Arhiva pentru categoria ‘Ascetică si Mistică’

17.10.2019 – „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (2)

joi, octombrie 17th, 2019

Atunci când pruncul trebuie să se împărtășească trebuie să știm că din punct de vedere al abstinenței de la mâncare, Sfintele canoane ne învață că pruncii până la vârsta de 2 ani se pot împărtăși chiar dacă au mâncat. Până la vârsta de 7 ani pot lua Sfânta Împărtășanie fiind învățați, treptat, treptat ușor, ușor, să nu mănânce iar după aceasta vârstă numai pe nemâncate. Părintele Duhovnic va analiza de la caz la caz cum se va face acest lucru, ținând cont și de sănătatea pruncului sau de alte lucruri care influențează viața pruncului.

Sfântul Paisie Aghiorâtul a fost întrebat odată, dacă: „copiii de cinci-șase ani trebuie să postească înainte de Sfânta Împărtășanie? El a răspuns că: „Cel puțin seara trebuie să mănânce mâncare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problemă pe care o rânduiește duhovnicul. Este mai bine ca mama să întrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problemă de sănătate și este nevoit să bea lapte” (Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 195).

Atunci când aducem copilul la Sfânta Împărtășanie nu este bine să utilizăm cuvinte de genul: „Hai să luăm mierică sau ceva dulce” ci să-l învățăm de mic pe copil cu expresia aceasta: „Ne împărtășim cu Sfintele Taine”. Mult mai bun ar fi însă, exemplul personal, pentru că de cele mai multe ori copiii învață din ceea ce văd la părinți nu din ceea ce aud de la ei.

„Episcopul Teofan Zăvorâtul a observat că în ziua când sunt împărtășiți copiii sunt mai liniștiți. Câteodată chiar sunt plini de bucurie duhovnicească și sunt gata să îmbrățișeze pe oricine. Împărtășirea cât mai deasă este zălogul sănătății lor trupești și sufletești” (N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 39-40).

Ce minunat! Iată că Dumnezeu vine în mod direct în noi și alungă fricile de orice natură ar fi și ne pune pe făgașul cel bun al mântuirii.

Această trecere de la „a mânca„ la „a nu mânca„ înainte de Sfintele Taine, se face în timp, unii copii reușind să facă acest lucru mai repede, alții însă trebuie aduși înainte de liturghie pentru a putea fi împărtășiți. Totuși după Liturghie nu ar mai fi normal să-i împărtășim pentru a exista o rânduială în acest sens și pentru ca părinții să fie mai atenți la acest aspect al comuniunii cu Hristos.

Nu putem să facem o regulă absolută pentru întâlnirea copiilor noștri cu Hristos dar trebuie să știm că responsabilitatea acestui act revine cu precădere părinților și nu copiilor.

 

Pr. Eugen Băcioiu

           

 

17.10.2019 – „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (1)

joi, octombrie 17th, 2019

În secolele trecute – de exemplu, în Rusia secolului al XIX-lea – perspectiva ortodoxă asupra lumii era o parte fundamentala a vieții ortodoxe si era susținută într-un fel de viața societății, obiceiurile ortodoxe făcând parte din viața cotidiană. Astăzi toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o insuliță în mijlocul unei lumi care operează după principii complet diferite. Mulți oameni sunt ispitiți să-și împartă viețile în două categorii distincte: viața cotidiană pe care o ducem la servici, cu prietenii lumești, în lucrarea noastră lumească și ortodoxia de Duminică”.

Perspectiva unei asemenea persoane asupra lumii, dacă o urmărim îndeaproape, este adesea un amestec ciudat de valori creștine și valori lumești, care în realitate nu pot sta laolaltă. Și când mergem Duminica la Biserică participăm la Sfânta Liturghie dar nu avem dorința de a ne împărtăși cu Sfintele Taine, motivând aceasta prin faptul că nu ne-am pregătit suficient sau că nu ne-am spovedit sau că încă nu suntem vrednici pentru a primi Sfintele Taine. Acest lucru nu ne afectează doar pe noi ci și pe cei care fac parte din familia noastră mai ales pe copii, care simt nevoia unirii cu Hristos dar nu o pot exprima.

            De ce oare nu venim la Hristos cu pruncii noștri, pentru că ei nu se află în aceleași condiții duhovnicești ca și noi? Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem mai des.  Uităm astfel, cuvintele Evangheliei care ne mărturisește că în vremea Mântuitorului „aduceau la El copii, ca să-Și pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit și le-a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Și, luându-i în brațe, i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei.” (Marcu 10, 11-16)

Foarte mulți dintre noi am uitat aceste cuvinte ale Evangheliei sau trecem foarte ușor peste ele. Și spunem aceasta pentru toți credincioșii care doresc să se apropie de Hristos prin Sfânta Împărtășanie dar tot amână acest lucru din comoditate. Atât de iubitori de sine am devenit, încât nici măcar pe copiii noștri, nu ne dăm osteneala să-i creștem în Hristos. Suntem neglijenți în ceea ce privește apropierea lor de o viață dusă în rugăciune sau lucrul cel mai rău nu le suntem nici măcar un model de evlavie.

Părintele Arhimandrit Ioan Krestiankin ne învață că dacă: „Ne este lene să ne rugăm pentru copii, ne este lene să-l împărtășim mai des pe prunc, ne este lene să-l aducem pe copil la biserică. Ne tot plângem că în veacul nostru ateu e greu să crești un creștin. Dar de ce, dacă vă simțiți incapacitatea de a rezolva această problemă, nu apelați la ceea ce este mai important? Împărtășiți-l pe copil cât mai des posibil și să credeți că sufletul acestui copil nu va putea uita deasa unire cu Domnul Însuși!” (Arhimandrit Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere de Florentina Cristea, Editura Egumeniţa, 2014, pp. 75-76).

Iată că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului atunci când omul în neputința lui nu știe ce să mai facă pentru copilul său. Această încredințare a pruncului în mâinile Lui Dumnezeu trebuie să fie făcută însă cu evlavia și cu credința că Sfânta Împărtășanie, prin puterea Lui Dumnezeu îl va crește pe prunc și-l va feri de ispita lumii și a celui rău.

Pr. Eugen Băcioiu

 

 

17.10.2019 – Învăţătura Bisericii despre „omul lăuntric” (2)

joi, octombrie 17th, 2019

Am putea să ne punem și noi întrebarea: Când trăim cu adevărat? Și ce ne învață credința noastră că ar trebui să fie viața noastră cu adevărat?

Sfântul Anastasie Sinaitul, care a trăit în sec. VII și s-a nevoit la mănăstirea de pe Muntele Sinai ne învață ce este credința cu adevărat prin cuvintele: “credința este viețuire lăuntrică”. El spunea despre „credință”, că nu este mărturisire, nu este faptă  (mărturisirea și fapta au valoare numai dacă izvorăsc și dintr-o viețuire lăuntrică).

Sfinții Părinți au trăit și au înțeles adevărul de credință numai întăriți fiind cu experiența lor de viață de fiecare zi, ei au subliniat importanța trăirii interioare, a modului în care noi reflectăm în gândurile și în viața noastră, adevărul de credință.

Un rol important îl joacă aici gândurile noastre, care ne vor defini starea lăuntrică iar mai departe dorințele ne vor conduce viața. Așa cum ne sunt gândurile așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste, bunătate, virtute, curăție, atunci și în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste desăvârșită și bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri rele, atunci se pierde și pacea noastră lăuntrică.

Un părinte cu discernământ al acestui veac, Starețul Tadei ne învață că: „Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sânt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim (Starețul Tadei, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 81-82).

Viața omului lăuntric este legată de gânduri, de dorințe și cu siguranță credința este un pilon al vieții lăuntrice ea dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. ”Omul credincios stă în preajma valorilor permanente. Când trece peste el o încercare a vieții nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimi pe obraz. Încercare, luptă şi bucurie” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 75).

 

Pr.Eugen Băcioiu

 

 

17.10.2019 – Învăţătura Bisericii despre „omul lăuntric” (1)

joi, octombrie 17th, 2019

Ce este omul? Iată o întrebare care i-a frământat deopotrivă pe toți aceia care au încercat să cunoască adevărul despre scopul pentru care ne-am născut. Este omul doar ceea ce se vede sau aceasta este doar un început al cunoașterii lui!

În capitolul al IV –lea din Epistola a II-a către Corinteni a sfântului Apostol Pavel găsim cuvintele: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (2 Cor. 4, 16).

 În aceste cuvinte ale sfântului apostol, vedem un contrast între, Pavel cel exterior și Pavel „cel din interior”, care-L cunoscuse pe Hristos și care fusese creat din nou. Pavel cel din afară se trecea iar Pavel cel interior(spiritual) se înnoia în fiecare zi.

Viața sufletului și a duhului nostru nu este determinată doar de lumea vizibilă ne mărturisește Sfântul Luca al Crimeii: „Sufletul omenesc trăiește nu numai cu gândurile pământești și cu această cunoaștere perceptuală dată de cele cinci simțuri, ci posedă și un al șaselea simț, neînțeles și necunoscut nouă, ce reprezintă mijlocul prin care primește îndrumările tainice ale Sfântului Duh și simțirea îngerului său păzitor. Prin acesta, putem avea o legătură adâncă și vie cu Dumnezeu, cu Îngerii, cu Maica Domnului și cu Sfinții în rugăciunile noastre” (Sfântul Luca, Arhiep. de Simferopol și Crimeea, Cuvinte și omilii, vol. I., Ed. Orthodoxos Kypseli, pp. 172-175).

Atunci la începuturi, omul a fost unit, a fost creat de Dumnezeu având o anumită unitate: mintea și inima se aflau unite, erau una. Mai mult, i se dăduse puterea de a se bucura de vederea lui Dumnezeu. Dar, mai târziu, prin căderea în păcat, ochiul interior al inimii a fost întunecat și inima a încetat să mai fie un instrument de cunoaștere a lui Dumnezeu; a devenit un simplu organ și nu un loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

„Luther, a găsit odată într-o bibliotecă un vechi tratat teologic în care a citit o idee care l-a surprins. Autorul acestei lucrări spunea că sufletul omenesc are doi ochi. Unul este îndreptat către viața obișnuită a oamenilor, în timp ce celălalt are capacitatea de a vedea viața din lumea cealaltă, și efectiv doar pentru aceasta este menit. Dar acești ochi pot să lucreze doar separat unul de celălalt, iar viața duhovnicească devine vădită doar când unul dintre cei doi ochi, cel care vede doar cele materiale, este închis” (Sfântul Luca, Arhiep. de Simferopol și Crimeea, Cuvinte și omilii, vol. I., Ed. Orthodoxos Kypseli, pp. 172-175).

Iată că omul lăuntric trăiește cele ale lumii de dincolo, el râvnește cele ale Împărăției și cunoscându-le, își mută inima și dorința, de la cele pământești la cele cerești. Hristos ne-a adus o nouă viață din ceruri și noi nu ne preocupăm de ea. El a venit ca să aducă adevărata viață și noi ar trebui să avem o asemenea viață în Biserica Ortodoxă iar noi nu o înțelegem și nici măcar nu ne putem imagina că există.

Sfântul Luca al Crimeii relatează o remarcă a filosofului creștin du Prel care spunea că „ astrele strălucesc pe cer și ziua, dar noi nu le vedem pentru că le umbrește lumina soarelui. Astrele încep să fie întrezărite doar când apune soarele și se lasă noaptea. La fel și sufletul, când este asurzit de zgomotul puternic al grijilor vieții, nu aude șoaptele fine și duioase ale lumii de sus” (Ibidem).

Pr.Eugen Băcioiu

 

 

16.10.2019 – A fi bun sau „a nu trai doar pentru tine”

miercuri, octombrie 16th, 2019

Din când în când simţim apropierea morţii, simţim răsuflarea rece şi golul sufletesc care ne îngheaţă sângele în vene. Inima noastră, biata de ea, bate din ce în ce mai tare parcă încercând să ne avertizeze de pericolul iminent.

După un timp, oarecum ne obişnuim cu această stare a sufletului şi rămânem captivi în lumea întrebărilor: „De ce?”, „Unde am greşit?”, „Care este drumul către lumină?.

Întrebări, întrebări şi iar întrebări, care nu înlătură agonia noastră pentru că încă nu găsim răspunsurile liniştitoare. Frământările noastre se adâncesc în lumea ideilor existenţiale şi începem să ne întrebăm: Dacă suntem pe drum?; Dacă ne împlinim scopul pentru care am fost zămisliţi pe acest pământ?.

Atunci începem să cerem cu adevărat de la Dumnezeu un răspuns, un ajutor, măcar o „clipă de certitudine” pentru căutările noastre. Ne simţim mărginirea şi neputinţa în faţa Vieţii, ne aducem aminte că suntem muritori şi simţim cu intensitate acest lucru. Dar dacă stăruim în „a cere!”, nu se poate să nu primim un răspuns la cererea noastră şi Cerul milostiv se va oglindi din nou în noi.

Zbuciumul sufletesc prin care am trecut, ne-a făcut parcă mai sensibili, mai receptivi, la lumea în care trăim şi am simţit din nou în inima noastră cuvintele părinteşti: „Nu sunteţi singuri aici pe pământ!”. Astfel am devenit mai atenţi la durerile şi neputinţele celorlalţi şi ne-am dat seama că viaţa fără ei n-ar avea nici-o bucurie. Pentru că ne bucură orice simpatie sinceră, care vine din partea oricărui om și care ne mângâie inima noi, așa cum un leac uitat şi pierdut prin desişurile acestei lumi tămăduieşte o durere de neînlăturat.

De multe ori citim atâtea cărţi scrise, de şi despre sfinţi şi intuim câteodată anumite lucruri pe care le considerăm vitale pentru viaţa noastră. Pentru o clipă suntem nemuritori, visăm cu ochii deschişi şi ne identificăm cu ei, cu sfinţii. Parcă şi noi în viaţa noastră am făcut câte ceva, parcă totul devine facil pentru cel care n-a gustat încă din otrava morţii. Ne înălţăm cu cugetul şi străbatem imediat doar cu mintea sferele cereşti şi în timp ce facem acest exerciţiu uităm de scopul pentru care suntem aici. Suntem sus dar nu suntem cu El, cu Cel care ne poartă în braţe, cu cel care ne mângâie sufletele.

Am devenit atât de sfătuitori cu ceilalţi, atât de utili verbal dar ei tânjesc după altceva şi acel ceva este inima noastră, este dragostea pe care n-am acumulat-o încă, din nici-o carte. Aceasta se primeşte, dar nu cu mintea ci cu inima, inima doar ea este locul de întâlnire cu El, Învăţătorul nostru de taină al dragostei.

El bate neîncetat la uşile inimii iar cheia cu care deschidem nu este alta decât cea care am primit-o fiecare dintre noi acolo la „Taina Botezului”, „legătura dragostei”, pe care am pierdut-o prin cămările întunecate ale inimii noastre. Exerciţiul acesta al căutării devine obositor atunci când dorinţa noastră s-a îngreuiat de uitare. Sufletul nostru respiră un aer pământesc, nu mai are conştiinţa mirosului paradisiac, dăruit acolo în Eden iar  mintea s-a făcut calapod pentru micimile acestei lumi.

Creştinismul a fost cunoscut ca o religie a iubirii printre celelalte religii dar el nu este o religie în sine. Ortodoxia este credinţa noastră iar Dumnezeu este ţintă şi cale, este iubire dar şi adevăr şi numai acest adevăr ne poate face liberi. Orice îngrădire a acestui adevăr devine maladie pentru sufletul omenesc pentru aspiraţiile sale de a fi mai bun.

A fi mai bun ar trebui să fie pentru noi sinonim cu a nu trăi doar pentru tine, a fi cu ceilalți atunci când mâinile lor întinse către Cer, aşteaptă mila, precum pământul arid aşteaptă o ploaie binefăcătoare.

„Milă voiesc iar nu jertfă” acesta este glasul Păstorului celui bun care-şi pune viaţa pentru oile sale iar oile ascultă de glasul Său. Acesta ar trebui să fie şi glasul nostru cu care mângâiem dar şi cu care certăm şi cu care în acelaşi timp avem nevoie să trăim speranţa unui pământ nou şi al unui cer nou.

În primăvara vieţii noastre ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu pentru a putea da roade la timpul potrivit şi pentru ca sfârşitul vieţii noastre să ne găsească împăcaţi cu noi înşine. Atunci vom privi înapoi la viaţa noastră şi dacă inimile noastre nu vor fi de copii să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să cureţe sufletele noastre de răutatea nefirească ce s-a cuibărit aici.

Omul ar trebui să înveţe până la bătrâneţile lui „ce este dragostea?” şi cum să comunice dragostea celorlalţi, numai aşa putem spune că acel om a îmbătrânit frumos şi chipul său se va apropia de asemănarea cu Dumnezeu. Astfel el nu va muri ci va fi viu pentru că: „Dragostea nu moare niciodată”.

Omul numai atunci va înţelege pentru ce şi mai ales pentru cine, a venit pe acest pământ iar faptele sale vor mărturisi semenilor săi că aceste cuvinte „Dăruind vei dobândi”, au dat rod bogat în inima lui.

Este adevărat că numai Dumnezeu poate să dăruiască cu adevărat dar omul a fost făcut să-l imite în toate!

 

Pr. Eugen Băcioiu