Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

Cuvânt de învățătură la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

marți, februarie 25th, 2020

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții

la viață veșnică.” (Mt 25, 46)

 

Nu există un mod mai bun de a păși pe calea nevoinței duhovnicești ca aducerea-aminte de judecată; gândul la moarte și judecată ne aduce bună chibzuință, cumpătare, socotirea bună a zilelor noastre: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” se roagă psalmistul (89, 14).

Contextul în care a fost rostită cuvântarea despre judecata viitoare este acesta: ieșind Iisus din Templu, a fost întâmpinat de ucenicii Săi care voiau să Îi arate frumusețile clădirilor. Atunci Mântuitorul le-a zis: „Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.” (Mt 24, 2) Ucenicii au rămas nedumeriți de cele auzite și au întrebat pe Învățătorul lor: „Spune nouă când vor fi acestea  și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (Matei 24, 2) La această întrebare, Mântuitorul răspunde pe larg: mai întâi, amintește de strâmtorările și de zilele grele ce vor premerge judecății (Mt 24), iar apoi rostește pildele celor zece fecioare și talanților. Învățătura despre judecata viitoare este prezentată tot printr-o alegorie: oile și caprele din staul, pe care păstorul le lasă o vreme să stea împreună, iar apoi le desparte.

Cuvântul Mântuitorului despre judecata viitoare a fost rostit de pe Muntele Măslinilor și este așezat, în contextul evanghelic, în strânsă legătură cu Pilda celor zece fecioare și a talanților, înainte de Cina cea de Taină și răstignirea pe cruce. Temele principale ale acestei expuneri sunt: necunoașterea timpului judecății și a vremii când vine Fiul Omului, permanenta stare de pregătire și starea de fericire respectiv de tristețe ce îi așteaptă pe cei buni și pe cei răi în viața veșnică.

Judecata viitoare va consta mai întâi într-o separare, într-o despărțire a celor buni de cei răi. Judecata va însemna o despărțire; se desparte binele și răul. Dar nu numai binele de rău, ci și cei răi de Dumnezeu. Pe cei buni Hristos îi cheamă să se apropie și să intre în bucuria deplină ce constă în a fi cu Dumnezeu în veci, iar celor răi Hristos le spune: depărtați-vă!, pentru că ei înșiși s-au depărta de Dumnezeu cu faptele lor. Criteriul după care va judeca lumea este unul simplu: faptele iubirii de oameni sau dărnicia omului.

Mântuitorul nu ne cere lucruri extraordinare, ieșite din comun. El nu spune: „În temniță eram și nu M-ați eliberat” sau „bolnav eram și nu M-ați vindecat”. A spus atât: „Nu M-ați cercetat, nu ați venit la Mine.” Atunci când le vorbește de hrănirea celui flămând, El nu cerea mese bogate, ci pe cât era de trebuință. Când vorbește de îmbrăcarea celui gol, nu amintește de haine scumpe, ci doar de haina cea de trebuință după posibilitate.

La judecata viitoare, Hristos va întocmi un act de dreptate: va pune față în față pe egali cu egali, pe bogați cu bogați și pe săraci cu săraci. Bogaților care nu au făcut milostenie le arată pe cei cu averi care și-au agonisit împărăția dând din agoniseala lor milostenie. Săracilor care nu au făcut milostenie, invocând motivul sărăciei, Hristos le va arăta pe cei săraci care au făcut milostenie din puținul lor. Astfel, nu Hristos judecă, ci faptele fiecăruia.

„Cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.” (I In 4, 21) Fără iubirea pentru aproapele, nu va putea să spună omul că îl iubește pe Dumnezeu. În iubirea de aproapele înveți să îl iubești pe Dumnezeu și iubind pe Dumnezeu îl iubești și pe aproapele tot mai mult. În chipul aproapelui vezi iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa; în chipul aproapelui descoperi iubirea smerită și darnică a lui Dumnezeu care ne cheamă și pe noi să o primim și să o împărtășim. Primind această iubire și oferind mai departe iubire, ne învrednicim de șederea împreună cu Dumnezeu în Împărăția Sa în veșnicie. Aceasta este răsplata preabună a Domnului.

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.” (Mt 25, 46) Și osânda și viața cea fericită vor fi veșnice. Veșnicia celor răi va fi însă chinuitoare, căci s-au lipsit de vederea lui Dumnezeu, pe când veșnicia celor buni va fi fericită, căci vor fi cu Dumnezeu și se vor bucura de șederea împreună cu El. Să cugetăm la aceste cuvinte mai ales acum, în începutul urcușului nostru duhovnicesc, pentru a face roade vrednice de iubirea lui Dumnezeu.

 

Pr. Adrian Constantin Singureanu

 

05.11.2019 – Predică la Duminica a-34-a după Rusalii: Pilda fiului risipitor

marți, noiembrie 5th, 2019

Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi… (Luca 15, 18-19)”

 

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca și cea din Duminica trecută, are același rol important de a ne pregăti cu sufletul și trupul nostru pentru nevoința Sfântului și Marelui Post. Dacă Evanghelia din Dumi­nica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei și importanța covârșitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbește de păcatul cel urât al desfrânării și de puterea mântuitoare a pocăinței. Mare este înțelepciunea Sfinților Părinți! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârșit de Adam se sălășluiește în inima omului și omoară sufletul, iar al doilea stăpânește mintea omului și omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârșit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci. Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot așa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinții Părinți spun într-un glas: „Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalță, întru curvie a cădea se sloboade” (Cuviosul Ioan Scărarul – Cuv. 4 – Pentru ascultare). Așadar, pentru a fi pregătiți și cu sufletul și cu trupul pentru calea postului, vom vorbi astăzi despre păcatul desfrânării și puterea pocăinței.

           Sfânta Evanghelie ne vorbește despre un om care avea doi fii. Omul acesta este conștiința fiecăruia. Fiul cel mai tânăr este trupul nostru iar fiul cel mare este sufletul. Fiul cel mai tânăr, adică trupul omului , fiind mai slab dorește să guste din toate bunătățile acestei lumi și de aceea eliberat de povara conștiinței, adică tatăl său, pleacă într-o țară îndepărtată, care simbolizează alunecarea  în desfrânare și își irosește averea sa, tinerețea sa, și toate darurile primite, întinându-și sufletul cu această îngrozitoare patimă a desfrânării. După multă vreme, spune pilda, omul rămâne gol de toate darurile sale și în această stare , el resimte o foame  lăuntrică după Dumnezeu, conștiința îl mustră și aflat în pragul deznădejdii își vine în simțiri și se întoarce către conștiința sa. Primirea de către tatăl său, adică conștientizarea stării de păcătoșenie îl apropie de Dumnezeu prin căiță, spovedanie și canonul primit de la duhovnic. În pildă, întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie pentru tatăl său care îl îmbracă cu haină nouă, cu încălțăminte nouă și cu inel in mâna dreaptă, toate acestea semnificând restabilirea omului prin conștiință și  revenirea la sufletul pierdut. Junghierea vițelului îngrășat reprezintă bucuria lui Dumnezeu pentru căința și întoarcerea celui păcătos și așezarea lui în starea cea dinaintea căderii in păcat.

            Frați creștini,

Păcatul acesta al desfrânării a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe poporul nostru credincios. Așa se explică de ce, din ce în ce mai multe familii se despart, apar certuri, bătăi, vorbe urâte, reproșuri, toate acestea fiind roadele desfrânării. Oamenii se justifică prin faptul că nu se mai iubesc ca la început, sunt incompatibili și multe alte scorneli pe care diavolul le strecoară în mintea lor pentru a conserva această patimă pierzătoare de suflet. Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu și nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale sau de pe calea unde ne așteaptă, cu părintească milă se tânguiește prin gura proorocului, zicând: Fii am născut și am înălțat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul ieslea stăpânului său… iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) și iarăși: Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine și s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21).Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământești și de întoarcere la Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoința postului, desfrânarea minții se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia rugăciunii celei curate și cu adânc de smerenie. Iată, Postul Mare ne stă înainte – cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăință, de întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a și citit această Evanghelie înainte de începerea postului. Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Și împreună cu el să părăsim toate păcatele ca să devenim vrednici de Dumnezeu și de Împărăția Sa, amin!

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova

 

05.11.2019 – Predică la duminica a XXXIII-a după Rusalii: Pilda vameșului și a fariseului

marți, noiembrie 5th, 2019

„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Iubiți credincioși,

          Duminica vameșului și a fariseului reprezintă începutul perioadei Triodului. Ea este prima dintre cele patru duminici premergătoare Postului Mare, după care urmează duminica fiului risipitor, duminica lăsatului sec de carne și duminica lăsatului sec de brânză. Este o perioadă așezată de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre pentru a reflecta la păcatele noastre, pentru a ne lepăda de patimile și grijile acestei lumi și pentru a ne curăța prin taina sfintei spovedanii în așteptarea Învierii Domnului.

            Pilda vameșului și a fariseului așază în antiteză două personaje aflate la polul opus al societății: pe de o parte, fariseul care reprezenta elita tagmei preoțești și reper în societatea civilă, iar de cealaltă parte, vameșul urât de toți pentru slujba sa și pentru abuzurile pe care le făceau vameșii agonisind averi foarte mari și atrăgând prin aceasta ura concetățenilor lor. Primul, fariseul vine în sinagogă și se așază în locul cel dintâi și cu ochii ridicați la cer se roagă astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș” (Luca 18, 11). Rugăciunea lui trădează mândrie, atitudinea lui este una ostentativă atât la adresa lui Dumnezeu, cât și a semenilor săi. Aparent, el mulțumește lui Dumnezeu, dar din gura lui ies cuvinte pline de îndreptățire de sine și pline de judecată. El uită cuvintele Scripturii care zice: „Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26). Fariseul mulțumește cu gura sa, dar inima lui este înăbușită de mândrie. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: „Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima” (Pilde 16, 6). Omul trebuie să fie conștient că greșește în fiecare moment în fața Domnului și de aceea trebuie tot timpul să se căiască de faptele sale și să fie smerit. Fariseul nu numai că se laudă, dar și judecă pe toți ceilalți și-i osândește. Opinia sa că este superior oamenilor și mai ales vameșului de lângă el trădează părerea de sine, una dintre fiicele mândriei. Oare cine l-a pus pe el judecător asupra fratelui său, că zice Mântuitorul: „Nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați vi se va judeca și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”.

            La polul opus se situează vameșul. Acesta este conștient de păcătoșenia sa și se înfățișează în fața lui Dumnezeu cu inima plină de căință și de smerenie, adoptând o atitudine mai mult decât umilă. Așezat în spatele sinagogii, cu capul plecat, acesta își bate pieptul cu pumnii și rostește către Dumnezeu o rugăciune plină de zdrobire sufletească: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!” (Luca 18, 13). Felul în care acesta se prezintă în fața Domnului îl ridică, îl poziționează în frunte pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”, așa cum zice Scriptura. De aceea, Mântuitorul concluzionează că acesta s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul.

            Mândria, păcatul capital prin care Lucifer a devenit din înger luminat diavol întunecat, este cel mai mare din păcatele capitale. Toate celelalte păcate derivă din păcatul mândriei. Mândria îl dezumanizează pe om, îl îndobitocește, îl situează într-o sferă în care el se vede deasupra celorlalți și astfel pierde noțiunea de căință, de smerenie, de îndreptare, se împietrește și ajunge indiferent față de Dumnezeu și față de semeni. De aceea Mântuitorul spune că „Oricine se înalță pe sine se va smeri și oricine se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).

            Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pașii ca să putem vedea faptele noastre cele rele, să le îndreptăm, să ne pară rău pentru ele și să sporim în lucrarea faptelor bune ca să devenim vrednici de bunătățile cele făgăduite. Amin!

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova

 

 

05.11.2019 – Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii: Pilda celor poftiți la cină

marți, noiembrie 5th, 2019

“Căci zic vouă: nici unul dintre bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 24)

 

         Frați creștini,

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost invitat de un fariseu să ia masa în casa acestuia. Împreună cu Domnul Iisus, au fost invitați la masă și prietenii gazdei, farisei și cărturari, care au început să-și aleagă locurile cele dintâi la masă și, observând, Mântuitorul folosește acest  prilej și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Apoi Domnul rostește pilda celor poftiți la cină: “Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Au început însă toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Și atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și în ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea“(Luca 14,16-24).

          Iubiți credincioși,

Această parabolă face referire la Împărăția lui Dumnezeu. Cina despre care vorbește Domnul este Împărătia cerească la care sunt chemați în primul rând cei din poporul ales. Dar aceștia îl refuză pe stăpânul casei, care este Dumnezeu, atrași fiind în primul rând de lucrurile materiale, de tot ceea ce reprezintă pământul. Mântuitorul evidențiază această masă ca fiind cina, adică ultima masă din zi, după care omul merge să se odihnească. Astfel , această ultimă masă din zi, reprezintă ultimul moment până la care omul se poate întoarce la Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu se face în primul rând către cei aleși dar aceștia se dovedesc a fi nevrednici de a participa la Cina Domnului, fiecare venind cu argumente prin care urmăresc să se justifice în fața Stăpânului. Primul dintre ei spune: „Am cumpărat o țarină și mă duc să o văd”, aceasta însemnând atracția omului pentru tot ceea ce este pământesc, uman, care nu lasă omul să se dezlipească de cele materiale. ”Țarina” este folosită de Mântuitorul pentru a arăta atașamentul omului față de ceea ce este pământesc: ”pământ ești și în pământ te vei întoarce…” (Facere 3,18). Prin privirea spre pământ Mântuitorul deplânge soarta omului care îl  refuză pe Dumnezeu. Acesta nu se mai uită la cer. Omul „alăturatu-s-a dobitoacelor și s-a asemănat lor” (Psalmul 48,12). Doar animalele sunt făcute să se uite spre pământ; omul e chemat prin excelență să privească la cer. Al doilea se justifica astfel: „mi-am luat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc”, prin aceasta manifestându-și căderea prin cele cinci simțuri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Ele sunt ferestrele sufletului prin care omul trebuie să contemple toată zidirea lui Dumnezeu și astfel să dorească apropierea de divinitate și să înceapă urcușul duhovnicesc pentru mântuirea sufletului său. Dar omul, atras mai ales de patimi, se înrobește simțurilor, devenind sclavul acestora și în acest fel depărtându-se de scopul pentru care a fost creat. Cel de al treilea, care aduce in discuție faptul că și-a luat femeie și de aceea nu poate veni, scoate în evidență concupiscența, pofta carnală, dorința de a trăi in patimi trupești care îi închid omului ușile Raiului. Reacția de mânie a lui Dumnezeu este intru totul justificată întrucât  omul a fost creat cu un singur scop și anume mântuirea. Și dacă cei chemați nu s-au dovedit vrednici să guste din Cina Domnului, atunci Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate invită toate neamurile care răspund chemării Sale, adică cei care se fac vrednici de Împărăția Cerurilor prin  ascultarea poruncilor dumnezeiești. Mântuirea este răsplata celor virtuoși și a celor care în această viată se silesc să urmeze poruncile lui Hristos. Acest lucru ni-l arată lămurit Sfântul evanghelist Matei care zice:” Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.  

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova

 

 

 

 

05.11.2019 – Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

marți, noiembrie 5th, 2019

„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)

 

Iubiți credincioși,

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, găsim învățături în care se arată cât de greu și amăgitor este păcatul iubirii de avuții și ce osândă primesc cei ce își pun nădejdea în avuții și nu fac milostenie din averile lor, spre a câștiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7); și iarăși: „Fericit bărbatul care se îndură și dă” (Psalmi 111, 5).

      Una dintre învățăturile Sfintei Scripturi care arată la câtă orbire și nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuții, este și pilda Evangheliei citită astăzi, care ne înfățișează împietrirea inimii omului de către bogăție. Aceasta îl denaturează pe om, care uită scopul pentru care trăiește, mântuirea sufletului său. Ori, mântuirea este condiționată de cele doua mari porunci ale Mântuitorului Hristos, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, una dintre fiicele celei din urmă fiind milostenia. Dacă omului acestuia bogat fiind îi rodește țarina, urmarea firească ar trebui să fie împărțirea surplusului celor nevoiași, însă el alege calea pierzării sufletești, adică, mărirea hambarelor sale , pentru a putea depozita surplusul recoltei. Și ca o culme a rătăcirii sale, își  amăgește sufletul cu liniștea traiului oferit de bunătățile pământești. Mântuitorul Hristos îl numește nebun pentru orbirea minții sale de către bogăție, pronunțându-i și sentința: “Nebune, în noaptea aceasta ți se va lua sufletul și toate câte ai tu , ale cui vor rămâne?”. Bogatul din evanghelie uită adevărul cel mai elocvent, acela că suntem trecători pe pământ, că suntem muritori și că datoria noastră este aceea de a ne îngriji de sufletul nostru pentru dobândirea mântuirii adică a vieții veșnice. El trăiește ca si cum ar fi nemuritor și se amăgește cu bunătățile lumii acesteia, considerând că bunurile pământești sunt tot ceea ce îi este necesar. Câtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sunt mai neputincioase decât umbra. Toate nu sunt decât visurile mai înșelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Și iarăși: „Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim”, zice Sfântul Ioan Damaschin, în slujba înmormântării. La fel încheie și Domnul în Evanghelia de astăzi: „Așa este cel ce își strânge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogățește” (Luca 12, 21). Să știm și aceasta că nu toată bogăția este spre osândă. Că cel ce adună cu dreptate bani și averi, dar nu-și lipește inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci și face multe milostenii, unul ca acela se mântuiește mai ușor decât cel sărac care cârtește și se lipește cu mintea și inima de puținele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogați evlavioși, dregători de țări și chiar sfinți care aveau avuții, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioși și milostivi, pe mulți săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici și mânăstiri, case de oaspeți, spitale. Astfel, pentru milostenia și iubirea lor de Dumnezeu și de oameni, se mântuiau înaintea multora.

       Așadar, fraților, să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de avuții ca să ne îmbogățim  în Hristos și prin acesta să dobândim mântuirea sufletelor noastre, amin!

 

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova