Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

17.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A CINCEA DUPĂ PAȘTI – A SAMARINENCEI

duminică, mai 17th, 2020

„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

 (In. 4, 24)

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, astăzi, în duminica a cincea după Paști, ne aducem aminte de femeia samarineancă și de convorbirea Mântuitorului cu ea la puțul lui Iacov din regiunea Samaria. Semnificația pericopei evanghelice este una foarte adâncă, această duminică fiind o treaptă nouă spre duminica Cincizecimii, spre care înaintăm și pe care o așteptăm cu răbdare. Evanghelia de azi ne vorbește despre recunoașterea lui Mesia, despre adevărata închinare, dar și despre iubirea lui Dumnezeu și planul Său pentru lume, întrucât gestul Mântuitorului de a intra în Samaria și de a descoperi că El este Mesia este o înfrângere a urii de nestăvilit ce era între iudei și samarineni. Provincia Samaria se întindea între Galileea la Nord și Iudeea la sud, fiind locuită de samarineni, un popor hibrid. În perioada 726-722 î.Hr., noul rege al Asiriei, a invadat Canaanul și a asediat cetatea Samariei. După un atac de trei ani, orașul a cedat în fața asediatorilor și o mare parte din populație a fost luată în captivitate și deportată. În locul ei, au fost aduse neamuri păgâne care s-au așezat statornic în Samaria. Ulterior, în 715 î.Hr., mare parte din populația iudaică s-a reîntors în Samaria, conviețuind cu neamul păgân până când s-a ajuns la un sincretism religios. Poporul samarinean, un popor format din păgâni și iudei, păstra și credința iudaică și elemente ale religiilor păgâne. Acesta este motivul pentru care între iudei și samarineni era o ură până la moarte. Ura era atât de mare încât dacă un iudeu voia să treacă din Iudeea în Galileea, deși drumul cel mai scurt era prin Samaria, totuși el se aventura prin deșert, înfruntând multe pericole, pentru a nu trece prin Samaria, considerată pământ blestemat. Iisus Hristos, în iubirea lui pentru toți oamenii nu a ținut această lege, ci a trecut în Samaria, mergând la o fântână unde venise o femeie de neam samaritean. Mântuitorul Hristos se întâlnește în Samaria  cu o femeie ce cobora din muntele Garizim, muntele consacrat cultului în Samaria. Aceasta vine la fântână, ia apă și vrea să plece, însă Domnul nostru Iisus Hristos provoacă o discuție, cerându-i apă, un gest atât de firesc, într-o zi călduroasă. Femeia este contrariată de gestul omului din fața ei, întrucât ea știa de ura iudeilor pentru samarineni. Însă Domnul Hristos îi arată acesteia că iubirea lui Dumnezeu a pătruns în mijlocul vrajbei, întrucât a sosit timpul mântuirii. În urma discuției îndelungate cu Mântuitorul, pe care ați auzit-o în cuprinsul Evangheliei, femeia samarineancă aleargă în cetate pentru a vesti neamului său că Mesia a venit.

Semnificația cuvintelor Mântuitorului este însă mult mai profundă. Iisus vorbește de anumite lucruri, dar sensul lor este mult mai înalt. Apa de care vorbește nu este apa pe care noi o bem și o folosim în mod curent, ci este apa vie, izvorul nesecat al apelor. Căutarea acestei ape vii a făcut-o pe femeia samarineancă să creadă în Hristos și apoi să îl vestească. Dar Mântuitorul, după plecarea femeii samarinence, le spune ucenicilor săi: Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. (In 4, 35) Aici Mântuitorul nu se referă la holdele de grâne, ci la mulțimile de samarineni care veneau să îl întâlnească pe Hristos. Astfel, în această interpretare, Mântuitorul introduce tema botezului, iar duminica samarinencei este o sărbătoare pregătitoare pentru marea duminică a Cincizecimii, ziua în care vom primi apa vie a Duhului Sfânt, care ne va transforma pe toți în fântâni purtătoare de Duhul Sfânt, pentru a adăpa mulțimile însetate de adevăr.

Duminica femeii din Samaria este bogată în simbolisme. Mai întâi, simbolismul apei reapare: femeia însetează, deci caută apa care să potolească setea. Este aceeași căutare a femeilor mironosițe, aceeași râvnă. Este vorba tot de un drum, anevoios după cum reiese din cuvântul femeii, pe care aceasta îl parcurgea des din nevoia ei. La fântână (un alt simbol, al adâncului) se întâlnește cu Hristos pe care nu îl recunoaște, ci îl consideră un simplu iudeu. Ce căuta Hristos în Samaria la puțul lui Iacov? Ne spune textul liturgic: „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei, că Eva în acest ceas a ieșit din Rai, din pricina amăgirii șarpelui. Deci, s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi să beau și Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înțeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulțimilor, zicând: Veniți de vedeți pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre.”  Ceasul VI amintește de căderea în păcat a primilor oameni, dar și de ispita akediei (a angoasei duhovnicești); Hristos cere apă de băut; ipostaza lui Dumnezeu rugător, care cere ca legământul rupt odinioară în eden să fie refăcut.  Un alt element deosebit de important este samarineanca – o străină. Așa se făcuse omul după căderea în păcat, un străin de harul lui Dumnezeu, care căuta cele necesare în lume și nu la Dumnezeu, îl uitase pe Dumnezeu. Un alt element deosebit de important este mărturia pe care o face Hristos despre adevărații închinători: ceasul șase este și ceasul deplinei revelații, întrucât la orele amiezii soarele luminează profund, fiind spre mijlocul cerului, înlăturând umbra. Mărturia lui Hristos este foarte exactă: În Duh și Adevăr, deci în Duhul Sfânt și în Fiul, care este Adevărul (Ioan 14, 6). Această închinare va fi cunoscută deplin la Cincizecime.

Iubiți credincioși, așa a rânduit Dumnezeu ca să ne reîntâlnim la Liturghie tocmai în această zi sfântă, când ne aplecăm asupra acestui eveniment minunat descris în Evanghelie. Mulțimile de samarineni coboară spre Hristos; iar mulțimile de credincioși, depărtați de izvorul harului care este Biserica, urcă spre Biserică, spre a-l întâlni pe Hristos în Sfânta Euharistie. Mare este Dumnezeu și minunat în lucrurile Sale! Deschideți-vă inimile spre a primi apa cea vie și purtați această apă vie, oferiți-o în dar pentru ca toți să îl cunoască pe Dumnezeu și să aibă viață veșnică. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

12.05.2020 – ÎN CINE TREBUIE SĂ AVEM NĂDEJDEA?

marți, mai 12th, 2020

† IPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

  

Cea de-a 4-a duminică după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-a aşezat înainte o minune săvârşită de Mântuitorul cu un om bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea sau locul de spălare a jertfelor din Ierusalim, cu numele evreiesc Vitezda (Ioan 5, 1-15). Este vorba despre o tămăduire, o însănătoşire miraculoasă a unui om, iar faptul că această Evanghelie a fost rânduită de Biserică spre a fi citită după Învierea Domnului, când ne sunt relatate multe alte asemenea fapte minunate, ne încredinţează că Învierea Domnului a avut loc pentru vindecarea noastră de boală, de stricăciune, de suferinţă şi de moarte.

Sfântul Evanghelist Ioan ne face să înţelegem că, în acele timpuri, Dumnezeu era prezent de­seori în viaţa poporului iudeu. Venirea îngerului la scăldătoare consemnează prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii bolnavi. În cazul de faţă, vindecarea era condiţionată de rugăciune, priveghere, răbdare şi îndemânare, pentru că numai cel care intra primul în apă se vindeca. În plus, lângă cel bolnav trebuiau să fie şi nişte însoţitori care să-l aducă şi să încerce să-l arunce primul în apă. Ni se înfăţişează o stare de aşteptare încordată la maximum a celor care aşteptau aici plini de speranţă. Mai ales că nu ni se spune că îngerul ar fi venit la un anumit interval de timp, ci din contră, venea „din când în când”, adică uneori venea mai des, alteori mai rar, fără să fie o rânduială strictă a venirii lui. Oamenii aveau astfel o anumită pregătire în aşteptarea lui Dumnezeu, în aşteptarea binelui, în aşteptarea vindecării. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens că „în multe feluri şi în multe chipuri” Dumnezeu S-a descoperit în lume şi a „grăit prin proroci” (cf. Romani 1, 1-2). El S-a descoperit la această scăldătoare ca Acela care vine pentru a vindeca, care este aşteptat să ridice toată boala şi toată suferinţa. E adevărat că, vorbind de timpul dinaintea Învierii Mântuitorului, numai unul se vindeca, ceea ce înseamnă că această vindecare reprezenta numai o făclie aprinsă din lumina ce avea să vină prin sosirea Fiului lui Dumnezeu în lume.

O aşteptare de 38 de ani în suferinţă

Pe malul lacului de la Vitezda se afla şi unul care nu avea pe nimeni şi aştepta de multă vreme, de 38 de ani. Uneori, o asemenea aşteptare, mai ales atunci când suntem bolnavi, face să ne pierdem răbdarea, să ne pierdem speranţa. Cei care au puţină credinţă sau deloc îşi cer chiar moartea. Iată însă că acest bolnav aştepta cu răbdare. Cu pocăinţă şi cu smerenie. El văzuse fără îndoială, în cei 38 de ani de aşteptare, de multe ori îngerul pogorându-se deasupra apei. Dar, neavând putere şi nici pe cineva care să-l împingă în apă, a rămas pe loc fără putinţă de vindecare. I-a văzut pe alţii vindecaţi, plecând bucuroşi la casele lor, împreună cu însoţitorii. A văzut şi a înţeles multe, de aceea nu a renunţat să lupte, nu a acceptat boala ca pe o fatalitate, şi în felul acesta suferinţa lui se face pilduitoare pentru orice om. O suferinţă care ne învaţă să nu credem că atunci când suntem la necaz şi nevoi Dumnezeu ne-a părăsit. Dimpotrivă, ne învaţă să fim mai răbdători, mai rezistenţi decât boala şi dacă sufletul nostru se întăreşte, cu adevărat am câştigat vindecarea trupului şi a sufletului. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul Se arată lângă cel bolnav. Sfântul Evanghelist nu descrie drumul făcut de Hristos până la cel bolnav, ci el prezintă scăldătoarea, pe cel bolnav şi, deodată, Îl prezintă pe Domnul aşezat lângă cel suferind, ca şi când ar fi fost acolo dintotdeauna. El Se face văzut numai atunci când ochii bolnavului s-au curăţit. Acest lucru înseamnă că, de multe ori, în boala noastră, păcatul ne orbeşte şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. „Doamne, nu am om!”

Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră, pentru că El nu poate părăsi vreodată creaţia Sa. Chiar şi atunci când suntem păcătoşi, aşteaptă până în ultimul moment al vieţii noastre ca să ne îndreptăm, să ne întoarcem la credinţa cea adevărată. Şi în cazul de faţă, Mântuitorul era lângă cel bolnav dintotdeauna, dar abia după 38 de ani bolnavul devine capabil să-L primească. Ca un răsărit de soare, aşa cum dispare întunericul şi apare ziua, aşa apar şi razele binefăcătoare ale vindecării. Atunci Mântuitorul întreabă: „Vrei să te faci ­sănătos?” Bolnavul răspunde ­într-un mod surprinzător: „Doamne, nu am om!” Iată că aici este pusă în evidenţă starea de atunci a societăţii. Toţi cunoşteau greutatea bolii, ce înseamnă suferinţa şi aşteptarea vindecării, dar de îndată ce se vindecau plecau repede la casele lor, fără să le pese de ceilalţi. În felul acesta, bolnavul a rămas marginalizat, trist şi singur.

Hristos – „Îngerul Sfatului celui Mare”

Ne mai spune ceva Evanghelia, că, prin această imagine, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, omenirea era singură, tristă, bolnavă şi uitată. Zăcea pe patul ei de suferinţă, pe patul morţii. Iar de data aceasta nu mai vine îngerul să tulbure apa, ci este chiar El, „Îngerul Sfatului celui Mare”, cum Îl descrie Sfânta Scriptură, trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Într-una din cântările de la slujba Vecerniei, la cuvântul bolnavului „Doamne, nu am om!”, Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt omul! Eu sunt Cel care ridic suferinţa şi păcatul lumii”. Dacă boala este efect al păcatului, dintr-odată apar speranţa şi bucuria vindecării. Dacă în momentul acela reuşim să ne detaşăm de boală şi să o considerăm ca un rezultat al păcatului nostru, din momentul acela apar primele manifestări, simptome cum se numesc în medicină, ale vindecării.

Din perspectiva fizicii moderne, omul este un câmp energetic. Suntem însă energii personalizate. Nu suntem energii risipite în cosmos, precum elementele ­fizice ale acestei lumi, deşi şi acestea au conţinutul lor ontologic. Nimeni nu se transformă dintr-un lucru în altul, cum afirmă teoria evoluţionismului. Nu te poţi transforma din ceva în alt­ceva, ci rămâi aşa cum te-a făcut Dumnezeu. Ca mine, ca tine nu mai există nimeni în lumea asta. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a Se repeta, El nu Se repetă niciodată, pentru că altfel Dumnezeu ar fi mărginit. Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte, individual, unic şi irepetabil.

Suntem pe calea binelui atâta vreme cât păstrăm legătura cu sursa de energie a binelui, prin rugăciune, prin Sfânta Euharis­tie, prin Sfânta Liturghie. Când citeşti ceva duhovnicesc, când citeşti în Sfânta Scriptură, cuvântul însuşi, ca şi lumina, te cuprinde şi simţi această putere liniştitoare care creşte, te întăreşte şi intri într-o stare de bine, depărtând tot ceea ce este rău ­şi tulburent în viaţa ta. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care ­se revarsă în noi prin harul ­Sfântului Duh, când încercăm şi noi să urcăm spre El. De foarte multe ori, această energie din noi, prin grijile lumeşti, prin păcate şi patimi, se răstoarnă, îndreptându-se nu spre lumină, ci spre întuneric. Aceasta se întâmplă pentru că în josul existenţei noastre se află întunericul, păcatul ce lasă urme adânci în viaţa şi existenţa noastră.

Când vine Mântuitorul Hristos în viaţa noastră, tot întunericul, toată răceala şi suferinţa se îndepărtează. Căci numai atunci când Lumina intră în cameră, noi, cei bolnavi, putem să desluşim forma şi conţinutul ei, împărtăşindu-ne de binecuvântare şi vindecare.

în Ziarul Lumina, 12 mai 2020

 

10.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A PATRA DUPĂ PAȘTI – VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA VITEZDA

duminică, mai 10th, 2020

Iisus i-a zis slăbănogului: „Iată că te-ai făcut sănătos.

De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (In. 5, 14)

 

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, ne aflăm, cu bunăvoința lui Dumnezeu, în duminica a patra după Paști, când facem pomenire de minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. În vremea veche, în mijlocul poporului ales se petrecea o minune mare: la o scăldătoare din Ierusalim, în cadrul unei sărbători evreiești, un înger cobora din cer și tulbura apa iar oricine intra primul în apa tulburată se vindeca de suferința sa trupească. La această scăldătoare vine și Domnul Hristos pentru a da vindecare unui slăbănog, unui paralitic, care aștepta de treizeci și opt de ani și răbda în suferința lui. Mântuitorul Hristos îl întreabă: Voiești să te faci sănătos?, la care slăbănogul răspunde că nu are om care să îl arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Domnul Iisus, văzându-i credința și răbdarea îi zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Îi zice aceasta pentru a-i încredința pe el și pe ceilalți de minunea săvârșită. Însă în acea zi era sâmbătă, iar iudeii au început să îl mustre pe cel vindecat că nu respectă sabatul și își cară patul cu el. Slăbănogul vindecat rămâne nedumerit, întrucât Hristos se făcuse nevăzut, iar el nu știa cum să răspundă. Însă, apoi, Hristos îl întâlnește pe slăbănog și îi zice: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. (In. 5, 14)

Am făcut această trecere în revistă a conținutului evangheliei pentru a ne reaminti cele lecturate și pentru a creiona ideile principale ale acestei pericope evanghelice. La acest popas duhovnicesc spre Cincizecime, ne amintim de vindecarea unei suferințe trupești, a unei boli foarte grele, care îl ținea încătușat pe acest slăbănog de atâția și atâția ani. Nu știm nimic despre viața acestui om, dar din ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul (De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău), am putea concluziona că suferința lui a fost pricina păcatului, astfel acest slăbănog suferea de două boli grele: neputința trupească și boala sufletească. Care a fost păcatul acestui om, nu știm, știm însă pocăința lui și mai ales răbdarea. De treizeci și opt de ani el își duce crucea cu răbdare, mergând an de an la Vitezda, așteptând clipa când Dumnezeu se va milostivi și de el. Ne-am putea întreba de ce acest slăbănog nu și-a pierdut credința după atâția ani? Ce anume îl făcea să stăruie în drumul său, când vedea că mulțime de bolnavi se îngrămădește acolo? Răspunsul este cât se poate de simplu: credința. Credința îl făcea să aștepte cu răbdare și să stăruie în cererea lui. Rugăciunea lui spre vindecare a devenit o constantă a vieții lui; toată nădejdea sa era la Dumnezeu, dar încă nu venise timpul ca el să primească ceea ce ceruse.

Minunea aceasta este plină de înțelepciune pentru noi, însă ne-am putea întreba de ce ne este ea pusă înainte tocmai în acest moment. Răspunsul l-am dedus deja în predicile dinainte, în care am subliniat că după Înviere am pornit împreună spre un alt urcuș, spre Cincizecime. Astfel că fiecare duminică nu mai este un popas duhovnicesc spre întărire, cum se întâmpla în post, ci spre cunoaștere, spre inițiere în taină. Dacă în duminica trecută am văzut exemplul mironosițelor, al spiritului feminin care închipuie biserica, acum ni se pune în față simbolistica apei și a regenerării prin ea. Slăbănogul așteaptă tulburarea apei, întrucât nu apa tămăduiește, ci puterea de sus. Domnul Hristos spune: De nu se va naște cineva de sus iar apoi de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția cerurilor (In. 3, 3, 5). Slăbănogul primește această putere de sus, de la Mântuitorul lumii, dar apare astfel prefigurarea botezului; înaintăm, așteptând puterea Duhului Sfânt.

  Slăbănogul întruchipează condiția morții, stricăciunea. Pe acestea avea Hristos să le vindece, să le schimbe. O cântare din canonul de slujbă zice: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluiește-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții? Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele. Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor ca și eu împreună cu toți să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ție!” Slăbănogul închipuie pe omul căzut în păcat, ce zăcea ca un mort neîngropat. În textul evanghelic nu se face nici o referire la strigătul bolnavului, dar este o mențiune foarte importantă: acesta era bolnav de 38 de ani. Deci, în toți acești ani, el se ruga și aștepta să vină Dumnezeu și să-l miluiască. Apa tulburată este în acest caz prefigurare a Botezului. Slăbănogul spune că nu are om, pentru că nu îl cunoscuse pe Hristos. Apa care vindeca de orice neputință amintește de botezul cu Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii.

Iubiți credincioși, cuvintele Mântuitorului spuse către slăbănog – De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău – ne îndeamnă să credem că multe din suferințele noastre sunt consecința păcatului. Acest cuvânt capătă o putere deosebită pentru noi care, în zilele acestea, trăim vremuri de încercare. Dacă încă nu înțelegeam de ce Dumnezeu a îngăduit această pandemie, astăzi primim răspunsul potrivit: păcatele s-au înmulțit atât de mult iar credința a scăzut, răbdare nu avem, de rugăciune nu ne mai îngrijim. Dacă ar fi să ne comparăm cu acest slăbănog, am vedea cât de puțin-credincioși suntem. Pentru acest slăbănog, neputința trupească a fost pricină de sporire în credință, de înmulțire a rugăciunii, de răbdare și așteptare. Și pentru noi această epidemie trebuie să fie pricină de sporire a credinței. Noi, creștinii, nu mai putem zice: Nu am om care să mă ajute, căci îl avem pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Am fost cu Hristos și am văzut cum a primit moartea de bunăvoie; am mers cu mironosițele și am văzut mormântul gol, căci Hristos a biruit moartea. Care mai este teama noastră? De ce să fugim noi? De boli? De sărăcie? De moarte? Pe toate acestea le-a biruit Hristos. Noi trebuie să fugim de păcat, căci păcatul ne depărtează de la Dumnezeu. Păcatul este pricină a răului din lume, iar păcatul a devenit, din nefericire, o constantă a vieții omului de azi. Păcătuim neîncetat și justificăm păcatul nostru pentru a ne opri mustrarea conștiinței. Când Dumnezeu ne trimite încercări, în loc să ne apropiem de El, să ne pocăim, ne revoltăm și mai mult, găsim vinovați în stânga și în dreapta. Mai mult, zilele acestea am asistat și la o înmulțire a prigonirilor la adresa credinței și a Bisericii. Toate acestea ne fac să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: În lume necazuri veți avea, dar nădejdea noastră este la Hristos, căci El ne spune: Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Purtând nădejdea în Hristos, să ne îmbrăcăm în hainele purtării cuviincioase, să ne întărim în milostenie, să săvârșim dreptatea și să avem răbdare, să așteptăm căci Dumnezeu va avea grijă de fiecare dintre noi. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

04.05.2020 – Covid 19 și Biserica

luni, mai 4th, 2020

La miezul nopții, în curtea bisericii, săvârșeam rânduiala care precede slujba liturgică a Învierii lui Hristos. Porțile curții bisericești erau închise cu lacătul. Obloanele ușilor bisericii erau închise cu lacătul. La poarta bisericii mașina poliției locale cu girofarurile pornite veghea să nu cumva să vină cineva să vadă, să afle sau să mărturisească despre Învierea lui Hristos. În aerul liniștit al nopții se auzeau voci care deja cântau imnul Învierii: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”. Părea că cerul cânta și acest cântec îl simțeam cum ne învelește pe toți pretutindeni, deși eram fiecare singuri în aceste momente. Și au pecetluit mormântul…

Aceste realități, care acum sunt amintiri, constituie argumente suficiente, cred eu, ca să vorbim despre Covid 19, deoarece în acele momente am înțeles cât de mult ne afectează pe toți, cât de mult afectează Biserica lui Hristos acest virus. Mai rămânea doar să fim plătiți să spunem că Hristos a fost furat, că totul a fost și este în zadar… Dar până azi nu ne-a plătit nimeni pentru așa ceva și se pare că nici nu se intenționează așa ceva… Parcă nici nu ar mai conta Învierea lui Hristos!

Covid 19 a mobilizat întreaga masă de credincioși creștini în lupta acestei pandemii, ceea ce a contribuit la imobilizarea acestora la domiciliu și la un risc de infectare scăzut în societatea noastră. Ce este grav pentru Biserică și pentru credincioșii ei, în acest context, constă în faptul că aceiași masă de credincioși nu mai ajung la Biserică. Situația este complexă și confuză în același timp, deoarece pentru creștini Biserica înseamnă pace, comuniune și sănătate trupească și sufletească, iar situația actuală le cere creștinilor să stea departe de Biserica lui Hristos, izvorul vieții, al iubirii și al păcii, în numele acestor daruri dumnezeiești.

În acest context, este clar că nu vom avea posibilitatea, pentru o anumită perioadă de timp, să fim împreună în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie. Numărul de oameni infectați precum și al acelora care au adormit întru Domnul răpuși de Covid 19, repetat insistent în media, înfricoșează pe creștini și fac ca bisericile să stea închise nu doar în zilele de sărbătoare.

Ca atare, întrebările cărora trebuie să le oferim răspunsuri sunt legate de ceea ce vom face ca slujitori creștini în această privință sau cum trebuie să reacționeze slujitorii și credincioșii creștini față de această situație în care se află azi Biserica.

De aceea, înainte de toate credem că acum se pune problema normalității, deoarece atunci când se vorbește de noua normalitate a societății, care va veni după ce va trece această perioadă dificilă, se spune că nu ne vom mai întoarce la ceea ce a fost considerat normalitate înainte de pandemie, cu alte cuvinte nu vom reveni nici la ceea ce a fost normalitatea Bisericii. În acest sens, vedem că deja s-a instaurat o teamă generală față de spațiul public care cuprinde, vrând nevrând, comuniunea și comunitatea spațiului eclesiologic. Așadar, în aceste momente, se impune o analiză a spațiului liturgic și eclesiologic al Bisericii.

Tot în contextul în care vorbim despre o nouă normalitate a spațiului eclesiologic, trebuie să vorbim și despre faptul că foarte mulți dintre credincioși Bisericii și-au pierdut locurile de muncă, ceea ce se repercutează direct asupra capacității Bisericii de a continua proiectele și programele pe care aceasta le desfășura înainte de pandemie alături de credincioși. De aceea, credem că activitățile Bisericii. realizate cu sprijinul credincioșilor și pentru credincioși, ar trebui analizate, în sensul că trebuiesc identificate activitățile prioritare care să fie continuate și cele care trebuiesc momentan oprite. Această analiză cu siguranță va influența procesul de redefinire al spațiului de lucru al Bisericii în toate dimensiunile sale liturgice, eclesiologice și misionare.

Din punct de vedere teologic știm ce avem de făcut. Soluțiile sunt clare deoarece aceste priorități se stabilesc în funcție de realizarea lucrării pe care Hristos o are de împlinit în lume prin Biserică. În orice activitate a ei, Biserica nu se poate desprinde de lucrarea pe care Dumnezeu o realizează cu lumea. Această lucrare trebuie să rămână centrală în lucrarea Bisericii. Identificând ce are și ce nu are de făcut de acum înainte Biserica în această perioadă dificilă, dar și după ce aceasta se va finaliza, considerăm că vom reuși să strângem suficientă bogăție materială și spirituală în această perioadă de restriște pentru a continua slujirea propovăduitoare a lui Hristos.

Așadar, în aceste timpuri grele în care Covid 19 amenință integritatea spirituală a creștinilor prin faptul că îi distanțează social și astfel îngreunează adresabilitatea misionară, nu putem pierde scopul lucrării pe care o avem de înfăptuit, adică împlinirea propovăduirii Învierii lui Hristos. În acest sens, redimensionarea spațiului eclesiologic înseamnă adaptarea lucrări propovăduitoare a Bisericii noilor realități sociale în vederea redesenării spațiului bisericesc.

Vorbind despre redefinirea spațiului Bisericii, acesta trebuie înțeles în special ca descentralizare a spațiului liturgic. Pentru a înțelege ceea ce vreau să spun, trebuie mai întâi să precizez faptul că pandemia de Covid 19, prin spațializarea socială pe care a impus-o și contextului eclesiologic, ne forțează să ne repoziționăm în slujirea liturgică care este încă axată pe participarea credincioșilor la slujba de duminică în interiorul lăcașului de cult. Cu alte cuvinte, Covid 19 ne-a descoperit că propovăduim o ecleziologie liturgică, să-i spunem, duminico-centralizată. Trebuie specificat aici, în mod deosebit, faptul că pentru toți creștinii, ca și pentru Biserică, slujba de duminică este esența programului liturgic, pentru că în cadrul Sfintei Liturghii participăm cu toții la Jertfa mântuitoare și îndumnezeitoare a Domnului Iisus Hristos, care ne conduce spre Paștele Învierii, adică ne trece „de la moarte la viață și de la pământ la cer”.

În acest context, Covid 19 ne-a reamintit ceea ce de fapt știam cu toți: importanța și universalitatea Învierii lui Hristos pentru mântuirea lumii, precum și faptul că ea depășește orice timp și spațiu, orice ziduri, granițe, hotare și limitări. De aceea, săvârșirea Sfintei Liturghii în aceste momente dificile în lăcașurile de cult încuiate, amintește mai mult de mormântul în care a fost îngropat Hristos, decât de Învierea Domnului Iisus Hristos. Creștinii însă știu că va veni îngerul și va prăvăli piatra de la ușa mormântului…

Așadar, deocamdată, în aceste momente de izolare și distanțare socială, slujba de duminică trebuie să fie mai mult decât despre slujba de duminică, pentru că dacă ne gândim la tot ceea ce facem în biserici, totul este pentru ceea ce se întâmplă în ziua de duminică. Ca atare, ceea ce avem de făcut este să identificăm acele acte liturgice prin intermediul cărora să redefinim nu doar spațiul eclesiologic, ci și timpul liturgic al Bisericii. Cu alte cuvinte, să facem ca Jertfa liturgică din interiorul Bisericii să învie în inimile credincioșilor din afara Bisericii.

În acest context, considerăm că sunt câteva aspecte teologice referitoare la aceste comentarii care necesită a fi precizate, deoarece acestea pot contribui la redefinirea spațiului bisericesc. Aici nu sunt este vorba despre a propune Bisericii modificări ale tipicului bisericesc, ci de reîmprospătarea și recentrarea vieții liturgice pe mărturisirea de credință. De aceea, pe lângă activitățile caritabile, filantropice și de administrare a Sfintelor Taine, atât de importante pentru definirea spațiului eclesiologic, cel mai important aspect care redimensionează spațiul în care activează Biserica acum este, cum deja am sugerat, Învierea lui Hristos, care trebuie să realizeze, așa cum a făcut-o mereu, învierea din sufletele credincioșilor, Învierea lui Hristos ca lumină care luminează până la marginile lumii și transcende orice noțiune de limită spațială. Această chemare nu este ceva nou, deoarece pentru Biserică Învierea este deja lumină din lumină. Problema constă în cea ce se petrece în comunitățile parohiale locale unde, datorită acestei pandemii, credincioșii nu se mai simt în comuniune cu lăcașuri de cult, pentru că, acestea fiind încuiate, de sub obroc lumina Învierii duminicale nu mai luminează ca înainte. Cu alte cuvinte, Biserica este provocată de această pandemie să recentreze lumea luminii lui Hristos, descentrându-L pe Hristos din interiorul lăcașului de cult și lumea din interiorul mormântului secular în care a fost înmormântată. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, pare mai mult un cântec divin care plutește ca o aripă de heruvim prin noapte peste o lume lipsită de perspectiva Învierii, o lume peste care aripa acestuia cade ca o umbră de plumb și o acoperă cu plaga actualei pandemiei.

Realitatea pe care acest virus o creează azi în întreaga lume creștină este dureroasă în primul rând datorită faptului că nici un credincios nu se mai poate ruga în biserica sa de suflet. Regulile sociale îi impun o viață religioasă practicată în afara lăcașului de cult. Insist asupra acestui aspect pentru a evidenția puterea lucrătoare a rugăciuni particulare, incontestabil benefică pentru mântuire, însă totodată insuficientă pentru lucrarea Bisericii care a propovăduit dintotdeauna împlinirea credinței prin fapte. Acest aspect trebuie să reamintească credincioșilor că nu pot realiza singuri ceea ce pot înfăptui prin participarea la Sfânta Liturghie, care este început și temelia lucrării îndumnezeitoare a credinței prin intermediul căreia se realizează toate activitățile caritabile, filantropice și misionare ale Bisericii. În acest sens este suficient să ne amintim că, înainte de Covid 19, în marile centre urbane se colectau benevol într-o lună calendaristică de către Biserică fonduri care puteau contribui, spre exemplu, la construirea unui lăcaș de cult în care să încapă un sat întreg sau se puteau aduna surse intelectuale și materiale care să susțină nenumărate conferințe teologice prin care Biserica să își fundamenteze activitatea teologică, liturgică și misionară. De aceea, potrivit credinței mele, consider că este cu adevărat nebunește ceea ce se întâmplă cu Biserica lui Hristos în această perioadă de pandemie, deoarece Biserica este lovită în însăși ființa ei eclesiologică, teologică și misionară.

În contextul acestei pandemii, care solicită creștinilor să se raporteze spațiului eclesiologic în condiții de distanțare și descentrare liturgică, este clar faptul că se impune o evidentă redimensionare a spațiului eclesiologic. De aceea, creștinii trebuie să nu uite că ceea ce a fost Biserica înainte de Covid 19, ceea ce se întâmplă acum și ce va urma după ce această pandemie se va încheia, pentru că Hristos Domnul a înviat. În acest context, Covid 19 trebuie privit ca o încercare în lucrarea de mântuire a lumii, lucrare dumnezeiască ce trebuie să unească și să întărească pe toți creștinii în rugăciune spre mărturisirea Învierii dincolo de zidurilor lăcașurilor de cult și în afara programului liturgic care, în contextul pandemiei de Covid 19, sunt considerate spații periculoase care pot contribui la răspândirea a acestui virus.

  
Pr. Mircea Nincu,

Biserica „Sf. Petru Movilă”, Craiova

 

03.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A TREIA DUPĂ PAȘTI – A MIRONOSIȚELOR

duminică, mai 3rd, 2020

„Iar el (îngerul) a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?

A înviat, nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc. 16, 6)

 

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, Hristos a înviat, moartea a fost biruită; aceasta este ziua învierii, să ne luminăm și ne bucurăm cu prăznuirea ei. Urcușul nostru duhovnicesc a ajuns la ziua cea prealuminoasă, la ziua slăvitei învieri, când, din mormântul întunecat, Hristos strălucește cu „neapropiată lumină”. Această zi a mântuirii noastre este în același timp prima și a opta zi, prima, căci este începutul mântuirii și a opta, căci simbolizează ziua veșniciei, cea fără de sfârșit. Sfântul Vasile ne spune: „Această zi este una și în același timp a opta și simbolizează pe aceea cu adevărat una și a opta zi la care s-a referit Psalmistul în unele suprascrieri ale psalmilor (Psalmii VI și XI); este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârșit, care nu cunoaște seară nici a doua zi, acel veac netrecător și fără sfârșit.”[1] Cunoscând acestea, ne rugăm stăruitor: „dă-ne nouă mai desăvârșit să ne împărtășim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăției Tale.”

Fiecare duminică după Înviere are o semnificație aparte, în relație cu ziua Paștelui. Duminicile dintre ziua de Paște și ziua de Rusalii împlinesc două funcții: mai întâi, sunt un Paște revărsat, revărsând Învierea lui Hristos într-o lumină nouă; în al doilea rând pun în lumină iconomia lucrării lui Hristos și trimit către înnoirea prin Duhul Sfânt.  Paștele (Duminica I, ziua întâi) reprezintă punctul de pornire, originea, începutul. Evanghelia subliniază ideea centrală:  „La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1-17). Duminica lui Toma, numită Antipascha este Învierea revărsată, trupul lui Hristos înviat Se arată în plinătatea lui. Evanghelia zilei (Ioan 20, 19-31) se concentrează pe primirea Sfântului Duh: „Luați Duh Sfânt”, însă numai către apostoli. A treia duminică, cea a femeilor mironosițe se concentrează pe căutare și pe credință: „Căutați pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” (Marcu 15, 43 – 16, 8).

Femeile mironosițe sau mirofore sunt femeile purtătoare de mir, care împlineau ritualul înmormântării. După cum citim în Evanghelie, Domnul Hristos, după ce a murit, a fost îngropat în grabă, întrucât se apropia ziua Paștelui iudaic. Pentru aceasta, ritualul de îngropare nu fusese împlinit cum cerea tradiția. Astfel, femeile mironosițe au mers la mormânt în miezul nopții, pentru a nu fi văzute de iudei, întrebându-se cine le va prăvăli piatra de la ușa mormântului, pentru a unge trupul Domnului. Ajungând la mormânt, au văzut că piatra fusese deja răsturnată, și un înger îmbrăcat în veșmânt alb le-a grăit: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat, nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc. 16, 6). Femeile mironosițe sunt primele care primesc vestea învierii lui Hristos și misiunea de a vesti învierea apostolilor. Ele devin martori și mărturisitoare ale învierii, vestind că mormântul este gol și moartea a fost învinsă. Auzind de la înger vestea învierii, femeile mironosițe au fost cuprinse de teamă. Ele vin spre mormânt cu teamă și pleacă tot cu teamă, dar de fiecare dată teama lor e altfel. Când merg spre mormânt, se tem cu o teamă lumească; se tem de răzvrătirea iudeilor, se tem că nu vor putea să dea deoparte piatra de la mormânt. După ce văd mormântul gol și aud cele spuse de înger, femeile sunt cuprinse de o teamă sfântă, o teamă firească în fața unei taine de negrăit, care izvorăște din conștiința nevredniciei.

Prezența exemplului femeilor mironosițe în această duminică are un rol foarte important. Începând din duminica învierii, ne aflăm pe un alt urcuș duhovnicesc, spre Cincizecime, spre pogorârea Sfântului Duh. Duminicile a treia și a cincea amintesc de prezența femininului – femeile mironosițe și femeia samarineancă. Sfânta Biserică introduce astfel năzuința Sfântului Duh, căci atât ruah (Duh în limba ebraică), cât și pnevma  (Duh în limba greacă) sunt de genul feminin. Totodată, este subliniată credința și contemplația, credința pentru că femeile au avut îndrăzneală, contemplația pentru că spiritul feminin este asociat nopții și zorilor. Vederea în noapte este una mai în profunzime, nu vezi realitatea apropiată, dar vezi infinitul universului. Această vedere este asociată sufletului feminin. Textul liturgic ne este și mai clar: „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel ce a omorât moartea, Cel întâi născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea.”[2] Mirurile și lacrimile, două daruri aduse Mântuitorului. Ambele nu mai sunt potrivite pentru Hristos cel înviat. Mirurile sunt pentru morți, iar vremea lacrimilor a trecut. A sosit Ziua Învierii. Vedeți, femeilor, semnele Învierii: mormântul gol, pecețile nestricate, piatra răsturnată, străjerii dorm și propovăduiți Învierea pe care ați văzut-o.

Iubiți credincioși, duminica femeilor mironosițe ne întâmpină cu numeroase taine pe care suntem datori să le deslușim pentru a ne împărtăși mai desăvârșit cu Hristos în ziua cea neînserată a Împărăției cerurilor. Femeile s-au temut, dar teama lor s-a transformat într-o teamă sfântă, căci au aflat că Hristos a înviat. Ele au adus miruri și lacrimi lui Hristos, iar Domnul le-a trimis mesaj de bucurie: Nu mai plângeți! Hristos a înviat; El este bucuria noastră, mântuirea noastră. El este Mântuitorul nostru și Domnul nostru. Să avem și noi îndrăzneală, să ne apropiem de Hristos zicându-I, precum Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu, să Îl căutăm pe Hristos în miezul nopții patimilor lumești și al păcatelor și să ne umplem de bucuria învierii Lui, căci a înviat Hristos și în sufletele noastre. Pentru toată suferința, pentru toată lacrima, Domnul Hristos are tămăduire. Să aducem Domnului toată lacrima noastră, toată durerea noastră, în loc de mir, și ne vom învrednici și noi să Îl vedem pe Domnul, Care ne va zice: Nu mai plângeți! Bucurați-vă! Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

[1] Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, III, trad., introducere, note și indici de preot Constantin Cornițescu și preot profesor Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1988, PSB 12, pp. 80-81.

[2] Penticostar, a doua stihiră idiomelă de la vecernia duminicii mironosițelor.