Arhiva pentru categoria ‘Vechiul Testament’

14.11.2019 – Mântuitorul Hristos preot în veac după rânduiala lui Melchisedec

joi, noiembrie 14th, 2019

Preoţia creştină prelungeşte de-a lungul istoriei preoţia Domnului Iisus Hristos, aceea după „…rânduiala lui Melchisedec”, făcându-i pe credincioşi să se împărtăşească de „Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” şi de puterile veacului viitor, după expresia extraordinară a autorului Epistolei către Evrei (6.5). Preoţia creştină nu se ocupă a aduce jertfe lui Dumnezeu pe altarele de piatră, aşa cum procedau Aaron şi urmaşii săi, ci vine de la Dumnezeu, din Împărăţia păcii Noului Salem, pâinea vieţii celei veşnice şi vinul cel nou al ospăţului de la cina. Canaanul istoric reprezenta doar umbra noului Canaan, a Ierusalimului celui nou.

Preoţia legământului vechi nu a reuşit decât numai să întreţină vie aşteptarea, flacăra cea vie a credinţei avraamice, protejată în acest fel de ispitele idolatriei. Preoţia veşnică cea veridică a fost prefigurată de Melchisedec, de cei trimişi de Moise să anunţe poporului bogăţiile din pământul cel făgăduit de care se aflau aproape, de către toţi proorocii legii testamentului vechi. Numai Iisus Hristos a deschis într-adevăr uşile Împărăţiei cereşti, făcând să se pogoare peste popor, puterile din veacul viitor, vinul şi pâinea de la ospăţul de nuntă, odihna cea adevărată şi fără de final a Noului Salem.

Observăm că, „…preoţia, ca slujire sfântă, are caracteristica de a fi aleasă ,şi înaltă atât prin caracteristica, sa dumnezeiască, dar şi prin activitatea ei apostolească. Preoţia are caracteristica, de a fi slujirea aleasă şi înaltă din motivul, ei dumnezeiesc, pentru că acest temei, îl reprezintă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a ajuns Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „…după rânduiala lui Melchisedec” şi Care a şezut în ceruri, de-a dreapta Tronului slavei ca săvârşitor, al celor sfinte, şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a rânduit Dumnezeu şi nu omul” (Sfântul NECTARIE DE EGHINA, Despre preoţie, … p. 9). Astfel, preoţia era prefigurată prin preoţia Testamentului Vechi unde preotul era trimis al lui Dumnezeu şi reprezentant al voii Sale către oameni.

Despre Melchisedec, se afirmă că nu avea nici început, ceea ce aduce aminte de Arhieria veşnică a Mântuitorului Iisus Hristos, iar pâinea şi vinul, oferite de Avraam, simbolizează starea de jertfire continuă, ce va fi actualizată permanent în pâinea şi vinul, din Sfânta Euharistie.

Dacă personalitatea lui Melchisedec aşa cum reiese după Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi ne apare puţin cam misterioasă şi enigmatică, fiind lipsită de datele trebuincioase încadrării în cadrul istoriei biblice din Testamentului Vechi, acest preot-rege însă, prin apariţia sa scurtă, are o mare importanţă pentru planul iconomiei dumnezeieşti.

Această preoţie ce apare spontan în Melchisedec, reprezintă preoţia unei ordini mai înalte, preoţie s-a aflat, de la început în lume şi care se cere înnoită, ca omul aflat sub greutatea păcatului, să se poată elibera şi să ajungă creatură curată, pentru a se reuni cu Dumnezeu, într-o comuniune de credinţă şi iubire curată. Modul în care apare Melchisedec ca rege, însă diferit de contemporanii săi, fără a avea grade de rudenie, fiind şi preot, slujind Dumnezeului Celui Preaînalt, ne îndeamnă să credem că există o preoţie superioară celei levitice, o preoţie dintr-o ordin mai înalta, o preoţie duhovnicească deasupra Legii. Personalitatea lui Melchisedec, aşadar, prin chiar numele său, reşedinţa şi calitatea sa duală de rege şi preot, ne este înfăţişată ca o adevărată preînchipuire a marelui Arhiereu, Mântuitorul Iisus Hristos. Caracteristica tipică a personalităţii lui ni-l prezintă în frumoase cuvinte şi în culori vii Apostolul Neamurilor în epistola către Evrei (capitolul 7).

Dar Apostolul neamurilor, spre a evidenţia superioritatea preoţiei Mântuitorului Hristos, Care este preot în veac „…după rânduiala lui Melchisedec”, reprezintă mai întâi superioritatea preoţiei lui Melchisedec spre deosebire de preoţia lui Avraam, astfel: „CăciMelchisedec, rege din Salem, preot al lui Dumnezeu Celui Preaînalt, cel care a întâmpinat pe Avraam, ce revenea de la victoria împotriva regilor, şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, întâi se tâlcuieste, ca rege al dreptăţii, iar apoi şi rege din Salem, adică rege al păcii, fără de tată, fără de mamă, fără spiţă de neam, fara să aibă nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci asemănat fiind, Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru veşnicie” (Evrei 7.1-3).

Pr. Iulian Lixandra

14.11.2019 – Preoţia lui Hristos preînchipuită în Vechiul Testament

joi, noiembrie 14th, 2019

Căderea în păcat a omului i-a adus durere, întristare, nelinişte, o întunecare a chipului lui Dumnezeu, dar nicidecum o părăsire totală din parte lui Dumnezeu. Dinamismul dragostei Sale, întreţinut în tot decursul istoriei mântuirii, a folosit nenumărate mijloace pentru restaurarea celui căzut, întrevăzîndu-se în toate aceste metode pedagogice îndelunga rabdare a dragostei Sale.  Acest fapt îl putem constata din primele pagini ale Sfintei Scripturi în care se descoperă omului planul de mântuire a lumii proiectat de Dumnezeu ca o rază de nădejde în viitorul său, atunci când i se spune celui ce-l amăgise duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul. Prevestirea unui Mântuitor nu lasă pe om să cadă în mrejele deznădejdii.

            Conturarea slujirii Lui e mai puţin clară la începutul Vechiului Testament, dar ea se va contura tot mai luminos pe măsura apropierii timpului mântuirii noastre. Această slujire leagă numele Mântuitorului Hristos de cel de preot, nume ce nu e străin de noţiunea de jertfă, necesară pe drumul ce urcă spre frumuseţea cea dintâi.

            Simbolic preoţia era preînchipuită prin preoţia Vechiului Testament unde preotul era trimisul lui Dumnezeu şi reprezentantul voii Sale între oameni. Datorită îngroşării firi umane prin păcat, omul a rămas cu o lumină slăbită în a înţelege cele sfinte, încât era necesar ca să se înceapă înţelegerea necesităţii preoţiei lui Hristos de la un alfa al alfabetului mântuirii. În textele scripturistice care au urmat Protoevangheliului, chipul lui Hristos începe să se contureze nu numai în slujirea Arhiereu, ci şi ca împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec ce-l simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine şi vin şi e numit  preotul Dumnezeului celui prea înalt, preînchipuind prin toate acestea pe Hristos.

            Despre acest Melchisedec se spune că nu avea nici început, ceea ce preînchipuie Arhieria veşnică a Mântuitorului Iisus Hristos. Iar pâinea şi vinul, aduse lui Avraam se pot referi la starea de jertfă continuă, ce se va actualiza mereu în pâinea şi vinul din Sfânta Cuminecătură. Moise întruchipează simbolul unor slujiri pe care le va plini Hristos. El aduce Legământul de pe Sinai zideşte altarul, varsă sângele victimelor, le pune pe jertfelnic şi le asistă. El instituie  la porunca lui Dumnezeu preoţia Vechiului Testament care preînchipuieşte preoţia lui Hristos. Totuşi preoţia lui Hristos este substanţial superioară fiind o preoţie eternă ce nu se transmite, pentru că Cel ce o poartă e totdeauna viu. Nu numai preoţia Lui, dar şi jertfa este de o valabilitate incomparabilă, deoarece jertfa lui Hristos are caracterele adevăratului sacrificiu. Ea e superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin calitatea victimei. Se cere încheierea noului legământ. Acest legământ este rezultatul unei noi conştiinţe, a unei redeşteptări eshatologice, a unei veritabile mutaţii, în ideea de sacerdoţiu reînnoit. Legământul acesta implica o nevinovăţie legată de Cel ce era să se jertfească asemenea unui  Miel nevinovat al Robului Domnului.

            Curăţia preoţiei lui Hristos şi vrednicia acestei preoţii sunt prezentate simbolic în mai multe texte ale Vechiului Testament. Iată un exemplu: Şi preoţilor leviţi nu le va lipsi bărbat înaintea feţei mele care să aducă ardere de tot şi fumul prinosului să-l înalţe şi să aducă jertfă în toate zilele. Iar despre veşnicia acestei preoţii alt prooroc zice: Iată un om care va fi chemat Odraslă, aceasta va odrăsli şi va zidi templu Domnului.  El va purta semnele regale şi va stăpâni şi va domni pe tronul lui.

            Superioritatea spirituală a Preotului Hristos este preînchipuită de superioritatea templului faţă de casă  pe care acesta o înlocuise, căci templul simbolizează pe Hristos şi totodată pe cei cuprinşi înlăuntrul templului, pe credincioşi.  De templu este strâns legată restaurarea lui, adică înnoirea credincioşilor în Hristos, înnoire ce nu se putea plini în preoţia lui Aaron. De aceea noţiunea sacerdoţiului aronitic era nedesăvârşită şi trebuia plinită prin noţiunea sacerdotală a lui Hristos preotul Noului Legământ . Se observă de asemenea, că în formele tradiţionale se dezvoltă şi o gândire preocupată de valorile morale, încât noţiunile sacerdotale, culturale ale lui Israel, legate de restaurarea Templului, cuprind o tendinţă moralizantă, legată de desăvârşirea acestor valori sacerdotale şi spirituale, fapt evidenţiat de exemplu şi în textul: Fiţi sfinţi căci Eu Domnul şi Dumnezeul vostru sunt sfânt.

Pr. Iulian Lixandra

14.11.2019 – Ierarhia bisericească în Sfânta Scriptură

joi, noiembrie 14th, 2019

Ierarhia cuprinde slujirile confirmate prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în Biserică. Cu toate că principiul ierarhiei slujirilor apare la Evrei 7.7 , unde se arată că ceea ce este inferior este binecuvântat de ceea ce este superior, acest principiu n-a primit o motivare teologică decât începând cu scrierile lui Dionisie Aeropagitul, care vede în ierarhia bisericească o imitare a ierarhiei cereşti. Pentru aceasta, cele trei trepte ierarhice nu sunt altceva decât cele trei grade de sfinţenie de pe scara desăvârşirii: episcopul este simbolul perfecţiunii; prezbiterul, al iluminării, iar diaconul, al purificării. Tendinţa de a explica în mod simbolic şi analogic formele de slujire bisericească este mult mai veche. De pildă, Ghelasie, în Istoria Sinodului I ecumenic, compară pe episcop cu chipul lui Hristos, prezbiterii fiind o reprezentarea a tronului serafimilor, iar diaconii a heruvimilor.

Pe baza menţiunilor din Noul Testament, cu precădere cele din Faptele Apostolilor, Biserica Ortodoxă recunoaşte trei forme ale preoţiei pastorale sau hirotonite: diaconul, preotul şi episcopul. Toate acestea sunt constitutive şi necesare Bisericii. Concelebrarea acestora în Taina Euharistie arată că cel trei slujiri participă la aceeaşi preoţie unică a lui Hristos, dar în mod diferit, după nevoile comunităţii. De altfel, slujirile bazate pe hirotonie sunt în primul rând slujiri liturgice, rânduite pentru Taina Euharistiei. Din puterea şi autoritatea de a consacra Euharistia, decurg celelalte funcţii: pastorală, învăţătoare, conducătoare.

Episcopatul constituie cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, având plenitudinea preoţiei. El reprezintă comunitatea şi coordonează slujirile acesteia, fiind centrul şi expresia acestora. În această calitate, episcopul recapitulează şi coordonează toate slujirile şi harismele Bisericii; de aceea, el este cel mai mare în ierarhie. El are dreptul exclusiv de a hirotoni preoţi şi diaconi, deoarece el îşi exercită slujirea sa numai împreună cu aceştia. Biserica locală (eparhia) nu poate să-şi hirotonească singură episcopul ei, de aceea, el este hirotonit de doi sau trei episcopi din Bisericile vecine (Canonul 1 apostolic şi Canonul 4 al Sinodului I de la Niceea). El este prin hirotonie „unit” cu eparhia sa şi nu exercită vreo funcţie în afara acesteia.

Prezbiteratul (de la presbiteros) se crede a fi o prelungire a preoţiei din Vechiul testament, în comunităţile formate din creştini proveniţi din iudei, în Palestina, în care prezbiterul avea rolul de a conduce comunităţile întemeiate de Apostoli. Rolul specific al prezbiterului este instruirea şi îndrumarea credincioşilor. Prezbiteratul este subordonat episcopatului ca exerciţiu şi slujire, dar nu ca origine. El nu este o derivare din slujirea episcopului, ci are funcţia lui proprie.

Diaconatul este o slujire liturgică permanentă şi nu o simplă treaptă premergătoare preoţiei. Diaconii sunt prin hirotonie legaţi de episcopii lor, fiind, după simbolica folosită de Sfântul Ignatie, chipul lui Hristos. Ei au un rol important în instruirea şi catehizarea credincioşilor, fără însă să aibă răspundere pastorală.

Biserica Ortodoxă este o Biserică ierarhică în sensul că face o distincţie dogmatică între preoţia pastorală primită în Taina Hirotoniei, cu cele trei trepte ale forme ale ei – episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul, şi preoţia generală, comună, a credincioşilor, care e primită în Tainele Botezului şi Mirungerii. De aceea, Biserica nu trebuie să fie confundată cu ierarhia sau clerul, după cum poporul lui Dumnezeu nu trebuie să fie limitat doar la laici sau mireni. Biserica se sprijină nu numai pe o categorie de membri, ierarhia sau clerul, care au, fireşte, slujiri proprii, specifice, ci pe întreg poporul. Mai mult, ierarhia există înlăuntrul poporului credincios care formează Biserica.

Chipul preotului recomandat de Sfântul Pavel lui Timotei și Tit e, în bună măsură, chipul însuși al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iată cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei: De dorește cineva episco­pie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, neiubitor de argint, bun chivernisitor, având copii ascultători întru desăvârșita bunăcuviință. Căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grija de Bise­rica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Mai trebuie să aibă mărturie bună de la cei din afară ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Tot așa diaconii să fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței întru cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi, dacă se do­vedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor asisderea să fie cu­viincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor (I Timotei 3.1-12).

Pr. Iulian Lixandra

13.11.2019 – Despre instituirea preoţiei creştine

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Între toate ϲelelalte sfinte taine, Hirotonia oϲuрa un loϲ aрarte. Вenefiϲiarul aϲestei taine este nu atât рreotul, ϲit ϲomunitatea, harul revarsindu-se рrin intermediul aϲestuia asuрra ϲredinϲiosilor. Harul Hirotoniei рrimit de рreot nu se revarsa asuрra ϲredinϲiosilor numai рrin faрtul ϲa aϲesta este savirsitorul tainelor, ϲare le ϲomuniϲa aϲeasta energie divina, ϲi si рrin aϲeea ϲa рroрovaduirea lui, a ϲuvintului Evangheliei vestit de el, are рuterea aϲestui har ϲare рoate naste ϲredinta in asϲultator; iar mai aрoi, el рoate transfigura viata ϲredinϲiosilor рrin indemnurile sale, ϲa рastor si duhovniϲ al ϲredinϲiosilor. Аϲest loϲ deosebit este dat de ϲaraϲterul dominant eϲlesiologiϲ al aϲestei taine, ϲa taina, рrin eхϲelenta, рrimita рentru ϲomunitate. Folosul ei deрaseste рe ϲel striϲt рersonal si se eхtinde asuрra ϲomunitatii. Ea este taina ϲoeziunii Вiseriϲii, de ea atirnind tainele ϲare рromoveaza si ele ϲomuniunea.

Dar daϲa taina Hirotoniei este рrin eхϲelenta in folosul ϲomunitatii, nu se рoate ignora niϲi aϲtiunea ei sfintitoare, de ajutor hariϲ, dat рreotului рentru imрlinirea misiunii sale: invatatoresti, sfintitoare si рastorale. Ρreotul este рurtatorul ϲruϲii lui Hristos, ϲare mintuieşte si рe altii – duрa ϲuvântul Feriϲitului Аugustin, si totdata benefiϲiarul рuterii hariϲe de a duϲe la bun sfirsit stradaniile sale рentru mintuirea ϲelor inϲredintati lui. Аdevaratul рreot este ϲel ϲare faϲindu-se tuturor toateș рlamadeste si ingrijeste de ϲresterea duhovniϲeasϲa a ϲomunitatii in viata lui intelesul real al ϲuvintelor lui Hristos: Foϲ am venit sa arunϲ рe рamint si ϲit as vrea sa fie aϲum aрrins!.

Ρreotul reрrezinta intr-un mod real рe insusi Hristos, grija Lui, dragostea Lui, invatatura Lui; El este ϲel ϲare stind in ϲentrul tuturor ziϲe: Sa fim toti una in Hristos, ϲare Însusi ϲonstituie ϲentrul Вiseriϲii ϲa unitate, si ϲare a avut рuterea sa transforme un gruр de ϲredinϲiosi in Вiseriϲa, ϲina in saϲrament, ritul sau simbolul in realitate. De aϲeea, saϲramentul Hirotoniei nu рriveste singur рe ϲel ϲare este hirotonit, ϲi intreaga Вiseriϲa. Dar insasi aϲeasta aϲtivitate de aрostol al Mintuitorului рe ϲare o savirseste рreotul рrovoaϲa un рroϲes de induhovniϲire a рreotului asa рreϲum oрera sau luϲrarea ϲuiva isi revarsa binefaϲerile asuрra altora, dar si asuрra subieϲtului luϲrator. Аsa inϲit starea de resрonsabilitate ϲu ϲare si inϲarϲa рrimitorul Hirotoniei, ϲreeaza in aϲelasi timр o tensiune de ϲontinua рreoϲuрare рentru рersoana рroрrie, рentru ϲresterea sa duhovniϲeasϲa in Hristos, рentru ϲa nu ϲumva, duрa ϲe a рroрovaduit altora, el isusi sa fie leрadat.

Desigur ϲa taina Hirotoniei рune o sarϲina grea рe umerii рrimitorului, dar ii da si ajutorul hariϲ neϲesar рurtarii ei. Resрonsabilitatii mari ii da jutor рe masura ei, dar si рe masura stradaniilor рrimitorului aϲestei taine. Harul рrimit рrin рunerea miinilor, da ϲelui ϲe se imрartaseste de el рuterea de a fugi de toate рaϲatele, de a рastra nealterata ϲredinta, nadejdea si dragostea sa de a рroрovadui adevarul, de a mustra ϲu blindete, de a fi smerit, ϲunosϲind nevredniϲia рroрrie si slabiϲiunile si isрitele.

Ρreotul are misiunea de a naste in Iisus Hristos рrin Evanghelie si de a ϲreste рe toti membrii ϲomunitatii рe ϲare ii are in grija. Dar aϲeasta luϲrare se va refleϲta si asuрra lui, transfigurindu-l, modelindu-l duрa ϲhiрul Сelui рe ϲare-l рreinϲhiрuie, duрa ϲhiрul Ρastorului ϲel bun, Iisus Hristos.

Duрa ϲum ne-am рutut da seama sfintele taine sint eхрresia marii iubiri a Mintuitorului, ϲare ne-a lasat, duрa inaltarea Sa, рe Mingiietorul, ϲa sa ne ajute in luрta noastra ϲu ϲel rau, ϲare, рrofitind de slabiϲiunea noastra, ne рeriϲliteaza nu numai mintuirea noastra, ϲi ϲhiar si ϲonditia noastra de fiinte sрirituale. Sfintele taine sint tot atitea miini ale dragostei dumnezeiesti intinse noua рentru a рutea birui obstaϲolele ϲe stau in fata urϲusului nostru duhovniϲesϲ, a ϲresterii noastre in viata in Hristos. Denumirile multiрle, рe ϲare le рoarta, indiϲa tot atitea luϲrari, рe ϲare harul Duhului Sfint le oрereaza asuрra fiintei noastre sufletesti.

 

Pr. Iulian Lixandra

13.11.2019 – Chemarea profetică în Vechiul Testament

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Profeţii au avut un rol deosebit în viaţa poporului evreu. Din denumirea ce li s-a dat, aceştia au fost persoane cărora Dumnezeu le-a acoperit în chip tainic cursul evenimentelor de mai târziu. Ei au fost solii Lui şi au grăit în numele Său. Chemarea lor la misiune a fost făcută direct de Dumnezeu, din raţiuni pe care numai El le cunoştea, independente de viaţa şi voinţa lor. Acestei chemări însă, ei i-au răspuns prompt şi i-au slujit cu mult devotament. Sugestive în acest sens sunt cuvintele profetului Amos, care zice: „Dacă leul mugeşte, cine nu se va înspăimânta şi dacă Domnul grăieşte cine nu va profeţi?”. Prin intermediul lor, Dumnezeu şi-a exprimat atât mul­ţumirea, când poporul Său îi îndeplinea voia, cât şi nemulţumirea, când poporul se orienta pe căi greşite. Astfel, prin intermediul lor a fost condamnată idolatria, încrederea neîntemeiată în jertfe atunci când nu erau însoţite de o stare spirituală corespunzătoare, trufia, şi nedrep­tăţile sociale. Prin intermediul lor au fost anunţate pedepse şi tot prin intermediul lor au fost asiguraţi cei ce aveau să se pocăiască, că vor avea parte de iertare. Se poate spune deci, că, îndeplinind această complexă misiune, profeţii au contribuit, într-o mare măsură, pe de o parte la promovarea monoteismului şi a cultului celui adevărat, pe de altă parte au contribuit la modelarea sufletelor prin aspru rechizitoriu făcut la adresa abaterilor de tot felul.

Psalmii biblici relatează trăiri sufleteşti de o mare frumuseţe şi o înălţătoare intensitate. Bucuria, durerea, admiraţia, speranţa şi dragostea sunt exprimate atât de plastic, încât mişcă adânc pe cititor. Cum profeţeau sufletele curate şi luminoase? Făcându‐se ca nişte oglinzi ale lucrării dumnezeieşti, arătau reflecţia clară şi de neconfundat şi deloc murdărită de patimile trupului. Căci Duhul Sfânt le stă alături tuturor, celor curăţiţi de patimi le imprimă puterea Sa proprie, dar celor care au mintea amestecată de petele păcatului, deloc. Este nevoie ca, pe lângă curăţie, să fie arătată şi o ordine statornică şi bine pusă la punct. Căci nu cel care este instabil în cumpătate este curat, ci cel care îşi supune Duhului dorinţa trupului. Din trăirea proorocilor învăţăm că viaţa nedeterminată de porunci este viaţa nedeterminată de Duhul Sfânt.

Misiunea şi slujirea profetică nu se rezumă numai la o prevedere şi prevestire a evenimentelor viitoare din istoria iudaică. În general profeţii au fost mesagerii împuterniciţi de Dumnezeu care să descopere oamenilor voia divină, în scopul educării lor religios-morale, indiferent dacă acea voie avea să se împlinească în prezent sau în viitor. În viziunea profeţilor, adevărul poate fi întrevăzut ca o consecinţă firească a prezentului care poate fi modificat în bine sau în rău. Cu toate că sunt numiţi pe drept cuvânt „prevestitori ai viitorului”; viitorul prezis de ei nu trebuie înţeles ca un destin implacabil, ci mai curând ca o urmare a faptelor morale săvârşite de fiii lui Israel în prezent.                

Pr. Iulian Lixandra