Arhiva pentru categoria ‘Ascetică si Mistică’

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (3)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Citirea rugăciunilor cu voce gravă și nu „în șoaptă”, cum este numită de obicei această practică, oferă credincioșilor posibilitatea de a urmări înlănțuirea firească a rugăciunilor și ecfoniselor și a structurii canonice a Dumnezeieștii Liturghii.

Această indicație a „rostirii cu voce gravă” a rugăciunii îi ferește, alături de ceilalți, și pe Preoți de a neglija sau de a omite citirea conștientă a rugăciunilor, de rostirea și pronunțarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul”, cum se zice, iar pe credincioși îi va ajuta să conștientizeze că Preotul nu rostește la Dumnezeiasca Liturghie niște formule magice în șoaptă, ci săvârșește și înalță în numele lor „rugăciuni și mijlociri și jertfe fără de sânge” pentru toată Adunarea Bisericii.

Muzica este unul din darurile de mare preț pe care ni le-a făcut Dumnezeu. Ea face să ne vibreze întreaga ființă, până în cele mai tainice străfunduri. Muzica este poezia inimii, după cum și poezia este muzica rațiunii. Ea ne înlesnește exprimarea unor stări de excepțională înălțare sufleteasca, ne pune la dispoziție o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu și ne strânge într-o comunitate care mărșăluiește spre cer împreună în cadența cântărilor comune.

Cântarea sau muzica bisericească este un altfel de mod prin care credinciosul se roagă. Ideile rugăciunii cântate se iau din cărțile bisericești întocmite de către imnografi inspirați pe temeiul Sfintei Scripturi. Ele hrănesc duhovnicește pe tot cel ce apelează la această formă de preaslăvire a lui Dumnezeu, muzica are in ea o putere care se manifestă asupra inimii, așa cum a demonstrat-o cântarea lui David aplicată ca terapie pentru împăratul Saul (1 Sam. 16). Una din putinele realități pe care le știm de pe acum despre viața veșnică din cer este că ea se va desfășura pe un fond plin de “muzică.” .

Muzica bisericeasca este cântecul pe care îl asculți atunci când sufletul tău are nevoie de liniște. Pentru că muzica bisericească nu este doar cea care îți mângâie urechile, ci și inima.

Muzica religioasă ortodoxă poate fi dialogul nostru cu divinitatea. Însă mai are un rol poate la fel de important, acela de a facilita comunicarea cu noi înșine. Ascultând slujba, omul se poate detașa de problemele de zi cu zi, de griji si de nevoi, și se poate întoarce înlăuntrul său.

Ascultând vocea preotului, omul se interiorizează: uneori, aici poate descoperi ceea ce se afla cu adevărat în sufletul său și dacă înlăuntru este armonia pe care o are muzica religioasă. Vocea preotului poate „acorda” inima omului, astfel încât aceasta să fie receptivă la mesajul lui Dumnezeu.

Trebuie să spunem că un om care dorește o legătură mai adâncă cu Dumnezeu va fi mult mai atent la rostirea rugăciunii și la înțelegerea conținutului fie această rugăciune rostită, fie cântată sau făcută în biserică în comun.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 

 

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (2)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Când smerenia se pierde, sufletul pierde în același timp harul și iubirea față de Dumnezeu și, atunci, rugăciunea arzătoare se stinge. Dar când sufletul domolește patimile și acesta câștigă smerenia, Domnul îi dă harul Său și atunci el se roagă pentru vrăjmașii lui, ca pentru sine însuși, și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).

Atunci când harul se pierde omul se lasă purtat în tot felul de ritualuri, pe care le împlinește cu gândul că astfel, se poate întoarce la Dumnezeu sau că-l poate mulțumi pe Dumnezeu. E ca o datorie de zi de zi, pe care o îndeplinește fără dorința sinceră a căutării interioare, a retrăirii acelor momente în care a simțit prezența Lui Dumnezeu. El este preocupat  de relația lui cu lumea, în care încearcă să-și păstreze imaginea de bun credincios însă preocupat fiind prea mult de această lucrare, uită de scopul pentru care se află aici pe acest pământ.

Aici ar trebui să intervină și să salveze sufletul acesta hăituit de patimi, rugăciunea de obște și cu precădere Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie cere fiecăruia o pregătire deosebită.. Ea este hrana spirituală a vieții pentru fiecare dintre noi; te face să crești în asemănarea cu Dumnezeu iar Dumnezeu să lucreze în tine și prin tine în omenire, în lume. Una dintre condițiile participării noastre cu inima la săvârșirea Sfintei Liturghii este și înțelegerea rugăciunilor care se fac atât de preot dar mai ales de credincioși. Altfel liturghia se transformă doar într-un ritual fără a crea spațiul necesar al trăirii Lui Dumnezeu, al întâlnirii duhului omului cu Duhul Lui Dumnezeu.

Astfel în anul 2004 o enciclică 2784 a sinodului Bisericii Greciei readucea în actualitate modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie, acest lucru fiind foarte important pentru cele spuse mai sus. Această tradiție ne conduce cu mintea la faptul că toate aceste lucruri erau necesare pentru o mai bună comuniune în rugăciune dar și cu rol catehetic pentru o mai bună înțelegere a ritualului liturgic.

Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei”, să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (1)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Viața creștinului autentic este într-o permanentă căutare a așezării lui sufletești, în respectarea unei rânduieli în relația sa cu Dumnezeu și în a fi permanent, într-o împreună lucrare, participativă prin rugăciune și har la lucrarea divină. Un rol covârșitor în acest sens îl are rugăciunea, fie ea de obște în biserică, sau cea particulară.

Cuvintele: „Rugați-vă neîncetat” cu siguranță pe mulți ne-au pus pe gânduri, dar în viața noastră apar nenumărate probleme cotidiene. Putem să ne ocupăm numai cu rugăciunea? S-ar părea că această cerință este imposibil de îndeplinit. Dar a te ruga neîncetat nu înseamnă doar a sta la rugăciune, a citi rugăciuni, a face metanii, a merge mereu la biserică doar pentru a îndeplini un ritual. Pentru  a te ruga neîncetat  este necesar ca în inimile noastre să existe mereu o stare de rugăciune.

Avem nevoie ca inima noastră să fie mereu plină de căință pentru nevrednicia și noastră, să fie plină de frică în fața lui Dumnezeu, pe Care neîncetat Îl întristăm. Și, dacă această stare de smerenie, de dispoziție sfântă nu ne va părăsi niciodată, atunci ne vom ruga mereu și oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, în timp ce ne îndeplinim activitățile zilnice, în timp ce practicăm meseria noastră.

Sfântul Siluan Athonitul un trăitor al sfântului Munte ne îndeamnă, la adevăratul mod de a rămâne în rugăciune: „Mulți oameni se roagă cu buzele și le place să se roage din cărți de rugăciune. Și este un lucru bun acesta. Domnul primește rugăciunea lor și revarsă asupra lor harul Lui. Dar dacă te rogi gândindu-te la altceva, Domnul nu va asculta o astfel de rugăciune. Cel ce se roagă din obișnuință nu încearcă schimbări în rugăciunea lui, care rămâne aceeași, dar cel ce se roagă din toată inima sa cunoaște multe încercări în rugăciune. Se luptă când cu Vrăjmașul, când cu sine însuși, când cu patimile lui, când cu oamenii, și în toate acestea trebuie să fie un învingător” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).

Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă despre rugăciunea unora: „Tipic, tipic, și la inimă nimic”. Cuvintele acestea nu au în vedere un canon de rugăciune respectat zilnic, ci vizează pravila făcută din obligație, fără trăire. Față de acea rugăciune, după ce se termină, omul se consideră achitat și se retrage fără să dobândească ceva care să-l țină permanent prezent înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu. Asta ar fi esența rugăciunii. Canonul făcut fără străpungere de inimă e neroditor.

Suferințele și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage, reușind să se cufunde în Dumnezeu în rugăciunile lor. Atunci când necazurile vin omul caută în orice loc și în orice chip să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci în timpul oricărei activități, întotdeauna și oricând ne putem ruga. Atunci există dorință de rugăciune, iar inima se îndreaptă neîncetat către Dumnezeu.

Rugăciunea neîncetată se naște cu precădere din iubire, dar se pierde și moare prin judecăți, vorbe deșarte și neînfrânare. Cel care îl iubește pe Dumnezeu Îl poate avea în mintea și inima sa, ziua și noaptea, căci nimic nu te poate împiedica să-L iubești pe Dumnezeu.

„Domnul iubește pe toți oamenii, dar cel care are mai mare iubire de Dumnezeu, acela va primi plată mai multă. Domnul ne-a dat poruncă de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru” (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești pe Dumnezeu fără să te rogi? Pentru aceasta mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 

26.09.2019 – Rânduiala călugărească în Biserică – taină şi vocaţie. Despre cele trei voturi monahale

joi, septembrie 26th, 2019

Începutul vieţii călugăreşti este lupta cu patimile, care are nevoie atât de minte, cât şi de înţelepciune. Când atenţia lăuntrică a monahului se află într-o neîncetată încordare-limită, atunci omul se dezvoltă fireşte şi se face cât se poate de simţitor faţă de fiecare mişcare a gândului înlăuntrul său. Viaţa călugărului se scurge în această sferă a minţii unde, aşa cum spune Sfântul Siluan, mintea monahului este în luptă cu mintea vrăjmaşului. Sunt multe mişcări ale minţii care pot părea fireşti, dar care în realitate urâţesc omul, şi cu ele se luptă monahul, cu „patimile”. De aceea, a trăi o zi, sau o seară, sau o noapte, sau o dimineaţă fără de păcat este o mare izbândă, iar asemenea izbânzi se câştigă prin multă trudă şi durere.

Cele trei făgăduinţe ale călugăriei sunt ascultarea, fecioria şi neagonisirea. Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, de aceea legăturile între stareţ ⁄ duhovnic şi ascultător poartă o însuşire sfinţitoare. Ucenicul dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste, cu bucurie voia sa şi toată judecata despre sine părintelui duhovnicesc, se eliberează de grija lumească şi ajunge la cunoaşterea a ceva ce este dincolo de orice preţuire: curăţia minţii în Dumnezeu. Fără ascultare nu se poate ajunge la ea. Sfântul Ioan Scărarul spune că: „Maică a curăţiei este liniştirea însoţită de ascultare. Nepătimirea trupului câştigată din liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămâne neclintită. Dar cea care se naşte din ascultare este pretutindeni cercată şi neclătinată” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, Bucureşti, 2011, XV, 32-33, p. 209).

Despre votul ascultării

Ascultarea călugărească trebuie să fie nesilită, altfel îşi pierde însemnătatea duhovnicească.  Părintele Sofronie spune că recurgerea la o constrângere omenească asupra obştii, la disciplină, este un semn vădit al decăderii călugăriei şi poate chiar al pierderii depline a înţelegerii ţelului şi esenţei ei. Ea este roditoare duhovniceşte numai atunci când lepădarea de bunăvoie a voinţei şi judecăţii proprii în faţa duhovnicului se face căutând a afla voia lui Dumnezeu, care este însăşi esenţa ascultării (Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Alba Iulia, 2015, pp. 137-138).

Fecioria, a doua făgăduinţă a vieţii monahale, este definită de sfinţii părinţi ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârşită, fecioria este înţeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dumnezeiasca dragoste, ca împlinirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, din toată vârtutea. În lumina acestui criteriu, toată îndepărtarea minţii şi a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este văzută ca o „preacurvie” duhovnicească, adică o necinstire a dragostei. Nestricăciunea cea după trup nu este încă feciorie mai este nevoie şi de curăţia minţii şi a inimii.

Sărăcia de bunăvoie

Făgăduinţa monahală a neagonisirii presupune lupta cu patima „iubirii de agonisire” sau a „iubirii de argint” şi a „iubirii celor materialnice”. Monahul prin aceasta făgăduieşte nu atât a trăi în sărăcie, cât a-şi slobozi duhul de dorinţa de „a avea”, iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea”, dusă până la măsura în care nevoitorul încetează a-şi mai cruţa propriul trup. Adevărata neagonisire presupune nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar şi a celor „intelectuale”. Oamenii văd în cunoştinţele lor ştiinţifice bogăţia lor spirituală, fără să-şi dea seama că există o altă cunoaştere mai înaltă, aducătoare de adâncă odihnă.

Iubirea de agonisire îndepărtează dragostea de Dumnezeu şi de om. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte rădăcina tuturor relelor, căci pricinuieşte, ură , furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, nemilostivire, certuri, ucideri (Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, pp. 148-149).

 

Smerenia desăvârşită

Călugăria îi arată omului calea Domnului, îl învaţă cum să se „pogoare”, să se smerească. Fără această „pogorâre” omul nu poate ajunge la nepătimire, nu poate împlini porunca lui Dumnezeu care zice: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Mt. 5:48). Această cale a fost arătată de Mântuitorul Hristos şi monahul este chemat să-I urmeze Lui. Nu este deosebire între monahi şi mireni, ci diferenţa constă în modul în care omul înţelege desăvârşirea. Sfântul apostol Pavel spune în acest sens că nici celibatul, nici căsătoria în sine nu ajută, ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7-9, 17-19) (Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Alba-Iulia, 2009, p. 248).

 Călugăria este rugăciune. Sfântul Siluan arată că tot omul, dar mai cu seamă monahul, îşi împlineşte chemarea când devine mijlocitor pentru întreaga lume, în aceasta stă slujirea lui. Mântuitorul Hristos îi dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima lui se întristează mereu pentru oameni, pentru că nu toţi se mântuiesc. Iisus Hristos Însuşi S-a întristat pentru oameni încât S-a dat pe sine morţii pe cruce. În grădina Gheţimani Hristos S-a rugat cu sudoare de sânge pentru mântuirea întreagii lumi, pe Golgota a fost răstignit cu întreaga lume în inima sa, şi apoi S-a pogorât la cele mai de jos ale pământului şi a fost îngropat, purtând în inimă tot întreaga lume.

Aceasta este chemarea omului şi monahii o trăiesc mai concret în lucrarea pocăinţei. Căinţa este începutul smereniei care atrage harul, iar prin har monahul stă cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi se roagă pentru întreaga lume. Acesta este folosul călugăriei: cultivă şi păstrează pe pământ Calea Domnului, calea marii ştiinţe. Această ştiinţă unifică prin pocăinţă întreaga fiinţă a omului şi îl face capabil să primească lărgirea Duhului şi să îmbrăţişeze întreaga lume în inima sa. Şi făcând aceasta, omul îşi justifică scopul zidirii sale (ibidem, p. 260).

 

Pr. Eugen Băcioiu,

Paraclisul „Maica Precista” – Dudu, Craiova

26.09.2019 – Călugăria – taină şi vocaţie (1)

joi, septembrie 26th, 2019

Vocaţia este un cuvânt împrumutat din limba latină voce, vocatio, care înseamnă chemare. Vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, spre a-şi împlini destinul  aici pe pământ, în măsura pământească, iar apoi în veşnicie, în împărăţia cerească (1). Călugăria este un alt chip de vieţuire (nu este o credinţă diferită de a celorlalţi creştini) ce izvorăşte din aceleaşi porunci ale lui Hristos a căror pază presupune nevoinţă. În acest sens ne vom referi la cele trei forme ale chemării, la cele trei lepădări şi la cele trei trepte ale călugăriei. Sfinţii Părinţi vorbesc de trei chipuri ale chemării: întâia chemare este nemijlocită – de la Dumnezeu când o anume insuflare umple inima omului atrăgându-l puternic spre dragostea lui Dumnezeu, spre poruncile lui Hristos; cea de-a doua, venind prin oameni, când cel chemat se înflăcărează cu dorirea dumnezeiască mijlocită prin cuvânt omenesc sau prin înrăurirea oamenilor sfinţi şi cea de-a treia chemare, din nevoie – când omul se întoarce către Dumnezeu datorită nevoilor ce îl cuprind, a primejduirii vieţii sau a pierderii celor dragi. Sfinţii Părinţi nu au micşorat importanţa vreunui fel de chemare, pentru că în istoria Bisericii au fost cazuri unde cei chemaţi în al treilea chip, adică din nevoie, au atins la sfârşitul călătoriei lor o desăvârşire mai mare chiar decât cei chemaţi în primul chip (2).

În legătură cu cele trei chipuri ale chemării se află şi cele trei lepădări. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nimeni nu va intra în cămara cerească de nuntă purtând cunună, dacă nu a săvârşit prima, a doua şi a treia lepădare, adică de toate lucrurile, de toţi oamenii, până şi de părinţi; tăierea voii proprii; şi lepădarea a treia, de slava deşartă, care urmează ascultării (3).

Lepădarea de dragostea rudelor şi a lumii în general duce sufletul la o ruptură profundă, la un conflict, care se extinde până la ultima limită, unde se dezvăluie adâncurile inimii. Este nevoie ca mintea ascetului să petreacă totdeauna în iad şi în Dumnezeu pentru că fără această condiţie nu poate fi atinsă desăvârşirea vieţii omeneşti şi acel echilibru al unei minţi sănătoase care elimină alternarea dureroasă a „suişurilor” şi a „căderilor” spirituale. Când omul se pogoară în iadul luptei lăuntrice, purtând pe Dumnezeu în el, prin această bărbăţie, el evită aceste alternări şi fluctuaţii patologice, căci totul este luat asupră-şi (4).

Sfântul Ioan Scărarul exprimă aceasta astfel: „E de trebuinţă ca marea (viaţa sufletului nostru) să se turbure şi să se înfurie în chip sălbatic, ca prin aceasta să arunce iarăşi pe pământ conţinutul ei şi tot gunoiul, şi iarba pe care le-au adus în ea râurile patimilor. Să fim atenţi şi vom observa că, după furtună, pe mare se face o linişte adâncă” (5).

Note:

 

  1. Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp.116-117.
  2. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, pp.121-122.
  3. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, trad. introd. Şi note de pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, II, 14, p. 68.
  4. Arhim Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 79-80.
  5. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, trad. introd. Şi note de pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, IV, 53, p. 106.

 

Pr. Eugen Băcioiu,

Paraclisul „Maica Precista” – Dudu din Craiova