Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

25.05.2018 – Sfânta Fecioară Maria – vas ales al mântuirii noastre

vineri, mai 25th, 2018

În viața noastră duhovnicească a început cu puțin timp în urmă o perioadă de pregătire sufletească, o perioadă de urcuș sfânt și dumnezeiesc, care ne conduce de-a lungul postului Crăciunului spre peștera din Betleem, unde se va naște din nou pruncul Iisus, Mântuitorul și izbăvitorul sufletelor noastre din robia păcatului și a morții. La strană se cântă imnul prevestitor al acestui dumnezeiesc și unic eveniment din viața credincioșilor. În auzul tuturor răsună cântarea :”Hristos  se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întampinați-L, Hristos pe pământ, înalțați-vă!”

Venirea pe pământ a Cuvântului lui Dumnezeu, nașterea pruncului Iisus, ca să elibereze din robia păcatului și a morții sufletești pe toți ce vor crede în El, avea nevoie de o ființă preacurată și “fără de prihană”. Era nevoie de o ființă mai curată decât tot ce este pământesc: mai curată decât razele Soarelui, mai limpede decât lacrimile ochilor, mai nevinovată decât inimile pruncilor și mai sfântă decât oștile îngerești, pentru că în pântecele ei avea să se sălășluiască însuși Dumnezeu, care este lumină (I Ioan I,5), puritate și sfințenie (Levitic XI, 44, I Petru I 16), care nu poate suferi întunericul, necurăția și păcatul.

De mult ar fi trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să mântuiască pe omul căzut sub povara păcatului, dar nu se găsise încă un rod atât de curat, un vas atât de ales, o ființă desăvârșită în care Dumnezeu să-și facă lăcaș, din care să ia trup omenesc și să devină om deplin, afară de păcat; să traiască printre noi, să ne învețe puterea cuvântului și  să ne mântuiască. Au trecut mii de ani de suferință de la păcatul săvârșit de protopărinții Adam și Eva în grădina raiului, mii de ani de întristare, mii de ani de lacrimi și de dor după mântuire. Toate acestea au contribuit la purificarea, la formarea și la nașterea unei ființe preacurate. Dar mai ales rugăciunea, sfințenia, credința și dragostea  față de Dumnezeu și față de oameni a drepților Ioachim și Ana care au dat naștere acestui rod prea ales și bine plăcut lui Dumnezeu – Sfânta Fecioară Maria.

Praznicul de astăzi ne aduce aminte de momentul în care Sfânta Fecioară Maria a pășit pe drumul care a dus-o la  întâlnirea desăvârșită cu Dumnezeu. Prin intrarea în templul din Ierusalim, ea s-a dăruit în întregime Tatălui Ceresc, trupul și sufletul, viața și fecioria, le-a pus la picioarele altarului templului, ca numai pe Dumnezeu să-L cunoască, pe El să-L iubească, și numai lui să-I slujească, să o găsească vrednică de a fi maica lui Iisus Hristos. Prin această dăruire totală lui Dumnezeu, prin acest sacrificiu frumos al vieții sale, Fecioara Maria a slujit toată omenirea. Fără jertfa vieții și fecioriei sale, nu era posibilă întruparea, nu era cu putință nașterea în lume a Fiului lui Dumnezeu, și n-ar fi avut loc răscumpărarea noastră din robia păcatului și a morții.

Dar cine este această “fecioară”? Fecioara Maria s-a născut în nordul Palestinei, în orașul Nazaret din frumoasa regiune a Galileii. Părinții ei, drepții Ioachim și Ana, nu aveau să se bucure prea mult de prezența în sânul familiei a acestui rod dumnezeiesc, nu aveau să-și odihneasca bătrânețile pe ajutorul ei, căci trebuiau să se despartă. Fecioara  fusese făgăduita lui Dumnezeu înainte de naștere. Când Prunca a ajuns la frageda vârstă de trei ani, au luat-o și au dus-o la templul din Ierusalim. Acest locaș măreț, lucrat în marmura albă și aurit, zidit pe muntele Moria, unde Avraam a voit să aducă pe fiul său Isaac jertfă lui Dumnezeu, era locul cel mai sfânt al evlaviei poporului evreu. Aici veneau din toate colțurile Palestinei credincioși să aducă jertfe, aici slujeau leviți, preoți si arhierei, aici se propăvăduia Legea lui Dumnezeu și se tâlcuiau profețiile Vechiului Testament. În jurul templului era organizată o obște de fecioare, care, asemenea calugărițelor din Biserica noastră, trăiau în ascultare, muncă și rugăciune. În această obște a fost adusă și tânăra Fecioară Maria.

Iconografia creștină zugrăvește în chip cu totul minunat acest eveniment dumnezeiesc din viața  Sfintei Fecioare Maria. Ea merge spre templu îmbrăcată în haină albă, cu cunună de flori pe cap și cu lumânare aprinsă în mană, fiind însoțită de părinții ei și de alte fecioare frumos împodobite: ”Veni-vor fecioare în urma ei” (Psalm XLIV, 14).

La intrarea în templu, Sfanta Fecioară Maria a fost întâmpinată din îndemn dumnezeiesc de însuși arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Primind-o în brațele arhierești și cunoscându-i rolul pe care avea sa-l împlinească în opera de mântuire a neamului omenesc, prin nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a dus-o în Sfânta Sfintelor, care era locul cel mai sfânt al templului, asemenea altarului bisericilor creștine, unde numai arhiereul avea voie să intre o singură dată pe an. Aici, în Sfânta Sfintelor, arhiereul Zaharia, fiind luminat de Duhul Sfânt a zis profetic: ”Marie, Dumnezeu a binecuvântat numele tău între toate neamurile!”, arătând prin aceste cuvinte că ea va deveni vasul ales de Dumnezeu, în care se va pregăti rodul mântuirii noastre. Apoi, a dat-o în grija fecioarelor mai mari și a proorocițelor, printre care era și Ana, fiica lui Fanuil, pe care o vom găsi tot aici și la Întâmpinarea Domnului (Luca II ,36). Ele au învățat-o tainele vieții sfinte și bineplăcute lui Dumnezeu. Acolo a trăit Sfânta Fecioară Maria în post și rugăciune, în ascultare și muncă, în vorbiri tainice cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiție ne mărturisește că Fecioara Maria era atât de harnică, cuminte și iscusită în arta broderiei, încât lucra cele mai frumoase veșminte pentru preoții templului, iar când arhiereul a voit să se facă o nouă perdea pentru Sfânta Sfintelor, a încredințat această muncă preaaleasă Fecioarei Maria.

Altă preocupare sfântă sufletului ei era rugăciunea. Când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu din cer să-i aducă marea veste că va zămisli pe Mântuitorul lumii, Fecioara Maria era îngenuncheată la rugăciune.

Sfânta Fecioară Maria nu împletea numai lucrul cu rugăciunea, ci și smerenia cu ascultarea, pentru că acestea sunt virtuțile cele mai plăcute lui Dumnezeu. Frumusețea sufletească și sfințenia mai presus de fire a vieții Fecioarei Maria erau cunoscute încă din raiul primilor oameni. Ea este “femeia”despre care le vorbește Dumnezeu strămoșilor nostri Adam și Eva căzuți sub osânda păcatului neascultării. Ea este femeia prezisă de Dumnezeu că va naște pe Cel “care va zdrobi capul șarpelui” (Facere III,15). Despre ea vorbește proorocul Isaia, când spune că din “Fecioara se va naște Emanuil, care înseamnă: cu noi este Dumnezeu” (Isaia VII,14).

Sfânta Fecioară Maria este cinstită și lăudată în imnele noastre bisericești, care ne arată marele rol pe care l-a avut în actul mântuirii noastre. Ea este asemănată cu luceafărul dimineții. Precum el anunță sfârșitul întunericului nopții, ivirea zorilor și apropierea răsăritului soarelui, la fel și intrarea Sfintei Fecioare în templul din Ierusalim vestește apropierea risipirii întunericului păcatelor și al fărădelegilor, prin venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Soarele dreptății. Ea a fost asemănată cu scara văzută de patriarhul Iacov, pe care îngerii lui Dumnezeu coborau pe pământ și se suiau la cer. La fel și Fecioara Maria, prin viața ei curată, a unit cerul cu pământul, ca Dumnezeu să se pogoare la neamul omenesc, să-l mântuiască. Ea a fost asemănată cu stâlpul cel de foc care a condus pe poporul lui Irod prin pustiul Sinai, a fost numită turnul fecioriei, fiind asemănată, pentru curăția ei cu turnurile de apărare ale cetăților, pe care nici armatele cele mai puternice nu pot să le cucerească. Este corabia care duce de pe pământ la cer sufletele credincioșilor și podul care nu trece din viața aceasta la cea veșnică.

Praznicul intrării Fecioarei Maria în templul din Ierusalim ne amintește totdeauna de cei care și-au închinat viața unui ideal: ne amintește de mamele noastre creștine care își dăruiesc viața creșterii și educării pruncilor, ne amintește de cei care se consacră studiului teologiei, ca să devină slujitori ai altarelor Bisericii noastre străbune, continuând astfel sfintele tradiții și obiceiuri strămoșești. Dar mai presus de toate, ne amintește de călugării și călugărițele din vechime și din vremea noastră, care își închină toată viața unui ideal  sfânt, de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor.

Viața noastră are însa multe ispite care încearcă să împiedice pe cei care se consacră oricărui ideal. Dar aceste ispite pot fi ușor biruite dacă ne punem toată nădejdea, credința și dragostea în Maica Domnului. Ispitele n-au putere asupra celor care îsi pun nădejdea în Fecioara Maria, apărătoarea noastră cea fierbinte și grabnic ajutătoare, Ea ne ocrotește ca pe niste fii iubiți, pentru a dobândi ajutorul ei cel sfânt ni se cere o dăruire totală, trup și suflet lui Dumnezeu. Această dăruire ne curăță, ne înalță, ne apropie de cetele sfinților, ajutându-ne să nu răsplătim binele cu rău, să iubim nu numai pe cei ce ne iubesc, ci și pe cei ce ne urăsc, să ne rugăm Maicii Domnului ca și ei să se mântuiască. Făcând așa, vom merge pe urmele Fecioarei Maria și vom avea fericirea să fim cu ea în împărăția cerurilor, lângă Fiul ei cel iubit: ”Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

Parohia COTOFENII DIN DOS ,DOLJ

Preot Paroh COJOCARU F.CRISTIAN

Protoieria Craiova Nord

26.01.2018 – Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la pilda vameşului şi a fariseului „Aceasta este firea rugăciunii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer”

vineri, ianuarie 26th, 2018

Postul Mare se apropie. Acum este vremea rugăciunii şi a pocăinţei, jertfele noastre bineprimite. Însuşi Mântuitorul Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Iar când pocăinţa ne este însoţită de rugăciune, atunci primim „îndreptarea cea adevărată a vieţii”. Mintea omenească rămâne totuşi neputincioasă să înţeleagă însemnătatea rugăciunii şi cât de „atotcuprinzătoare” poate fi rugăciunea sfinţilor (Sf. Luca al Crimeei), modelul nostru.

Duminica trecută s-a vorbit la amvon despre Zaheu vameşul, păcătosul care a dorit fierbinte să-L afle pe Dumnezeu şi căruia mila Acestuia i-a împlinit dorinţa. Pilda de astăzi ne învaţă cum să-L căutăm pe El. Domnul a rostit-o pentru noi toţi, dar mai ales pentru cei ce se amăgeau, având o părere prea bună despre ei. Şi, nădăjduind în faptele lor bune, îi osândeau pe semeni, atât în sufletul lor, cât şi înaintea celorlalţi oameni. Biserica a rânduit să fie citită această pericopă înainte de intrarea în Postul Mare, învăţându-ne că nevoinţele noastre de a posti trebuie să fie însoţite de pocăinţă şi de rugăciunea făcută cu smerenie. Atunci cântăm: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!”, cu nădejdea că vom primi şi noi „nesfârşita milostivire a Tatălui ceresc” (Sf. Ignatie Briancianinov).

Rugăciunea smerită este bogăţia sufletului şi ea „face să înflorească viaţa noastră” (Sf. Asterie al Amasiei)

Adeseori, sufletul ne este stăpânit de îngâmfarea fariseului de astăzi şi ne umple de “nebunească mândrie”. Însă prin rugăciunea smerită, sufletul este spălat de lacrimi şi cerem Stăpânului iertare păcatelor, ca nişte slujitori nevrednici ce suntem. Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum trebuie, te-ai ostenit în zadar.

Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă. Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe ceilalţi, zicând: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi…”. Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine. Fariseul “sta drept”, lipsit de smerenie şi chipul şederii arăta mândria sa. El se considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa “mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi “dascăl al cucerniciei” şi “îndrumător duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu “părutele sale calităţi”. Fariseul nu mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă. Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei ce au nevoie de pocăinţă.

Diavolul aduce “fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor

Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă “izvoditorul a toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte: “Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci împreună-pătimeşte cu ei. Şi apoi, “nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri” (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt, îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita că noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim folositori şi să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. “Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (Sf. Grigorie Palama). Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta se subînţelege.

Există oameni care merg la Biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai putem spune atunci despre noi… Desigur, fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei. Avem şi noi uneori puţin din trufia fariseului.

Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui de înnoire duhovnicească

Vameşul şi fariseul “urcau” la templu să se roage. Căci “aceasta este firea rugăciunii. Ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi îl înfăţişează… lui Dumnezeu”. Domnul îi vindecă pe oameni în multe chipuri de păcatul mândriei. Fiindcă multe sunt şi “odraslele” iubirii de sine. În vreme ce fariseul grăia astfel, un vameş “stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer”. “Stătea departe” nu numai cu locul, “ci şi cu chipul şi cu graiul şi cu zdrobirea inimii” el era “departe” de fariseu. Se socotea nevrednic de vederea celor de sus. “Îşi bătea pieptul său”, inima, pentru gândurile rele, spre a o deştepta, ca şi cum ar fi adormit. Şi zicea: “Milostiv fii mie, păcătosului!”. El ştia cuvintele proorocului: Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Era smerit, iar smerenia este cea care îl duce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi face ca mulţumirea pe care noi I-o aducem Acestuia prin rugăciune să fie bineprimită de El. Vameşul “stătea”, adică zăbovea mai mult timp la rugăciune. Sufletul lui era scăpat de păcat, dar era încă departe de Dumnezeu, căci nu avea îndrăzneală faţă de Acesta. Nu avea îndrăzneala pe care o dau faptele bune, dar nădăjduia să se apropie de El prin încetarea faptelor rele. Ofta şi îşi pleca în jos capul, ca un osândit. În sufletul vameşului se întipărise simţământul mântuitor al defăimării de sine, ce aduce cu el o smerenie adâncă.

Cât de dragi îi sunt Domnului cei smeriţi şi cu inima înfrântă

Spre ei Îşi întoarce privirea Sa milostivă, trimiţându-le cu “nemărginită îmbelşugare” harul său (Sf. Luca al Crimeei). Desigur, vameşul călcase poruncile Legii. Însă el împlinise cea mai însemnată poruncă a lui Hristos: îl pătrunsese smerenia. Mai înaintea acestui vameş, dreptul Iov este un model. Căci el nu osândea pe nimeni pentru cele ce i se întâmplau, dar cunoscuţii lui îl osândeau pe el. Fariseul nu era osândit de nimeni, însă el pe alţii îi osândea, aducându-şi asupra sa osânda. Vameşul însă nu s-a aprins pentru cuvintele pe care fariseul i le rostea, ci a suferit totul cu îngăduinţă, asemenea dreptului Iov. Ocara i-a adus lui mărire. Când primea batjocura, “s-a dezbrăcat de păcate” şi a strigat: “Milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi “s-a pogorât mai îndreptat la casa sa”. Dumnezeu s-a uitat la inima vameşului şi a aflat-o pe aceasta smerită şi înfrântă. Iată de ce trebuie ca şi noi să ne mărturisim cu smerenie păcatele înaintea Domnului şi să ne deschidem conştiinţa înaintea Lui, să-I arătăm rănile noastre, cerându-I “doctoria cea vindecătoare”. Şi mărturisindu-ne păcatele, scăpăm de scaunul înfricoşatei judecăţi. Fiindcă Domnul îi întoarce pe cei ce au căzut în prăpastia relelor, aducându-i la Sine prin pocăinţă şi smerenie. Acest vameş a călcat peste toată răutatea şi a fost trecut în ceata celor drepţi. “Oricine se înalţă pe sine, se va smeri. Iar cel care se smereşte pe sine, se va înălţa”. A ne smeri înseamnă a ne recunoaşte păcătoşenia, iar a ne înălţa pe noi înseamnă a ne socoti drepţi.

Puterea pe care smerenia o dă omului “covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”

Un cuvios părinte spunea: “Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte, decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Cel dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun. Iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos” (Patericul egiptean). Căci a se socoti cineva drept nu este altceva decât dovada că nu-şi cunoaşte propriile păcate. Numai după ce noi înşine ne recunoaştem propria păcătoşenie, numai atunci să aducem prinos de rugăciune lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa rugăciunile ne vor fi primite.

Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea “covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur). Să “întipărim” smerenia în viaţa noastră, ca să ne facem părtaşi tuturor bunătăţilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor! Amin.

Pr. Conf. Dr. Băjău I. Constantin

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII (vindecarea slăbănogului din Capernaum)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor” (Matei 9, 1-8).

Iubiți frați creștini!

Duminica a VI-a după Rusalii este duminica în care Biserica noastră strămoșească a rânduit, pentru pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie, să fie citite primele opt versete ale capitolului IX din Evanghelia după Matei. Este și aceasta o evanghelie a unei vindecări miraculoase.

După ce duminica trecută am ascultat ultimele versete ale capitolului VIII ale aceleași Sfinte Evanghelii, versete în care ni se istorisește vindecarea a doi demonizați din ținutul gherghesenilor, din cetatea Gadara, și am văzut finalul acelui episod cu venirea locuitorilor cetății care îi cer Domnului să plece din ținuturilor lor, supărați fiind de pierderea turmei de porci, vedem acum că Mântuitorul „intrând în corabie, a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Așadar, a ascultat rugămințile celor din Gadara, a intrat în corabie împreună cu ucenicii săi și a trecut lacul Ghenizaret sau Marea Tiberiadei înapoi, ajungând în orașul său, adică în Nazaret.

Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Lucrarea Sa a continuat, dovadă stând episodul relatat acum de sfinții evangheliști, și anume vindecarea unui slăbănog care fusese adus de rudele sale din localitatea Capernaum pentru a fi vindecat.

Se cuvin a fi făcute aici câteva precizări. Mai întâi, remarcăm stădaniile, stăruințele celor care purtau pe mâini pe acest slăbănog; în vremea aceea nu existau mijloace de transport pentru cei suferinzi, în cazul de față targa pe care era așezat acest slăbănog fiind purtată pe mâini de câțiva oameni, cale de kilometri. Era aceasta o dovadă deosebită de sacrificiu, de stăruință și de credință, în același timp. Credința că Iisus, cel despre care vorbeau toți evreii acelor zile are puterea să tămăduiască o suferință de netămăduit, cel puțin pentru medicina acelor vremuri, dar chiar și pentru astăzi. O altă remarcă, aceștia depuseseră un astfel de efort nu pentru a primi răspuns, pentru a li se împlini vreo rugăciune de-a lor, ci veniseră să se roage pentru un semen. Nu știm dacă slăbănogul acela le era rudă ori gestul lor izvora dintr-un semntiment de milă, de compasiune, din dorința de a face bine.

Văzând aceste strădanii și rugăciunile izvorâte din inima curată a acelor oameni buni, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale”. Nicio întrebare pusă acelui om, nicio lămurire suplimentară, doar îndemnul de a îndrăzi pentru că păcatele sale îi fuseseră deja iertate.

Și aici avem câteva precizări de făcut. Mai întâi de toate vedem cauza acelei suferințe a slăbănogului: păcatele. Păcatul aduce în viața omului suferință și moarte. Tocmai de aceea a rânduit Mântitorul pentru neamul omenesc Sfânta Taină a Spovedaniei. Chiar dacă astăzi Hristos nu mai este în chip văzut în mijlocul nostru pentru a ne ierta păcatele și a ne izbăvi de suferință, așa cum a făcut cu acel slăbănog din Capernaum, totuși lucrarea Sa este prezentă prin Sfintele Taine; păcatele ne sunt iertate de fiecare dată dacă și noi îndrăznim, ca acel slăbănog, să ni le mărturisim înaintea duhovnicului nostru. Și vedem cât de importantă este această mărturisire, nu doar pentru sufletul nostru, ci și pentru trupul nostru.

După aceea, izbăvirea slăbănogului vine ca urmare a credinței celor care îl aduseseră înaintea Domnului. Ni se arată aici cât de importantă este rugăciunea făcută pentru ceilalți. Cu toții trebuie să ne rugăm și pentru frații noștri (adică pentru tot neamul omenesc), nu doar pentru noi și pentru rudele noastre. Ba mai mult, vedem cât de importantă este rugăciunea pentru cei răposați; cum iartă Dumnezeu păcatele celor mutați din lumea aceasta ca urmare a rugăciunilor aduse de cei care rămân pe pământul acesta.

Cuvintele Mântuitorului nu au fost însă pe placul conducătorilor spirituali ai evreilor de atunci (cărturarii și fariseii) căci „atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Erau deci de față reprezentanți ai acestor cărturari și farisei. Ascultau și ei predicile Mântuitorului, fuseseră, fără îndoială, martori la multe minuni săvârșite de Iisus, dar în inima lor continua să rămână îndoiala, necredința. Tocmai de aceea, primul lor gând, după ce Mântuitorul a iertat păcatele acelui slăbănog, a fost că avusese loc o blasfemie. De ce? Pentru că ei știau că puterea de a ierta păcatele o are doar Dumnezeu, dar nu erau capabili să-L vadă pe Dumnezeu care stătea chiar înaintea lor. „Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Cărturarii nu vorbiseră cu voce tare, nu avuseseră curajul să-I spună lui Iisus că săvârșește blasfemie, și cu toate acestea gândurile lor fuseseră auzite. Așa se explică întrebarea pusă lor de Mântuitorul „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Primul lor gând la auzul cuvintelor de iertare rostite de Domnul a fost unul rău, de acuză, și ce acuză: blasfemie. Nu se gândiseră deloc că ar fi putut să se bucure, acceptând cuvintele lui Iisus drept mângâiere pentru anii de suferință răbdați de acel slăbănog.

Și dialogul Mântuitorului Hristos cu acești cărturari continuă cu o întrebare: „Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?”. Avem în fața noastră două planuri; pe de o parte unul ce nu cade sub simțurile noastre, iertarea păcatelor fiind un act care nu poate fi văzut cu ochii, petrecându-se în adâncul ființei noastre, iar pe de altă parte vindecarea trupului (scoală-te şi umblă), acesta fiind un act ce poate fi observat cu ușurință, poate fi cuantificat. Cele două planuri sunt alăturate intenționat de Mântuitorul pentru arăta și celor care se îndoiau dumnezeirea Sa, pe de o parte, iar pe de alta pentru a arăta consecințele iertării păcatelor: vindecarea. Prin urmare, următorul verset al pericopei cuprinde, în mod logic, deznodământul acestei întâmplări: „Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Le demonstrează acum și văzut că Fiul Omului are puterea de a ierta și păcatele. Sintagma „ca să știți” cu care începe acest verset pare, la prima vedere nepotrivită. Ne-am fi așteptat ca Iisus să zică „ca să credeți”. El se adresa însă acelor cărturari care, deși fuseseră martori la atâtea miracole, auziseră cuvintele Sale cele dumnezeiești în atâtea împrejurări, erau incapabili să creadă. De aceea le spune  „ca să știți”, arătându-ne diferența între „a ști” și „a crede” (Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut).

Sfârșitul pericopei este unul așteptat: „Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor”. Slăbănogul se tămăduiește pe loc, se ridică, își ia singur patul pe care fusese purtat până atunci și pleacă la casa sa. Nici el nu mulțumește lui Iisus pentru binele revărsat asupra sa, dar rămâne o dovadă vie a puterii lui Dumnezeu pogorât între oameni; pentru cei care vor să creadă:  „Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor”. Cei mulți, mulțimile care asistaseră la această minune slăvesc puterea lui Dumnezeu și bogăția milei Sale. Pentru unii, nici acest miracol nu a putut să le încălzească inima. Au rămas pe mai departe prizonieri propriei necredințe, oameni care cugetă cele rele, în al căror suflet nu se poate strecura nici măcar un gram de bunătate, de credință.

Așadar, să reținem din această pericopă evanghelică faptul că mântuirea nu este un act egoist, că nu ne putem mântui dacă ne rugăm doar pentru noi și că bunătatea naște bunătate, naște credință și duce la mântuire. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor” (Matei 9, 27-35).

Iubiți credincioși!

Și în această Duminică a VII-a după Rusalii continuă să ne fie relatate, la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie, minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos în peregrinările Sale pe drumurile țării sfinte.

După ce duminica trecută am fost martorii vindecării slăbănogului din Capernaum, duminica aceasta, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, la capitolul IX, versetele 27-35, ne aduce în prim plan alte minuni săvârșite de Domnul Iisus în apropiere de cetatea Nazaretului, acolo unde locuia. Dacă duminica trecută a fost adus înaintea Sa un slăbănog din Capernaum, acum, trecând Iisus prin această localitate „s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Doi oameni care nu mai vedeau cu ochii, chinuindu-se cumplit din cauza acestei neputințe, sunt totuși capabili să se ia după Hristos și să strige după Dânsul, cerând izbăvirea. Vedeau așadar, cu ochii sufletului. Deși nu erau capabili să vadă oamenii care treceau pe lângă ei, poate doar să le audă pașii și nu puteau să recunoască după voce decât pe cei care le erau foarte apropiați (rude, prieteni), totuși sunt capabili să-L vadă pe Dumnezeu. Așa se explică strigătele lor disperate după ajutor.

Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Mântuitorul își continuă, aparent netulburat, drumul și intră într-una din casele apropiaților săi. Este urmat de cei doi orbi care continuă să strige după ajutor.

Nu era un lucru neobișnuit la poporul evreu ca până și străini, oameni neinvitați, să intre în case în care se afla câte o mare personalitate a vremii, pentru a o cunoaște, pentru a sta de vorbă cu aceasta, ori chiar din curiozitate; iar Iisus era o astfel de personalitate. Ne aducem aminte că de multe ori se strângeau mulțimi atât de mari de oameni încât până și casele aveau de suferit, cum s-a întâmplat în cazul slăbănogului coborât înaintea lui Iisus de cei care îl purtau pe brațe printr-o spărtură făcută în acoperiș.

De data aceasta, cei doi orbi îl urmează pe Hristos înlăuntru și stăruința lor pare să fie răsplătită, căci Mântuitorul îi întreabă „credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Nu era vorba despre puterea Sa, despre capacitatea Lui de a vindeca o suferință care și în zilele noastre greu poate fi vindecată; era vorba despre credința celor doi, până unde mergea această credință. Cu alt prilej, Domnul le spusese ucenicilor Săi că dacă vor avea credință vor  putea să mute chiar și munții din loc.

Răspunsul celor doi orbi este fără echivoc: „Da, Doamne!”. Un răspuns sincer, din inimă, simplu, neînvăluit în prea multe cuvinte, așa cum de multe ori facem noi astăzi. Tocmai de aceea, Mântuitorul „atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. A fost suficientă o simplă atingere, dar ce atingere, dumnezeiască, pentru ca ochii lor să se deschidă și să vadă lumina, culorile, lumea înconjurătoare, dar mai ales pe Dumnezeu. Deschizându-se pentru prima dată, ochii lor L-au văzul mai întâi pe Dumnezeu. Ce mângâiere minunată și binecuvântată a lui Dumnezeu pentru acei ochi.

Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Așadar, după miracol, Dumnezeu le cere să nu spună nimănui nimic. Probabil că la minune nu mai asistaseră decât unii dintre apostolii Săi. Prin cuvintele acestea ni se arată importanța smereniei. Ar fi putut să le poruncească să spună tuturor despre vindecare; câți dintre noi suntem capabili să refuzăm un moment de slavă a propriei persoane. Dacă realizăm o faptă bună, primul impuls este acela de a face cunoscută realizarea noastră, pentru a primi laude.

Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela”. Iată deci că cei doi nu au ascultat porunca lui Hristos, căci ieșind din acea casă, îndată au început să spună cât de mult bine le-a făcut lor Dumnezeu. Au început să răspândească numele Lui printre toți cunoscuții lor, să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor. În aceste condiții nici nu este de mirare că „după plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Alți suferinzi au fost aduși să fie tămăduiți. Hristos devine „doctor al sufletelor și al trupurilor noastre”. Este perioada în care oamenii aproape că par mai interesați de aceste vindecări miraculoase decât de învățăturile Sale dumnezeiești. Nu este deci de mirare că Mântuitorul cerea celor pe care îi vindeca discreție. Oamenii puteau să fie ispitiți de idea aceasta de a-L vedea doar ce pe un tămăduitor și să piardă din vedere tocmai esențialul: cuvintele vieții veșnice.

A vindecat și pe acel mut, scoțând afară diavolul. Între timp se strânsese deja o mulțime de oameni, curioși să vadă cu ochii lor aceste vindecări: „iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Erau conștienți că se petrecea un lucru extraordinar, ieșit din limitele firescului, ceva la care poporul lui Israel nu mai asistase niciodată. Și evreii sunt poporul ales, poporul cu care a vorbit Dumnezeu, în vremea Vechiului Testament, prin prooroci. Totuși, Proorocul acesta făcea în mijlocul lor, minuni pe care nimeni din cei dinainte nu le mai făcuse.

Intră acum în atenția evanghelistului fariseii: „Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”. Inima fariseilor rămâne nemișcată și de această dată. Continuă să gândească cele rele. Cugetul lor este unul întunecat. Puși în fața unei astfel de minuni, vin cu o explicație uluitoare. Îl acuză pe Mântuitorul că este un fel de vrăjitor care lucrează cu puteri malefice. „Ochii lor erau ținuți ca să nu vadă”, așa cum ne spune, în altă parte, Sfânta Scriptură. Atât de corupt era sufletul lor încât nu mai sunt în stare să vadă ceea ce era evident pentru toată lumea.

Mântuitorul își continuă însă misiunea Sa. Dacă în versetele de până acum ne sunt relatate împrejurările minunilor săvârșite de Domnul, spre sfârșitul pericopei evanghelice de astăzi ni se face o precizare foarte importantă. Activitatea taumaturgică sau vindecătoare desfășurată de Hristos se împletește cu misiunea învățătorească: „Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”.

Într-adevăt, El merge prin toate orașele și localitățile mai mici dimprejurul Nazaretului și propovăduiește Evanghelia la toată făptura. Cuvintele Sale sunt cuvintele vieții veșnice: „Cine are urechi de auzit, să audă!”, spune cu alt prilej; iar Sfântul Apostol Pavel întărește această idee: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani, 10, 17).

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să răsune în sufletele fiecăruia dintre noi, căci aceste cuvinte ne întăresc credința noastră și astfel putem fi oricând și noi mărturisitori ai Lui Hristos.

Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra noastră „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, iar credința noastră să fie atât de puternică încât nici cele mai cumplite valuri ale veacurilor acestora să nu o poată birui. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea lunaticului)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte. (Matei 17, 14-23).

Iubiți credincioși!

Am ascultat împreună astăzi o nouă pericopă evanghelică, tot de la Sfântul Apostol și evanghelist Matei, ca și cele din duminicile anterioare. Și de data aceasta ne este istorisită o minune săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos. Însă această pericopă nu se rezumă doar la a ne înfățișa episodul istoric petrecut cu două milenii în urmă în Țara Sfântă ci conține și câteva explicații ori lămuriri date de Domnul și chiar afirmații cu valoare de profeție rostite înaintea ucenicilor Săi, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Totul începe cu o imagine ce stârnește compasiune, înmoaie inimile, căci „iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă”. Ce imagine poate să tulbure mai mult decât aceasta, imaginea unui tată distrus de suferința fiului său, o suferință ce va fi fost îndelungată, cu mai multe episoade.  Nu ni se spune niciun amănunt despre omul acela, nici localitatea din care venea, nici dacă era bogat ori sărac, înţelept sau om simplu. Era UN OM care purta asupra-i o mare rugăminte. Nu este deci de mirare că omul acela, de îndată ce-L zărește pe Iisus, cade în genunchi înaintea Sa. Era ultima sa speranță să-și vadă fiul vindecat. Ne putem imagina că va fi mers pe la mai mulți medici și vraci și nici unul nu putuse să facă nimic. Boala sa (ni se spune că era lunatec) era de fapt un duh necurat care continua să-L macine pe tânărul acela: îl arunca în foc și apă, îl lovea și îl izbea cu putere de lucrurile dimprejur punându-i mereu viața în pericol. Cineva trebuia să-l păzească permanent, să-l salveze din primejdii, dar pesemne că nu era suficient. Tatăl său conștientiza că era nevoie de un miracol, altfel tânărul acela ar fi fost pierdut.

Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Nu îndrăznise să vină de prima dată la Domnul Iisus, ci se rugase de ucenici, să-l tămăduiască ei. În zadar, pentru că aceștia nu putuseră să facă nimic. Și abia atunci îndrăznăște să-I ceară ajutorul Învățătorului, făcând și această succintă prezentare (suferințele îndurate de tânăr și neputința ucenicilor de a-l vindeca).

Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Urmează câteva cuvinte de mustrare, o mustrare generală pe care Mântuitorul o face pentru toți cei din jur. Cine era neamul necredincios și îndărătnic? Fără îndoială că putem să identificăm aici pe poporul evreu, pe de o parte, iar pe de alta chiar pe ucenicii Săi; pe poporul evreu pentru că era poporul ales, poporul lui Dumnezeu, și cu toate acestea întâlnise atâtea duhuri ori suferințe care își aveau cauza în necredință; pe ucenicii Săi pentru că nici ei nu se ridicaseră cu mult peste conaționalii lor. Puși în fața unui astfel de duh nu putuseră să facă nimic, nu avuseseră putere asupra lui, fuseseră deci biruiți de acesta. De aici și cuvintele grele, de supărare, rostite de Mântuitorul Hristos (până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?).

Starea aceasta nu durează însă prea mult, căci imediat poruncește ca tânărul să fie adus înaintea Sa. Iisus le iertase deja și îndărătnicia și necredința.

Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. De data aceasta este certat diavolul, căruia îi poruncește să plece din acel copil. Și aici se vede puterea lui Dumnezeu care poruncește și diavolilor și aceștia se supus voii Sale de îndată. Este limpede că așa stau lucrurile din moment ce demonul a ieșit imediat, iar copilul s-a tămăduit. Ce bucurie trebuie să fi simțit tatăl copilului, nu ni se mai spune. Atenția evanghelistului, ca de altfel și a celorlalți ucenici, era îndreptată asupra altui aspect. Când au găsit un moment de liniște, de răgaz s-au apropiat cu toții de Iisus și au pus o întrebare ce-i frământa de mai mult timp: „Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem?”. Trebuiau să știe cauza eșecului lor, s-o remedieze pentru viitor. Fără îndoială că mai fuseseră puși în astfel de situații, iar slăbiciunea aceasta trebuia remediată cumva. Singurul care putea să-i lămurească era tot Învățătorul.

Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Deci răspunsul este unul simplu: necredința sau lipsa credinței. Nu era nicio rețetă miraculoasă, niciun cuvânt magic, nicio incantație. Neputința lor izvora din necredință. Și pe noi, creștinii de astăzi, necredința ne duce pe cărări ale neputinței, ale deznădejdii. Nici noi nu ținem seama de sfatul Mântuitorului de a cultiva această virtute, căci dacă am face-o, dacă am avea credință cât un grăunte de muștar (și cât de mic este acest grăunte), am putea să poruncim până și munților să se mute dintr-un loc în altul. Atât de puternică este această virtute încât nimic nu mai este cu neputință de realizat.

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. Ne sunt făcute apoi câteva precizări strict pentru cazul la care tocmai am asistat. Credința se cultivă și crește în intensitate dacă îi adăugăm două ingrediente: rugăciunea și postul. La un loc, toate acestea fac posibilă până și izgonirea celor mai „răi” dintre diavoli. Trebuie însă să recunoaștem că nu este simplu să punem laolaltă aceste „ingrediente”. De multe ori spunem că postim, că am deprins acest exercițiu, dar îl transformăm într-o simplă cură, deoarece îl lipsim de rugăciune. De postit postim, dar, prinși fiind cu grijile de tot felul, nu ne rugăm. Spunem că nu avem timp nici să mergem la biserică, nici să ne spunem rugăciunea înainte ori după masă. Seara, înainte de culcare, nici atât. Ne mulțumim să spunem celor din jurul nostru că suntem postitori. La fel de adevărat că auzim de multe ori în jurul nostru vorbindu-se despre cât de des mergem la biserică, cât de mult ne rugăm, și seara și dimineața, și în toate momentele zilei, dar nu putem să postim. Nu-i așa că „nu-i păcat ce bagi în gură, ci ce scoți din gură”? Așa ne justificăm lipsa postului din viața noastră. Suntem mereu pe fugă, obosiți, călători, câte și mai câte explicații. Și uite așa luăm aripile rugăciunii. Iar într-un final credința noastră are de suferit și războiul nostru cu vicleanul diavol devine din ce în ce mai crâncen.

Pericopa evanghelică se termină cu un verset care nu mai are legătură cu vindecarea miraculoasă istorisită mai devreme. Ni se spune că „pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte”. Așadar, urmând ucenicii pe Mântuitorul prin alte localități, pe alte drumuri ale Galileii, le face o descoperire care îi întristează. Le descoperă ceea ce urma să se întâmple peste puțină vreme în Ierusalim, acolo unde neamul omenesc se va ridica împotriva lui Dumnezeu. Omul va judeca pe Dumnezeu și Îl va da morții. Dar a treia zi va învia. Îi va fi cu neputință morții să țină în lanțurile sale pe Creatorul vieții, iar biruința Sa va fi și biruința noastră, a creștinilor care-I slăvim numele Său cel preaînalt. Aşa vom primi, ca răsplată pentru credinţa noastră, cununa vieţii nemuritoare de la Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în în vecii vecilor. AMIN!

Pr. Neacșu Daniel