ortodoxia românească și bisericile creștine de pe toate continentele; a trimis peste hotare zeci de tineri teologi români ca să studieze învățătura altor confesiuni, să găsească acele pârghii care ne pot aduce laolaltă pe toți cei care purtăm numele lui Hristos.

În acest context, cel dintâi gând al patriarhului Justinian s-a îndreptat către românii ortodocşi de peste hotare, stăruind pentru refacerea legăturilor bisericeşti cu „fraţii din împrăştiere” (1).

În Ortodoxie „prin autocefalie se determină juridic-canonic independenţa deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe, autocefalia implicând, pentru Biserica Ortodoxă care o cere, afirmarea şi extinderea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporii proprii” (2).

La jumătatea secolului trecut, cea mai mare comunitate românească se găsea stabilită în America. În acest context nici nu este de mirare că printre cele dintâi preocupări ale patriarhului Justinian în problema diasporei a fost situația românilor de pe continentul american. Despre necesitatea unei legături puternice cu acești frați de peste hotare scria, cu jumătate de secol în urmă viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit: „Una din trăsăturile fundamentale ale vieţii religioase a românilor americani constă în conştiinţa clară a apartenenţei lor spirituale, prin Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America, la Biserica Ortodoxă Română – mamă. Cetăţeni devotaţi ai statelor în care trăiesc, Statele Unite şi Canada, românii – americani se consideră în acelaşi timp şi devotaţi fii sufleteşti ai sfintei noastre Biserici. Ancoraţi puternic în legea lor românească, adică în creştinismul românesc pe care-l reprezintă cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi din poporul american, românii – americani şi-au organizat viaţa lor religioasă în cadrul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America ale cărei începuturi pot fi datate la 25 aprilie 1929, dar a cărei recunoaştere de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea ei canonică oficială a avut loc în anul 1935, când parohiile ortodoxe române de peste ocean au dobândit un episcop canonic în persoana Prea Sfinţitului Policarp Moruşca, urmat apoi în anul 1950, de către Prea Sfinţitul Andrei Moldovanul, mutat la cele veşnice în anul 1963. Pe 20 noiembrie 1950, Prea Sfinţia Sa Episcopul Andrei Moldovan a plecat din ţară îndreptându-se spre locul arhipăstoririi sale, spre America. În timpul cât a stat în ţară, noul episcop al Americii a primit, atât pentru sine cât mai ales pentru necesităţile de cult ale credincioşilor ortodocşi din America, o mulţime de daruri în cărţi liturgice, icoane şi cărţi de literatură teologică. Aceste daruri sunt semănături duhovniceşti făcute în ogorul sufletesc al ortodoxiei româneşti din America, cu scopul ca ele să aducă roduri însutite, atât pentru fericirea pământească, cât şi pentru mântuirea veşnică a acestei comunităţi româneşti” (3).

Patriarhul Justinian „a dat românilor ortodocşi din America pe cel dintâi episcop ales de ei din rândurile lor, le-a dat povăţuitor, mângâietor şi sfinţitor al vieţii pe cel mai blând, pe cel mai bun şi pe cel mai desăvârşit păstor dintre ei” (4).

Episcopul Andrei s-a născut la 3 iulie 1885, în localitatea Trapold (azi Apold), județul Mureş. După terminarea Gimnaziului inferior, a urmat cursurile secţiei pedagogice a Institutului teologic-pedagogic din Sibiu (1903-1906), apoi ale Institutului teologic din Arad (1907-1910). În 1911, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Hendorf (azi Brădeni), județul Sibiu. A participat, ca preot de campanie, și la luptele din Primul Război mondial. După terminarea primei mari conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite ale Americii, funcționând ca preot misionar, până în 1950, la mai multe parohii româneşti din America (amintim pe cele din Gary – Indiana şi Akron – Ohio); a fost, de asemenea, și secretar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, între anii 1939-1947. La 17 mai 1950, a fost ales episcop de către un grup de preoţi din America, fiind tuns în monahism la mănăstirea Neamţ și hirotonit arhiereu la Sibiu, la 12 noiembrie 1950. A fost delegat al Bisericii noastre la prima Consfătuire panortodoxă de la Rodos (1961). Păstorește această eparhie până la 14 martie 1963, când se mută la cele veșnice (5).

După moartea episcopului Andrei, a trebuit ales un alt ierarh vrednic care să ducă mai departe strădaniile înaintașilor. Astfel, la 21 august 1966, Congresul bisericesc alegea ca episcop al românilor americani pe Victorin Ursache. Acesta s-a născut la 24 iulie 1912, în localitatea Mănăstioara, în părțile Siretului. A urmat studii de filosofie, teologie și pedagogie la Universitatea din Cernăuți, unde a obținut și licența în teologie. Și-a desăvârșit pregătirea teologică la Institutul Biblic și de Arheologie din Ierusalim. În 1937, a devenit călugăr la mănăstirea Neamț, fiind hirotonit ierodiacon și ieromonah. A fost o vreme profesor și subdirector al Seminarului din mănăstirea Neamț. În 1940, a fost hirotesit protosinghel și numit director al Seminarului de la Neamț. De asemenea, a fost numit stareț al mănăstirilor Neamț și Secu. În 1942, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. După terminarea celui de-Al Doilea Război mondial, a fost numit superior al Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte și reprezentant al Misiunii ortodoxe române pe lângă Patriarhia Ierusalimului (1947). În 1956, a fost chemat de episcopul Andrei Moldovan în America, fiind numit profesor de Teologie dogmatică, Morală și Pastorală la Seminarul Teologic din South Canaan, Pennsylvania. Strădaniile sale și bunul renume au făcut ca după moartea episcopului Andrei Moldovan să fie ales de către Congresul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, la 23 aprilie 1966, în fruntea acestei episcopii, alegere recunoscută și de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6 iunie 1966 (6). A fost hirotonit arhiereu la 7 august 1966, și instalat pe 21 august, același an, în catedrala „Sfânta Treime” din Detroit, Michigan (7). S-a bucurat și el de prețuirea și ajutorul patriarhului Justinian, care i-a remarcat activitatea depusă în slujba Bisericii și a păstoriților săi, bunele relații cu celelalte Biserici ortodoxe și confesiuni creștine de pe continentul american, dar și adâncirea vieţii duhovniceşti şi cultivarea tradiţiilor şi datinilor religioase specifice Ortodoxiei româneşti, astfel că la propunerea sa, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 11 iunie 1973, a hotărât ridicarea episcopului Victorin  la rangul de arhiepiscop (8).

Toate aceste frumoase inițiative și mai ales purtarea permanentă de grijă a patriarhului Justinian pentru credincioșii ortodocși români din America au făcut ca la sfârșitul arhipăstoriei sale, Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America să aibă următoarea structură organizatorică: un arhiepiscop ajutat de un vicar, de un director şi de un preot misionar eparhial. Existau 6 protopopiate și 32 de parohii, la care slujeau 29 de preoţi şi 6 diaconi. Dintre cele 32 de parohii, cele mai multe se găseau în Canada (19), și în Statele Unite ala Americii (12). Mai exista o parohie și în America de Sud, mai exact în Caracas, capitala statului Venezuela.

Mai toate aceste parohii dispuneau de lăcaşuri proprii de cult, astfel că toate slujbele religioase se puteau desfășura fără niciun fel de impediment. Pe lângă biserică, fiecare parohie mai deținea și câte o sală special amenajată pentru întruniri, vizionări de filme, spectacole, etc. Din tot felul de donații au fost organizate chiar și biblioteci parohiale, cu câteva sute de volume. Și aici mai trebuie făcută o mențiune. Mulți preoți, ori chiar credincioși din America au trimis în țară cereri de ajutor, căutând să-și împodobească cât mai frumos lăcașurile de cult. Multe din aceste cereri au fost adresate Patriarhiei Române și întâistătătorului ei, patriarhul Justinian. Răspunsul a fost prompt și imediat. De la atelierele bisericești din cuprinsul Patriarhiei Române au fost donate frumoase iconostase și icoane care să ofere și celor de peste mări căldura și lumina arhitecturii ori picturii tradiționale românești (9). Presupunem că și toate cărțile de cult au venit, de asemenea, tot din țară, de la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, prin aceste acte deosebit de importante pentru viaţa şi dreapta credinţă a românilor din America, „Patriarhul Justinian nu a făcut să dispară numai prăpăstiile despărţitoare dintre fraţi, prăpăstii săpate de război şi de alte rele şi fărădelegi ale veacului nostru, şi nu a restabilit numai în chip simplu legăturile bisericeşti, care au existat şi înainte de război între Biserica Ortodoxă Română din România şi Biserica Ortodoxă Română din America, ci a făcut această legătură mult mai vie, mult mai caldă şi mult mai trainică decât a fost ea vreodată. De aceea, Patriarhul Justinian este, pe drept cuvânt, deschizător de drumuri noi în această direcţie, este ctitor al unor zidiri şi legături sufleteşti necunoscute până astăzi, între fiii săi duhovniceşti de acasă şi între cei răslețiţi pe meleagurile îndepărtatului continent american. În lumina acestor adevăruri trebuiesc privite şi interpretate strădaniile şi realizările Patriarhului Justinian al României” (10).

Note:

  1. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor bisericeşti cu românii de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXIX, 1951, nr. 3-6, p. 236.
  2. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile Ortodoxe Române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1461.
  3. Bartolomeu Anania, Viaţa religioasă în comunităţile ortodoxe române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 774-775.
  4. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 239.
  5. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, București, 2002, p. 307.
  6. Ibidem, p. 506-507.
  7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Victorin_Ursache (la 12 iulie 2017).
  8. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile ortodoxe române de peste hotare, p. 1462
  9. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 240.
  10. 10.  Ibidem.

Pr. Neacșu Daniel

16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

joi, martie 16th, 2017

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu

16.11.2015 – Sfântul Ioan Hrisostom, apologet al Logosului înomenit

luni, noiembrie 16th, 2015

Unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, se remarcă în tradiţia eclesială şi prin calitatea asumată de „apologet al Logosului înomenit”. În această calitate, el se prezintă înaintea poporului dreptcredincios, dar şi a celor rătăciţi, în primul rând ca „avocat” al credinţei celei adevărate pe care a propovăduit‑o în cel mai înalt grad de trăire duhovnicească.

Cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, puternic ancorate în litera Scripturii, au pătruns inimile credincioşilor, lucrând neîncetat pentru chemarea tuturor la mântuire. Dacă filosofii de odinioară căutau să descopere forma nedefinită a Cuvântului, definindu‑l în principal ca: raţiune, înţelepciune, inteligenţă, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Logos la modul personal şi lămurit. În lumina Sfintelor Scripturi, el, mărturisitorul, oferă cea mai autentică latură a cunoaşterii Sale, care este negreşit experienţa duhovnicească a Cuvântului înomenit. În gândirea sa teologică, Evanghelia Întrupării „biruieşte minţile şi inimile oamenilor nu prin abilitatea unei filosofii sau retorici, ci prin puterea delicată a Duhului” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 43).

Format în spiritul teologiei siriene, dar nicidecum străin de moştenirea greco‑romană, Sfântul Ioan Hrisostom intră „în vârtejul aprigelor antiteze ermeneutico‑teologice şi socio‑rasiale, izbutind să treacă de excesele tuturor, pentru a‑şi manifesta ortodoxia şi pentru a deveni învăţătorul prin excelenţă al lumii întregi, a cărui faimă nimeni n‑a umbrit‑o vreodată”. De aceea nu ar putea fi nicidecum încadrat sau aservit la modul propriu specificului vreunei şcoli teologice. Ideile sale sunt sistematice, adunând ceea ce este mai bun din toate, trăind şi adoptând „la maximă intensitate absolut întreaga Tradiţie a Bisericii, ori de câte ori prin rugăciune şi cercetare primeşte harul unei bogate experienţe dumnezeieşti, pentru a teologhisi şi pentru a interpreta corect Scripturile” (Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea şi opera Sfântului Ioan Hrisostom, Bucureşti, 2010, p. 14).

Lucrarea apologetică, consemnată în scris

Latura apologetică a gândirii sale reiese aşadar din sintetizarea scripturistică a realităţilor sociale, pe care le interpretează şi le traduce dogmatic. Preocupările ce au generat această direcţie au fost apărarea credinţei creştine în faţa asaltului ideologiilor păgâne şi iudaice deopotrivă. Sfântul Părinte a luat totodată atitudine împotriva tendinţelor greşite din filosofia elenistă, concentrându‑și ideile în câteva lucrări de referinţă, cum ar fi: „Că Hristos este Dumnezeu”, „Despre Sfântul Vavila, împotriva lui Iulian şi a neamurilor”, „Cuvântări împotriva iudeilor”, „Omilii la Epistola către Romani”. „În primele două opere el îşi tratează subiectul oarecum diferit decât în eseurile despre monahism. Aici prezintă lupta dintre creştinism şi elenism, ca o încleştare pentru puterea divină în istorie. A cui putere este mai mare – a zeilor cinstiţi de greci şi de romani, reflectată în comorile imperiului, sau cea a lui Hristos, reflectată în comoara Bisericii? În vremea Sfântului Ioan, creştinii erau prigoniţi de împăratul roman, şi totuşi Biserica nu înceta să înflorească. Aceasta a fost socotită drept dovadă a dumnezeirii lui Hristos, căci, spune Sfântul Ioan, «nu stă în puterea nici unui om să facă atât de multe într‑un timp atât de scurt». Ambele tratate au prin urmare aceeaşi temă: puterea lui Hristos este sursa biruinţelor Bisericii împotriva stăpânirilor potrivnice” (Robert L. Wilken, John Chrisostom and the Jews, London, 1983, pp. 130‑131).

Mărturisitor al Logosului înomenit

Pe de altă parte, trebuie menţionat că afinitatea Sfântului Părinte faţă de subiectul logocentric rezultă în primul rând din preocupările pe care le‑a arătat faţă de cultura profană. Adesea citează din Homer, Sofocle sau Euripide, Socrate, Platon, Aristotel, Krates sau Diogene. Manifestă un interes aparte pentru filosofia platonică, pe care o reevaluează în spirit creştin. În însemnările sale apologetice, Sfântul Ioan Gură de Aur „subliniază importanţa adâncimii filosofice a clasicilor, dar nu le poate ierta discrepanţa enormă dintre principii şi fapte. Pentru el filosofia nu este o simplă gimnastică intelectuală, ci o înţelepciune practică, o comportare aleasă, de la care s‑au abătut prea adesea filosofii antici în viaţa lor de toate zilele. Înțelepciunea – spunea el – nu stă în vorbe, ci în fapte, vizând prin aceasta desigur retorica şi filosofia din vremea sa, care ajunsese goală şi fără conţinut” (Marius‑Ioan Slevaş, Teologia Logosului în abordarea filosofiei antice şi a gândirii patristice a secolului IV, în rev. Teologia, nr. 1/2006, pp. 205‑206.). Pe de altă parte, poziţia sa faţă de iudaism poartă de asemenea o intensă încărcătură apologetică. În a­ceastă direcţie se exprimă foarte radical, evidenţiind faptul că puterea lui Dumnezeu, continuitatea planului Său soteriologic şi plinirea Scripturilor sunt indispensabil legate de evenimentul Întrupării Cuvântului. Reacția sa este justificată: istoric, profetic şi cultural, fiind aşezată în lumina Adevărului Scripturii. Urmărind aceste coordonate, vom încerca să evidenţiem, pornind de la cele patru opere evocate mai sus, gândirea hristologică a Sfântului Ioan Gură de Aur, urmărind totodată şi caracterul ei apologetic. În ambele situaţii, vom urmări demonstraţia apologetică pe care Sfântul Părinte o face pentru susţinerea şi propagarea Logosului creştin, ca Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al nea­mului omenesc.

Arhid. lect. dr. Ioniţă Apostolache

11.11.2015 – VIAŢA SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM

miercuri, noiembrie 11th, 2015

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, în jurul anului 354, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza. Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez în Antiohia, în anul 372. Din copilărie s-a dedat ascezei şi vieţii monahale.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l‑a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat. Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să‑şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mânăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, înţelegând scopul fiului său. Ea s-a străduit să îl abată de la gândul de a fi monah, întărindu-i viaţa plină de virtuţi creştineşti. De aceea, Sfântul Părinte o descrie pe mama sa ca pe modelul femeii creştine, un model de urmat, care depăşea barierele prejudecăţilor sociale, care nu vedeau în aceasta un egal al bărbatului. Altfel spus, numele Antuzei era un sinonim al virtuţii, care l-a modelat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, această podoabă a creştinismului.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani. După aceasta a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mânăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh.

Sfântul Ioan a petrecut în acea mânăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

În anul 381 a fost hirotonit diacon, iar în 386, preot în Antiohia, primind şi misiunea de predicator. Timp de doisprezece ani şi-a îndeplinit această misiune cu un atât de mare talent, încât a devenit celebru, primind mai târziu numele de Hrysostom, adică Gură de Aur. În această calitate a desfăşurat o deosebită operă misionară şi de combatere a nedreptăţilor sociale din acel timp. În lucrarea sa misionară, Sfântul Ioan a purtat o mare grijă şi de strămoşii noştri daco-romani, trimiţându-le scrisori, cuvânt de îmbărbătare, fapte pentru care tradiţia istorică i-a păstrat neştirbită amintirea, legându-l de începuturile creştinismului românesc. Sunt binecunoscute legăturile Sfântului Ioan Gură de Aur cu episcopul Teotim, unul din cei mai învăţaţi şi vrednici episcopi ai Tomisului (Constanţa), care a răspândit cu multă râvnă creştinismul ţinuturile de la gurile Dunării.

În ce priveşte activitatea socială, Sfântul Ioan a combătut cu atâta tărie nedreptăţile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea dintre oameni, încât a fost supranumit «ambasadorul săracilor». A demascat abuzurile clasei exploatatoare, a criticat lăcomia şi luxul bogaţilor, a predicat egalitatea sclavilor cu stăpânii lor, a proslăvit valoarea muncii şi a celor care muncesc. Toate acestea i-au atras ura curţii împărăteşti, pentru care e fost de două ori în exil.

Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.

Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.

Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.

A scris lucrarea sa cea mai cunoscută, numită Despre preoţie. Când locuitorii Antiohiei aşteptau cu înfrigurare pedeapsa împăratului, pentru că îi dărâmaseră statuia, Sfântul Părinte a rostit cele 21 de Omilii despre statui. Din anul 398 a fost aşezat patriarh al Constantinopolului, unde s-a străduit să refacă viaţa morală a capitalei imperiului, insistând asupra grijii faţă de cei mai săraci dintre păstoriţii săi.

A fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc. Când Fraţii Lungi, care fuseseră alungaţi din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul Părinte i-a primit. Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de origenism. Un sinod local l-a depus din scaunul de Constantinopol. De teama poporului, care îl iubea, a fost rechemat. În anul 404, l-au exilat din nou, în Armenia. A încetat din viaţă la 14 septembrie 407, la Comana, în Pont, în drum spre locul celui de al doilea exil. Ultimele sale cuvinte au fost: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!». Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurându-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime.

BIBLIOGRAFIE

  1. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie.
  2. Proloagele – Viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe luna ianuarie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan

11.11.2015 – ROLUL SFÂNTEI SCRIPTURI ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR, DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

miercuri, noiembrie 11th, 2015

Sfânta Scriptură este un mijloc esenţial în reuşita educaţiei creştină, iar Sfântul Ierarh sfătuia pe fiecare om ca să o aibă în casa sa. Sărăcia nu poate fi acceptată ca motiv în justificarea lipsei ei. Cât despre greutatea înţelegerii unor texte scripturistice de către creştinii simplii, Sfântul Ioan se pronunţă: „Unele drumuri şi străzi sunt netede şi drepte, altele anevoioase şi cu urcuşuri. Tot aşa, unele locuri din, Dumnezeieştile Scripturi sunt tuturor uşor de înţeles, iar altele au nevoie de multă luare aminte.” De aici nevoia de a fi „foarte atenţi şi cu ochii deschişi” când drumul acesta al înţelegerii este povârnit şi strâmt urcând spre vârf. Aici intervine rolul interpretului de a-i conduce pe ascultători spre locuri mai grele uşurându‑le osteneala şi alungându-le neatenţia (1).

În Omilia a XVI-a la statui, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea următoarele, despre tâlcuirea Sfintei Scripturi în Biserică: „iată, sunt doi ani de când vă predic şi n-am reuşit să vă explic o sută de rânduri din Sfânta Scriptură. Cauza este că voi aveţi nevoie să învăţaţi din gura noastră ceea ce puteţi să realizaţi prin voi înşivă. Aproape toate învăţăturile noastre sunt consacrate îndemnurilor morale. Nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să vegheaţi voi înşivă la formarea moravurilor voastre, în timp ce ne redaţi nouă explicarea sensului şi gândirii Sfintei Cărţi” (2).

Vorbim deci pe de o parte de dorinţa Sfântului Părinte de a face cunoscută Sfânta Scriptură tuturor credincioşilor din amvonul bisericii, dar şi din afara lui. Pe de altă parte se subliniază faptul că ereziile provin tocmai din necunoaşterea aceleiaşi Sfinte Scripturi. În al treilea rând, ca o consecinţă a unei stări nefireşti de ignoranţă, se atrage atenţia chiar asupra pericolului pierderii mântuirii (3). În spiritul ei autentic creştin, Scriptura constituie un mijloc de educaţie doar dacă este tâlcuită în Biserică, iar „beneficiarii” ei sunt integraţi în aceasta, respectându-se ierarhia, cu dreptul ei învăţătoresc. Aşa se explică faptul că în Şcoala antiohiană avem reprezentanţi de frunte numai dintre ierarhii cei mai importanţi ai locului, nu dintre laici. Iar metodele folosite în tâlcuire îl arată pe Marele Ierarh ca pe un pedagog ilustru, ca pe un îndrumător al credincioşilor în citirea cu folos şi înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi (4). El reaşează textul Sfintei Scripturi în drepturile ei de călăuzitoare vie şi de neînlocuit, prin grai, a credincioşilor.

Rolul Sfintei Scripturi în trăirea virtuoasă

Sfântul Ioan Gură de Aur cere neîncetat păstoriţilor săi grijă şi stăruinţă, pentru ca ei să lucreze la propria lor desăvârşire şi să nu le rămână „nimic ascuns” din cele pe care Dumnezeiasca Scriptură le cuprind într-însa. Fiindcă ea poate să îmbunătăţească foarte mult viaţa noastră, adăugându-ne râvnă în înfruntarea ostenelilor dobândirii virtuţii. În ea găsim pilda sfinţilor, cu viaţa lor plină de încercări, cu multa lor răbdare şi mulţumirea pe care au arătat-o lui Dumnezeu, dar şi cu acea răsplată de care s-au învrednicit şi pe care o dorim toţi. Râvna ascultătorilor îl întăreşte pe Sfântul Părinte în continuarea lucrării sale, zicând: „Când vă văd nesăturaţi de învăţătura cea duhovnicească, nu încetez…  a vă întinde în fiecare zi ospăţ din cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi” (5).

În decursul timpului au existat opinii dintre cele mai diferite privind dreptul credinciosului simplu de a citi Sfânta Scriptură în mod individual. Aceste opinii mergeau de la interzicerea totală, până la deplina libertate, ba chiar până la tâlcuirea textului sfânt fără a avea o pregătire potrivită. Vorbind despre această temă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată moderaţie, subliniind dreptul fiecărui creştin de a citi Sfânta Scriptură, dar şi datoria de a păstra legătura cu ierarhia bisericească, singura care poate să tâlcuiască cuvântul lui Dumnezeu. Citind, el poate astfel să devină un dascăl de prim rang, ce ne ajută, prin lectura neobosită, să pătrundem în adâncurile tainelor dumnezeieşti, comoara de mult preţ (6).

Citirea Sfintei Scripturi este o necesitate în viaţa creştinului, asaltat de „nenumărate păcate” şi care are atâta nevoie de mângâiere a ei. Pe câmpul de luptă al acestei vieţi, unde primim atâtea răni, simţim, spune Sfântul Părinte, nevoia de a avea mai multe leacuri, simţim „nevoia necontenită de armele Scripturii”. Pe scurt, se subliniază neputinţa mântuirii, fără citirea necontenită a „cărţilor duhovniceşti” (7).

Urmările necitirii Sfintei Scripturi. Celor care găseau diverse motive pentru a-şi justifica lipsa de interes faţă de citirea Sfintei Scripturi (ca de exemplu, grijile casnice), Sfântul Ioan Gură de Aur le cere măcar atâta râvnă, cât să asculte cele spuse de alţii. Fiindcă „de la necunoştinţa Sfintei Scripturi izvorăsc mii de rele; de aici necazurile cele fără folos… Cei ce nu se uită la raza Sfintelor Scripturi, sunt siliţi de multe ori a păcătui într-una” (8).

Tot el îi îndeamnă pe creştini să se îngrijească de virtute, străduindu-se să placă lui Dumnezeu. Nici o grijă nu este un motiv de slăbire a zelului: nici grija de casă, nici de soţie, nici de copii. În ce priveşte citirea Sfintei Scripturi, ea se adresează tuturor, mustrând pe aceia care consideră preocuparea de cele duhovniceşti ca o datorie numai a monahilor. Lor le răspunde: „Să nu ne înşelăm singuri, ci … să primim leacurile citirii Dumnezeieştilor Scripturi”. Ca exemplu ne sunt daţi drepţii Vechiului Testament, între care şi Noe, pentru care familia nu a fost o piedică în calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Sfintei Scripturi ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii.

Fiecare creştin poate avea alături de el nu numai cărţile Sfintei Scripturi, ci pe Însuşi Hristos şi alte „multe amintiri de evlavie” (9). Indiferenţa faţă de citirea Sfintei Scripturi este însoţită însă, mărturiseşte cu durere Sfântul Ioan Gură de Aur, de multă strădanie pentru „fleacuri” şi alte sfaturi diavoleşti. Unor astfel de creştini, care spuneau că nu pot învăţa pe de rost versete din Cartea Sfântă, le răspunde: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din Dumnezeieştile Scripturi? Nici unul!… De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume…, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost”. Era adusă aceeaşi scuză pierzătoare de suflete, a neapartenenţei la monahism, când tocmai laicilor le este mai de folos să citească Sfânta Scriptură, ei având, mai ales, nevoie de acel leac. Căci „a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (10).

În fine, necesitatea citirii Sfintei Scripturi de către toţi oamenii este întărită de posibilitatea înţelegerii ei, fiindcă a fost scrisă pe înţelesul tuturor. Ea este o comoară din care, luând o parte oricât de mică, oricine se poate îmbogăţi. Căci „într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie” (11).

Multe sunt foloasele pe care creştinii le dobândesc din citirea Sfintei Scripturi şi Sfântul Părinte le scoate adeseori în evidenţă în operele sale. Sfânta Scriptură expune principii de vieţuire morală, descoperă adevărurile dumnezeieşti neschimbabile, înlătură pericolul de a cădea în erezii şi greşeli de orice fel, fiind izvor şi carte de învăţătură veşnică. Sfânta Scriptură constituie o preocupare sufletească de zi cu zi, plecând de la citire şi înţelegere, până la trăirea preceptelor ei mântuitoare de fiecare creştin (12). Din scrierile hrisostomice reiese dorinţa autorului de a face pe toţi creştinii să ajungă la aceeaşi treaptă cu el în înţelegerea şi cunoaşterea Scripturilor (13).

Citirea Sfintei Scripturi este „preadulce”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „mai plăcută decât orice grădină şi mai desfătătoare decât raiul”. Florile grădinii şi podoaba pomilor încântă privirea, dar după puţine zile se vestejesc, în schimb, citirea Scripturilor „întăreşte ca un zid mintea, curăţă conştiinţa, risipeşte patimile nedemne de un om liber, sădeşte în om virtutea, înalţă şi subţiază cugetul”. Citirea ne fereşte de „săgeţile diavolului”, ne aşează cu locuinţa în ceruri, dezlegându-ne sufletul de legăturile trupului şi dându-i aripi. Conştiinţa celui ce ascultă neîncetat şi cu luare-aminte Sfânta Scriptură, devine astfel curată (14). Aşa cum într-o livadă găsim flori, în Dumnezeieştile Scripturi găsim „virtuţile drepţilor”, din care culegem „necontenit folos”, aşezându-le în „sânurile minţii noastre”, desfătându-ne de buna lor mireasmă (15).

Citirea Sfintei Scripturi „ne face sufletul filosof”, mutându-ne mintea la cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele primite şi înfruntând cu mare râvnă „ostenelile virtuţii”. Dintr-însa învăţăm să nu ne pierdem curajul în faţa greutăţilor, ci să avem încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, citind cu multă râvnă şi evlavie, încordându-ne mintea, adunându-ne gândurile (16). Găsim „leac potrivit pentru fiecare necaz ce tulbură mintea omenească”. Sfânta Scriptură „scutură” tristeţea, zdrobeşte necazurile ce se abat asupra noastră, îmbogăţeşte limba, înalţă sufletul, îl luminează „cu lumina soarelui dreptăţii”, scapă de vătămarea gândurilor rele, aduce tihnă, linişte. „Ceea ce este hrana trupească pentru menţinerea tăriei noastre trupeşti, aceea este pentru suflet citirea Dumnezeieştilor Scripturi”. Această „hrană duhovnicească” face sufletul mai puternic şi nu îl mai lasă ca să „alunece” spre patimi, ci îi dă aripi, care îl înalţă la cer (17).

Sfântul Părinte numeşte Sfânta Scriptură „depozit de medicamente”, în care găsim mângâiere pentru suferinţă. Cel care a fost păgubit, care a pierdut pe cineva din ai săi, va găsi acolo vindecare. Căci: „Aceasta este cauza tuturor relelor, de a nu cunoaşte Sfintele Scripturi. Plecăm la război fără arme…” (18). Şi „cum vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim?”. Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu, poartă toate bunătăţile (19). Cu ea, creştinul îşi făureşte sufletul. Dacă este stricat, îl îndreaptă, iar dacă este învechit, îl înnoieşte. Fie şi numai vederea Sfintei Scripturi face pe om mai trândav pentru săvârşirea păcatului, sau îi mustră cugetul, spre a nu mai cădea uşor în vechile păcate. Nu în ultimul rând, ea întăreşte pe omul ce duce o viaţă sfântă. Numai simpla privire a Evangheliei îl îndepărtează de cele lumeşti, iar „dacă citirea se face cu atenţie, sufletul, slujind ca în altar, se curăţeşte şi ajunge mai bun, pentru că Dumnezeu vorbeşte cu el prin cuvintele Evangheliei” (20).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne cercetăm mintea şi să ne gândim la ce ne aduce în faţă preocuparea pentru cele lumeşti, comparativ cu citirea Sfintei Scripturi. Ce gânduri se abat asupra noastră când suntem în Biserică şi ce gânduri la teatru, înţelegând „câtă deosebire este între o stare sufletească şi alta, deşi sufletul este unul”. Diavolul unelteşte împotriva noastră, îndepărtându-ne de la auzirea cuvintelor Sfintei Scripturi, ca să nu ne lase să vedem comoara cuprinsă într-însa şi să nu ne „îmbogăţim” (21). Fiecare cuvânt al cărţii sfinte este însoţit de „un noian nemărginit de cugetări” (22).

Sfântul Părinte îndeamnă pe creştini să continue citirea Sfintei Scripturi la ei acasă. Face aceasta din motive practice, căci credinciosul care citeşte mai înainte de a veni la slujbă pericopa evanghelică ce va fi tâlcuită la biserică, se va putea concentra în timpul predicii asupra semnificaţiilor înalte, cunoscând deja textul pe care preotul îl va explica. Strădania să continue însă şi după sfârşitul slujbei sfinte. De aceea, îndeamnă: „După ce plecăm de la biserică…, îndată ce ajungem acasă, să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţi şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spune la biserică”. Să nu lăsăm furia treburilor lumeşti să se abată asupra noastră, mai înainte ca în suflet să se întărească folosul celor aflate la lăcaşul sfânt. Mai mult, ar fi cu totul lipsit de sens ca pentru treburile lumeşti să lucrăm şase zile pe săptămână, iar pentru cele duhovniceşti, nici măcar o mică parte din zi. Să nu fim proprii noştri duşmani, turnând în suflete învăţăturile folositoare precum într-un vas găurit (23). Continuând şi acasă pe cele sfinte, auzite la biserică, întindem acolo „masa întregii virtuţi”, iar istorioarele auzite vor face mai cuminte soţia, mai înţelept copilul, mai iubitori pe prieteni, căci „cele auzite în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare” şi cu cât auzim mai mult acele cuvinte, cu atât mai uşor ne vom curăţi de „veninul păcatului” (24). Se vede clar de aici că intensitatea citirii cuvântului lui Dumnezeu şi consecvenţa reprezintă o modalitate de instruire, de cunoaştere, dar mai ales de trăire a lui. Se simt roadele citirii permanente.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte adeseori despre nevoia râvnei din partea cititorilor Sfintei Scripturi. El ne îndeamnă să nu trecem cu uşurinţă pe lângă cele spuse în paginile ei, ci „să cercetăm fiecare cuvânt, să ne coborâm în adânc, spre a descoperi puterea ascunsă în cuvinte scurte”. Creştinul să fie precum cel care, căutând aur, „nu sapă numai la suprafaţă, nici nu caută aurul numai acolo, ci… sapă sânurile pământului”. La citirea Sfintei Scripturi, osteneala este mult mai mică, pe când averea este „nespusă”, ca de altfel în toate cele duhovniceşti. Tot la fel, creştinul trebuie să fie precum plugarii cei harnici, care, văzând câmpul că este arat adânc, aruncă seminţele din belşug, îngrijindu-l necontenit, cercetându-l în fiecare zi, „ca nu cumva buruienile, care-i pot vătăma semănăturile, să le zădărnicească mai dinainte toată osteneala”. O altă asemănare relevantă este între creştinul plin de râvnă şi culegătorul de perle, ce vrea să găsească pietrele preţioase din mare şi pentru aceasta nu stă pe ţărm, nici nu numără valurile, ci „se coboară chiar în adâncul mării”.

În cadrul omiliilor, Sfânta Scriptură ocupă un loc fundamental pentru Sfântul Ioan Hrisostom, ea fiind izvorul  de inspiraţie, un nesecat tezaur de învăţătură revelată.

Primele două omilii sunt o adevărată introducere în studiul Sfintei Scripturi, Sfântul accentuând veridicitatea şi armonia celor patru redactări ale Sfintei Scripturi, problemele fundamentale tratate în Evanghelie precum şi relativitatea scrierilor profane în raport cu Scriptura: „Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp, nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu adunaţi împreună sfătuindu-se unii cu alţii şi dacă totuşi istorisesc toate ca şi cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul. Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evanghelişti se deosebesc. Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ce priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare” (25). Se reliefează ideea că în problemele esenţiale nu există deosebiri, iar acolo unde acestea apar sunt explicate cu deosebită competenţă, explicaţiile sale inspirate uimind până astăzi.

Afirmaţiile sale nu sunt gratuite, alegând cu grijă cuvântul potrivit pentru a reliefa ideea pregnantă în contextul respectiv: „Unii îl defăimau pe tânărul acesta, spunând că e viclean şi rău… Nu-l socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci când ai de gând să învinuieşti” (26). Deosebirile discutabile în Sfânta Scriptură sunt explicate şi pe baza logicii omeneşti, care nu poate fi nesocotită, precum şi prin puterea rugăciunii, a privegherii (27).

Apărarea Evangheliei nu este întemeiată pe argumentele scriitorilor profani: „Să mă ferească Dumnezeu să apăr Evanghelia pe nebuniile cuprinse în cărţile lor şi nici nu vreau să apăr adevărul sprijinindu-mă pe minciună” (28), puterea dumnezeiască fiind aceea care „săvârşea totul în toţi”, scriitorii profani fiind inspiraţi de demoni (29).

Scrierile acestora de multe ori îndeamnă la imoralitate, la păcat, fiind ancorate în realităţile pur umane: „Pe bună dreptate şi-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturor, duşmanilor, neştiutorilor, celor ce şedeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfinţenie, răscumpărare, înfiere, moştenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăţi ar putea egala aceste bunevestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer… toate celelalte scrieri ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conţinut, vorbesc de pildă de avuţie, de bani, de măreţia puterii, de funcţii înalte, de slavă, de cinste şi de celelalte câte se socotesc bune de oameni” (30).

Problemele fundamentale tratate în Evanghelie vizează înomenirea Fiului lui Dumnezeu, patimile, învierea, înălţarea, judecata lumii, divinitatea Mântuitorului, viaţa virtuoasă: „Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându‑ne pe lume o altă vieţuire şi un alt trai, toate au dobândit o nouă înfăţişare: bogăţia şi sărăcia, libertatea şi robia, viaţa şi moartea, lumea şi traiul în lume” (31).

Sfântul Ioan Hrisostom nu îndepărtează pe credincioşi de Scriptură ca în Scolastică, ci îi îndemna să citească în prealabil pericopa evanghelică pe care avea să o tâlcuiască la următoarea întâlnire: „Vă cer şi vă rog – să citiţi mai dinainte pericopa evanghelică pe care o tâlcuiesc, pentru ca citirea mai dinainte a pericopei să fie deschizătoare de drum conştiinţei, aşa cum a făcut eunucul” (33).

Dacă tonul Sfântului este calm, călduros, chiar când îi îndeamnă pe credincioşi la studiu, se schimbă, devine tăios, tranşant, atunci când credincioşii sunt delăsători, nepăsători faţă de învăţătura Scripturii: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai asta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai iuţi decât focul, faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că le cântă cu multă plăcere… voi aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (34).

Cuvintele Sfântului menţionate mai sus sunt astăzi mai actuale ca niciodată, ignorarea, necunoaşterea Scripturii fiind semnul depărtării de Biserică, slăbirea conştiinţei de credincios: „Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă. Dar, ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” (35).

Sfântul Ioan îşi sfătuieşte credincioşii să citească acasă din Scriptură pericopa tâlcuită în biserică şi să-şi îndrume astfel soţia şi copiii, pentru a nu se stinge focul râvnei de cele sfinte: „N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm cu lucruri care n-au nici o legătură cu biserica, ci îndată ce ajungem acasă să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţia şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spuse  la biserică şi numai după aceea să ne apucăm de treabă” (36). Credincioşii care cunosc Scriptura sunt asemănaţi cu „stăpâni de casă” (37).

Atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur socotea de cuviinţă, nu le explica un anumit text controversat tocmai pentru a nu deveni indiferenţi. Probabil că ulterior li se explica textul respectiv dacă erau interesaţi şi îi cereau Sfântului acest lucru. „Nici nu-i nevoie să vă dezleg eu însumi toate locurile grele pentru ca să nu vă trândăviţi” (38). Mântuitorul Însuşi spunea uneori iudeilor cuvinte greu de înţeles pentru a-i sili la întrebări şi a-i face activi spre folosul lor spiritual (39).

Note:

  1. Sfântul Ioan Gură de Aur, La cuvântul Profetului Ieremia, PG , 56, col. 153-162, trad. Pr. Dumitru Fecioru în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1969, p. 321.
  2. Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, an XXXII, nr. 2/198o, p. 275 şi urm., aici p. 291-29.
  3. M. Bulacu, Şcoala…, op. cit., pp. 29, 33.
  4. Pr. Teodor Baba, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur; în rev. Mitropolia Banatului, anul XXXVIII, nr. 4/1988, pp. 33-34.
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 28, PG 53, col. 252.
  6. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, 15, PG 59, col. 97; Idem, Omilii la Facere. 3, PG 53, col. 32; Arhimandrit Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, anul XXXII, nr. 2/1980, p. 275.
  7. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul III, PG 48,
    col. 992-993.
  8. Idem, Omilii la Epistola către Romani, 1, PG 60, col. 391.­
  9. Idem, Omilii la Epistola către Romani, 30, PG 60, col. 666.

10.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 2, PG 57, col. 30.

11.  Idem, Omilii la Facere, 3, PG 53, col. 32.

12.  Arhidiacon Prof. Dr. Constantin Voicu, Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev. Mitropolia Ardealului, anul XXX, nr. 7-8/1985, pp. 415-417.

13.  Pr. Gheorghe Busuioc, Sfântul Ioan Gură de Aur; Apostol al dragostei, în rev. Mitropolia Banatului, anul XIX, nr. 1-3/1969, pp. 22-23.

14.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Catehezele maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Sibiu 2004, p. 71.

15.  Idem, Omilii la Facere, 43, PG 54, col. 395.

16.  Ibidem, 35, PG 53, col. 321.

17.  Ibidem, 29, PG 53, col. 262.

18.  Idem, Omilii la Epistola către Coloseni, 9, PG 62, col. 361.

19.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie dupa Matei, 47, PG 58, col. 483, 485.

20.  Idem, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul al treilea, PG 48, col. 992, 994.

21.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, PG 57, col. 31-32.

22.  Idem, Omilii la Epistola către Romani, 28, PG 60, col. 654.

23.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 5, PG 57, col. 55.

24.  Idem, Omilia a şasea, despre post, PG 49, col. 315, 317.

25.  Omilia 1.2, p. 17-18

26.  Omilia LXIII.1, p. 726;

27.  v. Omilia XXXVI.2, p. 445. Asupra acestei probleme nu vă voi spune numai părerile mele, ci voi aduce şi spusele altor interpreţi ai Scripturii, pentru ca prin compararea acestor păreri să fac mai clar adevărul.

28.  v. Omilia VI.1, p. 76.

29.  Omilia I.4, p. 20.

30.  cf. Omilia I.4, p. 21.

31.  Omilia I.2, p.17.

32.  Omilia I.4, p. 21

33.  Omilia I.6, p. 23.

34.  Omilia II.5, p. 35.

35.  Omilia I.1, p. 16.

36.  Omilia V.l, p. 66; aceeaşi idee o întâlnim la Omilia XI.8, p. 143.

37.  Omilia XLVII.3, p. 550.

38.  Omilia IV.l, p. 46.

39.  v. Omilia XXXVII.3, p. 456.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan,

Pr. Ion Roman