Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

03.10.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA XXXII DUPĂ RUSALII (ZAHEU VAMEȘUL)

marți, octombrie 3rd, 2017

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Frați creștini!

Am ascultat împreună astăzi istoria unei minunate întâlniri petrecute în Țara Sfântă cu aproape două milenii în urmă. Locul acestei întâlniri a fost cetatea Ierihonului, frecvent menționată în paginile Sfintei Scripturi, și am amintit aici începutul pildei samarineanului milostiv (Un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon). Orașul Ierihon era situat destul de aproape de Ierusalim, fiind așezat într-o vale, astfel că de la Ierusalim se cobora la Ierihon și, desigur, în sens invers, se urca. Ierusalimul era și din punct de vedere geografic „locul cel de sus”, locul în care se adunau în număr mare cărturarii și fariseii, acele căpetenii religioase ale evreilor de acum două milenii, dornici să-și etaleze cunoștințele religioase și viața lor rânduită după precept. Ierihonul, în schimb, părea mai degrabă cunoscut pentru activitățile sale „lumești”, pentru vameșii și „păcătoșii” care nu se învredniciseră să ajungă în Ierusalim.

În călătoriile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos nu a ocolit această cetate, ba chiar îi va fi fost dragă, va fi trecut pe acolo de mai multe ori, va fi făcut minuni, vindecări care l-au transformat într-o Persoană cunoscută și apreciată de comunitate. Așa  se explică de ce și cu acest prilej o mulțime mare de oameni Îl înconjura, așteptând un cuvânt de învățătură, ori, de ce nu, o nouă minune.

De data aceasta, nu Îi iese în cale însă niciun bolnav, niciun lepros, orb, slăbănog ori demonizat. Nu-L întâmpină nicio rudenie a vreunui muribund care să-L roage să săvârșească vreo vindecare minunată. Se chinuia însă să-I iese înainte un vameș, un om ce aparținea poate celei mai urâte categorii sociale din societatea iudaică, pentru că vameșii erau asociați cu nedreptatea, cu abuzul, cu hoția, într-un cuvânt, cu păcatul. Erau detestați și dați ca exemplu negativ de cărturari, de farisei, de preoți; nici oamenii simpli nu-i puteau avea la inimă; acești vameși le luau mai mulți bani decât erau datori să dea autorităților, îi jecmăneau și se foloseau de funcția lor pentru a strânge averi mari, necuvenite.

În acest context, nu este de mirare faptul că un astfel de vameș, ieșit și el să-L vadă pe Mântuitorul, nu era lăsat să se apropie, mai ales că nici statura nu-l ajuta (pentru că era mic de statură). Dar acest vameș, pe nume Zaheu, iese din tiparul obișnuit. Deși era un om bogat și mai mare peste vameşi, nu îi era rușine să se urce într-un dud, în speranța că-L va vedea pe Mântuitorul. Alesese locul cel mai potrivit pentru aceasta, aflase cărarea pe care urma să o străbată Mântuitorul și acționase. Mare îi va fi fost mirarea când, ajungând la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Mântuitorul l-a „simțit” acolo, fără să-l vadă. I-a văzut în schimb sufletul care căută izbăvirea. Deși acoperit cu multe păcate, acest suflet continua să strălucească; aștepta numai să fie strigat; aștepta pe Izbăvitorul său. Ceea ce a urmat este firesc. Zaheu, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. O bucurie pe care numai un astfel de suflet o poate experia. O bucurie pe care o aștepta de multă vreme.

Zaheu s-a schimbat, s-a îndreptat fără să fi „primit” vreo vindecare miraculoasă a vreunei boli de netămăduit, așa cum se mai întâmplase în timpul altor călătorii făcute de Mântuitorul (Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești). Nici nu era nevoie; trupește, era sănătos. În schimb, sufletul său aștepta o minune. O minune pe care Mântuitorul a săvârșit-o, intrând în casa sa.

Această minune a fost, cel puțin la început, neînțeleasă de toți cei prezenți, care văzând aceasta, cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Ei nu puteau să vadă dincolo de chipul vameșului bogat, dar plin de păcate; nu puteau să vadă dorința acestuia de îndreptare. Așteptau însă o explicație, și pentru aceasta au continuat să-L însoțească pe Iisus până la casa lui Zaheu. Răspunsul le-a fost dat mai întâi de Zaheu, care stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Ce transformare demnă de un creștin adevărat suferise acest vameș. Știm cât de greu se desparte omul de avuțiile sale. Pentru acestea, tânărul bogat, care plinise toate poruncile, și-a oprit urcușul duhovnicesc. Din acest punct de vedere, Zaheu vameșul se aseamănă cu acei creștini din primele veacuri care au renunțat la toată averea pentru a-și dedica viața lui Hristos. Iată cum Zaheu devine, dintr-un om plin de păcate, un model de urmat. El nu dă doar jumătate din averea sa săracilor, păstrând cealaltă jumătate pentru sine. Întorcând împătrit celor față de care greșise, Zaheu își răscumpără păcatele. O spune clar Mântuitorul: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam.

Așadar, prin această lepădare de omul cel vechi, Zaheu reintră în starea de fiu al lui Avraam, de fapt, de fiu al lui Dumnezeu. Păcatele ne scot din această stare, ne îndepărtează de Dumnezeu, iar mărturisirea lor sinceră și dorința de îndreptare ne readuc pe calea mântuirii. Acesta este de fapt și mesajul final pe care ni-l transmite pericopa evanghelică de astăzi, căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Căința este prima treaptă a scării ce duce către Împărăția lui Dumnezeu, este singura cale ce ne poate duce la poarta cerului. Cine se căiește cu adevărat și vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a și bătut la una din ușile prin care se poate intra în casa Sa.

Hristos scoate pe oamenii prinși în mrejele păcatelor și îi duce în tovărășia îngerilor. El se arată tuturor celor care se pocăiesc și doresc să-L vadă. Acestora le arată și tainele cerului și al pământului și toate cele pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc. A Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pr. Florea Aurel

03.10.2017 – PREDICĂ LA SFÂNTUL IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLITUL KIEVULUI

marți, octombrie 3rd, 2017


Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre (Troparul Sfântului Ierarh Petru Movilă).

Dreptslăvitori creștini,

Poporul nostru, născut creştin, a odrăslit în cursul veacurilor mulţi ierarhi cu viaţă îmbunătăţită, ce s-au nevoit atât în ţară, cât şi peste hotare. Între vlădicii de neam român, care au strălucit pe scaune arhiereşti în ţări ortodoxe surori, se află, la loc de mare cinste, mitropolitul Kievului, Petru Movilă.

Mitropolitul Petru Movilă a avut un rol deosebit de important în ceea ce priveşte convocarea Sinodului de la Iaşi, cel care a dat Ortodoxiei o nouă Mărturisire de credință. Pentru strădania sa de a apăra Biserica Ortodoxă este cinstit de creștinătatea răsăriteană și mai ales de cea românească, fiind trecut în rândul sfinților.

Petru Movilă s-a născut la Suceava, la 21 decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă (mai târziu domn în Muntenia şi în Moldova), şi al soţiei sale, Marghita (Margareta), călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său avea doi fraţi: Ieremia Movilă, domn al Moldovei (1595-1606) și Gheorghe, mitropolit al Moldovei.

Tatăl lui Petru Movilă, împreună cu cei doi fraţi ai săi, erau ctitorii mânăstirii Suceviţa. Simeon Movilă și soţia sa, Melania, au avut șapte copii (şase băieţi şi o fată): Pavel, Mihail, Gavril, Petru, Ioan, Moise, Teodosia. Dintre fraţii lui Petru, trei au ajuns domni în Moldova şi Ţara Românească: Mihail, Gavriil şi Moise.

Copilăria nu i-a curs liniştită pentru că, la nici patru ani, a plecat cu întreaga familie în Polonia. Au locuit în Cameniţa, ca ostatici, până în aprilie 1601, când din ordinul regelui polon s-au întors la casa lor. Nu au avut liniște nici acum. Într-un timp foarte scurt, viitorul ierarh și-a pierdut tatăl, iar apoi și pe fratele Mihail, ajuns pentru scurtă vreme domn al Moldovei. Toate aceste întâmplări nefericite au silit familia Movilă  să părăsească iarăşi Moldova, plecând în Polonia, unde va rămâne definitiv.

În casa părintească, sub ochii pioasei şi virtuoasei sale mame şi sub îndrumarea şi conducerea unui diacon din Frăţia Ortodoxă a Lvovului, cea întemeiată şi sprijinită de Movileşti, Petru îşi însuşise noţiunile elementare de învăţământ şi pătrunsese disciplinele umaniste care formau bagajul cultural al tineretului aristocratic din acea vreme.

Cunoştinţele sale de poloneză, greacă, latină şi îndeosebi de slavonă, dobândite fie la şcoala Frăţiei Ortodoxe, fie la Academia Zamoiska (din Zemosc, înfiinţată de hatmanul Jan Zamoiski), în care a învăţat aceste limbi, la care se adaugă şi celelalte studii (gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia) l-au făcut repede remarcat în ochii contemporanilor. Potrivit obiceiurilor nobililor polonezi, a trebuit să înveţe şi mânuirea armelor, luând parte şi la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Ţuţora şi la Hotin.

În anul 1622, a făcut o călătorie pioasă la Lavra Pecerska din Kiev, călătorie pe care o repetă în anii 1624, 1625, 1626 şi 1627. Acolo a cunoscut pe Mitropolitul locului, Iov Boreţki, cu care leagă o strânsă prietenie, cel care i-a fost îndrumător în vastul câmp al Teologiei şi căruia i se datorează în mare parte hotărârea lui Petru de a îmbrăţişa viaţa monahală. Astfel, în ziua de 29 noiembrie 1627, fiind în vârstă de 31 de ani, s-a decis să se lepede de cariera de ostaş lumesc şi să se facă  ostaş al duhului. După ce s-a pregătit duhovniceşte la moşia sa de la Rubiejovska, unde a zidit şi o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, a fost călugărit în Lavra Pecerska din Kiev. A fost apoi ales arhimandrit și egumen al mănăstirii, cu ajutorul cancelarului Toma Zamoyski, fiul lui Jan, protectorul familiei Movileştilor, alegere întărită şi de regale Sigismund al III-lea al Poloniei.

Ajuns Arhimandrit al mari Lavre, Petru se afla în fruntea celei mai învăţate obşti monahale ortodoxe, de la care a învăţat şi el mult, dispunea de cea mai mare tipografie ortodoxă din acea vreme, era independent de mitropolitul Kievului care eventual l-ar fi putut stânjeni în lucrările sale, dar sta în cele mai bune raporturi cu Mitropolitul de atunci Iov Boreţki, aşa că putea să lucreze în voie în orice direcţiune.

Petru Movilă a izbutit să ridice activitatea bisericească şi culturală a mănăstirii Pecerska la un prestigiu necunoscut până atunci. În timpul celor peste cinci ani de activitate ca egumen el a dovedit a fi o personalitate excepţională, cerută de situaţia critică în care se găsea Ortodoxia din regatul polon. S-a ocupat de restaurarea şi înfrumuseţarea mănăstirii şi a peşterilor în care se aflau moaşte de sfinţi, cât şi de întocmirea vieţii acelora. În anul 1631 a pus bazele unui colegiu, întâi în Lavra Pecerska, mutat apoi în mănăstirea Bratska, din care s-a dezvoltat mai târziu vestita Academie duhovnicească de la Kiev.

În anul 1632, a avut loc alegerea noului rege al Poloniei. Cu acest prilej, arhimandritul Petru Movilă – ca reprezentant al Mitropolitului din Kiev – a strâns în jurul său pe mulţi nobili poloni din Dietă, izbutind să impună alegerea ca rege al lui Wladislav IV (1632-1648). În felul acesta, noul rege s-a văzut silit să recunoască unele din vechile drepturi şi libertăţi ale ortodocşilor din regatul său, prin aşa numitele articole de împăcare.

Cu un an în urmă, la 2 martie 1631, trecuse la cele veşnice mitropolitul Iov Boreţki al Kievului, fiind ales în locul său episcopul Isaia Kopinski de Przemysl. Nefiind recunoscut de autorităţile de stat polone, s-au făcut noi alegeri de vlădici.

În scaunul de arhiepiscop şi mitropolit al Kievului, Haliciului şi a toată Rusia Mică (Ucraina) a fost ales arhimandritul Petru Movilă, alegere întărită de regele Wladislaw IV şi recunoscută de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. În anul 1633, a fost hirotonit întru arhiereu de către un sobor de ierarhi în frunte cu episcopul Ieremia Tissarovski, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Cea mai importantă moştenire pe care Ortodoxia a primit-o de la mitropolitul cărturar Petru Movilă este Mărturisirea de credinţă. În anul 1630, mitropolitul lucra la realizarea unui Catehism ortodox, pentru a-l contrapune lucrării cu acelaşi nume scrisă de Meletie Smotriţki, în care se găsea o vădită nuanţă catolică. Apariţia şi răspândirea în ţările slave a Mărturisirii de credinţă atribuită patriarhului ecumenic Chiril Lucaris din 1629, tipărită la Geneva, a reorientat direcţia lucrării pe care dorea să o editeze mitropolitul Movilă. Ca răspuns la această provocare, mitropolitul Petru a scris Mărturisirea de credinţă, lucrare argumentată cu Sfânta Scriptură, canoanele Bisericii şi scrierile Sfinţilor Părinţi, iar pentru recunoaşterea acestei scrieri s-a organizat Sinodul de la Kiev din anul 1640. Sinodul a cercetat lucrarea, dar nu s-a pronunţat în totalitate asupra ei. Din această cauză a fost convocat un sinod panortodox la Iaşi, între 15 septembrie şi 26 octombrie 1642, sinod la care au participat reprezentanți din mai toate bisericile ortodoxe. Delegaţii Patriarhiei Ecumenice au fost Porfirie, fost mitropolit al Niceei, şi ieromonahul Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec din secolul al XVII-lea (1586-1644).      Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegaţi din Kiev: Isaia Trofimovici Kozloski, egumenul Mănăstirii Sfântul Nicolae, Iosif Cononovici Gorbaţki, rectorul Academiei din Kiev şi pe Ignatie Oxenovici Staruşici, predicator al Catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Din partea Bisericii din Moldova au participat, probabil, Mitropolitul Varlaam şi episcopii săi sufragani: Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, precum şi Sofronie Pociaţki, egumenul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi rectorul Academiei înfiinţate aici de Vasile Lupu.

Sinodul a aprobat Mărturisirea lui Petru Movilă în 1642, ea devenind în mod oficial, Mărturisirea de credinţă a Bisericii de Răsărit.

În afară de Mărturisirea ortodoxă care a fost aprobată la Iaşi, şi de tipografiile pe care le-a trimis în ţară, legătura lui Petru Movilă cu patria mamă s-au concretizat cu venirea sa la Iaşi, în 1645, cu ocazia căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul lituan Ianusz Radziwill, căsătorie pe care o mijlocise el însuşi. Taina căsătoriei s-a oficiat în biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, şi cu acest prilej, Petru Movilă a rostit un cuvânt duhovnicesc, o treime în limba polonă şi două treimi în limba română.

Activitatea literară a lui Petru Movilă este imensă. A tradus, a compus şi revizuit o mulţime de cărţi de ritual, dogmatice şi polemice.            Pe lângă tipografia din Lavra Pecerska, mitropolitul Petru a pus sub controlul său direct şi tipografiile din Lvov şi Vilnius, pentru ca să asigure unitatea de lucru, dar mai ales pentru ca lucrările care ieşeau de sub teascurile lor să nu cuprindă abateri de la învăţătura ortodoxă.

Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de Petru Movilă, în timp ce era egumen la Pecerska şi mitropolit, unele lucrate de el însuşi, altele de ucenici sau colaboratori de-ai săi.

Dintre cărţile de slujbă amintim: Liturghierul (Pecerska, 1629, 1638 şi 1639, Lvov, 1636), Psaltirea (Pecerska, 1629, 1640 şi 1644, Moghilev, 1639), Octoihul (Lvov, 1630, 1639, 1640 şi 1644), Triodul (Pecerska, 1627, 1631, 1640), Triodul înflorat (Pecerska, 1631 și Lvov 1641), Penticostarul (Pecerska, 1631 și Lvov, 1642), Antologhionul (Pecerska, 1636 și Lvov, 1638).

Alte lucrări tipărite de vrednicul ierarh sunt: Lithos sau Piatra aruncată din praştia adevărului sfintei Biserici ortodoxe ruse, de smeritul părinte Piosul Păstor spre sfărâmarea Perspectivei cei întunecate si false; Expunerea credinţei ortodoxe catolice de răsărit, căreia Petru Movilă i-a zis Catehism, iar Sinodul de la Iaşi i-a dat titlul de Mărturisirea ortodoxă a credinţei catolice şi apostolice a Bisericii de răsărit. Cartea a fost scrisă în limba latină şi intitulată Expositio fidei ecclesiae Russiae Minoris. Dintre cărţile de învăţătură sau zidire sufletească menţionăm: Capitolele parenetice ale diaconului Agapet, Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, Patericul sfinţilor care au strălucit în Pecerska etc.

Despre mitropolitul Petru Movilă se spune că, din primii ani de călugărie la Pecerska şi până la ultimul moment al vieţii sale, a purtat tainic pe sub hainele obişnuite cămaşa pocăinţei ţesută din păr foarte aspru. Acest veşmânt al nevoinţelor ascetice avea presărat pe dinăuntru niște nasturi, care, de multe ori, lăsau pe trup umflături dureroase.        Sfântul mai purta pe trup un brâu de fier cu dinţi ascuţiţi. În miez de noapte, Petru Movilă se ruga făcând metanii, iar faţa lui era scăldată în râuri de lacrimi de pocăinţă. Pe Mitropolitul Petru Movilă îl putem considera ca un mare dar duhovnicesc făcut de poporul român întregii Bisericii Ortodoxe.

După o păstorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veşnice, în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska.

Prin testamentul său a lăsat ca întreaga avere moştenită de la părinţii săi să fie folosită pentru restaurarea de biserici şi înfiinţarea de şcoli. Mitropolitul Petru Movilă a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe, ca un adevărat reformator, un ierarh cu aleasă pregătire teologică şi umanistă, bun organizator şi iscusit diplomat, fondator al primei instituţii de învăţământ superior în bisericile ortodoxe slave, întemeietor şi îndrumător al multor tipografii, în care s-au imprimat felurite cărţi de slujbă şi de învăţătură, precum şi iniţiator al multor opere.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat pe mitropolitul Petru Movilă în anul 1996, cu prilejul serbării a 400 de ani de la naşterea sa. În anul următor, 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut canonizarea făcută de Biserica Ortodoxă a Ucrainei, iar în anul 2002, când s-au împlinit 360 de ani de la Sinodul de la Iaşi (1642), a fost proclamată oficial canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, în ziua de 13 octombrie, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva.

Data de serbare a vrednicului ierarh a fost stabilită pentru ziua de 22 decembrie, ziua mutării sale la Domnul.Sfinte Ierarhe Petru Movilă roagă-te lui Dumnezeu pentru noi ! Amin.

Pr. Florea Aurel

03.10.2017 – Predică la Sfântul Nifon II, fost patriarh al Constantinopolului, ocrotitor al Olteniei

marți, octombrie 3rd, 2017

Iubitorului de adâncă smerenie, Sfântului Ierarh Nifon, Părintele nostru, cu evlavie să-i aducem cântare de laudă”.

Frați Creștini!

În Ţara Românească, în primele două decenii ale secolului al XVI-lea, a avut loc o renaştere a vieţii bisericeşti datorată celor doi domnitori sprijinitori ai culturii și artei românesti din această perioadă: Radu cel Mare (1495-1508) şi Neagoe Basarab (1512-1521).

La rugămintea lui Radu cel Mare a venit pe meleagurile noastre fostul patriarh ecumenic Nifon II, ca să-l ajute pe domnitor să-și pună în aplicare planurile de reorganizare a Bisericii naționale.

În ceea ce privește viața Sfântului Nifon, se știe că s-a născut în Tesalonic (Grecia de azi), din părinţi bine credincioşi, cu origini nobile; mama sa, pe nume Maria, își avea rădăcinile în cetatea Salonicului, iar tătăl său, Daniel, venise din Dalmaţia. Cei doi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. Rămași orfani de tată la vârste fragede, cei doi băieți au pășit pe căi diferite; Dimitrie a ajuns la curtea voevodului Tesalonicului, iar Nicolae a fost dat să învețe carte sub oblăduirea Bisericii, pe când avea doar 12 ani. Îi plăcea să citească scrierile Sfinţilor Parinţi și căuta încă de pe atunci să le urmeze exemplul, ducând o viață plină de fapte bune. Așa se face că, fără ştirea dascălului său şi a mamei sale, a plecat să fie ucenic al unui monah învăţat din acele timpuri, numit Iosif, cu care a ajuns la Epidar. Aici l-a cunscut pe un pustnic, Antonie, care l-a tuns în călugărie, dându-i numele de Nifon. Pentru că avea darul de a scrie frumos, s-a făcut remarcat și era căutat de mari dregători pentru a întocmi diverse acte ori pentru a copia manuscrise.

După mutarea la cele veșnice a dascălului său, a plecat la Muntele Athos, așezându-se la mănăstirea Dionisiu. Pentru că viața sa era împodobită numai cu fapte bune, nu a trecut multă vreme și a fost ales, în 1483, de clerul și credincioşii din cetatea Tesalonicului ca mitropolit. În această calitate a luat parte la un sinod ţinut la Constantinopol, condamnând hotărârile sinodului unionist de la Ferarra-Florenţa.

După o păstorire de doar trei ani în scaunul de conducător spiritual al Tesalonicului, a fost chemat să ocupe scaunul de patriarh ecumenic (1486). Nu a păstorit prea multă vreme pentru că, în 1488, sultanul Baiazid al II-lea l-a înlăturat din scaun, nemulțumit de îndârjirea cu care sfântul își apăra turma încredințată lui de Hristos. Nifon a preferat să se retragă la mănăstirea Sfântul Ioan Prodromul (Botezătorul), unde a petrecut 8 ani în rugăciune. De aici, a fost rechemat, în 1496, pe scaunul de patriarh ecumenic. Dar și de această dată a fost alungat de către turci, după 2 ani şi câteva luni de păstorire, și trimis în exil Adrianopol, la biserica cu hramul „Sfântul Ştefan”.

Aflând de viețuirea curată și de priceperea în chivernisirea treburilor bisericești, domnitorul Radu cel Mare al Țării Românești, aflându-se la Constantinopol pentru plata tributului, a cerut învoiala sultanului să-l viziteze pe fostul patriarh ecumenic. Ni s-au păstrat cuvintele rostite de domnitor cu acest prilej: „Eu, Preasfinte Părinte, doream foarte mult să mă învrednicesc a vedea fericita ta faţă. Slavă Lui Dumnezeu că m-am învrednicit a dobăndii aceasta; astăzi, sunt mâhnit însă de ispitirile ce pătimeşti… Mă rog arhieriei tale să vii în Ţara Româneasă să ne înveţi pe noi, căci cu totul suntem lipsiţi de duhovnicească învăţătură şi de păstor învățător; acolo te vei odihni şi toţi te vor primi cu bucurie. Dă-mi cuvântul şi voi mijloci la Poartă a ţi se da voie”.

Așa reușește Radu cel Mare să-l aducă, în primăvara anului 1503, pe fostul patriarh în Ţara Românească, unde toţi l-au primit ca pe un Apostol al lui Dumnezeu. Ajuns la noi în țară, Sfântul Nifon a convocat la Târgovişte, unde se găsea și reşedinţa domnitorului, „pre toţi egumenii de la toate mânăstirile Ţării Ungrovlahiei şi tot clerului Bisericii şi facu sobor mare de-npreună cu domnul şi cu toţi boierii, cu preoţii şi cu mirenii… Şi tocmi toate obiceiurile pe pravila şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi doi episcopi şi le deate eparhie hotărâtă, care cât va birui, şi-i învăța ca să se îndrepteze toată ţara de la arhierei”.

Așadar, s-a hotărât acum reorganizarea Bisericii din Ţara Românească prin înfiinţarea a două eparhii noi, la Râmnic şi la Buzău, mitropolit al țării fiind însuși Nifon. Dar nici în Țara Românească Sfântul Nifon nu a avut prea multă liniște pentru că după doi ani petrecuți aici a ajuns la neînţelegeri cu domnitorul Radu cel Mare. Și de această dată sfântul prefera să pună mai presus de liniștea și bunăstarea sa cuvântul Evangheliei lui Hristos. Nu a fost de acord cu căsătoria surorii domnitorului cu un boier moldovean deoarece acesta din urmă (pe nume Bogdan), fugar din Moldova lui Ștefan cel Mare, pe care îl trădase, mai avea acasă o soție, iar recăsătorirea sa cu sora domnitorului era împotriva canoanelor bisericești.

Deși sprijinit și încurajat de viitorul domn Neagoe Basarab, totuși Sfântul Nifon, căruia domnitorul nu i-a iertat împotrivirea la planul său, a fost nevoit să părăsească Țara Românească, nu înainte de a merge la biserică unde a poruncit să se strângă tot popuru și de unde, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, a afurisit atât pe boier cât şi pe domnitor.

A plecat din Ţara Româneasă, îndreptându-se spre Sfântul Munte și aşezându-se la mănăstirea Vatoped, iar mai târziu la Dionisiu. Tradiția ne spune că nu a mărturisit nimănui cine era și din acest motiv a fost pus, conform tradițiilor monahale, la cele mai grele ascultări. Într-un târziu, din descoperire dumnezeiască, monahii au aflat identitatea sa și i-au arătat cuvenitul respect. Ajuns la vârsta de 90 de ani, s-a mutat la cele veșnice la 11 august 1508.

În același an s-a părăsea lumea aceasta și Radu cel Mare, neiertat de blestemul sfântului, fapt pentru care „tot trupul i s-a spart şi ieşea din el duhoare urâtă şi nesuferită, încât nimeni nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârşit cu multe dureri şi a fost îngropat în mânăstirea Sfântul Nicolae; care se numeşte mânăstirea Dealului, pe care a zidito el”.

În 1515, Neagoe Basarab care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare, ajuns acum domnitor, i-a adus osemintele în ţară pentru ca „să curăţească şi să tămăduiască greşeala lui Radu Vodă”. A pus sfintele moaşte pe mormântul lui Radu cel Mare, ca prin rugăciune să dobândească iertarea de la Sfântul Nifon, atât domnitorul, cât şi ţara. Tradiția ne spune că domnitorul a văzut în timpul unei slujbe de noapte „iertarea” pe care Sfântul Nifon i-a dat-o prigonitorului său.

Osemintele Sfântului Nifon au fost aşezate într-o frumoasă raclă de argint poleită cu aur şi împodobită cu pietre scumpe, în formă de bisericuţă cu cinci turle și trimise apoi mănăstiri Dionisiu. Călugării greci, apreciind dărnicia lui Neagoe, i-au trimis, în semn de recunoştinţă, capul sfântului şi o mână, acestea fiind aşezate în ctitoria sa de la Curtea de Argeş. Au rămas aici până în anul 1949, când au fost duse în catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova, marcându-se în felul acesta reînființarea Mitropoliei Olteniei.

La 16 august 1517, a doua zi după sfinţirea  mănăstirii lui Neagoe Vodă din Curtea de Argeş, de faţă fiind şi  patriarhul ecumnic Teolipt I, a avut loc canonizarea lui Nifon, adică trecerea sa în rândul sfinţilor, aceasta fiind prima canonizare făcută pe teritoriul țării noastre. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua mutării sale la cele veșnice, adică la data de 11 august.

La mijlocul secolului XVII, patriarhul Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei, împreună cu Pavel Alep, călătoresc prin Ţările Române, ajungând să viziteze şi mănăstirea lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, unde „printre nepreţuitele moaşte ale sfinţilor păstrate în această biserică ne-am închinat la capul Sfântului Serghie şi deasemenea şi la cel al lui Vach precum şi la capul lui Nifon, patriarhul Constantinopolului care a murit la Sfântul Munte”.

La 24 octombrie 1949, eclesiarhul Teofil Niculescu a fost însărcinat să aducă la Craiova racla cu moaştele Sfinţilor Nifon, Serghie, Vach şi Tatiana, pentru a se marca momentul ridicării cetății Băniei la rangul de reședință mitropolitană. De atunci, în catedrala din Craiova se află, alături de alte sfinte moaște, mâna stângă și capul Sfântului Nifon II, fost patriarh al Constantinopolului, reorganizator al Bisericii din Țara Românească.

Pentru a arăta prețuirea și cinstea față de această mare personalitate a Bisericii Răsăritului, vrednicul de pomenire mitropolit Firmilian Marin al Olteniei a rânduit ca aceste odoare neprețuite să fie așezate într-o raclă din lemn de chiparos, îmbracată în argint sculptat în relief, împodobită la interior cu stofă de veşminte de culoare roşie, cu vulturi bicefali. De menționat că racla de lemn de chiparos şi îmbrăcătura de argint au fost făcute încă din 1867, atunci când aceste sfinte moaște au fost duse într-o procesiune la Ploiești.

Așadar, în încheiere să ne rugăm și noi Sfântului Nifon și să zicem: „Cu faptele dreptei credinţe strălucind toată Biserica ai luminat, însoţindu-te cu smerenia cea dătătoare de înălţare, tu, cinstea cea mărită a celor două sfinte locaşuri, podoaba şi înfrumuseţarea patriarhilor, Mărite Ierarhe Nifon. Iar acum umple de dumnezeieşti daruri pe cei ce cu credinţă te măresc pe tine” (Troparul).

Pr. Florea Aurel

03.10.2017 – PREDICĂ LA SFÂNTUL IERARH ILIE IOREST, MITROPOLITUL TRANSILVANIEI

marți, octombrie 3rd, 2017

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”.

Frați creștini,

În fiecare an, la 24 aprilie, Biserica noastră strămoșească prăznuiește pe unul dintre marii săi păstori, și anume pe sfântul ierarh Ilie Iorest, conducător spiritual al credincioșilor ortodocși români din țara Ardealului la jumătatea secolului al XVII-lea.

Într-adevăr, Biserica strămoșească din pământul sfânt al  Transilvaniei a avut în vechime un trecut zbuciumat, cu condiții mult mai vitrege decât cele pe care le-au avut frații din Țara Românească ori cei din Țara Moldovei. Acest lucru se explică prin conjunctura naţional-politică şi socială în care a fost nevoită să activeze Biserica Ortodoxă a Transilvaniei.

Începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XIV-lea, românii ardeleni și pământurile lor au fost pas cu pas ocupate de regatul medieval maghiar, în cele din urmă întreaga provincie fiind cucerită și transformată într-un voievodat. Cea mai importantă redută pe care au avut-o românii în acele vremuri grele a fost credința ortodoxă, singura care a mai fost capabilă să se opună tendințelor de asuprire și subjugare, atât națională cât și spirituală.

În această situaţie, un rol major în păstrarea credinţei ortodoxe şi a identităţii româneşti au avut-o ierarhii noştri, începând cu Ghelasie de la Râmeţ (1376), și continuând cu urmașii săi de la Hunedoara, Feleac ori din alte zone ale principatului. Aceștia au reușit să apere identitatea națională și religioasă a conaționalilor, cu toate presiunile și amenințările la care au fost supuși de către regatul maghiar și Biserica Romano-Catolică.

După anul 1541, încetează acţiunea prozelitistă catolică, odată cu ocuparea Ardealului de către Poarta Otomană, Biserica Romano-Catolică cunoscând și ea prigoana calvinismului maghiar.

Și de acum înainte, Biserica Ortodoxă românească din Transilvania și-a desfășurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naționale, sociale și religioase la care era supus poporul român de aici. Cu toate că Dieta (Parlamentul) Transilvaniei a recunoscut ca „recepte” încă trei confesiuni noi, născute din Reforma protestantă: luterană, clavină si unitariană (pe lângă Biserica Romano-Catolică), Ortodoxia a rămas în continuare doar „tolerată”. Chiar și așa, cea mai de seamă instituție a românilor ardeleni a rămas Mitropolia Ortodoxă, care a avut multă vreme sediul la Alba Iulia.

În pofida multelor încercări ale principilor și superintendenților din Alba Iulia de a calviniza pe români, aceștia au rămas statornici în dreapta credință, menținându-se astfel și ființa națională românească.

Un rol important în această lucrare de apărare a Ortodoxiei și a neamului au avut vladicii de atunci, printre aceștia numărându-se și mitropolitul Ilie Iorest. Atât de prigonit și persecutat a fost Sfântul Ilie Iorest, încât viața sa poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare: unele însemnări păstrate pe un manuscris de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni.

Ilie Iorest s-a născut în Ardeal, cel mai probabil în părțile Maramureșului, în jurul anului 1600 (în vremea în care Mihai Viteazul a unit pentru prima dată cele trei țări românești), dar a fost dat să învețe carte în Moldova, la mănăstirea Putna, acolo unde a și fost, după o vreme, ridicat la treapta preoţiei. După călugărie și-a schimbat numele Ilie primit la botez cu Iorest. A cunoscut îndeaproape pe un alt mare ierarh al vremii, pe mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, împrumutând de la acesta dragostea pentru carte. A ajuns repede un călugăr cu alese preocupări cărturăreşti, care va fi avut şi legături cu şcoala miniaturistică de la mănăstirea Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca.

În toamna anului 1640, a trecut la cele veșnice mitropolitul Gheonadie II al Transilvaniei. Imediat, superintendentul calvin din Transilvania, l-a informat pe principele Gheorghe Rakoczy I despre necesitatea numirii unui nou ierarh, făcând și trei recomandări: Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora, care tipărise acolo mai multe cărţi în slavoneşte şi în româneşte (susţinut de Matei Basarab), protopopul de Haţeg (susţinut şi dorit de preoţi) şi „un moldovean” (recomandat de Vasile Lupu), nimeni altul decât ieromonahul Iorest. Cum niciunul din cei trei nu a vrut „să-şi schimbe religia din temelie”, același superintendent calvin a căutat alți „candidați” dispuși să pună Biserica Ortodoxă Română din Ardeal sub ascultarea calvinilor. Totuși, în urma stăruinţelor domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, principele Gheorghe Rakoczy l-a recunoscut, în octombrie 1640, ca mitropolit ortodox al țării pe „moldoveanul” Ilie Iorest. A fost hirotonit arhiereu la Târgoviște, de către mitropolitul Teofil și alți arhierei. A primit de la domnitorul Matei Basarab felurite daruri, aşa cum au primit toţi ceilalţi mitropoliţi ai Transilvaniei. A fost instalat apoi, cu cinstea cuvenită, în biserica cea mare din Alba Iulia, ctitoria lui Mihai Viteazul.

Principele Gheorghe Rakoczy I i-a impus mai multe îndatoriri, care nu urmăreau altceva decât răspândirea calvinismului printre credincioșii ortodocși. Printre altele i s-a cerut să traducă și să tipărească în românește anumite rugăciuni și cântări calvine, precum și un Catehism calvinesc. Noul mitropolit n-a îndeplinit însă nici una din îndatoririle acestea, ci a rămas statornic în dreapta credința.

Se cunosc puţine lucruri din activitatea lui ca mitropolit. În 1641, a apărut la Alba-Iulia Evanghelia cu învăţătură, dată la tipar încă din timpul înaintaşului său, Ghenadie. În tot cursul păstoririi, a făcut vizite canonice în toată Transilvania, întărind în credința ortodoxă pe protopopi şi preoţi, cercetând bisericile şi mănăstirile, starea religios-morală a credincioşilor, învăţătura şi starea materială a clerului. A convocat „soborul mare” al Mitropoliei, format din protopopi și unii preoți, a făcut hirotoniri de preoți, și s-a împotrivit la tipărirea și răspândirea Catehismului calvinesc fapt care a accentuat nemulțumirile calvinilor împotriva sa. Din acest motiv, la începutul anului 1643, principele protestant Gheorghe Rakoczy I a ordonat convocarea unui pseudo-sinod care a hotărât înlăturarea mitropolitului Iorest din scaunul vlădicesc. Motivul principal al depunerii sale a fost acela că vrednicul vlădică nu a îndeplinit niciuna din îndatoririle ce i-au fost impuse la numire, ci a rămas statornic în credinţa ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi. Se va fi împotrivit şi presiunilor exercitate asupra sa de către superintendentul calvin de a difuza printre preoţii şi credincioşii săi cunoscutul Catehism calvinesc. La înlăturarea mitropolitului Iorest din scaun au stat şi raţiuni de ordin politic, determinate de înrăutățirea relaţiilor dintre Gheorghe Rakoczy I şi Vasile Lupu.

Lui Ilie Iorest i-au fost aduse mărturii mincinoase, a fost deposedat de tot ce avea, legat şi închis în temniţă nouă luni, suferind surghiun împreună cu mulţi preoţi creştini, nu pentru altă vină decât dragostea față de credința ortodoxă și împotrivirea față de rătăcirile protestante. A fost în cele din urmă eliberat, cu garanția a 24 de chezași (credincioși) și 1.000 de taleri și s-a întors la metocul său de la mănăstirea Putna.

Mitropolitul Ilie Iorest a fost umilit și acuzat de calvini de tot felul de născociri mincinoase. Mânia principelui calvin s-a abătut asupra sa și pentru faptul că a refuzat să-l împărtășească pe acesta și pentru că se împotrivea calvinizării forțate a românilor ardeleni. În iunie 1645, a plecat în Rusia pentru a strânge banii trebuitori achitării celor 1.000 de taleri. A primit o scrisoare de recomandare din partea domnitorului Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam şi a plecat la Moscova, după ajutoare materiale din partea ţarului Mihail Romanov, care l-a primit de două ori, oferindu-i banii de care avea nevoie pentru răscumpărare şi alte danii. În cele câteva luni petrecute în Rusia a vizitat Lavra Sfântul Serghie și alte așezăminte sfinte, a cunoscut vlădici, preoți și călugări ruși și a cercetat  unele lucrări teologice scrise în slavo-rusă. S-a întors apoi la Putna și i-a trimis principelui Rákoczy cei 1.000 de taleri.

Și-a petrecut restul vieții în mănăstirea sa de metanie, murind la adânci bătrâneți, în anul 1678. Mitropolitul Ilie Iorest a fost un neînfricat apărător al Ortodoxiei din Transilvania, oferind o minunată pildă de statornicie în credință. A fost un ierarh cu dragoste față de Hristos și de neamul său.

Cântărind viaţa sa curată și mai ales această statornicire în credință, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât, pe baza unui referat prezentat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, ca acest vrednic ierarh să fie cinstit de Biserica noastră ca sfânt mărturisitor al dreptei credinţe, fiind  prăznuit în fiecare an la 24 aprilie. Canonizarea solemnă s-a făcut în catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, în cadrul unor slujbe săvârşite de un ales sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în ziua de 21 octombrie 1955.

Mlădiţă odrăslită din tulpina neamului nostru, fericite Ioreste, pentru credinţa ta cea neclintită şi pentru dragostea ta de popor ai fost aruncat în temniţă, învrednicindu-te de cununa cea neveştejită a mărturisitorilor lui Hristos; pentru aceasta şi noi cu dragoste te lăudăm pe tine, zicând: Bucură-te, ierarhe Ioreste, prea cinstite părinte!” (Din Acatistul Sfinţilor Ierarhi Iorest şi Sava Brancovici).

Pr. Florea Aurel

04.09.2017 – Predică la Sărbătoarea Bisericii „Schimbarea la Față a Domnului”

luni, septembrie 4th, 2017

Iubiți credincioși și iubite credincioase,

Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au stabilit ca în fiecare an să prăznuim cu mare bucurie evenimentul biblic în care este surprins evenimentul Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos pe muntele Taborului, în prezența celor trei Apostoli, Petru, Ioan și Iacov. Alături de aceștia, ne relatează Evanghelistul Matei, au mai fost prezenți, în chip minunat, cei doi mari profeți ai Vechiului Testament, Moise și Ilie. Astăzi ne-am adunat aici pentru a prăznui acest moment de descoperire, moment care rămâne la fel de important după atâtea veacuri. În cadrul Sfintei Liturghii am ascultat pericopa evanghelică consemnată de Evanghelistul Matei, capitolul 17, versetele de la 1 la 9. Totuși acest episod trebuie corelat cu ceea ce se petrecuse mai devreme, anume întrebarea lui Hristos către Apostoli dacă știu cine este El. Ne aducem aminte că Petru, cel mai în vârstă Apostol, răspunde cu următoarele cuvinte: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Tocmai pentru a întări acest adevăr, Hristos merge cu cei trei Apostoli, amintiți mai sus, pe muntele Taborului și minunea Schimbării la Față se petrece. Termenul grecesc pentru schimbare este metamorphosis. În sfintele icoane, Trupul lui Hristos este învăluit de lumină, ceea ce ne face să credem că minunea a constat în pătrunderea Trupului lui Hristos în lumina dumnezeiască. „Și s-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2). Reținem că prin această minune, Hristos dorește să-i încredințeze pe cei trei apostoli de dumnezeirea Sa. Mai mult decât atât, prezența minunată a lui Moise și a lui Ilie trimite la același adevăr, anume că Hristos este Mesia cel vestit și așteptat de poporul ales.

Fără a intra în detalii de erminie biblică, ne putem azi întreba, care este înțelesul actual al acestui eveniment? Ce ar trebui să ne spună nouă, celor care trăim la 20 de secole după acest mare eveniment? În mod clar, un răspuns în adevăr la întrebarea cine este Hristos pentru noi cei de astăzi nu poate fi decât acesta că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care la acel moment istoric, S-a întrupat din Fecioara Maria și S-a făcut Om pentru noi și pentru a noastră mântuire. La momentul acela al Schimbării la Față, la care participăm și noi astăzi în chip duhovnicesc, Hristos Omul își descoperă parte din slava Sa dumnezeiască. Prezența harului necreat în fiecare dintre noi ne dă oportunitatea să devenim purtători de lumină. Ori prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, prin primirea Sfintelor Taine, omul  se poate împărtăși de har. Definim aici harul ca ajutorul de la Dumnezeu prin care omul își reînnoiește viața și purtările. La întrebarea cum putem ajuta pe alții să se mântuiască, cineva a răspuns printr-o frază devenită celebră, anume: Dobândește tu harul Duhului Sfânt și mii se vor mântui în jurul tău.

Fie ca lumina Hristosului celui viu să ne împodobească purtările trupului și ale sufletului și să înaintăm în cunoașterea lui Dumnezeu în fiecare zi. Să devenim noi purtători de lumină, ca mai apoi să o dăruim și altora. Cu această dorință și bucurie să porniți ziua de astăzi și să o petreceți fără de păcat, așa cum ne-am rugat la momentul Sfintei Liturghii. Amin.

Pr. Alexandru Cocîr