Arhiva pentru categoria ‘Istoria Religiilor’

09.06.2017 – Religia vechilor germani. Zeități şi ritualuri cultice (Partea a II-a)

vineri, iunie 9th, 2017

Din panteonul popoarelor germanice se disting trei mari zeități: Wodan (Odin), Donar (Thor) şi Ziu (Tyr), iar dintre zeitățile feminine se distinge zeița Frija sau Frigg, soţia lui Wodar.

Cel mai vechi zeu al germanilor era Ziu, divinitate întâlnită la mai toate popoarele indo-europene. Era adorat ca zeu al războiului, simbolul său fiind spada. Mai târziu importanța lui a scăzut, iar cultul său s-a diminuat. În cinstea sa şi a spadei sale, tineri goi executau jocul spadei, printre ascuțișurile armelor (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 343).

Un alt zeu aşezat la loc de cinste între zeitățile vechilor germani era şi Wodan; zeu al violenței, căpetenia duhurilor, mai marele împărăției morților. Este posibil ca el să fi fost adorat ca zeu al războiului în timpurile preistorice în nord-vestul Germaniei, dar în cele din urmă a devenit zeu la cerului, zeul suprem al poporului german. Astfel el era adorat de longobarzi ca patron al bătăliilor şi al victoriei, iar la danezi şi la scandinavi ca zeu al poeziei, dar şi ca întâi stătător al sufletelor strămoşilor.

Donar (Thor), adorat în special de norvegieni, era zeul tunetului. Era reprezentat sub forma unui tânăr, cu barbă şi chip vânjos. Avea ca simboluri ciocanul, cu care făcea pământul să se rotească, şi stejarul. Era cel care binecuvânta căsătoria şi-i proteja pe oameni împotriva duhurilor necurate.

Între divinitățile feminine un loc aparte îl ocupă zeița Firija, soţia zeului Wodad; se credea că ea aleargă în furtună cu soțul ei, mai ales în nopțile sfinte, şi oprindu-se la cele ale pământenilor le binecuvânta munca. În nord se numea Frigg şi era soţia lui Odin. Printre divinitățile mai mici amintite de Eddele germane mai erau: Ferz, Niord şi Ferija.  Zeul Frey era adorat în câmpiile suedeze, avându-şi templu în Uppsala, cultul său răspândindu-se mai apoi şi în Norvegia, iar mai apoi în Islanda. Este înfățișat de Eddee ca fiind purtat de un car tras de un mistreț. Sabia lui umbla prin văzduh şi putea să lupte singură.

Locașurile de cult

La germani nu au existat de la început locașuri special construite pentru desfăşurarea cultului. Acestea au apărut ulterior, în vechime ritualurile defășurându-se în aer liber, lângă copacii sacrii: stejarul sau frasinul. Cel mai mare templu al germanilor a fost cel din Uppsala, în el fiind adăpostite statuile zeilor Wodad, Thor şi Frey. Locașurile sfinte se construiau lângă izvoare şi aveau lângă ele copacul sacru (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 173).

Nu a existat de la început o castă bine stabilită, preoții fiind doar păzitori ai zeilor pe pământ. Ei purtau arme şi coifuri, simboluri ale misiunii ce o îndeplineau. Mai târziu au lăsat armele la o parte crezând în protecția zeului Odin.

Existau şi preotese, cu rol profetic, multe dintre ele fiind vrăjitoare şi ghicitoare.  Ele se numeau volur, se urcau pe o platformă înaltă şi căzând în transă profețeau viitorul celor ce doreau să-l cunoască. Cu timpul conducerea sacerdoțiului a fost preluată de marele preot. În Norvegia regii oficiau cultul la marile sărbători şi prezidau mesele, aşa cum în mitologie Wodad prezida masa vitejilor, noaptea, în Walhalla (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 174).

Cultul morților

Germanii practicau atât înhumarea cât şi incinerarea. Locul unde mergeau sufletele după moarte era strâns legat de statutul social. Astfel, vitejii mergeau în Valhalla, iar oamenii de rând şi sclavii în ținutul zeiței Hel şi a lui Tor. Cei mai de seamă erau îngropați cu onoruri, împreună cu animalele şi chiar cu soțiile care erau sacrificate prin sugrumare lângă mormânt. La sfârșitul ritualului avea loc un ospăț foarte bogat unde se consuma hrană şi bere din belșug.  La oamenii de rând ritualul de înmormântare nu avea nimic deosebit.  Copii care se nășteau bolnavi erau lăsați să moară, ei nu contau pentru viaţa viața viitoare şi nu avea rost să treacă prin viaţa de aici (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 175).

Sufletul avea o importanță deosebită, el putându-se transmite la generațiile următoare printr-o nouă naştere.  Reminiscențe din vechile practici rituale de înmormântare la germani se mai pot întâlni şi astăzi în liturghia pentru morţi săvârșită în dimineața zilei de Crăciun.

Pr. Daniel Cimpoeru

09.06.2017 – Religia germanilor. Istorie şi spiritualitate (Partea I)

vineri, iunie 9th, 2017

Informații despre civilizaţia vechilor germani se găsesc în lucrarea lui Cezar „De bello galico”. Ei fac parte din marea familie a popoarelor indo-europene, care așezați la sudul Mării Baltice şi dezvoltându-se economic, ajung în cele din urmă să pună stăpânire pe un întins teritoriu din Imperiul Roman: începând cu intrarea goților în Imperiul Roman de răsărit (375) şi sfârșind prin cucerirea Galiei, Britaniei şi Irlandei, populațiile germane şi-au întins stăpânirea pe un întins teritoriu, amestecându-se îndeosebi cu elementele romane din sud şi cu cele celtice din vest (Emilian Vasilescu, Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 342).

Cezar spune despre înclinațiile religioase ale vechilor germani: „Ei nu au nici druizi care să rânduiască sacrificiile şi nici nu îndrăgesc jertfele. În rândul zeilor nu-i socotesc decât pe aceia pe care-i văd cu ochii şi de ale căror binefaceri se bucură în chip vădit: Soarele, Vulcan şi Luna; de ceilalţi nici nu au auzit măcar. Toată viaţa şi-o petrec la vânătoare sau îndeletnicindu-se cu meșteșugul armelor; de mici copii se învaţă cu munca şi cu traiul aspru. Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile  şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare rușine; altminteri nu fac nici o taină din treburile acestea, căci pe de o parte bărbații şi femeile se scaldă în râuri laolaltă şi, pe de alta, se îmbracă în piei şi în niște scurte de ren, cea mai mare parte a corpului lăsându-o dezgolită” (Cezar, De bello galico, VI, 21).

Creștinarea germanilor s-a făcut treptat, iar cea a germanilor nordici a făcut ca mitologia scandinavă să se dezvolte în mai multă libertate şi să permită cunoaşterea mult mai sigură a vechii religii a germanilor în acea regiune.

Dintre scriitori antici informații despre popoarele germane ne oferă Cezar în lucrarea sa De bello galico, Tacit în lucrările sale Germania, Anales şi Historie, Ammianus Marcellinus şi Procopiu din Cezarea. În afară de aceste izvoare considerate externe, despre religia germanilor vorbesc forte detaliat izvoarele interne. Din acestea cele mai importante sunt: Edda - colecţie de cântece a norvegienilor refugiați în Irlanda datând din secolele IX-XII; Sagas - povestiri din secolul XII-XIII.

Germanii din partea de sud a continentului îşi regăsesc istoria în următoarele izvore: „Cântecul Nibelungilor”, iar despre anglo-saxoni informații găsim în poemul Beowulf (sec. XVIII-X). Alte informații mai găsim şi la autori cum sunt: Grigore de Tours şi Iordanes (sec. VI), Saxo Gramaticus (sec. XII), Beda Venerabilul  şi Paulus Diaconus (sec. VIII), Adam din Bremen (sec. XII), dar foarte importante sunt şi descoperirile arheologice din decursul timpului (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 169).

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Cultul morţilor (Partea a IV-a)

joi, iunie 8th, 2017

Egiptenii, aşa cum ne mărturiseşte Herodot, au fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Acest lucru a fost demonstrat şi susţinut prin numeroasele săpături arheologice, în care cultul morților apare ca fiind unul foarte complex. Împreună cu cultul soarelui, cultul morților forma una dintre cele mai importante preocupări ale poporului egiptean.

Credinţa în existenţa sufletului la egipteni este aproape incontestabilă, dat fiind interesul pentru construirea de locașuri funerare, şi de asemenea, pentru numeroasele procese de mumificare la care erau supuși egiptenii. Credinţa în existenţa sufletului a generat la poporul egiptean o întreagă filosofie: pentru ei sufletul nu era altceva decât diferitele aspecte ale subdiviziunii activităţii spirituale (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114). Fiecare dintre aceste subdiviziuni purta un nume deosebit: bai, ka, ran, akh.

Bai - este sufletul care în timpul vieţii ţine trupul în viaţă, iar după moarte trece într-o altă viaţă. Era reprezentat de un cocor, care avea un cap de om. Logica acestei interpretări era aceea că după moarte sufletul va părăsi trupul luându-şi zborul asemenea unei pasări pentru a putea petrece în lumea cerească a zeilor.

Ka - este sufletul care nu părăsește niciodată trupul rămânând cu el în pământ până acesta se descompune. Conceptual de ka stă la baza credinței vechilor egipteni în păstrarea trupurilor cât mai multă vreme cu putință și este un argument pentru mumificare. În cazul în care trupul nu se conserva în totalitate, sufletului ka i se construia statui în care să locuiască. El era hrănit, pentru ca nu cumva să devină strigoi printre oameni (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114).

Ran - este numele omului, care la fel ca şi conceptual de ka, trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință pe pământ, el fiind gravat pe pietrele funerare ale celor morţi. A distruge numele unui mort în mormânt era considerată a fi o mare crimă.

Ach - era inima, ca sediu al tuturor activităţilor sufletului. Inima defunctului la judecată, ne mărturisește Cartea Morților, la judecată era cântărită pe o balanță.

Tema eshatologică la vechii egipteni viza mai ales situația sufletului după moarte. Concepțiile erau diferite, în funcție de caracterul local al zeității centrale. Astfel la Memfis se credea că sufletele morților merg într-un loc trist, spre apus, în deșertul Libiei unde se găsea Sikoris, zeul funerar al cetății. La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite împreună cu zeul Ra, în barca acestuia. Pentru cei ce locuiau în cetatea Abydos, împărăţia morților se găsea în apus, acolo unde, barca soarelui se strecura în fiecare seară printr-o crăpătură de munte, ducându-i pe cei răposați pe tărâmul acesta. Cea mai vestită eshatologie este bineînţeles cea osiriană, călătoria sufletului după moarte având ca țintă împărăţia lui Osiris, câmpiile Iaru sau Amenti, unde sufletele duceau o viaţă fericită servind pe Osiris aşa cum l-au servit în viaţa pământească pe faraon.

Judecată sufletelor

La judecată, Thot este prezent în calitate de avocat al celui decedat. La tribunalul lui Osiris, el, șezând pe un tron, pune în balanță: pe de o parte, sufletul mortului şi pe de altă parte adevărul pe care el îl reprezintă. Un monstru, jumătate hipopotam, jumătate crocodil așteaptă decizia pentru a înghite sufletele netrebnice. Thot, după ce defunctul şi-a făcut mărturisirea, măsoară cele două talere şi scrie rezultatul. „Defunctul a fost cumpănit în balanță, nu e greșeală în dânsul, sufletul lui e potrivit adevărului, acul cântarului arată drept, căci fără îndoială piesele sale sunt perfecte” (Cartea morților egipteni, p. 120).

În timpurile vechi, mormintele egiptenilor se rezumau la o singură groapă săpată în pământ sau în stâncă şi acoperită pentru a nu intra într-însa fiarele sălbatice. Mormintele regale au cunoscut o evoluție continuă, de la aceste morminte simple şi până la locuințe, adevărate fortărețe, având cinci camere, una mai mare în centru în care se depunea mortul, iar altele mai mici pe lateral, care serveau pentru depozitare uneltelor şi proviziilor necesare celui decedat.  Această casă mortuară purta denumirea arabă de mastaba (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 118). Aceste monumente cuprindeau o cameră mortuară unde era pus un sarcofag pe o piatră dură. Piramida apare pentru întâia oară la Sakkarah (Piramida în trepte) datorită talentului arhitectural al regelui Zser, renumitul Inhotep.

Mai târziu, locul în care se depuneau morţii, era în subteranul acestei camere, fiind acoperit cu moloz pentru ca nimeni să nu pătrundă înăuntru. Mormintele faraonilor pe care le cunoaștem sub denumirea de piramide nu sunt altceva decât mastaba de dimensiuni monumentale, care avea alături un templu destinat oficierii cultului faraonului. În perioada Regatului mijlociu, faraonii obișnuiau să-şi sape mormintele în stâncă, în aşa numită vale a regilor, din vestul orașului Teba.  Acestea erau săpate foarte adânc – trecând de 100 de m. Având pereţii decoraţi cu mai multe scene dintre care cea mai des întâlnită era aceea a circuitului soarelui în lumea subpământeană.

De-a lungul timpului în jurul marilor locașuri s-au creat explicații fanteziste dată fiind mărimea, soliditatea şi perfecțiunea lor arhitectonică pentru care au fost considerate cele șapte minuni ale lumii antice (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 119). Mai târziu nu numai regii aveau morminte somptuoase în formă de piramidă, ci se observă şi o mare tendință a celor mai înstăriți de a construi astfel de morminte, piramide sau sanctuare mai mici, aceasta deoarece în cultura egipteană locuința veșnică a sufletului era mormântul (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 120).

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Cultul zeilor la vechii egipteni (Partea a III-a)

joi, iunie 8th, 2017

Religia vechilor egipteni este una încărcată de numeroși zei care ocupă locuri diferite în ierarhia cerească, în funcție de felul în care se rotește societatea şi de locul pe care îl ocupă cetățile în care erau cinstiți în conducerea politică a statului. Se pare că egiptenii nu s-au închinat de la început unor zeități cosmice, deşi ei acceptau existenţa acestora încă dinaintea unificării statelor. Panteonul era format din trei personaje: Geb (Pământul), Nut ( Cerul) şi Ra (Soarele). Geb şi Nut au format un cuplu din care a luat naştere zeul Ra.  Nut este mama lui Ra pentru că în fiecare seară îl odihnește în timpul nopții, redându-l lumii în dimineața următoare. Iar Geb este tatăl lui deoarece este cel mai vechi dintre zei, fiind numit tată sau prinț, aceste concepții făcând începutul primelor sisteme religioase egiptene (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 64).

Ca în mai toate religiile tradiționale, nu a lipsit spiritul practic: cosmogonia şi miturile de origine (originea omului, a regalității, a instituțiilor sociale, a riturilor sacre) au constituit elementele normative în cult.

Cosmogonia egipteană explica, potrivit unor tradiţii, apariţia universului prin apariţia unei coline din Apele primordiale. Apariţia acestui loc era echivalent cu apariţia vieţii şi a conştiinţei. Locul Colinei primordiale se pare că era la Heliopolis, unde în templul zeului Soare se găsea o Colină de nisip.  Dar cum fiecare oraș avea un axis mundi propriu, movila devenea adesea Muntele cosmic pe care Faraonul urca pentru a vorbi cu zeul soare (Mircea Eliade, Istoria Religiilor, p. 94).

A întocmi lista zeilor egipteni înseamnă a prinde ceva irealizabil: numărul lor nesfârșit. Unii istorici menționează numai câteva sute, alţii două mii, aceasta datorită faptului că pe lângă zeii tutelari ai fiecărui oraș, egiptenii mai cinsteau şi pe alţii, iar alteori divinizau orice manifestare a naturii, inventând zei pentru fiecare lucru.

La Heliopolis, în perioada Egiptului Mijlociu, teologii au elaborat o complexă teorie în jurul celor opt zei principali, la care s-a adăugat mai târziu şi zeul Ptah.  Primul loc în panteonul egiptean l-au ocupat întotdeauna zeii solari, dintre care cel mai vechi era Ra, adorat în special la Heliopolis. Aceste zeu era văzut de religia egipteană în mai multe ipostaze: se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârșită călătorie cerească, având cu el o suită de zei, zeițe, precum şi sufletele morților. În această călătorie de la răsărit la apus el întâmpina mai multe primejdii pe care le trecea cu bine (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103).

După sistemul cosmologic de la Heliopolis, Ra era numit Kepri sau Ra Scarabeul, adică „soarele care răsare”, reprezentat de un scarabeu (gândac – simbolul renașterii) cu aripile întinse şi cu discul solar (Atum) pe cap. Seara el era reprezentat  de mitologie coborând spre apus, fiind preschimbat de data aceasta într-un moșneag. El era izvorăște din propria substanță şi renaște din propriile puteri (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 65).

Tot un zeu  solar este şi Horus, unul dintre cei mai populari zei ai Egiptului antic. El era considerat ca fiind fiul lui Ra alături de care înfrunta puterile întunericului (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103). Era reprezentat printr-un om cu cap de uliu, la greci fiind un zeu al tăcerii, din pricina reprezentării greșite luată din mitologia egipteană care-l simboliza pe Horus ca pe un copil care-şi duce degetul la gură. Horus mai era considerat a fi inima lui Ra şi Cuvânt imanent.

Un alt zeu solar mai era şi zeul Tum, reprezentat sub formă omenească. El simboliza soarele apunând.

Un alt zeu principal al egiptenilor mai era şi zeul Ptah. El este ridicat de teologii din Memphis, care rivalizau cu reprezentanţii sistemului teologic din Heliopolis, de la rangul de zeitate misterioasă la rangul suprem, ca zeu tutelar al orașului Memphis şi conducător al panteonului egiptean, forma sa zoomorfă fiind faimosul bou Apis (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103). Ptah mai este reprezentat şi în chip de om având capul bărbierit, înfășurat în fașe de mumie.  El este creatorul zeilor şi al oamenilor şi organizatorul universului. Ptah a fost şi zeul lumii de jos fiind reprezentat ca stăpân al morților, fiind numit Sokaris. Ptah avea şi o soție, pe Sekhmet  sau cea puternică, reprezentată cu cap de leu.

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Cultul în religia egipteană (Partea a II-a)

joi, iunie 8th, 2017

Cultul la vechii egipteni era pe primul loc în preocupările lor spirituale. Despre această preocupare sau grijă a poporului de lângă Nil, Herodot spunea că este o consecinţă a devotamentului lor faţă de zei.  Cuvântul egiptean folosit pentru a descrie sensul cuvântului de templu era ht ntr şi însemna casa divinității, ceea ce denotă pentru ce era folosit. La începutul istoriei lor, la egipteni templele aveau o statură modestă, fiind uneori doar simple colibe împletite din nuiele de răchită şi împrejmuite cu gard de pari. Mai târziu se vor construi temple din piatră, cu două uși care se vor păstra parțial datorită construcției lor durabile. Cel mai impresionant monument de acest fel, este templul lui Amon-Ra de la Kanrak, operă a două milenii, construcția lui începând din timpul dinastiei a XII-a şi durând până în timpul împăraților romani.

Între templul egiptean şi cel grecesc sau bisericile creştine nu există nici o asemănare.  Templul egiptean este casa divinităţii, dealul sau colina primordială, semn al învierii divine exprimat convențional printr-o scară. Templul nu era deschis pentru oamenii de rând, cultul fiind săvârşit numai de faraon ajutat de preoți.  Construcția templului forma o aură permanentă de mister pentru cei care erau afară.

Dintre cele mai importante temple care s-au păstrat menționăm templul de la Dendara – închinat zeiţei Hathor; cel de la Edfu – închinat zeului Horus; cel de la Luxor, având toate cam aceeași structură. Drumul spre templu era păzit de o parte şi de alta de sfincşi, iar înaintea intrării se găseau monolite foarte înalte acoperite de inscripţii (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 109). Pereții interiori erau pictaţi cu scene din viaţa  zeului, iar cei exteriori erau gravați cu scene din viaţa faraonului, din luptele sale mai ales.

Cultul din templu era practicat de persoane autorizate, sacre, dintre care cea mai importantă era persoana faraonului,  considerat a fi fiul zeilor. Ultimul nume al faraonului al V-lea era „fiul lui Ra”. Funcția reginei în cult era legată de calitatea ei de mamă a faraonului, monahul sacru. Regina este calea prin care se transmite natura divină noului născut; ea era cea care asigura legitimitatea la tron, iar în timpul dinastiilor 18 şi 20, regina purta numele de consoartă a zeului.

În situația în care faraonul nu putea să ia parte la cult, ele era înlocuit de perechi de preoți considerați şi ei la rândul lor ca persoane sacre. Existau cel puţin trei clase de preoți, dintre care cei mai importanți erau cei puri, fiind considerați slujitorii zeilor. Acestora le urmau ceremonialii sau lectorii, care recitau formulele sacre.  Căpeteniile sacerdotale aveau denumiri sugestive ca: cel care vede secretele cerului, cel care deschide poarta cerului. De asemenea funcția sacerdotală putea să fie îndeplinită şi de femei, dintre care cele care slujeau zeițelor Nut şi Hathor erau cele mai cunoscute (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 110).  În fruntea cultului se găsea un mare preot, de cele mai multe ori în cetățile capitală: Teba, Memfis etc. De cele mai multe ori sacerdoțiul era ereditar. Pe lângă numeroasele privilegii de care se bucurau preoții la  egipteni, aceştia trebuiau să respecte şi anumite restricții: nu aveau voie să mănânce decât din carnea adusă la sacrificii fiindu-le strict interzisă consumarea cărnii de porc şi de pește; se îmbrăcau în de modă veche şi îşi rădeau capul. Pe plan moral, viaţa lor trebuia să fie exemplară, curată şi pilduitoare pentru credincioşi.

Dintre obiectele sacre folosite în cult (altare, vase pentru spălările rituale, coroana şi sceptru etc.), egiptenii țineau la loc de cinste statuile zeilor, dintre care însă nu s-au mai păstrat foarte multe.

Tot din categoria obiectelor sacre, numim obeliscurile şi sfincşi, care au un rol cultic foarte important. Printre cele mai importante piramide din epoca antică, enumerăm pe cele ale lui Keops, Kephren şi Mikerinos.  Motivul pentru care suveranii Egiptului antic au ales aceste morminte somptuoase era credinţa lor în nemurire, iar piramida era locul în care ei puteau să dobândească acest lucru. Piramida era construită sub forma colinei creaţiei, regăsită în mitul zeului soare de unde şi simbolul învierii care i se atribuie (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 72).

Despre sfincşi istoricii spune că erau fiinţe mitice având trupul unui leu şi capul unui om. Îl  reprezenta atât pe zeul soare, cât şi pe faraon. În simbolistica egipteană capul era considerat lăcaș al vieţii (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 73).

Sărbătorile la egipteni erau anuale sau periodice. Dintre cele anuale erau cele legate de revărsarea Nilului şi de Anul Nou, iar cele legate de anumite date variabile din cursul unui an erau sărbătorile închinate zeilor, faraonilor şi cele ce erau săvârșite în amintirea morților. Mai amintim şi sărbătorile lămpilor, menționate de istoricul Herodot, ca fiind sărbători în cinstea zeiței Neit de la Sais.

Poporul egiptean era un mare practicant al riturilor magice, existând pe această temă o bogată literatură magică. Mai ales zeița Isis era considerată ca având numeroase puteri magice. Legenda spune că aceste calități magice la zeița Isis au luat contur prin faptul că, printr-o viclenie, ea a reuşit să intre în posesia numelui celui ascuns al zeului Ra. În cultul morților, de pildă, vom întâlni un bogat caracter magic, toate riturile din cultul morților având ca scop ca cel care a părăsit lumea celor vii, să poată deveni un nou Osiris.

Pr. Daniel Cimpoeru