Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

18.10.2017 – Mironosiţele şi diaconiţele în Biserica Primară

miercuri, octombrie 18th, 2017

Au existat momente în viaţa creştinismului când femeile au întrecut bărbaţii prin evlavia lor, prin dragostea faţă de Hristos, prin curajul şi devotamentul lor necondiţionat. Contribuţia femeilor creştine la răspândirea Evangheliei în epoca apostolică a fost deosebit de importantă şi consistentă în ceea ce priveşte ajutorarea cu mijloace materiale, cu „oferirea propriilor locuinţe pentru organizarea primelor întruniri creştine, a primelor biserici”(1).

Femeile mironosiţe sunt cele dintâi fiinţe care au fost învrednicite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin înger, să vestească apostolilor Învierea. Pe drumul spre Golgota s-au întrecut prin îndrăzneala de care dăduseră dovadă, stând neclintite până ce El a trebuit să bea ultima picătură de chin din paharul morţii pe Sfânta Cruce. Aici, la piciorul crucii,”au pus în lacrimile lor durerea întregii creaţii, ce se frământa tulburată, văzându-şi Ziditorul ţintuit între piroane. Însă nu se opresc aici, ci în ziua Învierii din morţi au biruit frica ce le stăpânea şi, cu curaj, s-au strecurat printre paznicii mormântului să-I ungă cu miresme trupul şi să-L tămâieze. Pe Golgota, unde bărbaţii L-au părăsit pe Domnul nostru Iisus Hristos, femeile s-au încoronat, dând dovadă de curaj şi de bărbăţie”(2).

Ele au devenit un simbol de dăruire şi jertfă pentru posteritate. “Căci, în acelaşi timp au dovedit că pot fi mironosiţe ale harului şi ale iubirii evanghelice, dar şi misionare şi propovăduitoare ale Învierii lui Hristos. Folosind din învăţătura Lui, mironosiţele, prin însăşi viaţa lor, au modelat suflete creştine de fecioare, de soţii, de mame, şi nu numai, zidindu-se prin ele credinciosul virtuos, om al hărniciei, al sfinţeniei, prin care să se întărească Biserica tot înainte, tot mai sus, spre cele înalte”(3).

Femeile mironosiţe au fost şi soţii devotate şi mame credincioase, dedicându-şi viaţa întru totul acestor slujiri, dar „în” Hristos. Printre minunatele mame mironosiţe, putem aminti pe: Maria, soţia lui Cleopa, numită şi mama lui Iacob şi a lui Iosif, Sfânta Maria Magdalena, din care Mântuitorul a scos şapte diavoli, Salomeea, Ioana, Suzana, dar si Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania.

Presbiterele şi diaconiţele care au existat în Biserica primară „nu au avut niciodată funcţii sacerdotale, ci au fost numai auxiliare ale ierarhiei, fiind instituite nu prin Hirotonie, ci prin Hirotesie, adică printr-o simplă binecuvântare”(4). Acestea aveau misiunea de a ajuta la catehizarea femeilor şi la botezul lor, păzeau uşa de intrare a femeilor în Biserică, purtau grijă de văduve şi orfani, iar în timpul persecuţiilor adunau bani şi cercetau pe cei închişi în temniţe. Dispărând aceste condiţii specifice creştinismului primar, în mod firesc, au dispărut şi funcţiile corespunzătoare ale femeilor.

Cel dintâi nume de diaconiţă întâlnit în Sfânta Scriptură este Febe (Romani XVI, 1-2). „Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca pe <<o soră a noastră>>, <<diaconiţă a Bisericii din Kenhreea>> şi <<sprijinitoarea multora şi a mea însumi>>”(5).

Cea de-a doua diaconiţă, întâlnită în textele apostolice, este Prisca sau Priscilla, cum apare în unele manuscrise. Numele ei apare în Epistola către Romani alături de soţul ei, Acvila, precedându-l sau succedându-l, „ceea ce constituie o dovadă că cei doi soţi lucrau în deplină armonie în folosul Evangheliei şi Bisericii (6). Prin aceasta ne oferă şi un prototip al familiei creştine, slujitoare la începuturile Bisericii.

În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel o numeşte şi pe Maria, scriind: „Îmbrăţişaţi pe Maria, care mult s-a ostenit pentru voi”(Romani XVI, 6). Strădaniile acestei femei erau îndreptate către ajutorarea creştinilor din capitala Imperiului, Roma.

Sunt amintite numele a mai multor diaconiţe : “Îmbrăţişaţi pe Trifene şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe Persida, care mult s-a ostenit în Domnul”(Romani XVI, 12). Se vede clar că Sfântul Apostol laudă osteneala diaconiţelor, încurajându-le să se menţină în Domnul. Iar la sfârşitul Epistolei către Romani, mai sunt amintite diaconiţa Iulia şi sora lui Heren, al cărei nume nu este specificat. (Romani XVI,15).

În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel specifică numele diaconiţei Claudia (IV,21), împreună cu al tuturor fraţilor. Şi mai putem aminti pe Evodia, pe Sintihi, Tavita din Iope, Iras, Marcela şi Melania.

Diaconatul femeilor nu se opreşte cu perioada apostolică, ci înaintează de-a lungul anilor în viaţa Bisericii, astfel că, în epoca patristică, întâlnim una din cele mai populare diaconiţe din istoria creştinismului bizantin. Aceasta făcea parte din înalta curte din Constantinopol, iar numele ei era Olimpiada. S-a născut în anul 360 şi rămâne orfană de timpuriu; prefectul Constantinopolului, Procopius este tutorele ei, iar Teodosia, sora episcopului Amfilohie din Capadocia, se va ocupa de educaţia ei. Soţul ei, Hebridius, moare în 386, ea fiind în aceeaşi perioadă “împodobită prin neam şi prin bogăţie, şi prin educaţie…prin darurile firii şi floarea vârstei”, aşa cum ne înfăţişază Paladie (7).Din momentul acela îşi dedică viaţa lui Hristos şi aproapelui. Şi-a împărţit averea Bisericii, ajutând pe toţi episcopii şi pe cei ce aveau nevoie de ajutor. Prea Fericitul Nectarie a hirotesit-o diaconiţă, deşi era foarte tânără.

Iată cum laudă Sfântul Ioan Gură de Aur luptele şi biruinţele Olimpiadei, într-o scrisoare de mângâiere, trimisă din exil: “Tu, însă, ai o ştiinţă care este mai presus de orice furtună, ai puterea unui suflet de filosof, care e mai puternică decât mii şi mii de oştiri, mai tare ca armele, mai tare ca tunurile şi zidurile”(8).

Această caracterizare se potriveşte, cu siguranţă, tuturor mironosiţelor şi diaconiţelor, păstrându-le în amintirea Bisericii ca icoane vii, vrednice de urmat în toate timpurile.

Note bibliografice:

  1. Verzan, Sabin, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca apostolică, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1992, p.304.
  2. Sandu, Dumitru, Predică la Duminica Mironosiţelor.Despre demnitatea femeii creştine, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXX, Nr.4-6, apr-iun., 1978, p.336.
  3. Popescu, David, Predică la Duminica Mironosiţelor, în „Glasul Bisericii”,anul XXXII, Nr.5-6, mai-iun, E.I.B., 1973, p.404.
  4. Soare, Dumitru, Situaţia femeii în islamism şi creştinism, în „Studii Teologice”, anul IX, seria a II-a, Nr.3-4, mart.-apr., E.I.B., Bucureşti 1957, p.258
  5. Verzan, Sabin, op.cit,p.305.
  6. Ibidem
  7. Paladie, Istoria Lausiacă,E.I.B., Bucureşti, 1993, p.108.
  8. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi providenţă,volum realizat de Ioan I.Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p.40.

Pr. Marian-Valentin Mărăcine

Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu

18.10.2017 – Rugăciunea la Sfântul Grigorie de Nazianz ( Teologul )

miercuri, octombrie 18th, 2017

Rugăciunea este o coordonată definitorie a Sfinţilor Părinţi Capadocieni. Astfel, ei tratează rugăciunea particulară, dar mai ales pe cea făcută în comun, legând-o, totodată de încununarea cu virtuţile creştine.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că rugăciunea înalţă sufletul progresiv spre Hristos, leagă pe credincoşi de Dumnezeu şi între ei, le uneşte şi le purifică gândurile. Mai ales rugăciunea de obşte exprimă „căldura binelui în vatra inimii noastre”(1).

Rugăciunea noastră este o participare la rugăciunea Cuvântului lui Dumnezeu, Care nu este singur în rugăciunea Sa. Nimeni nu se poate încrede în rugăciunea sa personală. Oricine se roagă cere mijlocirea întregii Biserici. Pentru noi se roagă îngerii, apostolii, mucenicii, patriarhii şi, mai ales, cea care este mai cinstită şi mai mare decât aceştia, Maica Domnului nostru. Această sfântă unire constituie adevărata viaţă a Bisericii(2).

O stare a minţii care nimiceşte toate gândurile pamântului este rugăciunea, sau arătarea slavei dumnezeieşti. După regula liturgică, rugăciunea se adresează Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. În rugăciune sufletul este călăuzit de Duhul, el se roagă “în Duhul”. E vorba deci de un fel de inspiraţie , căci Duhul e Cel ce se roagă în noi, numai aşa ştiind ce anume să cerem, iar glasul nostru ajunge la Dumnezeu.

Dar cine s-a închinat Duhului, întreabă Sfântul Grigorie Teologul? Cine dintre cei din Vechiul Testament sau dintre cei din Noul Testament? Cine I-a adresat rugăciuni? Şi unde s-a scris că trebuie să I se aducă închinare ?…Duhul este Cel întru Care ne închinăm şi prin Care ne rugăm. Căci, spune Scriptura: “Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să se închine în Duh şi în Adevăr”(Ioan IV,24). Şi iarăşi: “Nu ştim să ne închinăm cum trebuie, ci Îsuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”(Rom.VIII, 26);şi:”Mă voi ruga şi cu duhul, dar mă voi ruga cu mintea”(I Cor.XIV, 15), adică în minte şi întru Duhul (3).

Duhul Sfânt este Cel ce uneşte pe Hristos cu oamenii, sau pe oameni cu Hristos. El este prin aceasta puterea sfinţitoare, de-viaţă-făcătoare şi unificatoare în Biserică (4).

Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos înfăţişează, neîncetat, trupul Său jertfit Tatălui, dar o dată cu aceasta ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe benevole, cu bună mireasmă, din puterea trupului Său jertfit, de care ne împărtăşim.

Însă, pe lângă jertfele făcute pentru alte persoane, unele în nevoi grele, o parte din rugăciunile şi jertfele noastre le încredinţăm celui care aduce pe Hristos ca jertfă spre a se alătura jertfei lui Hristos .Acesta este preotul, slujitor al Bisericii, cu răspundere pentru o comunitate. Prin aceasta se arată conştiinţei credinciosului că el are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu (5).

Preotul, spune Sfântul Grigore Teologul, se luptă pentru toţi, pentru toţi se roagă, pentru toţi se sârguieşte, pentru toţi se aprinde; şi pentru cei din afară de lege şi pentru cei de sub lege. Din dragoste pentru fraţii săi cei după trup, se roagă să fie aduşi de ei lui Hristos în locul lui (6).

Monahul este dedicat încercării unirii cu Dumnezeu prin rugăciune, ceea ce presupune detaşarea totală, renunţarea la tot ce ar putea întârzia urcuşul său duhovnicesc. Sfântul Grigorie laudă viaţa dusă de monahi. “Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească”, spune marele ierarh. “Să-ţi încui simţurile , să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te apropii de nimic din cele omeneşti decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi totdeauna curate chipurile cele dumnezeieşti, neamestecate cu chipurile celor pământeşti şi înşelătoare, să ajungi să fii, cu adevărat şi pururea, oglindă nepătată a Lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti lumină în locul luminiii, lumina cea dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde, chiar de pe acum,roadele bunătăţilor veacului ce va să fie, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat cu Duhul sus în ceruri !”(7).

Despre Sfântul Grigorie s-ar putea spune că a fost o adevărată enciclopedie de cultură. Un adevărat părinte sufletesc. Dragostea caldă pentru credincioşii lui, dezinteresarea totală pentru cele materiale, ajutorarea săracilor, mila, iertarea şi, mai ales, acel dar unic de a pătrunde în inima fiilor duhovniceşti, dându-se lor cu cea mai desăvârşită abnegaţie, pun pe Sfântul Grigorie alături de cei mai mari făuritori de caractere ai antichităţii creştine, el însuşi având un caracter desăvârşit(8).

______________________________________________

Note bibliografice:

  1. Băjău, Pr.Dr.Constantin, Grija faţă de om în gândirea patristică a primelor patru veacuri,Ed. Universitaria, Craiova,2009, p.145.
  2. Sima, Pr.Gheorghe, Urcuşul Duhovnicesc.Sintagme, în Rev.”Ortodoxia”, anul LIV, nr.1-2, ian.-febr., 2003, p.73.
  3. Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. Din limba greacă, introducere şi note de Pr.Dr Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia,1993, p.101.
  4. Stăniloae, Pr.Prof.Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2003, p.311.
  5. Ibidem, p.243.
  6. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad., introducere, note şi un cuvânt înainte de pr.D Fecioru, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1987, p.190.
  7. Ibidem, p.161-162.
  8. Pârvu, Constantin, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în Rev “Mitropolia Olteniei”, anVII, Nr.5-6, 1955

_____________________________________________________

Pr. Marian-Valentin Mărăcine

Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu

18.10.2017 – Bogăţia şi milostenia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

miercuri, octombrie 18th, 2017

Una dintre problemele care preocupă predica patristică în veacul al IV-lea este problema bogăţiei şi sărăciei. Sfinţii Părinţi combat cu toată tăria pe cei bogaţi şi iau apărarea celor săraci şi lipsiţi. În privinţa bogăţiei susţin că omul este stăpân al averii numai în raport cu ceilalţi oameni, însă în faţa Lui Dumnezeu toţi sunt egali. Omul este numai administratorul ei, căruia Dumnezeu i-a încredinţat-o spre a se folosi în comun cu ceilalţi oameni. Sfinţii Părinţi nu combat, totuşi, bogăţia în sine. Ei spun că bogăţia este bună, dar ea devine rea după felul cum este întrebuinţată:dacă este folosită bine ea ajută posesorului la mântuire;când însă cel bogat devine robul ei, atunci bogăţia devine piedică în calea mântuirii.

Posesiunea bunurilor este admisă, dar numai strictul necesar vieţii, pentru că ceea ce este în plus reprezintă dreptul celor săraci şi orice bogăţie nejustificată are la origine o nedreptate. După Sfântul Ioan Gură de Aur, bunurile nu trebuie să fie produsul lăcomiei, al urii şi al violenţei, ci bunăstarea să fie câştigată prin muncă dreaptă şi cinstită. Combătând prea marea alipire de bogăţie şi acumularea peste măsură a bunurilor materiale, Sfinţii Părinţi fac apel la ajutorarea celor lipsiţi, la milostenia celor bogaţi pentru îmbunătăţirea situaţiei celor săraci, deoarece săracii sunt cei care transportă bunurile bogaţilor în împărăţia cerurilor. Predică astfel, practicarea dreptăţii şi milosteniei, drept activare a dragostei faţă de aproapele. Sfinţii Părinţi combat şi mijloacele incorecte prin care se obţin aceste bunuri, unul dintre aceste mijloace fiind camăta.

Dragostea nemărginită a Sfântului Ioan Gură de Aur pentru păstoriţii săi se concretiza în nenumărate acte de milostenie, ceea ce forma legea de aur a vieţii sale. Pentru el dogma este doar o încununare a acestei trăiri superioare bazată pe practicarea vituţilor evanghelice. Numindu-se pe sine “ambasador al săracilor”, Sfântul Ioan Gură de Aur suferea împreună cu dezmoşteniţii soartei, cu cei fără de lucru, cu săracii, cu năpăstuiţii, cu toţi cei în lipsuri şi în suferinţe, pe care căuta să şi-i apropie ca si cum l-ar fi apropiat pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Pentru Sf. Ioan, săracul şi năpăstuitul au fost altarul pe care el şi-a adus jertfa sa şi prinosul de recunoştinţă şi de mulţumire către Dumnezeu. Pentru Sf.Ioan, milostenia este, deci, unul din modurile în care se concretizează iubirea.

Ocazia pentru rostirea Omiliei Despre milostenie”a avut-o Sf. Ioan Hrisostom când a văzut aspectul deplorabil şi mâhnitor al săracilor care locuiau în Antiohia, aruncaţi la o parte în piaţă, fără nici-o îngrijire, “când trec pe acolo în perioada iernii”. De aceea, Sfântul Părinte continuă: “va fi o manifestare ultimă a lipsei de omenie când nu o să vorbesc iubirii voastre despre aceştia”. Lipsa de omenie sau indiferenţa faţă de aproapele a născut în om dorinţa de înavuţire şi mai apoi războiul.”Acolo unde există al meu şi al tău, acolo există şi ideea luptei sau cauza disputei”. Pe cei care vor să se îmbogăţească îi interesează prezentul şi neglijează viitorul. Toată grija şi preocuparea lor îi epuizează pentru trup, iar de trup se ocupă foarte puţin sau, în cel mai obişnuit caz, îl ignoră în totalitate, având ca rezultat veştejirea acestuia de foamete duhovnicească sau moartea lui, asă cum se întâmplă în cazul celor despre care Sfânta Scriptură spune: “Trăieşti, dar eşti mort.”(Apoc.III,1).

Într-adevăr, mare bun este milostenia şi minunat dar de la Dumnezeu pe care câştigându-l ne asemănăm după putinţă cu Însuşi Dumnezeu. De aceea şi Solomon strigă: „Mare şi cinstit lucru este omul milostiv”. (Pilde XX,6). Deci, “cel care vrea să devină bogat, să fie mai întâi sărac; cheltuind să poată culege; împrăştiind, să poată aduna”, ne îndeamnă Sf. Ioan, care vede în persoana fiecărui sărac flămând un alt Hristos.

Darul milosteniei este mare cu adevărat, mai mare decât acela de a învia morţii, căci a hrăni pe Hristos cel flămând înseamnă mai mult decât a învia pe cel mort.

Dacă vreţi să-L cinstiţi pe Hristos, cinstiţi-L când Îl vedeţi dezbrăcat în persoana săracilor –continuă să ne spună Sf. Ioan Hrisostom –pentru că la nimic nu-ţi foloseşte să dai mătase şi metale preţioase Bisericii, dacă laşi  afară pe Hristos să sufere din cauza frigului şi a lipsei de hrană. Şi apoi, plata constă în a face bine şi nu a primi bine, aşa cum a spus Mântuitorul Hristos: “Mai fericiteste a da decât a lua.”(F.Ap.XX,35).

Părerea Sfântului Ioan Gură de Aur este aceea că cei ce cred în Hristos vor fi desăvârşiţi când vor fi uniţi la un loc în legătura dragostei, care este legătura desăvârşirii. Puterea dragostei merge până acolo încât poate schimba până şi firea lucrurilor; din omul fricos, face îndrăzneţ, din neînţelept, înţelept, din duşman, prieten etc. având dragoste deplină, omul nu-şi mai poate dori nimic, căci, nerătăcindu-se, el are cu sine izvorul sfinţeniei, care îl duce de mână în împărăţia Lui Dumnezeu.

Bibliografie:

  1. Vasile, Episcop al Oradei, Învăţăminte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii, în Rev.”B.O.R.”, anul XC, Nr.1-2, 1972.
  2. Băjău, Pr.Dr.Constantin, Grija faţă de om în gândirea patristică a primelor patru veacuri,Ed. Universitaria, Craiova,2009.
  3. Popa, Pr.Dr.Ioan D., Opera Sfinţilor Părinţi din “Epoca de Aur”ca izvor al predicii, în Rev.”Studii Teologice”, anul XXII, Nr.5-6, 1970.
  4. Damian, Pr.Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur,în Rev. “B.O.R.”, anul XCVII, Nr.5-6, 1979
  5. Apostolu, Drd.George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Hrisostom,în Rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LXV, nr. 1, 1989

Pr. Marian-Valentin Mărăcine

Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu

09.10.2017 – TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (II)

luni, octombrie 9th, 2017

Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Ca să dobândim împărăţia lui Dumnezeu, noi, creştinii, trebuie să împlinim voia Sa. Pentru aceasta ne rugăm în cererea de faţă. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne atenţionează de la început asupra a ceea ce trebuie să înţelegem prin aceste cuvinte. Nu cerem ca Dumnezeu să facă cu fiinţa noastră ceea ce voieşte, deoarece se desfiinţează liberul arbitru. Ci ne rugăm să ne dea ajutorul Său, pentru ca noi să-I îndeplinim voia.

Ambii Sfinţi Părinţi pleacă de la premisa că omul nu poate săvârşi binele fără ajutorul lui Dumnezeu, din cauza slăbiciunii firii omeneşti, care este o piedică în calea mântuirii. Înainte de căderea în păcat, omul se afla într-o stare de sănătate spirituală, în care virtutea era raţiunea lucrurilor. Însă, prin neascultare, a căzut din această stare. S-a îmbolnăvit, sufletul ajungând sub stăpânirea unei boli ucigaşe. De aceea, a fost nevoie să vină Doctorul bolilor sufletului, ca să ne vindece de această boală, prin unirea cu voinţa lui Dumnezeu. Şi ne-a poruncit să nu facem voia noastră, ci pe a lui Dumnezeu, dându-ne chiar El exemplu: „Tată, nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu“.

Care este voinţa lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Modestie în conversaţie, statornicie în credinţă, decenţă în cuvinte, dreptate în fapte, generozitate în ajutorări, stăpânire în conduită, a nu face nedreptate şi a o ierta pe cea făcută de altul, a trăi în pace cu fraţii, a iubi pe Domnul din toată inima…, a rămâne cu credinţă şi curaj alături de crucea Lui“.

Împlinind voinţa lui Dumnezeu, cu ajutorul şi harul Său, câştigăm mântuirea. Dar aceasta se realizează şi în cer, şi pe pământ. Iar pacea dintre elementele firii omeneşti, trupul luat din pământ şi sufletul dat din cer, o condiţionează. Aceasta, deoarece între trup şi suflet există o luptă continuă. Şi, numai supunând cele trupeşti celor duhovniceşti, vom putea restabili această pace.

Sfinţii Părinţi dau şi alte înţelesuri cuvintelor „cer“ şi „pământ“. Sfântul Ciprian al Cartaginei susţine ideea universalităţii mântuirii. El spune: „Precum în cer, adică în noi, s-a făcut voia lui Dumnezeu, căci prin credinţa noastră, suntem din cer, la fel şi pe pământ, adică în cei ce nu voiesc să creadă, să se facă voia lui Dumnezeu, să înceapă a fi cereşti“. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre creaţie, care este împărţită în natura spirituală, a îngerilor, fără patimă şi greşeală, şi natura materială, căreia îi suntem părtaşi, dată fiind unirea corpului cu ceea ce este pământesc. Aceasta din urmă este o viaţă cufundată în patimă şi în chinuri. De aceea, cerem în rugăciune să se împlinească voia lui Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ, deoarece voinţa Lui este „ca cele pământeşti să facă loc celor cereşti, iar cele spirituale şi dumnezeieşti să aibă mai multă trecere“.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Cuvântul „pâine“ are în gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi două înţelesuri, unul spiritual şi unul material. În primul rând, trebuie să înţelegem prin „pâinea noastră“ hrana spirituală, care este Domnul Hristos. El a spus: „Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“. Este pâinea pe care o primim la Sfânta Euharistie. Şi o cerem zilnic, nu numai pentru noi înşine, ci pentru toţi. Pentru că se pot întâmpla cazuri când cineva este oprit de la Împărtăşanie în urma săvârşirii vreunui păcat greu şi rămâne astfel în afara mântuirii.

În al doilea rând, înţelegem prin pâine hrana materială, necesară pentru întreţinerea vieţii. Pe aceasta o cerem zilnic de la Dumnezeu, odată ce ne-am depărtat de bogăţiile acestei lumi pământeşti. Dar Sfinţii Părinţi subliniază faptul că singura caracteristică a acestei cereri este cumpătarea. Ne este de ajuns pâinea zilnică. Nu trebuie să cugetăm la ziua următoare. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne spune că devenim inconsecvenţi dacă ne facem griji pentru ziua de mâine, pentru că, pe de-o parte, cerem să vină împărăţia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ne dorim să trăim cât mai mult în această lume.

Ambii Sfinţi Părinţi ne dau ca exemplu pe bogatul lacom, căruia îi rodiseră ogoarele şi ne îndeamnă să nu ne asemănăm acestuia. Dar Sfântul Grigorie de Nyssa merge mai departe şi scoate în evidenţă şi alt aspect. Pâinea trebuie să ne-o câştigăm prin muncă cinstită, urmărind dreptatea. Lăcomia nu trebuie să-şi facă loc în sufletul nostru. Să nu căutăm cele necesare sau chiar mai mult, săvârşind nedreptăţi şi lăsând în urma noastră lacrimile celor păgubiţi. Spune Sfântul Părinte: „Dacă te osteneşti pentru cele străine şi ai în ochi nedreptatea şi întăreşti prin zapise cele câştigate pe nedrept şi apoi zici lui Dumnezeu: „Dă-mi pâinea“, nu Dumnezeu, ci altul ascultă acest cuvânt“.

Revine la ideea că noi aparţinem prezentului, viitorul fiind o enigmă. De aceea, cuvântul „astăzi“ ne cere să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Putem lua exemplu la vieţuitoarele pământului, care nu duc lipsă de hrană, deşi nici nu se îngrijesc de aceasta. Şi dacă Dumnezeu poartă de grijă acestora, cu atât mai mult se va îngriji de fiii Săi.

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Suntem hrăniţi de Dumnezeu, trăim în Dumnezeu, dar nu ne îngrijim numai de viaţa aceasta, ci mai ales de viaţa veşnică. De aceea, cerem iertarea păcatelor, conştienţi fiind de mila şi bunătatea lui Dumnezeu.

Această cerere ne aduce aminte de păcătoşenia firii omeneşti, de faptul că tot omul este supus greşelii. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este în noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, credincios şi drept este Domnul ca să ne ierte păcatele“. Dar iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care noi o acordăm semenilor care au greşit faţă de noi. Căci, la judecata universală, fiecare va fi judecat şi iertat după măsura cu care a judecat şi iertat.

Nu ne putem apropia de altar pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu, dacă nu ne-am împăcat cu aproapele nostru. Dumnezeu nu ne va primi jertfa, pentru că nu se uită la jertfa noastră, ci la inima noastră. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne îndeamnă să ne apropiem de altar asemenea lui Abel, „cu frică de Dumnezeu, cu inimă curată, cu respect pentru dreptate, cu pace şi unire“. Cel neîmpăcat cu semenul, spune Sfântul Părinte, „nici dacă va fi ucis pentru numele de creştin, nu va putea să scape de crima neînţelegerii frăţeşti“.

Atât Sfântul Grigorie al Nyssei, cât şi Sfântul Ciprian al Cartaginei citează pilda slujitorului datornic, un exemplu pedagogic în privinţa acestei cereri a rugăciunii. Numai săvârşind binele, prin iertarea greşelilor aproapelui, putem nădăjdui că Dumnezeu va imita binele pe care noi l-am făcut. Şi ne va acorda iertarea de păcate, chiar dacă păcatele noastre faţă de Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât greşelile semenilor noştri. Îndeplinind această condiţie, Îl putem ruga astfel pe Dumnezeu: „Fă şi Tu ceea ce am făcut eu. Imită pe robul Tău, Tu, Stăpânul, pe săracul şi lipsitul, Tu, Împărate al tuturor. Am iertat eu greşelile, să nu respingi nici Tu pe cel ce se roagă… Am dezlegat, dezleagă-mă. Am iertat, iartă-mă. Am dovedit multă milă faţă de cel de o fire cu mine, imită iubirea de oameni a robului Tău, Tu Care eşti Stăpânul“.

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Diavolul este cel ce ne ispiteşte. Dar răului nu îi este permis nimic în ispite dacă nu-i este îngăduit de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne ispiteşte şi nici nu se bucură de căderea cuiva în ispită. Dar această putere pe care o îngăduie în ispită are un scop îndoit: lauda, când creştinul dă dovadă de tărie în ispite, şi pedeapsa, când păcătuieşte.

Aceste cuvinte ne amintesc de slăbiciunea şi neputinţa firii omeneşti şi ne atrag atenţia asupra faptului că nu trebuie să ne încredem prea mult în noi înşine. Mântuitorul Hristos ne spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită“.

Rugăciunea este arma creştinilor împotriva ispitelor. Ambele cereri exprimă acelaşi lucru. Căci, precum cel ce nu cade în ispită este în afara celui viclean, tot aşa, cel ce cade în ispită se află în cel rău. Cerem, deci, ajutorul lui Dumnezeu împotriva diavolului, iar dacă dobândim ajutorui Lui, vom fi în siguranţă faţă de toate uneltirile celui rău. De aceea, nu ne mai rămâne nimic de cerut de la Dumnezeu.

Bibliografie:

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea domnească, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981

Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Rugăciunea domnească, traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982

Petcu, Doctorand Sorin, Rugăciunea domnească în cultul creştin şi explicarea ei în literatura patristică din primele trei secole, în Glasul Bisericii, seria a II-a, anul XXVI, nr. 1-2/1974, ianuarie-februarie

Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea Domnească după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Glasul Bisericii, anul XL, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1981

Pr. Florin Alexandru Sichim

09.10.2017 – TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (I)

luni, octombrie 9th, 2017

Sfinţii Ciprian al Cartaginei şi Grigorie al Nyssei aparţin unei perioade puternic zdruncinate de persecuţii, erezii şi schisme. Deşi au trăit în secole diferite, al III-lea, respectiv al IV-lea, ei s-au impus în lumea creştină patristică prin viaţa şi activitatea lor.

Primul dintre ei, Sfântul Ciprian, a fost un mare păstor de suflete, un conducător bisericesc desăvârşit, un bun orator, un scriitor deosebit şi un mare iubitor de oameni. Prin intensa sa activitate de conducător, organizator, scriitor şi martir al comunităţii creştine din Cartagina, imaginea acestui mare ierarh s-a imprimat puternic în istoria creştinismului, rămânând de-a lungul veacurilor în cugetul şi în inimile creştinilor. În sufletul său de o rară sensibilitate îşi găsesc ecou toate preocupările şi frământările fiilor săi duhovniceşti.

Cel de-al doilea mare ierarh, Sfântul Grigorie al Nyssei, a avut o deosebită cultură generală şi teologică, fundamentată pe izvoarele Revelaţiei dumnezeieşti. A primit o educaţie aleasă şi de la fratele său, Sfântul Vasile cel Mare. A fost un profund cunoscător al adevărurilor de credinţă, pe care le-a analizat şi expus cu o deosebită iscusinţă. Prin contribuţia sa în teologie, în păstrarea dreptei credinţe şi a păcii, a devenit unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei.

Activitatea lor ca păstori de suflete şi adevăraţi exponenţi ai gândirii creştine autentice se concretizează într-o anumită măsură şi în scrierile lor teologice. Cu toate că sunt autorii multor opere, posterităţii i-au rămas numai o parte din ele. În opera lor bogată, alcătuită din lucrări dogmatice, exegetice, apologetice, ascetice etc., cu o valoare incontestabilă pe plan doctrinar, moral şi sacramental, un loc important îl ocupă şi tratatele Despre rugăciunea domnească.

Cei doi Sfinţi Părinţi vorbesc în aceste scrieri despre rugăciune în general, dar şi tâlcuiesc Rugăciunea domnească, rugăciunea-model lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ei folosesc argumentarea scripturistică, dar şi pe cea raţională, reuşind să explice cererile rugăciunii în sensul lor autentic, spiritual şi literar. Ambele tratate poartă nota de originalitate a fiecărui autor, ocupând un loc binemeritat în literatura teologică prin frumuseţea şi ideile lor. Aduc totodată o notă critică la adresa păgânilor şi a celor ce neglijează rugăciunea.

Între învăţăturile evanghelice, rugăciunea ocupă un loc de frunte. Ele sunt absolut necesare pentru creştin, căci îi întăresc credinţa, fiindu-i ajutoare pentru dobândirea mântuirii. Rugăciunea adevărată este aceea pe care Domnul Hristos ne-a învăţat să o rostim. Sfântul Grigorie de Nyssa ne asigură că, dacă ne rugăm aşa cum ne-a ânvăţat Mântuitorul, rugăciunea noastră va fi bine primită de Dumnezeu.

Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Prin aceste cuvinte de început, ne adresăm lui Dumnezeu-Tatăl, ai Cărui fii am devenit, fiind renăscuţi prin harul Său. Trebuie să aducem recunoştinţă lui Dumnezeu, mărturisindu-ne calitatea de fii. Îl numim „Tată“ şi ne arătăm dragostea faţă de El prin renunţarea la părinţii trupeşti, căci de acum avem un singur Tată, Cel din ceruri. Acest cuvânt, însă, îi acuză pe iudei, deoarece ei nu L-au primit pe Fiul Său, Domnul Hristos, ba, mai mult, L-au trimis la moarte, răstignindu-L pe cruce. De aceea, ei au încetat de a mai avea calitatea de fii ai lui Dumnezeu, locul lor fiind luat de adevăraţii creştini.

Sfântul Ciprian al Cartaginei aduce în prim-plan aspectul unităţii în rugăciune. Acesta este arătat prin folosirea termenului „nostru“, care se adresează tuturor, pentru că toţi formăm o unitate. De aceea, nu spunem în rugăciune „Tatăl meu“, ci „Tatăl nostru“. Iar dacă prin cuvântul „Tată“ ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu, prin termenul „nostru“ ne arătăm dragostea faţă de semenii noştri.

Sfântul Grigorie de Nyssa completează şi ne atrage atenţia că nu-L numim pe Dumnezeu, în mod simplu, „Tată“. Acest nume presupune din partea noastră o viaţă desăvârşită, o viaţă curată, lipsită de amăgirile vieţii acesteia trecătoare. Numai aşa Dumnezeu va fi mândru de noi şi de faptele noastre. Cel rău intenţionat, însă, nu va chema în rugăciunile sale pe Tatăl din ceruri, ci pe cel din adâncuri, pe diavol.

Aceste cuvinte ale rugăciunii, afirmă episcopul Nyssei, „ne aduc aminte de patria din care am fost scoşi şi de înălţimea din care am căzut“. Şi îşi explică afirmaţia prin pilda fiului risipitor. Acesta îşi dă seama de starea rea în care ajunsese şi, reflectând la ea, se întoarce la casa părintească. Meditează la păcatul său şi se căieşte spunând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“. Este încredinţat că numai cerul este patria lui, odată ce-şi mărturiseşte păcatul său faţă de cer. Se apropie mai uşor de Dumnezeu, care-i cuprinde grumazul, îl îmbracă în haina cea dintâi pe care a pierdut-o prin neascultare. Asemenea fiului risipitor, şi nouă ni se îngăduie să ne întoarcem la Tatăl. Dar aceasta presupune să înlăturăm păcatul, să devenim asemenea lui Dumnezeu, coborând „cerul şi imaginea divină în inima noastră“.

Sfinţească-Se numele Tău. Aceste cuvinte par la prima vedere un paradox, deoarece cerem să Se sfinţească numele lui Dumnezeu. Dar, numele Său este, prin însăşi natura Sa, sfânt. Dumnezeu Însuşi sfinţeşte, deci El nu poate fi sfinţit.

Înţelesul acestei prime cereri ni-l arată ambii Sfinţi Părinţi. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne explică faptul că, prin această cerere, rugăm, de fapt, pe Dumnezeu ca să rămânem în sfinţenia căreia ne-am făcut părtaşi prin Botez. Şi cerem aceasta zilnic, pentru că numai prin sfinţenie vom câştiga împărăţia lui Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Grigorie de Nyssa susţine că nu este vorba despre sfinţirea numelui lui Dumnezeu, în sensul propriu. Ne rugăm ca numele Său să Se sfinţească în noi, ca prin faptele noastre bune, ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, neamurile să proslăvească acest nume. Ne întreabă Sfântul Părinte: „Cine este atât de dobitocesc şi fără de minte, încât, văzând în cei ce cred o viaţă curată dobândită prin virtuţi, nu va slăvi numele Celui chemat printr-o astfel de viaţă?“.

Ne rugăm pentru sfinţirea noastră, care, prin viaţa virtuoasă, trebuie să oglindească sfinţenia divină. Mărturisim sfinţenia lui Dumnezeu prin această cerere. Dar, în acelaşi timp, Îi cerem ajutorul pentru sfinţirea noastră, pentru a duce o viaţă bogată în fapte bune, care să ne facă demni de numele şi sfinţenia lui Dumnezeu. Cerem prin ajutorul Său să fim nepătaţi, drepţi, urmând dreptatea şi adevărul, străini de cele rele. Cugetul să fie îndreptat către cele de sus, „luminând prin vieţuirea îngerească“.

Vie împărăţia Ta. Această a doua cerere a rugăciunii se află în strânsă legătură cu prima. Aşa cum rugăm pe Dumnezeu să Se sfinţească numele Său în fiinţa noastră, tot aşa cerem să vină împărăţia Sa. Ne rugăm, aşadar, pentru împărăţia pe care Dumnezeu ne-a promis-o şi pe care Domnul Hristos a câştigat-o prin însuşi Sângele Său.

Sfântul Ciprian al Cartaginei identifică pe Domnul Hristos cu împărăţia, pentru că în El vom împărăţi. Argumentează afirmaţia prin faptul că tot Hristos este şi învierea noastră, pentru că în El înviem şi noi.  Aceasta fusese dată fiilor lui Israel, dar ei n-au dorit s-o primească. De aceea, ea a fost dată adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu. Şi suntem îndreptăţiţi să ne rugăm pentru aceasta, deoarece există şi împărăţie lumească. Dar, spune marele ierarh cartaginez, „cel ce se dedică lui Dumnezeu şi lui Hristos nu doreşte împărăţia pământească, ci pe cea cerească“.

Sfântul Grigorie de Nyssa dezvoltă acestă ultimă idee. El spune că în rugăciune cerem să vină la noi împărăţia lui Dumnezeu, care nu ne este impusă prin vreo silă, pentru „a scăpa de reaua stăpânire a stricăciunii“. Are în vedere starea omului de după căderea în păcat. Căci firea omenească s-a îndreptat, prin liberă alegere, spre ceea ce este opus binelui, ajungând sub stăpânirea răutăţii.

Deci, cel care cere venirea împărăţiei lui Dumnezeu poate spune astfel: „Cer să mă izbăvesc de stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului, să nu mai împărăţească asupra mea moartea, să nu mai lucreze împotriva noastră tirania răutăţii, să nu mai fiu sub stăpânirea celui ce mă războieşte…, să vină la mine împărăţia Ta, ca să fugă de la mine, mai bine-zis, să se mute în nefiinţă patimile ce mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine“.

Sfântul Grigorie de Nyssa identifică împărăţia şi cu Duhul Sfânt, combătându-i pe pnevmatomahi, care negau dumnezeirea Sfântului Duh.

Pr. Florin Alexandru Sichim