Arhiva pentru categoria ‘Vechiul Testament’

13.11.2019 – Jertfa lui Avraam

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Din lecturarea cărţilor profetice ca de altfel, din lecturarea întregii Scripturi, constatăm că învăţătura despre Dumnezeu nu este formulată în mod sistematic cu argumente şi formule dogmatice, ci în cuprinsul acestor cărţi găsim primele mărturisiri despre Dumnezeu, în stare de germene, aşa cum El, le descoperă profeţilor, pe care El îi alege. Credinţa poporului evreu este una monoteistă prin excelenţă, având la bază credinţa într-un singur Dumnezeu.

Preotia, asa cum aceasta este inteleasa astazi, nu a fost cunoscuta in epoca patriarhala. Astfel, jertfele si toate actele de cult erau savarsite de catre capul familiei. Acest lucru se vede in episodul vechi-testamentar numit Jertfa lui Avraam, cand Dumnezeu ii incearca lui Avraam credinta, cerandu-i sa-si jertfeasca singurul sau fiu, anume pe Isaac. „Dumnezeu a incercat pe Avraam si i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a raspuns: „Iata-ma!” Si Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe Isaac, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, si du-te in pamantul Moria si adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ti-l voi arata Eu![1]. Capul familiei era acela care savarsea toate actele de cult, precum vedem si din alte locuri biblice. A junghiat Iacov ardere de tot pe munte si a chemat pe rudele sale sa manance paine[2]. Dupa cum vedem, patriarhii erau aceia care aduceau jertfe, pe altare inaltate de ei in locuri speciale. Prima referinta biblica la slujirea preoteasca este aceea in care se aminteste de Melchisedec, la intalnirea acestuia cu patriarhul Avraam. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus paine si vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preainalt. Si a binecuvantat Melhisedec pe Avram[3]. Urmatoarele mentiuni biblice referitoare la preoti sunt acelea care vorbesc de preotii egipteni. Numai pamanturile preotilor nu le-a cumparat Iosif, caci preotilor le era randuita de la Faraon portie si se hraneau din portia lor, pe care le-o da Faraon; de aceea nu si-au vandut ei pamantul[4]. Datorita dreptului special de intai-nascut, intalnit la poporul evreu, drept care se mostenea de primul copil de parte barbateasca nascut in fiecare familie, s-a impamantenit traditia ca intaii-nascuti ar fi indeplinit functia sacerdotala, pana la Moise.

Aceasta traditie referitoare la functia sacerdotala a celor intai-nascuti ai lui Israel s-ar baza, in mare parte, pe o porunca data de Dumnezeu lui Moise: In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al Meu![5]. Aceasta parere este insa neintemeiata, caci sfintirea celor intai-nascuti nu insemna investirea lor cu putere sacramentala, ci inchinarea lor Domnului, in vederea rascumpararii acestora: Pe tot intai-nascutul de la asina sa-l rascumperi cu un miel; iar de nu-l vei rascumpara, ii vei frange gatul; sa rascumperi si pe tot intai-nascutul din oameni in neamul tau[6].

 

Pr. Iulian Lixandra

 

[1] Facerea 22.1-2;

[2] Facerea 31, 54;

[3] Facerea 14.18;

[4] Facerea 47.22;

[5] Iesirea 13.1-2;

[6] Iesirea 13.13;

13.11.2019 – SLUJIREA LUI DUMNEZEU LA EVREI

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste excepţională care nu egala decât covârşitoarea răspundere pe care o aveau preoţii atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor. Evlavia omenească a căutat întotdeauna pe preot, mai ales pe cel care era înţelept şi nu se abătea de la misiunea sa. Toţi cei din rangurile preoţeşti au fost învăluiţi cu multă dragoste şi consideraţie de popor. Dragostea aceasta se explică prin convingerea că preoţii nu au numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce binecuvântări de sus către oameni; mai mult, preotul este acela prin care Dumnezeu transmite credincioşilor binefacerile Sale materiale şi spirituale, poveţele Sale particulare sau generale. Preoţia biblică din Sfintele Evanghelii şi din cartea Faptele Apostolilor presupune o continuitate istorică şi religioasă între Vechiul şi Noul Testament.

Preoţia constituia cea de a doua treaptă a slujirii la locaşul sfânt în perioada Vechiului Testament. Termenul ebraic kohen  – este tradus de majoritatea exegeţilor biblici cu sensul de: cel ce aduce omagii, cel ce se roagă, cel ce stă în picioare, cel ce se închină în faţa cuiva, cel ce slujeşte.

Misiunea de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de intermediar între împărăţia cerească şi cea pământească, îmbrăca pe preot cu o aureolă excepţională, pe care nu o concura decât aureola profeţilor. Această aureolă deosebită trebuia susţinută şi printr-o viaţă exemplară a preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi împodobite cu însuşiri şi atitudini superioare faţă de ale celorlalţi oameni. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi om aceştia trebuiau să aibă în ei pe lângă elemente omeneşti şi elemente dumnezeieşti.  Preoţii, deşi cu credinţa şi mintea arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale şi materiale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii lor pentru realizarea idealurilor mari ale credinţei[1].

Revelaţia în Vechiul Testament a fost una progresivă pentru că adevărurile sale nu au fost date o singură dată toate, ci prin prooroci de-a lungul istoriei. Îmbogăţirile succesive de cunoştinţe nu au fost simple explicări ale unor idei deja revelate, ci au fost adaugiri cu totul noi. A fost imperfectă Revelaţia din Vechiul Testament deoarece în comparaţie cu cea a Noului Testament, gradul de cunoaştere este mult inferior.

Pr. Iulian Lixandra

[1] Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949, p. 739;

13.11.2019 – Demnitatea preoţească după Vechiul Testament

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Preoţia, încă din cele, mai îndepărtate timpuri este prezentă la toate popoarele de pe întreg cuprinsul pământului. Fără preoţie nu se poate concepe religia. Preotul a fost factorul de bază în cadrul cultului tuturor religiilor de la cele mai inferioare, la cele mai impozante. Desigur la început şi mai ales la popoarele idolatre, preoţia apare ca ceva foarte departe de sensul ei adevărat şi aceasta se explică datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om odată cu căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.

Preoţia Vechiului Testament a fost instituită de Dumnezeu şi ea a ocupat un loc distinct şi s-a deosebit total de preoţia altor popoare din acele timpuri. Ea s-a diferenţiat de toate slujirile idolilor, întâlnite la popoarele antice şi a avut un rol foarte important în pregătirea omenirii pentru primirea Legii Noi, care a fost adusă de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos.

De la instituirea ei, preoţia a fost împărţită în trei trepte: leviţii, preoţii şi arhiereii, fiecare cu misiuni distincte şi foarte bine stabilite în Legea mozaică. Consacrarea fiecărei trepte în parte avea un ritual anume, diferit, făcându-se astfel şi mai clară distincţia ce exista între ele.

Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul era, putem spune, firul de legătură între Dumnezeu şi poporul său. Păstrarea monoteismului şi menţinerea vie a conştiinţei păcatului şi a gravităţii sale a fost parte integrantă a misiunii preotului. Pe Dumnezeu nu-l putea nimeni împăca mai bine cu omul decât preotul prin rugăciune şi jertfă.

Datoriile şi drepturile preoţilor au fost foarte bine delimitate prntru fiecare treaptă în parte, şi ele asigurau menţinerea unei vieţi curate, exemplare şi demne de urmat de către ceilalţi oameni. Preoţii aveau datoria de a învăţa pe popor Legea, de a aduce jertfe şi de a se ocupa de menţinerea unor relaţii bune între membrii societăţii iudaice. Aceste datorii constituie tipul celor trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului: slujirea învăţătorească, arhierească şi împărătească. Curăţenia vieţii era o condiţie ce se punea din start tuturor slujitorilor. Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu având o viaţă necurată, fiind lipsit de sfinţenie. Toate cele trei slujiri ale Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau preoţească, sunt reliefate simbolic în diferitele cărţi ale Vechiului  Testament. Slujirea care se evidenţiază mai pregnant, este slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.

 Faptul că nu erau simpli oameni, şi că erau aleşi şi aveau o misiune sfântă, o arată şi purtatul de veşminte distincte de către leviţi, preoţi şi arhierei când slujeau. Când aduceau laudă lui Dumnezeu, în cadrul serviciului divin public din fiecare zi, preoţii erau obligaţi să îmbrace veşmintele sfinte iar când părăseau locaşul sfânt trebuiau să le lase acolo. Iată deci că preoţii nu slujeau oricum ci numai în straiele sfinţeniei.

Ceea ce trebuie evidenţiat în legătură cu preoţia este că, pe tot parcursul istoriei sale, ea stă nedespărţită de jertfă. Jertfele la evrei au avut un loc aparte în cadrul slujirii preoţeşti, ele fiind dimensiunea centrală a acesteia. Totuşi, datorită decăderii misiunii preoţeşti, jertfele au căpătat un caracter formal, ele nemaivenind din inimă. Jertfa adevărată este cea a inimii înfrânte şi smerite, precum arată şi psalmistul David; jertfele primite sunt cele aduse în urma conştientizării stării de păcătoşenie.

Superioritatea preoţiei Noului Testament faţă de preoţia Vechiului Testament stă atât în unicitatea jertfei cât şi în calitatea ei. Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioşi pentru o viaţă curată, dar valoarea lor rămâne mai prejos şi este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos. Jertfele Legii Vechi erau nesfârşite ca număr şi aveau mai mult un aspect legalist, de a menţine poporul lui Israel în cadrul legământului şi al Legii, în timp ce jertfa lui Iisus Hristos se răsfrânge asupra întregii fiinţe a credinciosului pe care vrea să o mântuiască în totalitatea fiinţei sale.

Noua preoţie se instituie după o nouă rânduială, deoarece vechea preoţie levitică se dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte viaţa spirituală a oamenilor. Tipul preoţiei lui Iisus Hristos este preoţia după rânduiala lui Melchisedec. Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a marcat drumul spre preoţia harică a Noului Testament.

Pr. Iulian Lixandra

09.11.2019 – EDUCAŢIA TINERILOR ŞI VALORILE MORAL-RELIGIOASE ÎN VECHIUL TESTAMENT

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

Cărţile Vechiului Testament conţin sfaturi şi îndemnuri legate de viaţa de familie, adevărate principii care stau la baza temelia dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale sub toate aspectele ei. Aceste principii se întâlnesc destul de sporadic în scrierile sfinte deoarece autorii n-au urmărit să exprime în mod expres şi sistematic norme cu caracter educativ privind viaţa de familie sau relaţiile dintre părinţi şi copii. Aceşti autori ai cărţilor Vechiului Testament nu au urmărit să ofere în cărţile didactice, tratate sistematice de morală sau de pedagogie, însă, pe lângă maxime cu scop moralizator se întâlnesc şi maxime cu un pronunţat caracter pedagogic. Din bogata înţelepciune a cărţilor didactice se desprind principiile educative, care se referă la raportul dintre părinţi şi copii. Valoarea acestor principii este cu atât mai mare cu cât cărţile didactice au un caracter inspirat, ceea ce le imprimă o permanentă valabilitate.

Între cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament, pe lângă cele istorice şi profetice, există şi cărţile eminamente didactice care prin forma lor, prin abundenţi învăţăturilor ce le cuprind, şi, în special, prin frumuseţea literară, s-au impus literaturii universale. Poezia ebraică se deosebeşte de proză prin trei momente: ritm, fel,dicţiune. Ritmul ideilor sau paralelismul membrelor. Poezia nu se deosebeşte de proză numai prin fraze frumoase şi expresii alese, ci ea îmbracă şi o formă exterioară specifică. Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, care leagă, după reguli determinate, silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, încât se poate vorbi despre o artă poetică. Din acest punct de vedere, poeţii evrei au un gen special. Ei nu s-au gândit mai întâi să potrivească silabele şi cuvintele, ci să aşeze ideile şi frazele: tehnica lor constă, de obicei, în dedublarea expresiei aceleiaşi idei. S-ar putea spune că lor le-a plăcut să asculte ecoul propoziţiei formate de ei, astfel că ei puneau în ritm cugetările. Rima cuvintelor este aproape necunoscută. Aşadar, caracteristic pentru poezia ebraică este ritmul ideilor, al sentinţelor, care se numeşte paralelismul membrelor, adică dezvoltarea cugetărilor se mişcă, totdeauna, în două stihuri paralele. Paralelismul este socotit ca o lege fundamentală a poeziei ebraice.

Paralelismul se naşte din egalitatea sau asemănarea sentinţelor, astfel că o idee sau o sentinţă se exprimă mai ales prin două, mai rar prin trei sau patru stihuri, aproape de aceeaşi lungime, aşa că al doilea stih repetă aceeaşi idee, însă cu alte cuvinte. Vorbind altfel, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică, în mai multe stihuri, a unei cugetări determinate.

Poporul Israel a produs admirabile bucăţi literare care ocupă, din punct de vedere poetic, un loc specific. Aceasta o vedem din genurile literare pe care le-a cultivat. Evreii au practicat numai două genuri: genul liric şi genul didactic

În poezia lirică poetul dă libertate imaginaţiei sale, să vorbească inima sa, indeosebi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I lăuda bunătatea Sa, a-I mulţumi pentru binefacerile Sale şi a-I exprima ataşamentul şi fericirea pe care o află în El.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

09.11.2019 – Familia în Vechiul Testament (1)

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În Vechiul Testament nu a existat nicodată o relaţie perfectă între bărbat și femeie. Vechiul Testament nu a încercat niciodată să prezinte într-o imagine prea idealizată, familia. El vine cu exemple relevante în acest sens. Între ărbaţii și femeile Vechiului Testament au existat tensiuni, agitații multe, și de multe ori s-a întâmplat nenorociri în jurul vieții de familie. De multe ori cauzele evenimentelor neplăcute și a tragediilor care se petreceau în cadrul unei familii erau chiar membrii acelei familii. Cele mai multe tensiuni au existat în familiile poligamice. Avraam a avut două soții, pe Sara și pe Agar. După ce Agar a rămas însărcinată apar tensiunile în familia lui Avraam.

Ca în orice societate, familia are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul căsătoriei. În cele două relatări despre crearea omului, femeia apare egală cu bărbatul chiar dacă este numită după bărbat și chiar dacă se menționează că a fost creată ca să-i fie acestuia ajutor pe măsură. Dacă însă în prima relatare a creației femeia nu apare pe un plan inferior, în cea de-a doua relatare ea este menționată la urmă spre a-i fi de ajutor bărbatului. Cartea Facerea vorbește depre fameie însă ca un partener pe măsura bărbatului, de care acesta este atras și pentru care își părăsește chiar propria familie. Cu toate acestea bărbatul o va stăpâni, iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile lui.

Trăind într-o societate eminamente patriarhală, femeia a avut un rol neînsemnat, rolul acesteia se limita doar la sfera casei și a familiei, exceptie făcând doar câteva femei care s-au impus în viața publică. Încă de la început voia lui Dumnezeu a fost ca unirea între bărbat și femeie în vederea procreării să aibă loc exclusiv în cadrul căsătoriei monogame, relatarea creării menționând căsătoria monogamă ca fiind singura care corespunde pe deplin voii lui Dumnezeu.

Faţă de celelate popoare din antichitate, la poporul evreu starea socială a femeii, cu toate că nu era egală cu bărbatul, era cu mult superioar în această privinţă. Ea se numea stăpâna (Baal) ca și soţul său, deoarece sub autoritatea sa erau sclavele. Se bucura ca și bărbatul său de aceeași cinstire din partea copiilor era elogiată pentru calităţile sale și avea dreptul la averea moștenită de la parinţii ei. Onoarea ei era apărată de legea castităţii care o ferea de adulter. În caz că era dezonorată, Legea pedepsea cu uciderea cu pietre pe cel ce săvârșea acest act, sau cu plata a 50 de sicli de argint tatălui său, iar făptașul fiind obligat să o ia de soţie și niciodată să nu dea divorţ de ea. Faptul că mama creștea copiii până la cinci ani și își educa după acea fiicele reprezintă o altă dovadă a poziţiei sale speciale în societatea israelită, rol care confirmă învăţătura superioară a Vechiului Testament. La fel ca bărbatul, femeia afost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ca să fie de ajutor acestuia și să formeze amândoi un trup. O consideraţie deosebită acordă profeţii femeii căsătorite care exprimă raportul dintre Iahve și Israel prin imaginea căsătoriei dintre bărbat și femeie. Încălcarea legământului dintre Iahve și poporul său este asemănată cu cel dintre bărbat și femeie.

Statutul şi rolul femeilor în diferite civilizaţii antice, deşi analizate într-un spectru mai larg al lumii, se pare că aveau mai multe asemănări în comparaţie cu diferenţele. Femeia în Egiptul antic se bucura de mai multă independenţă şi drepturi decât femeia israelită sau a altor civilizaţii ale epocii. Cu toate acestea, originalitatea şi superioritatea legislaţiei biblice, uneori sublimă, putem spune fără exagerare constă şi în scopul cu care a fost dată, nu ca în cele mai multe legislaţii vechi, pentru a proteja instituţiile sociale fundamentale, pe cei puternici, ci pentru a proteja drepturile individuale, dreptul persoanei umane şi, implicit ale femeii. Spre deosebire de popoarele din jur, poporul evreu considera că Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune, a creat-o pe Eva din coasta lui Adam; a creat-o ființă cugetătoare, făcând-o desăvârșită și întreagă, asemenea bărbatului, adică rațională, capabilă să fie alături de om în toate împrejurările vieții.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu