Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

15.06.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII

joi, iunie 15th, 2017

Intrând în corabie, Iisus a trecut și  a venit în cetatea Sa. Și iată, i-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Și Iisus văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei IX, 1-8).

În Duminica a șasea după Rusalii, cea în care ne găsim astăzi, a fost rânduit de către Sfânta noastră Biserică să ascultăm la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie istorisirea unei noi vindecări minunate săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. Este vorba de un slăbănog care se găsea într-o asemenea suferință încât își ducea zilele țintuit pe un pat. Așa a ajuns și înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, fiind purtat de alți semeni de-ai săi, poate rude, ori oameni simpli cărora nu le era indiferentă suferința acestui om. Au hotărât, deci, să-l poarte pe brațele lor pe acest semen până înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, despre care auziseră că putea să tămăduiască orice suferință, ba chiar să învieze pe cei morți.

Primul aspect pe care trebuie să-l subliniem este dorința și efortul acestor oameni cărora evanghelistul nu le menționează numele, de a face un bine, de a ajuta, de a nu rămâne indiferenți față de suferința celor din jur, cu atât mai mult când semenii se găsesc într-o situație în care nu pot să răsplătească acest bine. În această situație avem de-a face cu o faptă bună, o faptă dezinteresată, izvorâtă doar din dragoste și compasiune. Fapta acestor oameni este și mai meritorie dacă ne gândim la faptul că ea a fost precedată de un efort intens. Nu le va fi fost ușor să poarte pe brațe pe acel slăbănog și nici să-l strecoare prin mulțimea de oameni care înconjura permanent pe Mântuitorul Iisus Hristos. Este prima învățătură pe care ne-o dă pericopa de astăzi.

Un al doilea aspect ce merită subliniat este legat de primele cuvinte spuse, în acest context, de Mântuitorul care, văzând credința lor (deci și a slăbănogului, dar și a celor care-l purtau pe brațe) a poruncit acestui grup de oameni să îndrăznească, să vină înaintea Sa, pentru că păcatele, cauza acelei suferințe, au fost iertate. Observăm aici legătura dintre credință și izbăvire. Într-adevăr, nu doar slăbănogul avea credință, nu doar el se ruga pentru izbăvirea sa, ci și cei care-l ajutau, cei care-l purtau pe brațe. Urmarea, păcatele au fost iertate. Am putea să ne punem întrebarea de ce Mântuitorul iartă mai întâi păcatele acelui slăbănog, de ce nu-l tămăduiește îndată, așa cum mai făcuse în alte situații asemănătoare? Răspunsul este simplu. Pentru că oamenii trebuie să înțeleagă gravitatea păcatelor și mai ales consecințele. Suferințele ce se abat asupra oamenilor sunt consecințe ale păcatelor. Iar pentru ca aceste urmări (suferințe) să fie înlăturate, este nevoie de izbăvire de păcate, o izbăvire pe care doar Mântuitorul ne-o poate da.

Cuvintele Domnului Iisus au stârnit mânia unora dintre căpeteniile religioase ale iudeilor care au socotit drept hulă vorbele adresate de Iisus slăbănogului. Nu au avut însă curajul să-și mărturisească acest gând cu voce tare. Dar nici nu a fost nevoie, pentru că Domnul, cunoscând aceste gânduri, i-a întrebat: Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Fără îndoială că primul răspuns care le-a trecut prin minte a fost acela că era mai ușor să zică Iertate sunt păcatele tale. Firesc, devreme ce nimeni nu poate „vedea cu ochii” iertarea păcatelor. Iar dacă Iisus Hristos ar fi fost un fals prooroc, atunci vorbele sale puteau fi socotite hulă, căci numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele. Dar pentru a le arăta celor din jur puterea Sa dumnezeiască (și puterea de a ierta păcatele) Mântuitorul continua și spune slăbănogului Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Dacă nu ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fără îndoială că nu ar fi putut tămădui o astfel de suferință. Deci, mirarea cărturarilor și fariseilor trebuie să fi fost mare, la fel și așteptările. Se gândeau că-L vor prinde acum în cuvânt, că vor dovedi că este prooroc mincinos. Ei nu credeau că acel slăbănog se poate ridica dintr-o dată și apoi să meargă la casa sa. Dar înaintea lor era cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Iar de îndată ce a poruncit slăbănogului să se ridice și să umble, acesta s-a sculat și s-a dus la casa sa. Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvânt cu putere multă, pentru că La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan I, 1).

Sfârșitul pericopei evanghelice ne spune că mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere.

În timp ce căpeteniile religioase huleau pe Dumnezeu, oamenii ale căror minți și inimi nu fuseseră întunecate de deșertăciunile lumești, se minunau și slăveau pe Dumnezeu pentru această minune săvârșită înaintea lor. Oamenii aceștia simpli, chiar dacă nu puteau înțelege dumnezeirea puterii Mântuitorului Iisus Hristos, fuseseră mai buni decât cărturarii cei strâmți la inimă.

Ceea ce nu au cunoscut acele mulțimi, cunoaștem noi astăzi, cu ajutorul Sfintei Biserici. Suntem „învățăceii bucuriei întru bine” (așa cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici), pentru că „tot binele de la Dumnezeu este, de la izvorul dătător de viață al veșnicei bucurii… Bucuria aceasta va deschide ochii noștri ca să vedem plinătatea adevărului întru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca să-L slăvim pe El, Fiul lui Dumnezeu, singurul Mântuitor și iubitor de oameni. A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Pr. Florea Aurel

31.05.2017 – Cuvânt duhovnicesc la Duminica „Slăbănogului de la Vitezda”, a IV-a după Praznicul Învierii

miercuri, mai 31st, 2017

După două duminici în care Mântuitorul s-a descoperit Sfinților Apostoli, adică Duminica lui „Toma” și  a „femeilor mironosițe”, vedem că Sfinții Părinți au rânduit astăzi a fi prezentat la Sfânta Evanghelie un moment deosebit întâmplat în timpul când Mântuitorul Iisus Hristos era pe pământ și anume momentul vindecării unui slăbănog de la Scăldătoarea Vitezda. Rânduind astfel duminicile de la Învierea Mântuitorului până la Praznicul Înălțării, Sfinții Părinții ne descoperă mai multe trepte de înțelegere a lucrurilor duhovniceşti:

- în „Duminica lui Toma”, Dumnezeu se arată bărbatului ca fiind cel întâi preot, apoi este duminica închinată femeilor mironosițe căci ele au fost create după bărbat deși ele L-au văzut înaintea apostolilor pe Cel înviat;

- în Duminica de astăzi Hristos se arată slăbănogului, adică poporului ales, care deși cunoștea legea, era slăbănogit datorită păcatelor;

- în Duminica următoare, adică Duminica femeii samarinence, vedem că Hristos se arată celor ce erau între evrei și păgâni, adică celor ce cunoșteau cât de cât legea dar țineau și practicile păgâne urmând ca în ultima Duminica înainte de Înălțare să observăm Duminica în care Hristos se arată celui „Orb din naștere”, adică acelor veniți din rândul păgânilor, a celor ce nu au cunoscut Legea sfântă.

După cum am observat și în Evanghelia de astăzi, Hristos vine la scăldătoarea Vitezda unde nu la mod întâmplător îl vindecă pe acest slăbănog, căci iată, în bunătatea Sa îl întreabă: „Vrei să fii sănătos?”, iată câtă bunătate; Dumnezeu nu ajută cu forța, ci cere voie.

Auzind aceste cuvinte slăbănogul spune: „Nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoare”. Nu la mod întâmplător slăbănogul vrea să ajungă în scăldătoare, pentru că toți cei bolnavi vedeau că acolo în apă era scăparea lor de boală, dar totodată știau că în apă se vindecă doar cel care intra primul după ce îngerul Domnului se cobora pentru a tulbura apa; deci, vindecarea nu se făcea decât în apa sfințită de Dumnezeu prin îngerul Său.

De asemenea vedem că și în zilele noastre la Taina Sf. Botez, se sfințește apa, iar cel care se botează, dacă este prunc, se curăță de neputința păcatului strămoșesc cu care toți oamenii se nasc, iar dacă este în vârstă, pe lângă păcatul strămoșesc, se curăță și de păcatele săvârșite până atunci. Așadar vedem importanța apei de la botez, căci prin ea omul mult se ajută.

Vedem că slăbănogul spune că „nu am pe nimeni…” nu întâmplător, ci pentru că Dumnezeu S-a pogorât pentru noi oamenii din bunătate, ca un nimeni, pentru ca pe noi să ne facă „cineva”, adică să ne dea valoarea pe care am pierdut-o prin păcat. Acest lucru îl putem observa și în slava de la Vecernia de dinainte de Litie, când ne spune: „M-am făcut om pentru tine ca să te vindec și să te ridic din patimă …”.

După acest scurt dialog Hristos îi poruncește să-și ridice patul. Slăbănogul se supune, și făcând ascultare, iată observă că s-a vindecat. Dar iată încă o durere! Acum mai marii poporului în loc să se bucure de acest lucru minunat, sunt revoltați că omul vindecat și-a ridicat așternutul în zi de sâmbătă. O astfel de situație vedem și în zilele noastre când oamenii nu văd lucrurile minunate realizate de oamenii din jurul lor, dar observă imediat lucrurile care nu sunt la locul lor. Nu văd binele aproapelui de lângă el, indiferent ce face acesta, dar sunt gata a-l brusca atunci când văd că face ceva greșit din punctul lor de vedere.

Văzându-se vindecat, fostul slăbănog, acum cel vindecat, merge în templu pentru a se ruga și a mulțumi. Sunt convins că și noi facem asemenea lui. Adică după ce am primit atât de multe de la Dumnezeu: mâini, picioare, ochi și iată multe altele, săptămânal venim cel puțin o dată să mulțumim pentru ele. Și iată un lucru minunat, că aici, cel ce nu știa de cine a fost vindecat slăbănogul, Îl vede pe Hristos, Îl descoperă. Așadar boala trupească, dar mai ales cea sufletească, îl împiedică pe om să Îl recunoască pe Dumnezeu, să Îl vadă, deși este aproape el, pe când omul vindecat trupește, dar mai ales sufletește, imediat Îl recunoaște pe Hristos.

Iată după acest moment din templu, fostul slăbănog a putut spune cine l-a vindecat, adică Hristos, el devenind astfel și un mărturisitor al Vindecătorului său.

Un lucru important mai putem de asemenea observa din pericopa de astăzi și anume că slăbănogul de astăzi era bolnav din cauza păcatelor sale: „ai grijă să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie mai rău”, zice Mântuitorul Iisus Hristos.

Așa cum dacă omul este bolnav, se deteriorează în asemenea mod în care el nu se mai poate îngriji, la fel și sufletul când se încarcă de păcate omul se îmbolnăvește.

Multe lucruri importante am putut descoperi astăzi din aceasta Evanghelie și anume cât de bun este Dumnezeu. El nu forțează pe nimeni, ci cu bunătate a venit pentru noi în lume și ne ajută. Am mai descoperit importanța botezului prin care omul se curăță de păcatul strămoșesc, dar și de păcatele personale de până atunci; de asemenea am văzut că boala trupească are uneori la baza păcatele personale. Iată de ce este nevoie să ne curățim prin Sfânta Taină a Spovedaniei cât mai des, pentru ca astfel, curați să putem să Îl recunoaștem pe Dumnezeu cel slăvit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin.

Pr. Mihail Scorbură,

Paraclisul Mitropolitan „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova

19.05.2017 – Precum Hristos este piatră duhovnicească aşa este şi Siloam duhovnicesc : Cuvânt la Duminica a VI-a după Paști

vineri, mai 19th, 2017

Pericopa evanghelică citită în Duminica a şasea după Paşti, numită şi Duminica vindecării orbului din naştere, descrie o tămăduire a Domnului nostru Iisus Hristos, care se distinge de celelalte tămăduiri ale altor orbi. Căci unui orb lipsit de nervul optic i se dă capacitatea de a vedea.

Minunea aceasta depăşeşte în amploare pe celelalte: tămăduirea celor doi orbi, care Îl urmau pe Domnul, implorându-L să-i vindece (Matei IX, 27-31); şi a celor doi, care şedeau lângă drum şi care, auzind că trecea Iisus, L-au strigat, implorându-L şi ei (Matei XX, 30-34); şi a orbului din Betsaida, peste ochii căruia Domnul Îşi pune mâinile, făcându-l să vadă „toate, lămurit” (Marcu VIII, 26); ori a orbului din apropierea Ierihonului, care fiind întrebat de Domnul ce voieşte, a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca XVIII, 41). Niciunul din aceştia nu era orb din naştere, chiar dacă în toate vindecările orbilor se arată cu prisosinţă puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

„Să se arate în el lucrările lui Dumnezeu …”

Acest orb nu văzuse niciodată lumina zilei, nu se bucurase de darul acela binecuvântat, ce face viaţa aşa de frumoasă. Lumina întreţine existenţa oamenilor şi a întregii lumi. Orbul din naştere, o fiinţă nevinovată şi nefericită, se născuse aşa, pentru ca prin suferinţa sa, „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, mărirea, puterea, bunătatea şi iubirea Sa de oameni. O iubire pe care Dumnezeu nu a încetat să o facă lucrătoare şi de care noi înşine ne bucurăm permanent, mai ales în momentele cele mai grele ale existenţei.

Ucenicii Îl întreabă pe Domnul: cine a păcătuit, acel orb, ori părinţii lui, încât el s-a născut astfel? (v. 2). El nu putea greşi, mai înainte de a se naşte. Apoi, „nu este cu dreptate a pune păcatele părinţilor peste fiii care nu au făcut nicio nedreptate” (Sf. Teofilact). Căci cuvintele: „Eu, Domnul Dumnezeul tău…, pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al… patrulea neam” (Ieşire XX, 5) s-au zis pentru cei ce au ieşit din Egipt, iar nu pentru creştini. Fiindcă noi toţi simţim iertarea Sa. „Deci e drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni”. „Cum dar să fie El atât de neiertător, încât să prelungească mânia până la al patrulea neam?” (Sf. Chiril al Alexandriei). Dumnezeu nu adaugă fiilor păcatele părinţilor, dacă fiii nu sunt ei înşişi părtaşi relelor purtări ale înaintaşilor lor. „De fapt, numai Dumnezeu ştie de ce s-a născut acest om orb” (Părintele Dumitru Stăniloae).

„A făcut tină… şi a uns… ochii orbului”

Mai înainte de a-l vindeca, Domnul spune ucenicilor Săi: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (v. 5). El este izvorul, pricinuitorul, creatorul luminii. Domnul le vorbeşte despre lumină şi îi dăruieşte celui nevăzător lumina, luminându-i deopotrivă ochii, cu lumina naturală şi sufletul, cu lumina credinţei, orbul mărturisind: „Cred, Doamne!” Şi s-a închinat Lui (v. 38).

„Acestea zicând…, a făcut tină… şi a uns… ochii orbului” (v. 6). Apoi i-a poruncit să meargă la scăldătoarea Siloamului. A făcut din tină ochii, precum odinioară pe Adam, zidindu-l şi însufleţindu-l. L-a trimis pe orb la Siloam să se spele, ca să nu creadă că vindecarea venea din apa izvorului. Siloam înseamnă trimis. „Siloamul este chip al lui Hristos (Sf. Teofilact). Căci precum Hristos este piatră duhovnicească, aşa este şi Siloam duhovnicesc. Şi precum pârâul acesta al Siloamului… se arată cu oarecare repejune înfricoşată, aşa şi Venirea Domnului… tot păcatul cu puterea Sa îl îneacă”. Spălarea în apa Siloanului ne trimite cu gândul şi la Taina Sfântului Botez, când omul (pruncul) scos din cristelniță se naște duhovnicește din apă și din Duh, spre viața veșnică.

„Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei…”

Vindecarea orbului se face sâmbăta. „Căci sâmbăta este sfârşitul săptămânii, iar Unul-Născut a venit şi s-a arătat tuturor în ultimul ceas şi în timpurile din urmă ale veacului”. Orbul se spală, leapădă orbirea şi se întoarce văzând. „Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb” (v.  8) se întreabă dacă nu este el cel ce mai înainte cerşea. Cu greu părăsesc îndoiala ce îi cuprinde şi cer lămuriri. Iar cel vindecat le mărturiseşte: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei… Şi spălându-mă, am văzut” (v. 11). Nu ştie că Mântuitorul este Dumnezeu după fire, ci cugetă că Cel ce l-a vindecat este unul dintre cei sfinţi (Sf. Chiril al Alexandriei).

Orbul vindecat este dus apoi la farisei, care îi adresează aceleaşi întrebări. Cu toţii sunt aprinşi de mânie, „socotind că s-a călcat… porunca Legii, care opreşte să se lucreze sâmbăta”. Arată că au suflete mici şi că invidia îi stăpâneşte. Văd vindecarea orbului ca pe un păcat. Întreabă: Unde este Cel ce te-a vindecat? Însă Domnul, după săvârşirea oricărei minuni, se arată neiubitor de slavă lumească. Iar cel odinioară orb răspunde: Nu ştiu! Acesta le spune din nou toate cele ce se petrecuseră cu el, fără să ascundă adevărul şi repetă: Văd!

„Neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică”

Necredinţa iudeilor merge mai departe şi cer mărturia părinţilor orbului. Aceştia le răspund: „Întrebaţi-l pe el!” (v. 23). Căci se temeau de iudei şi socoteau că este mai potrivit să le spună fiul lor în ce mod el s-a vindecat. Iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă (v. 22). Cel vindecat îi mustră pe farisei că nu înţeleg nimic din cele ce se petrecuseră cu el, insistând asupra călcării Legii. Mărturiseşte că şi el a devenit ucenic al Domnului, chiar dacă nu prin cuvânt. Este ocărât. Fariseii Îl fac învăţător al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. „De fapt, neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică, iar Israel… s-a scufundat în umbra literei” (Sf. Chiril al Alexandriei). „Pe Acesta nu-L ştim de unde este” (v. 29), zic iudeii.

Pentru cel vindecat, contează însă că Hristos i-a deschis ochii. Îi ceartă pe farisei că sunt atât de departe de sfinţenie şi evlavie. Se face apărătorul lui Hristos şi îşi ţese cu măiestrie cuvântul. Căci trebuia să aibă mult curaj ca să le spună fariseilor că Hristos este mai mare decât Moise. El zice: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic (v. 33).

Pentru cel vindecat și pentru noi toți cei care credem în Evanghelia Domnului, minunea a însemnat o a doua naștere, la o viață nouă, adevărată, trăită în cunoașterea deplină a lui Dumnezeu prin Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care i-a dat orbului vederea trupească. Iar acesta L-a cunoscut și mărturisit ca pe cel mai mare binefăcător al lui. Pentru deschiderea, sinceritatea și onestitatea lui, dovedită în fața adversarilor Domnului, a iscoditorilor farisei, i s-a descoperit direct, atunci când, întrebat fiind: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, i-a răspuns: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan IX, 35-38).

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

17.02.2017 – Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

vineri, februarie 17th, 2017

Duminica Lăsatului sec de carne, a treia din Triod, este Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Este un moment important din această lungă și însemnată perioadă a anului bisericesc, perioada Triodului și a Postului Mare, care are în vedere pregătirea noastră sufletească și trupească, pentru întâmpinarea cu vrednicie și cu credință a celor mai copleșitoare evenimente din viața Domnului Iisus Hristos: patimile, răstignirea, moartea și Slăvita Sa Înviere. Biserica noastră dreptmăritoare vrea ca în această duminică să ne evoce un eveniment viitor, de la sfârșitul veacurilor şi să ni-l prezinte în actualitate, ca fiind inevitabil şi care ne privește pe noi toți, spre a ne trezi simțământul responsabilității, în așa fel încât să trăim anticipat înfricoșătoarea judecată, încă de aici, din viața pământească. De aceea, ni se pun în față chiar cuvintele Mântuitorului, care descriu judecata cea de pe urmă și definitivă, a oamenilor și pe care Fiul Omului o va face, fiindcă El este Cel care pentru noi s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat. El ne-a chemat la mântuire, ne-a învățat și ne-a lăsat prin cuvintele Evangheliei Sale garanția că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, pentru ca noi să le împlinim spre fericirea și moștenirea vieții veșnice. Și cum toate cuvintele Evangheliei s-au împlinit, se vor împlini și acestea, despre care El vorbește acum direct și nu în pilde.

”Când va veni Fiul Omului în împărăția Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, și-i va despărți pe unii de alții… Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă… Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-aţi primit… Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit?… Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Iar celor care nu au împlinit acestea, le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei XXV, 37-46).

Momentul judecății va fi solemn, pe măsura importanței lui, dând fiori celor vinovați, prezenți acolo. Fiul Omului, șezând pe tronul slavei Sale, înconjurat de toți sfinții îngeri, va face judecata oamenilor. Îngerii, ca și sfinții, sunt martorii sfințeniei, ai nevinovăției, spre care oamenii în viața lor pământească ar trebui să tindă. Și la judecată, stau față către față cu ei, iar strălucirea lor le luminează și trezește tot mai mult conștiința stării de vinovăție. Este o judecată universală, de la care nimeni nu se poate sustrage, este absolut dreaptă, nepărtinitoare și definitivă.

Cei buni și virtuoși, care și-au trăit viața pământească în sfințenie, luptându-se cu păcatul şi răul, stăruind în bine și în dragoste nefățarnică față de aproapele, oferindu-le celor nevoiași și suferinzi ajutorul lor material – hrană, îmbrăcăminte, adăpost și toate cele necesare trupului, oferindu-le deopotrivă şi ajutorul spiritual, chiar și printr-un cuvânt de mângâiere, de încurajare, ori un sfat celor bolnavi sau aflați în temniță și părăsiți de toți, aceștia, aflați acum în fața Judecătorului Celui drept, aud din gura Lui spunându-le cu glas blând: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei XXV, 34). Iar celor păcătoși le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei XXV, 41-42).

Judecătorul Cel Drept Își asumă total această Judecată, pe care El o realizează în chip direct, nepărtinitor, implicându-Se personal, ființial, ca Unul ce s-a bucurat și se bucură de actele de binefacere și milă ale oamenilor, ca acte ale iubirii creștine și care sunt îndreptate și către Fiul lui Dumnezeu Întrupat. El s-a bucurat și se bucură de orice faptă bună, pentru care le zice: ”Întrucât ați făcut unuia dintre frații Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei XXV, 40).

Actul Judecății continuă pe cel al Întrupării. În aceste clipe, Judecătorul Cel drept dă emoții, bucurie și fericire celor buni, pentru care El este părinte şi chiar frate al lor. Iar bucuria și fericirea lor este nemărginită şi veșnică. Faţă de cei nemilostivi, indiferenți, ori nepăsători cu cei lipsiți și în suferință, Judecătorul rămâne străin, nu-i cunoaște și li se adresează cu cuvinte pe măsura nevredniciei lor: ”Duceți-vă de la Mine!” Pentru ei, judecata este înfricoșătoare, dar este dreaptă și firească, de vină fiind cei care s-au îndepărtat singuri de la fericirea cerească, prin nepăsarea lor. Acum conștientizează starea lor ingrată, în antiteză cu cea a celor fericiți, care sunt recunoscuți ca moștenitori ai împărăției Tatălui ceresc.

Însă pericopa evanghelică a Judecății universale, de la sfârșitul veacurilor, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Matei, nu trebuie despărţită de întreaga învățătură a Mântuitorului, cu privire la tema predicii Sale, despre împărăția cerurilor și dobândirea ei și nici de învățătura Bisericii, care izvorăște din Sfâta Evanghelie, sintetizată în cele trei condiții de dobândire a mântuirii: har, credință și fapte bune. Fiindcă această pericopă vine ca o încoronare a întregii Sale învățături. Iar iubirea creștină, generatoare a faptelor bune, nu poate fi străină și nici înțeleasă în afara harului dumnezeiesc, ce întărește și îl sfințește pe om, îl impulsionează în lucrarea binelui. Cu atât mai mult credința, care îl apropie pe om de Dumnezeu, dar care fără fapte este moartă. Căci credincios cu adevărat este numai un om iubitor de fapte bune și de oameni.

Nu putem despărți această minunată pericopă evanghelică nici de stăruințele omului pe pământ, spre a face să biruiască binele și dreptatea. Om fiind, fiecare este supus riscului multor căderi, dar și al înălțării, ca prin el să biruie binele, depășind prin eforturile lui răul și făcând ca balanța dreptății să încline mai mult în folosul lui. Și chiar dacă omul a căzut în păcat și a făcut rău semenului său, el poate să se îndrepte prin pocăință și printr-o faptă bună reparatorie, făcută acelei persoane, care a suferit din cauza lui. Toate aceste atitudini și comportamente ale creștinului, care sunt fapte ale dreptății, bunătății și iubirii umane, cântăresc valoric și înclină balanța spre binele omului.

Așadar, Judecătorul este numit drept, dar El este și bun și nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Iar în judecata Sa, are criteriu săvârșirea faptelor bune, din iubire față de oameni. Acestea sunt și condițiile mântuirii, cunoscute mai dinainte din Sfânta Evanghelie, pentru ca, fiind știute, să fie împlinite. Și ne întrebăm: ce judecător din lumea aceasta a dat sau dă mai dinainte răspuns la întrebările pe care le va adresa învinuiților? Încât bunătatea și dreptatea Mântuitorului lumii, Judecătorul nemurilor și al fiecăruia dintre noi, să fie pentru noi un motiv de încredere în strădaniile și lupta noastră pământească, pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu, de care și noi toți să fim vrednici. Amin!

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

15.02.2017 – Sfintele moaște – prezenţa Duhului Sfânt în fiinţa omului

miercuri, februarie 15th, 2017

Încă din Vechiul Testament cunoaștem faptul că a existat o venerație a rămășițelor  pământeşti. Avem exemplu cazul lui Elisei când un mort a înviat îndată ce s-a atins de osemintele sale. A existat şi o cinstire a mormintelor drepților şi prorocilor. Moise ia osemintele lui Iosif din Egipt şi le duce în Canaan cu mare cinste. Cunoaștem şi cazul Dreptului Simeon când osemintele sale au fost aduse cu mare cinste la Constantinopol.

Odată ce a venit Mântuitorul Iisus Hristos, El a luat acest trup omenesc, a trăit asemeni  unui om, a suferit, s-a bucurat de el, a fost omorât şi în cele din urmă a înviat. Învierea Sa cu trupul pământesc ne-a dat cea mai mare garanție că toţi cei ce credem în El vom învia cu aceleași trupuri cu care am trăit pe pământ, însă acele trupuri vor fi spiritualizate. Din acel moment, credinţa creştină împărtășește cu totul altă învăţătură cu privire la trupul omenesc faţă de ceea ce fusese înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel numeşte trupul „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Într-adevăr, dacă gândim logic, mântuirea se dobândește trăind în acest trup. Nu se poate realiza  numai mântuirea  sufletului şi trupul să se piardă, ci amândouă se vor mântui, întrucât amândouă au lucrat pentru dobândirea mântuirii.

Pentru a realiza  nemurirea  şi mântuirea  sufletului împreună cu trupul, oamenii trebuie  să îndeplinească anumite condiții, adică viaţa să fie trăită potrivit voii lui Dumnezeu, voie care se cuprinde în Legea morală lăsată nouă de Mântuitorul Iisus  Hristos.

Cei care au trăit în plinătatea lor aceste porunci dumnezeiești sunt sfinţii care prin trăirea lor duhovnicească, au reuşit să spiritualizeze sufletul dar şi trupul omenesc, pe care l-au curăţit cu ajutorul Mântuitorului Hristos de toate impuritățile morale, dându-i curăția şi nevinovăția de la început.

Urmările binefăcătoare ale acestui mod de viaţă se pot vedea nu numai în timpul vieţii sfinților, ci şi după moartea lor prin păstrarea nealterată a rămășițelor lor pământeşti, adică a sfintele lor moaște.

Sfintele moaște sunt dovezi vizibile şi de netăgăduit despre lucrarea harului divin sau prezenţa Duhului Sfânt, căci numai datorită harului dumnezeiesc se realizează această minune.

Această prezenţă  a harului divin în fiinţa umană îl îndumnezeiește pe om încă din timpul vieţii lui.

Sfinţii sunt  foarte mulți şi au dobândit acest mare dar de la Dumnezeu de a nu le putrezi  trupurile, au dobândit prin aceasta starea firească pe care omul a avut-o în starea  originară.

În Creștinism sfintele moaște au existat de la început. O dovadă este faptul că trupul  primului martir creştin Sf. Ștefan  nu a putrezit. Pe mormântul lui a fost clădită o biserică.

În general, toate bisericile ortodoxe de la început  se clădesc  cu sfinte moaște. Cunoaștem cu toţii că această tradiție s-a moștenit  prin faptul  că Sf. Liturghie se făcea pe mormintele  martirilor. În piciorul  Sfintei Mese şi în  Antimisul  de pe Sf. Masă , fiecare biserică ortodoxă  din lume  are sfinte moaște. Şi de aici se vede sfințenia Bisericii Ortodoxe.

În Biserica Ortodoxă, sfinților li se aduce un cult de cinstire sau venerare, care este deosebită de adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu. Noi îi chemăm pe sfinţi în rugăciunile noastre să mijlocească pentru noi la Dumnezeu şi astfel  le cinstim moaștele făcătoare de minuni. Sfântul ale cărui moaște sunt în biserica respectivă, în piciorul Sf. Mese sau în Antimis, este prezent permanent prin har, adică prin energiile necreate ale Sfântului Duh.  Aceste energii există  în toate locurile  sfinte şi sfințite.

Originea acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugăciuni. Harul lui Dumnezeu se păstrează în moaștele lor, după cum sunt prezenţi, prin har şi în icoanele care reprezintă chipul lor.

Această neputrezire a lor ne face să credem că ele dețin acele energii dumnezeiești, adică harul, si când ne atingem de ele sau le sărutăm, ne mângâiem, trăim bucurii sfinte, ne facem sănătoși. Acolo unde sunt moaște, ele pot apăra localitatea sau orașul respectiv de diferitele rele: opresc furtuni, aduc ploi în vreme de secetă, ne apară de dușmani sau de diferite boli etc.

Aceste aspecte ne arată că Biserica se bazează şi se fundamentează pe trupurile sfinților mucenici care s-au sfințit pentru Hristos şi Biserica Sa, fiind modele de urmat pentru fiecare creștin.

Pr. Dumitru Vânătoru