Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

22.02.2018 – Spovedania şi darurile ei

joi, februarie 22nd, 2018

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei căzute.

Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a re­scrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe uriașii cei necucernici din minte”.

Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică sufe­rința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de a fi refuzat până la sfârșit.

Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti

Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem îna­intea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta.

De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredin­țare” a noastră, mărturisind-o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.

Veți ve­dea că, după o perioadă, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viață. Ruperea de modul egoist și egocen­tric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, reprezintă singura posibilitate de a avea cu adevărat cunoaştere de sine. Numai în cunoaşterea de sine suntem eliberaţi de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care Spovedania trebuie împlinită cât mai des.

(Pr. Marius Bârlădeanu, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 22 februarie 2017)

21.02.2018 – Cteheză la Articolul VII din Simbolul de Credinţă

miercuri, februarie 21st, 2018

“Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii,

a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Pregătirea aperceptivă

În primele veacuri creştine, învăţătura ortodoxă era deplin exprimată in Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Astfel Mărturisirea de credinţă resprezintă o expunere sistematică a adevrurilor revelate, aşa cum se remarcă din cuprinsul articolelor care îl alcătuiesc. Denumirea de simbol vine din limba greacă de la termenul συμβάλλω, care inseamnă a pune impreună sau a face o sinteză a întregului. Articolele Simbolului de credinţă luate şi explicate separat, ele nu îşi pierd apartenenţa unui corp comun, deoarece ele nu se limitează la cuvintele mărturisirii de credinţă, ci conduc spre Adevărul însuşi.

Simbolul de credinţă ortodox a fost alcătuit in cadrul primelor doua Sinoade Ecumenice, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Simbolul niceean reprezintă acordul parinţilor sinodali cu privire la invăţătura despre Persoana Fiului afirmând precis şi lămurit “Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl.” Reprezentând o învăţătură importantă în cultul ortodox, episcopii obişnuiau să explice crezul în predicile lor catehumenilor, adică celor ce se pregateau sa primească Sfânta Taină a Botezului, dar în acelasi timp îi îndemna pe competenţi (competentes, iluminati, φωτιζόμενοι) şi să îl mărturisească în mod conştient şi participativ.În centrul kerigmei apostolice a stat mereu credinţa în Învierea Mântuitorului din morţi, căci “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră.”(I Cor. 15, 14), având astfel temeiul scripturistic al vietii celei veşnice, de aceea învăţătura eshatologică nu s+a adaugat învăţăturii trinitare ulterior, ci ea a fost constitutivă propovăduirii apostolice.

Anunţarea temei.

Vom încerca aşadar să redăm această învăţătură, despre a doua venire a lui Hristos aşa cum ne mărturiseşte şi articolul VII din Crez şi vom reflecta la înţelesul lui în limina revelaţiei dumnezeieşti.

“Şi iarăşi va să vină cu slavă…” Această expresie din Crez ne încredinţează pe noi că Mântuitorul nu ne-a părăsit pentru totdeauna prin Înălţare, ci o sa vină a doua oară, dar nu cum a venit prima data în chip smerit, luând trupul omenesc plin de afecte şi îndumnezeindu-l. El o să vină la sfârşitul veacurilor ca Domn al slavei, iar acest lucru Iisus nu îl ţine ascuns de ucenicii Săi, ci le descoperă lor ca să creadă şi să se încredinţeze că El este Fiul lui Dumnezeu: “Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.”(Apocalipsa 22,13). Aşa cum întreaga creaţie îşi are începutul în Hristos “toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), iar omul este “chip al Chipului”, tot aşa şi sfârşitul este în Persoana Fiului. A doua venire a lui Hristos întru slavă arată şi sfârşitul acestei lumi atinsă de păcat şi de stricăciune, tocmai de aceea Dumnezeu a hotărât în planul iconomiei Sale şi o zi în care se va nimici această lume întinată de diavol şi va triumfa Împărăţia Cerurilor. Însă despre această zi nu ştie nimeni, acest lucru ni-l spune Iisus: “iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 25,13).

Tratarea temei

În ultima carte a Noului Testament este descrisă ziua când Mântuitorul va veni a doua oară. Sectele lumii interpretează greşit şi în mod tragic acest sfârşit al lumii, punând mai mult accent pe partea distrugătoare a lumii. Este adevărat că lumea aceasta va pieri, că “soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24,29), dar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne îndeamnă “să nu ne întristăm că numai noi ne sfârşim, şi stelele se sfârşesc, dar poate că se vor ivi din nou. Domnul va face sul cerurile nu ca să le piardă, ci ca să le ridice mai bune”. Făgăduinţa noastră în cea de-a doua venire a Mântuitorului constă în credinţa învierii morţilor.

Învăţătura creştină despre moarte.

Moartea  nu înseamnă nimicirea omului sau distrugerea totală a fiinţei sale, ci începutul unei noi vieţi, aşa şi lumea nu va fi nimicită, ci schimbată, transformată intr-o lume nouă, pe măsura fiinţei omeneşti renăscute prin înviere, în aceasta nouă creaţie urmând să domnească o deplina desăvârşire fizică şi moral-spirituală. Astfel, Sfântul Ioan, în Apocalipsă 21, 1, spune: “Si am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este”. (I Cor. 7, 31); iar Sfântul Apostol Pavel zice: “Căci chipul acestei lumi va trece” (I Cor.7, 31); iar Sfântul Apostol Petru zice: “Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface, iar pământul si lucrurile de pe el vor arde cu totul” (II Petru 3,10).

În Vechiul Testament, se găsesc puţine indicaţii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau că sufletele celor morţi se coboară pentru totdeauna în „şeol”, loc de tristeţe si resemnare situat într-o cavernă rece si întunecoasă din adâncul pământului (Iov. 7, 9-10; 16, 22). În aceasta sumbră „locuinţă a morţilor”, în care se adună pe rând toţi pământenii şi unde fiecare se întâlneşte cu părinţii si strămoşii săi (Facere 15, 15; Iov 30, 23), sufletele sunt lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 88, 4-6) şi nu mai au putinţa să-L laude şi să-l slujească. Maleahi a asemănat judecata din „ziua venirii Domnului” cu focul topitorului şi cu leşia nălbitorului şi a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fără cruţare asupra tuturor păcătoşilor. Prezicerea învierii morţilor şi a judecaţii din urmă şi-a găsit o expresie potrivita într-una din vedeniile lui Daniel: „În vremea aceea, mulţi din cei ce dorm in ţarina pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre ocara şi ruşine veşnică”.

Moartea trupeasca este urmare a păcatului strămoşesc (Facere 3, 3-19). Prăbuşirea stăpânirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a început din momentul în care Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pe cruce şi a înviat din mormânt. Credinţa creştina în învierea morţilor nu se mai întemeiază deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci şi pe Învierea Mântuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai arătărilor Domnului după Înviere (I Cor. 15, 3-8). Pentru creştini, eliberarea din stăpânirea morţii şi judecata lui Dumnezeu nu se situează însa doar in epoca ce va fi întemeiată la Parusia lui Hristos inaugurată în lume odata cu jertfa de pe Golgota şi cu minunea de la Cincizecime (Ioan 3,19; 5, 24-30).

„Răul a intrat în lume prin voinţă”, neavând o fire, ci o stare. Tot prin voinţă, care este singura lui subzistenţă, el devine realitate. Voinţa este aceea care-i dă răului o oarecare fiinţă aparentă. Moartea păcătoşilor este însa urmată, pentru suflet nu de răsplată şi pace, ci de pedeapsă şi chinuri. Căci pe când moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere spre o viaţa de fericire, moartea celui păcătos este o trecere spre chinuri veşnice. Prin moartea trupească, cei ai lui Hristos scapă de ultima stricăciune moştenită de pe urma păcatului strămoşesc şi de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare şi o biruinţă. Pe aceştia, harul Sf. Duh şi îndeosebi împartăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin Taina Sfintei Euharistii, i-a ajutat ca încă din viaţa pământească să se ridice mai presus de moarte, nemaitemându-se de ea şi aşteptând-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos.

Recapitularea

După credinţa creştină învăţătura despre moarte are următoarele coordonate:

  • Este urmarea păcatului, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23);
  • Marchează sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul celei veşnice;
  • Moartea este iminentă;
  • Prin suflet omul este nemuritor.

Sfârşitul lumii are câteva semne distincte, semne revelate nouă pentru a ne putea da seama ca se apropie vremea ca Fiului Omului să vină şi totodată ne înseamnă să ne pregătim pentru întâmpinarea Domnului. Aceste semne vor sluji celor credincioşi şi vor demonstra că tot ce a spus Hristos despre a doua Sa venire se va întâmpla întocmai. Dar oare care sunt aceste semne premergătoare Parusiei? Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.

a) Înmulţirea ereticilor. Este primul semn al apropierii celei de a doua veniri a lui Hristos, iar acest lucru a fost anunţat de Hristos prin cuvintele: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5). Aceşti eretici au apărut încă din primele secole creştine, dar Sf. Chiril ne îndeamnă să stăm tari în credinţă, căci vor apărea şi mai mulţi, iar astăzi există suntem martori la o invazie a sectelor.

b) Înmulţirea războaielor şi a vărsării de sânge. În decursul istoriei, omenirea s-a confruntat mereu cu războaie şi conflagraţii. Războiul este întotdeauna cauza suferinţelor, pe care Hristos le numeşte “începutul durerilor” (Matei 24,6-8), dar nu ele sunt sfârşitul, ceea ce demonstrează încă o dată că sfârşitul nu se identifică cu distrugerea, ci cu scopul pentru care Dumnezeu a zidit lumea.

c) Prigonirea creştinilor. Această prigonire a creştinilor a fost prevestită de Iisus în mai multe locuri: “ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, ducându-vă prinşi în sinagogi şi în temniţe, şi vă vor duce la împăraţi şi la dregători, din pricina numelui Meu.” (Luca 21, 12), dar tot El ne îndeamnă la stăruinţă: “Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdare veţi dobândi sufletele voastre.”.

d) Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. Între profeţiile făcute de Mântuitorul cu privire la sfârşitul lumii este şi aceasta: “Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Mt 24, 14). Din această profeţie nu rezultă că Evanghelia va fi primită de toate popoarele, de asemenea nici faptul ca sfârşitul va veni îndată ce Evanghelia va fi propovăduita la toată lumea. Aşadar, esenţialul este că la toate popoarele din lumea întreagă, indiferent de mulţimea lor şi de locul în care trăiesc, să se fi vestit Evanghelia prin propovăduitori, indiferent dacă ea va fi primită sau nu.

e) Slăbirea credinţei şi înmulţirea fărădelegilor. Hristos ne spune că va veni timpul când fărădelegea va fi la loc de cinste, iar răufăcătorii vor fi lăudaţi, fiind semnalat faptul că fărădelegea va lua locul virtuţii: “atunci veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt” (Marcu 13,14).

f) Întoarcerea poporului lui Israel la Mântuitorul Hristos. Însuşi Mântuitorul deplânge starea deplorabilă în care a ajuns poporul lui Iahve, şi îi mustră pentru că, deşi au primit din gura profeţilor cunoştiinţa celor viitoare, nu au crezut, ci chiar mai mult, ei şi-au luat vina răstignirii Mântuitorului asupra lor: “Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Matei 27,25). Dar pe lângă toate astea, Dumnezeu aşteaptă întoarcerea poporului ales pe calea adevăratei credinţe, zdrobind împietrirea inimii lor, “pentru că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul păgânilor. Şi astfel, întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul” (Romani 11, 25-29).

g) Venirea lui Antihrist. Numele de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui Hristos. El se referă fie la duşmanii lui Hristos in general, fie la o persoană anume, diavolul, sau o unealta a sa, un trimis al Satanei, spre a-L combate pe Hristos, şi care-i va atrage la rătăcire pe mulţi. Puterea lui însă va înceta la venirea Domnului. Sfântul Apostol Ioan zice: “Copii, este ceasul de pe urma, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2, 18).

Asocierea

Prin cuvintele “să judece viii şi morţii…” observăm că “Fiul lui Omului este şi Judecătorul lumii”. În momentul judecaţii particulare, credincioşii nu sunt în măsură sa cunoască urmările pe care, după moartea lor, vorbele şi faptele lor le vor avea asupra foştilor lor contemporani şi uneori chiar asupra generaţiilor viitoare. În afara de acesta, sentinţa data acum afectează doar starea sufletului, deşi acesta a săvârşit binele si răul dimpreună cu trupul. Fiind incompletă, judecata particulara nu poate avea decât un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, în virtutea dreptăţii Sale, a rânduit ca îndata după învierea morţilor să se facă o nouă judecată şi ca aceasta să aibă caracter universal, solemn, public şi definitiv.

Judecata universală va cuprinde întreaga lume având caracter solemn, fiind făcută de Mântuitorul Hristos înconjurat de Sfinţii Săi apostoli şi îngeri în mod public. Cei găsiţi vinovaţi vor fi trecuti într-o stare veşnică de remuşcări, ruşine şi chinuri, consecinţă a îndepărtării lor de la faţa lui Dumnezeu (I Tes. I, 6; II Tes. I, 8),  iar cei mântuiţi vor fi trecuţi într-o stare veşnică de pace, cinste şi fericire, consecinţă a “vederii lui Dumnezeu faţă către faţă” şi a împărtăşirii cu slava Sa (I Tes. I, 7; II Tim, IV, 8).

A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.Sfârşitul tuturor este Dumnezeu precum un hotar nesfârşit al celor ce sunt. Noi mărturisim că Dumnezeu va împărăţi împreună cu drepţii Săi în veci şi credem cu tărie că nu toate vor pieri, ci mai degrabă se vor schimba, se vor hristoformiza. Potrivit Sfântului Andrei, Apocalipsa este ca o manifstare a tainelor ascunse văzute de gândul curat, fie prin vise sfinte, fie prin iluminare, atunci cand omul este treaz. Apocalipsa lui Ioan revelează cu precădere “măreţia Dumnezeirii lui Hristos”.

Generalizarea

În unele cercuri creştine din primele secole s-a ivit credinţa că sfârşitul lumii, învierea tuturor morţilor şi judecata de apoi vor fi precedate de o înviere trupească a sfinţilor, de o judecată a păcătoşilor aflaţi în viaţă si de o împărăţie glorioasă a lui Hristos, împreună cu sfinţii Săi, pe pământ. Pentru sprijinirea acestei credinţe, s-a recurs la interpretarea literală a vedeniei descrise simbolic în Apocalipsă (20, 1-5), unde, după opinia unora, se afirmă că trebuie să ne aşteptăm, pentru o perioadă de o mie de ani, la o noua eră mesianică pe pământ. Adepţii acestei credinţe au fost numiţi hiliaşti (in răsărit) sau milenişiti (in apus). După felul cum îşi închipuiau fericirea mesianică pe care o aşteptau, ei erau de daoua feluri: unii, trupeşti – printre care se numărau cerintienii şi ebioniţii – care credeau că, in presupusul mileniu mesianic, cei aleşi se vor bucura în voie de satisfacerea tuturor poftelor trupeşti; şi alţii, cei spirituali, credeau că fericirea va consta din dreptate, pace şi alte bunuri morale.

Hiliasmul de sens trupesc a dispărut odată cu erezia cerintiană şi cea ebionită. Hiliasmul de nuanţă spirituală a avut o existenţă ceva mai lungă, dar n-a izbutit niciodată să se impună atenţiei generale. Deşi a avut câţiva susţinători de vază – cum au fost Popias de Ierapole, Sfintul Justin Martirul si Filosoful, Sfintul Irineu, Tertulian, Sfintul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactanţiu, Victoriu de Pittavi, Sulpiciu Sever, Metodiu de Olimp – si cu toate ca n-a fost condamnată în mod oficial de Biserică, şi această formă de hiliasm a rămas încetul cu încetul fără adepţi şi apoi a fost dată uitarii. La dispariţia hiliasmului au contribuit mai ales Origen şi Dionisie de Alexandria, în răsărit şi Fer. Augustin, în apus.

În încheiere trebuie să reţinem că “Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33, 11). Pe cel care se pocăieşte cu lacrimi îl iartă aşa cum spune profetul: „ dacă te întorci către mine cu lacrimi vei fi mântuit” (Isaia 45, 22), iar pe cel care nu-L ascultă îl va păstra pentru judecata Înţelepciunii: „ pentru că aţi lepădat toate sfaturile Mele şi aţi râs de mustrările Mele, de aceea şi Eu voi râde de pieirea voastră “ (Pilde I, 24-25) sau precum se pronunţă Domnul: „ duceţi-vă de la mine, în focul care este gătit diavolilor şi îngerilor răi ” (Matei 25, 41). Deci să stăm treji în credinţă şi să ţinem lumina mereu aprinsă sub obroc, pentru a ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, făcându-ne împreună moşteniori cu El ai Împărăţiei Cerurilor. Amin!

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IMBOR, Bucureşti, 2013;
  2. Ivan, Pr. Adrian. Crezul ortodox în 12 cateheze, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015;
  3. Lossky, Vladimir. Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia, Bucureşti, 1994;
  4. Nellas, Panayotis. Omul – animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999;
  5. Popa, Pof. Univ. Dr. Irineu. Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010;
  6. Rămureanu, Pr. Prof. Dr.  Ioan. Istoria Bisericească Universală, Editura IBMOR, Bucureşti, 2004;
  7. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura IMBOR, Bucureşti, 2003;
  8. Vlachos, Arhim. Hierotheos. Predici la marile sărbători, trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală

21.02.2018 – Despre Sfântul Duh în scrierile Sfântului Vasile cel Mare

miercuri, februarie 21st, 2018

În primele secole creştine, viaţa Bisericii s-a confruntat cu mai multe abateri de la învăţătura de credinţă, numite erezii. Secolul în care s-au remarcat cei mai de seamă apărători ai Bisericii a fost secolul al IV-lea, sau aşa numitul “secol de aur”. Printre aceste personalităţi luminate a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cezareea Capadociei. El, este cinstit împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigorie Teologul, formând o unitate în combaterea ereziilor vremii, Sf. Vasile este comparat cu mâna lucrătoare, deoarece el prezenta o neobosită forţă de lucru pentru Biserica lui Hristos, Sf. Ioan este gura ce grăieşte mereu adevărul, pentru că el reprezintă modelul de catehet, iar Sf. Grigorie este mintea ce coordonează întrgul corp.

Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s-a evidențiat în marile frământări ale vremii, pe care le-a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându-le rezolvare în spiritul creștinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de ordin religios, moral, economic și social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simț realist din partea Sfântului Vasile cel Mare. În actul de formare sufletească a Sfântului Vasile cel Mare un rol crucial l-a avut educația aleasă primită în sânul numeroasei sale familii din care făcea parte.

În scrierile sale polemice se remarcă cea împotriva lui Eunomie, un eretic antitrinitar, care pe rând nega veşnicia Fiului şi consubtanţialitatea Sa cu Tatăl, iar apoi nega sfinţenia Duhului Sfânt catalogându-l ca fiind creat, şi în consecinţă mai mic decât celelalte doua Persoane ale Sf. Treimi. Cu privire la aceste neadevăruri spuse de Eunomie, Sf. Vasile ia atitudine şi scrie trei cărţi împotriva lui. În cartea a III-a, el dezbate învăţătura ortodoză despre a treia Persoană a Sf. Treimi şi aduce argumente reale împotriva ereticului Eunomie. Acesta susţinea vehement că sfinţii părinţi au învăţat despre Sf. Duhul că este a treia Persoană cinstită în Sf. Treime, deci este şi a treia Persoană în privinţa fiinţei. La aceste false argumente intervine Sf. Vasile, spunând că Duhul Sf. dacă este al treilea în demnitate şi în rang, ni s-a transmis aceasta din pricina evlaviei noastre de cinstire, dar ca să afirmi că El este al treilea în privinţa firii este nebunie şi blasfemie. Fiul este al doilea în rang pentru că provine din Tatăl, şi “al doilea în demnitate fiindcă Tatăl Îi este cauză, început şi Tată şi că prin Fiul are loc apropierea şi intrarea la Dumnezeu şi Tatăl.” Dar de aici nu rezultă o inferioritate a Fiului în privinţa firii, toate Persoanele Sf. Treimi au aceeaşi fiinţă divină. Tot la fel este şi în cazul Sf. Duh, El îşi are cauza tot în Tatăl prin purcedere şi Se odihneşte peste Fiul, deci în cinstire, trebuie mai întâi să punem cauza – Tatăl, Persoana peste care El se odihneşte – Fiul, şi mai apoi Duhul Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare ia ca exemplu firea îngerilor, care le este comună tuturor, unii dintre aceştia sunt aşezaţi în fruntea popoarelor, iar alţii sunt însoţitori pentru fiecare credincios în parte, dar toţi au aceeaşi fire. Conducătorul îngerilor este de asemenea tot înger, sau este spiritual, unul dintre atributele divine, atunci el devine în gândirea sfântului părinte etnarh. Toate acestea conduc la faptul că, dacă cineva este al doilea sau al treilea în demnitate sau în rang asta nu înseamnă că el este şi de o altă fire, căci există nouă cete îngereşti, unii sunt scaune, heruvimi, serafimi şi tot aşa, dar toţi împărtăşesc aceeaşi fiinţă, chiar dacă unii sunt mai aproape de Dumnezeu, iar alţii mai îndreptaţi spre om. Pentru a întări aceste argumente, Sf. Vasile aduce şi argumente scripturistice “şi stea de stea se deosebeşte în slavă” (I Cor. 15,41), deci există o diferenţă în ceea ce priveşte demnitatea, dar nu şi una în privinţa comuniunii firii.

De unde avem noi această ordine în cinstirea Sf. Treimi, la sfârşit fiind aşezat Duhul Sfânt? deoarece chiar Eunomie spune că Sf. Duh este numărat al treilea. Acest lucru este firesc în tradiţia creştină, pentru că Însuşi Mântuitorul a hotărât această ordine în tradiţia botezului mântuirii: “Mergând, botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28,19). Dacă a treia Persoană a Sf. Treimi nu era egală şi consubtanţială cu celelalte două, cu siguranţă că Hristos nu o lua în considerare. Sfântul Părinte învaţă că sunt două lucruri primordiale: dumnezeirea şi creaţia; necreatul şi creatul; stăpanirea şi slujirea; puterea sfinţitoare şi ceea ce este sfinţit. Ei bine, în care parte Îl vom încadra pe Sf. Duh? Nu-L putem aşeza în creaţie, pentru că Sfânta Scriptură ne învaţă că “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,1), aşadar El ia activ parte la creaţie fiind Creator, dătăror de viaţă. Atunci îl vom aşeza printre cei sfinţiţi? Dar El este izvorul sfinţeniei, iar de acest lucru ne putem da seama prin faptul că atunci când se sfinţeşte ceva, se face în numele Sfintei Treimi, iar preotul se roagă pentru venirea Sf. Duh peste cele ce sunt aduse spre sfinţire. Sfinţenia Duhului Sfânt este prin fire, pe când a creaturilor provine prin participarea la sfinţenia dumnezeiască, pentru că omul tinzând spre bine, se împărtăseşte din Binele Absolut. Aşa precum fierul lăsat în foc se înroşeşte şi îşi atribuie din elementele focului, căldura şi culoarea, el rămâne tot fier, la fel şi sfintele puteri, datorită comuniunii cu Cel Care este sfânt prin fire, au primit o sfinţenie care le-a pătruns întreaga fiinţă şi le-a devenit firească. El nu este nici slujitor, căci altele sunt duhurile slujitoare şi nu este îngăduit să-L punem împreună cu slujitorii, fiindcă are prin fire puterea stăpânitoare, dar mai mult decât atât, nu-L putem număra printre creaturi pe Cel Care este numărat în dumnezeiasca Treime de Însuşi Domnul Hristos.

În continuarea prelegerii sale, Sf. Vasile aduce aminte de textul scripturistic de la Isaia 6, 3, unde Serafimii strigă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” pentru că sfinţenia cea după fire este contemplată în trei ipostasuri. Acest lucru nu înseamnă că Persoanele Sf. Treimi au în comun numai sfinţenia, ci şi denumirea de “Duh”, căci “duh este Dumnezeu şi toţi cei care se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4,24). Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a doua către Corinteni despre calitatea de “Duh” a Persoanelor Sfintei Treimi: “Duh este Domnul” (II Cor. 3,17). Dumnezeu este numit şi Bun, dar Bun este şi Duhul Sfânt, aşa Îl numim noi în rugăciunea Împărate Cesresc adresată Sf. Duh. Când Domnul spune: “Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va dărui un alt Mângâietor” (In. 14,16), Se arată şi pe Sine ca Mângâietorul nostru. Astfel observăm că toate denumirile sunt valabile pentru toate cele trei Persoane Treimice, deci Ei au aceeaşi slavă.

Cu privire la lucrările Duhului Sfânt, noi ştim că “este o împăţire a harismelor, însă Acelaşi Duh; şi o împărţire a slujirilor, însă Acelaşi Domn; şi o împărţire a lucrărilor, însă Acelaşi Domn, Care lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 4-6). La fel cum Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului, la fel şi Sf. Duh dăruieşte statornicia şi trăinicia puterilor cereşti: “Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, iar prin Duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Ps. 32,6). Cum Îl putem oare despărţi pe Duhul Sfânt de Tatăl, când Acesta se află în deplină comuniune cu El? Căci Duhul Sfânt cercetează şi cunoaşte toate adâncurile lui Dumnezeu: “Niciun om nu cunoaşte cele ale omului, decât duhul omului care se află în el, la fel nici pe Dumnezeu nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Viaţa este dăruită omuluişi întregii creaţi de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, astfel noi Îl numim pe El “Dătător de viaţă”, şi Dreptul Iov spune: “Duhul Domnului m-a făcut” (Iov 33,4), chiar dacă aici nu este vorba de actul creaţiei, ci mai degrabă despre desăvârşirea omenească în virtute. Chiar şi la Parusie, Dumnezeu îi va învia pe oameni tot prin Duhul Sfânt: “Cel Care L-a ridicat pe Hristos din morţi va face vii trupurile voastre moarte prin Duhul Său, Care locuieşte în voi” (Rom. 8,11). Printr-o analogie antropocentrică, realizăm că omul este rezumatul în mic al Sfintei Treimi: el este creat după chipul lui Dumnezeu, iar în Sfânta Treime Fiul este Chipul Tatălui, Hristos sălăşluieşte în om încă de la Botez, iar oamenii sunt temple ale Duhului Sfânt, care vine şi sporeşte îndreptarea omului către Arhetipul său.

Eunomie susţinea că Duhul Sfânt este cinstit al treilea în Sfânta Treime pentru că El este prima şi cea mai însemnată creatură a Fiului, luat fiind ca suport pentru această nebunească afirmare textul de la Ioan 1, 3 “toate prin El s-au făcut”, deci puterea creatoare şi dumnezeirea îi lipsesc. Sf. Vasile explică aceste lucruri şi le pune în contrast cu puterea de înţelegere a omului, el printre altele ca omul nu înţelege nici măcar modul în care se nasc gândurile în mintea sa, şi cu atât mai putin va înţelege el cele de netăgăduit, precum este purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sau cele pregătite din vecie pentru sfârsitul acestei lumi vremelnice. Dacă nașterea Fiului nu poate fi concepută de firea omenească, cu atât mai mult nu poate fi concepută purcederea Duhului din Tatăl, care nu are analogie în cele pământești. O imagine, dar și aceea destul de imperfectă a purcederii, crede Sfântul Vasile cel Mare că este modul în care iese din trup suflul gurii. Dar ține să completeze că ,,gura nu trebuie înțeleasă ca mădular al lui Dumnezeu, nici Duhul, ca o suflare ce se risipește, ci gura trebuie înțeleasă într-un chip vrednic de Dumnezeu și Duhul ca ființă vie, dătătoare de sfințenie. În felul acesta se exprimă intimitatea cu celelate personae și se păstrează insondabil modul provenienței Sale.” Nimeni nu este atât de nebun încât să mărturisească un alt nenăscut în afară de Tatăl, nici un alt Fiu, de vreme ce Unul-Născut este Unic. Tot aşa trebuie să afirmăm şi cu privire la Sf. Duh, ca Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, Cel care cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, Mângâietorul şi Dătătorul de viaţă, şi astfel salvăm unicitatea şi raţiunea unităţii Sfintei Treimi.

Din Sfânta Scriptură reiese cu prisosință că Duhul Sfânt nu este o creatură și că este creator. El participă atât la crearea lumii văzute cât și a lumii nevăzute, a îngerilor, care numai datorită harului Său capătă o relativă desăvârșire chiar de la creație. Cu toate acestea, deosebirea dintre El și Duhurile slujitoare nu este de grad ci de esență, este deosebirea dintre meșter și lucrarea mâinilor lui. Chiar dacă în Evanghelia dupa Sf. Ioan se afirmă că “toate prin El s-au făcut”(Ioan 1,3), nu se referă sub nicio formă la Persoana Duhului Sfânt ca fiind creat, ca si cum Acesta ar putea fi numărat împreună cu creaturile, deoarece El este o fire singulară, este unic, deci nu poate fi înţeles împreună cu toate făpturile. Sfânta Scriptură păstrează tăcerea şi ne convinge că trăirea şi priceperea Duhului Sfânt ne este păstrată pentru veacul ce va sa vină, atunci când nu vom mai privi în oglindă şi în ghicitură, ci ne vom învrednici de contemplarea lui Dumnezeu în trei ipostasuri faţă către faţă.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală

21.02.2018 – Apărarea credinţei ortodoxe la Sinodul VIII Ecumenic Despre Teologia Sfintelor Icoane

miercuri, februarie 21st, 2018

De-a lungul primelor şapte secole ale vieţii sale, Biserica a apărat adevărul esenţial, care stă la temelia mântuirii noastre: adevărul Întrupării divine. După ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adică toate acele atacuri parţiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei histologice, a fost declanşată o ofensivă generală împotriva ansamblului învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel şi-a făcut apariţia una dintre cele mai teribile erezii care a săpat însuşi fundamentul creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX.

Prin iconoclasm se înţelege acel curent eretic, care îşi are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea Isaurul (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase.

Etimologic, iconoclasmul înseamnă “distrugerea icoanelor” de la cuvintele greceşti εὶκον = chip, înfatisare, icoana şi κλάσμα = a distruge, a sfărâma. Uneori se vorbeşte de iconomahie pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor, de la εὶκον şi μαχή = luptă (1).

Chiar daca exista o decizie sinodală împotriva cinstirii icoanelor (canonul 36 al sinodului de la Elvira din anul 306) ea a avut o influenţă redusă şi restrânsă, dar în pofida acestui fapt imediat dupa edictul de la Mediolanum, iconografia a cunoscut o mare răspândire.

Primul împărat iconoclast, si totodată primul care a declanşat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Mult timp s-a încercat sa se explice concepţia iconoclasta a împăratului prin originea sa orientala (2).

Leon III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care de generaţii avea numai episcopii monofiziţi si care se găsea sub puternica influenta a islamului ofensiv.

Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru “o adevărata religie”, pentru “purificarea Bisericii”, pentru “închinarea în Duh si Adevăr”. Împăratul Leon al III-lea s-a simţit chemat, socotea el, sa restabilească adevărata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si trădata. Odată ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera “împărat si preot”, cu drept de control asupra problemelor bisericeşti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului în probleme religioase (3).

El socotea ca prin aceasta va purifica religia creştină de ramasitele păgânismului, reducând-o la înaltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagâni care trebuie nimicit: “Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu şarpele de arama, iar eu, după opt sute de ani, am făcut sa se scoată zeii din biserici”.

Sfântul Ioan Damaschin. Apologet al sfintelor icoane

Viaţa. Sfântul Ioan Damaschin este ultimul părinte bisericesc din primul mileniu, s-a născut în Damasc (de aici şi numele de Damaschin) la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al VII într-o familie nobilă şi bogată (4). Deşi el are un bun renume în rândul ortodocşilor, bunicul sau Mansur avea o imagine negativă. El a tratat capitularea Damascului în mâinile arabilor la 4 septembrie 635. Lui Mansur i-a succedat fiul acestuia şi tatăl lui Ioan, Serghie sau după numele arab, Sargun ben-Mansur. Tatăl lui Ioan Damaschin având funcţii înalte în societate (consilierul mai multor califi), şi-a permis să-i ofere tânărului Ioan o educaţie aleasă, angajând ca preceptor pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia pentru fiul său adoptiv Cosma şi pentru Ioan (5).

După moartea tatălui său – 690 – Ioan ocupă dregătoria aceasta până în anul 718 când califul Omar II (717-720) porneşte o politică sângeroasă împotriva creştinilor. Se pare că acest Omar II îi cere lui Ioan să păstreze funcţia şi avuţia în schimbul credinţei, însă Sfântul Părinte refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru Hristos. Ioan împarte averea săracilor şi, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma se retrage la Mănăstirea Sf. Sava. Este hirotonit preot de către Patriarhul Ioan V al Ierusalimului, care îi dă şi sarcina de a predica în Biresica Învierii din Cetatea Sfântă. Fratele său Cosma ajunge episcop de Maiuma în 743. Deşi retras din viaţa publică, Sf. Ioan se angajează activ în controversele vremii, dezlănţuind o luptă aprigă împotriva duşmanilor icoanelor, în consecinţă, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman şi Gheorghe de Cipru. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea.

Atunci când Leon al III-lea porneşte atacurile împotriva celor ce se închină la icoane, patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan pentru a scrie. Ioan începe să scrie în apărarea dreptei credinţe după cum el însuşi ne mărturiseşte: “Dumnezeu mi-e martor că n-am pornit să scriu pentru slavă sau din dorinţa nestăpânită de a vorbi, ci din râvna pentru adevăr”. (6) Aşadar, dupa cum spune şi Sfântul Părinte, s-a simţit nevoit să ia atitudine atunci când îmrejurările o cereau, el nu are decât o singură râvnă şi aceea de a cultiva talantul cuvântului dat lui de către Dumnezeu, iar când va veni Hristos la Parusie să afle talantul lui Ioan înmulţit şi spre folosul Bisericii Sale. Însă el nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci ia parte activ la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. Ioan are un rol atât de mare în cadrul acestor dispute, încât posteritatea îi atribuie lui anatematizarea împăratului Leon. La elocinţa şi puterea de duh a monahului de la Sf. Sava apelează şi episcopul Petru al Damascului pentru a-l combate pe episcopul iacobit al Dareii, şi tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul Comitas. La o asemenea înbulzeală venită din exterior, Ioan nu se tulbură şi rămane mereu vertiginos, aducându-I slavă lui Dumnezeu pentru puterea de a le ţine piept tuturor vicisitudinilor.

Sfântul Ioan Damaschin a fost şi un iubitor de cult, fiind cunoscut de către scriitorii bizantini din secolele VIII-IX numai în ipostaza de luptător aprig împotriva iconoclaştilor, sau de “διδασχαλος αριστος”(7) (cum ni-l prezintă Teofan), iar de cei din secolul XI îl cunosc pe Damaschin mai mult ca un melod sau imnograf decât ca teolog. El se întoarce la prosodia clasică încearcând să unească ritmul cu metrul în unele poezii şi imită tehnica poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz. Spre sfârşitul vieţii sale face o revizie a tuturor operelor sale în ceea ce priveşte forma şi fondul lor. Ceea ce a prisosit foarte mult adâncului teolog şi filosof, grăitorului de cuvinte de aur şi neîntrecutului imnograf a fost cu siguranţă smerenia. În fiecare operă el începe cu o frumoasă cuvântare în care se numeşte pe sine ca cel mai mic rob al Bisericii lui Dumnezeu şi cere auditorului iertare pentru unele cuvinte mai anevoie de înţeles şi să-şi deschidă larg mesele inimii pentru a primi cuvântul său. În acelaşi chip smerit de apologet al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Ioan moare în mănăstirea Sf. Sava în anul 749 (8).

Opera. Întreaga operă a Sf. Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată, ea îmbrăţisează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi imnologia.

  1. I. Opere dogmatice: Izvorul cunoştiinţei, compus din trei părţi: Capitole filosofice; Despre erezii; Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica). Libel despre dreapta credinţă; Despre Sfânta Treime; Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion; Introducere elementară în dogme; Despre cei în credinţă adormiţi; Expunerea credinţei.
  2. II. Opere polemice: Cele trei tartate contra iconoclaştilor; Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşa-zisul episcop iacobit al Dareii; Despre firea compusă contra acefalilor; Despre balauri; Contra ereziei nestoriene etc
  3. III. Opere exegetice: Comentariu la epistolele Sf. Apostol Pavel, după Ioan Hrisostom.
  4. IV. Opere morale şi ascetice: Sfintele paralele; Despre sfintele posturi; Despre cele opt duhuri ale răutăţii; Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti.
  5. V. Opere omiletice: Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos; Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei; Cuvânt la Marea Sâmbătă; Cuvânt la Naşterea prea sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului.
  6. VI. Opere poetice: Elemente de bază ale Octoihului, în speţă canoanele învierii celor opt glasuri din Duminicile de peste an şi antifoanele celor opt glasuri de la utrenia Duminicilor; Poezii metrice (la Crăciun, Bobotează, Rusalii) – Canonul Paştilor; Poezii ritmice (la Paşti, Înălţare, Schimbarea la Faţă etc.).

Sfântul Ioan Damaschin nu este un creator în teologie, dar el a rezumat şi a sistematizat tot ce a produs mai bun şi mai frumos cugetarea patristică a secolelor anterioare. Se folosea de un stil clar în expunere, dând dovadă şi de o precizie meticuloasă cu caracter chirurgical şi de plăcere nemăsurată în argumentări şi susţineri ortodoxe. El reuşeşte să aducă la bună înţelegere atât teologia, cât şi filosofia, “generând un sistem unificator spre folosul apologeticii eclesiale”(9).

Teologia lui Damaschin este foarte precisă şi tot pe atât de minuţioasă. În apărarea cinstirii sfintelor icoane el scrie Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, în care explică cu de-amănuntul de ce trebuie sa cinstim aceste zugrăviri ale nevăzutului. Definiţia icoanei la Damaschin este concretă şi vine în sprijinul celor ce se închină ei. Icoana este o asemănare care înfăţişează originalul (όμοίωμα), un model (παράδειγμα), o întipăritură (έκτύπωμα) a cuiva, care arată pe cel ce este reprezentat în icoană (τό είκονιζόμενον) (10). În continuare Sfântul Părinte precizează că icoana nu se aseamănă întocmai cu originalul – τώ προτοτύπω – căci altceva este icoana şi altceva este originalul. Icoana unui sfânt se identifică prin contemplare cu acel sfânt şi nu îi ia locul lui, pentru că icoana reprezintă numai forma corpului acelui sfânt dar nu si facultăţiile sufletului: icoana nu vorbeşte, nu gândeşte şi nici nu simte.

Pentru Ioan există mai multe tipuri de icoane: icoana naturală, prin care vede pe fiul cuiva icoană a tatălui său, iar aici icoana desăvârşită o aflăm în Sfânta Treime, acolo unde Fiul este prin excelenţă icoană a Tatălui “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1,15); icoana sub forma unei idei, care se găseşte în Dumnezeu, despre cele viitoare, adică planul Său iconomic mai înainte de veci. Spre exemplu putem lua omul ce vrea să zidească o casă, ei bine mai întâi el îşi face în minte planul a ceea ce vrea să zisească ulterior; al treilea fel de icoană este cel prin imitare, omul. Aici Sf. Ioan Damaschin spune că deşi nu are mult timp pentru a scrie cât îşi doreşte, însă intră în biserică şi admiră contemplativ podoaba picturii, pe nesimţite gloria lui Dumnezeu îl pătrundre şi îşi doreşte cu ardoare să imite chipul sfinţilor zugrăviţi pentru a ajunge mai aproape de Creator (11). Omul este rezumatul Sfintei Treimi, pentru că Tatăl este Νούς, Fiul este Λόγος, iar Duhul Sf. este Πνεύμα, tot aşa şi el este compus din minte, cuvânt şi duh; următorul tip de icoană este acela prin care înfăţişăm pe cele nevăzute sau necorporale, din cauza neputinţei noastre de a le înţelege, le aducem la stadiul palpabilului (ca să înţelegem Treimea în unime, ne folosim de exemplul soarelui, luminii şi căldurii); un alt tip de icoană este cel care înfăţişează cele viitoare, un anume fel de simbol. Spre exemplu avem toiagul şi chivotul ce o simbolizează pe Maica Domnului, sau marea, apa şi norul pe Duhul Sfânt; ultimul tip de icoane precizat de monahul de la Sf. Sava este cel făcut spre aducerea aminte a evenimentelor întâmplate (tablele date lui Moise, în Vechiul Testament, zugrăvirea sfinţilor sau a bărbaţilor virtuoşi).

Pentru a nu cădea în idolatrie şi pentru a-I aduce lui Dumnezeu slava cuvenită, trebuie să ştim că există două tipuri de închinare: una absoluta: “ή κατά λατρείαν προσκύνησις”, adorarea, care se aduce numai lui Dumnezeu, şi alta relativă: “ή έκ τιμής προσαγομένη προσκύνησις”, venerarea, adusă persoanelor sau obiectelor care au ceva dinvin în ele sau au legătură cu Dumnezeu (12). Iconoclaştii pentru a-şi susţine poziţia, făceau referire la Legea Mozaică, unde Dumnezeu spune prin Cele zece porunci: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor” (Ieşirea 20, 4). Ca să întărim şi mai mult cinstirea sfintelor icoane trebuie să privim tot în Vechiul Testament, unde observăm o perpetuă pregătire a omenirii pentru venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu. Datorită tuturor acestor descoperiri care prevestesc “taina Întrupării Cuvântului la plinirea vremii”, atât revelaţia culminează în Logosul Înomenit, dar şi întregul cosmos se va lumina şi îşi va descoperi multitudinea sensurilor în Persoana Mântuitorului (13). De aici pleacă argumentul zugrăvirii sfintelor icoane în gândirea lui Damaschin, afrimând că Dumnezeu, chiar dacă înainte era necorporal şi fără de formă, acum prin faptul că El S-a arătat în trup, “chip de rob luând” (14), a locuit printre noi oamenii şi astfel putem face icoana chipului văzut al lui Dumnezeu.

O icoana este o imagine (de obicei bi-dimensională) reprezentând pe Hristos, sfinţi, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.  Icoanele ne ridică minţile de la cele pamânteşti la cele cereşti. Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenţa icoanelor Templului), dar creştinii ortodocşi nu se închină la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba modernă, ci ei venerează icoanele, ceea ce înseamnă că le respectă pentru ca sunt obiecte sfinte şi pentru că vor să urmeze exemplul celor zugrăviţi: “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

Cinstirea icoanelor nu reprezintă o coborâre a Creatorului sub cele create, căci icoana este o asemănare a prototipului, dacă am face icoana Dumnezeului nevăzut, într-adevăr am păcătui – spune Sf. Ioan – deoarece este cu neputinţă să fie înfăţişat în icoană cel fără de corp şi fără de formă, nevăzut, necircumscris şi mai presus de înţelegere (15), dar ne îndeamnă să zugrăvim Întruparea Sa, Botezul Său, Învierea, Schimbarea la Faţă, după cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Acum vedem în oglindă şi ghicitură” (I Cor. 13, 12), acum Dumnezeu se face văzut: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în aceste zile mai de pe urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei I, 1-2).

Când ne închinăm unei icoane, nu ne închinăm lemnului, sau culorilor, sau materiei din care este făcută, ci ne închinăm persoanei reprezentate în icoană. Aşa că noi, creştini, când privim pe cer soarele, luna stelele şi toată oştirea cerului, să nu ne închinăm lor, nici să nu le slujim lor ca având existenţă de la sine, ci să aducem laudă lui Dumnezeu, pentru că Domnul le-a făcut pe toate (16). Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului, cinstea dată ei Îl ţinteşte pe Cel întrupat din ea. Dar şi când ne închinăm sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, aducem laudă şi slavă tot Stăpânului obştesc, fără a face confuzie între Creator şi creaţie (17). Concluzia la care ajunge Sf. Ioan este că universul se conduce dupa legi fixe pe care Dumnezeu le-a stabilit la crearea lumii, astfel el îi combate pe iconoclaşti şi prin argumente ştiinţifice privind cosmosul. El vorbeşte despre lumină, foc, luminători, planete, aer, mări, pământ sau animale, dezvoltând o teologie a creaţiei pe baza unor argumente ştiinţifice (18).

Toate aceste necazuri se vor termina după ce Sf. Ioan va trece la cele veşnice, prin cele două sinoade ecumenice, de la Niceea din anul 787 şi de la Constantinopol din anul 843. La Niceea împărăteasa Irina şi fiul ei Constantin al VI-lea au fost prezenţi la deschidere, iar aici s-a hotărât că închinarea la sfintele icoane trebuie să facă parte din cultul ortodox: “Căci, cu cât ele sunt privite continuu prin înfăţişarea icoanei, cu atât şi cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea şi dorirea prototipurilor. Iar acestora le oferim sărutare şi cinstire – τιμιτική προσκύνησις – şi nu o adevărată adorare – άληϑική λατρεία – care se cuvine numai Dumnezeieştii Firi” (19). A fost aprobată scrierea Sf. Ioan Damaschin, Expunere precisă a credinţei ortodoxe, iar iconoclasmul a fost condamnat ca erezie. Acesteia i se va pune capăt definitiv în anul 843 prin Sinodul de la Constantinopol, patronat de altă personalitate feminină remarcantă în istoria ortodoxismului, împărăteasa Teodora. Aceasta devine regenta fiului său minor Mihail al III-lea (842-867), după moartea soţului său Teofil, la 20 ianuarie 842.

Împărăteasa Teodora a urmat exemplul Împărătesei Irina, şi s-a decis împreună cu patriarhul Metodie să reintroducă cultul icoanelor în Biserică printr-un nou sinod. În sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol au participat toţi episcopii, egumenii şi monahii care au avut de suferit în decursul timpului de ocara iconoclastă, restabilind definitiv cinstirea lor în Biserică pe baza teologiei dezvoltate de Sf. Ioan Damanschin. Biruinţa ortodoxiei asupra tuturor ereziilor este amintită în Duminica Ortodoxiei – Κυριακή τής Ορϑοδοξίας – sărbătorită în prima Duminică din Postul Mare.

În ceea ce priveşte situaţia contemporană a acestor abateri de la dogmele ortodoxe, ea este puţin îngrijorătoare. Poporul român deşi pe parcursul timpului s-a luptat cu mai multe ideologii politice ce i-au pus sub ameninţare identitatea naţională, dar şi religia odată cu ea, a ieşit mereu biruitor din toate aceste încercări nefaste. Emile Durkheim, Salomon Reinach şi Levy Bruhl – toţi francezi – susţin că poporul român nu are o religie propriu-zisă, ci mai degrabă un amalgam de vrăji, superstiţii şi practici în memoria celor decedaţi. Ei bine întreaga istorie a poporului nostru vine în contradicţie cu spusele acestora, căci poporul român se încreştinează mai întâi şi tocmai după aceea se şi formează. Astăzi, mai mult ca oricând, există tot mai multe curente ostile creştinismului şi “aparţinând unuia, te excluzi, fatal, din creştinism” (20) – nu există o cale de mijloc.

Francomasoneria reprezintă una dintre aceste mişcări împotriva creştinismului, apărută în Ţara Românească în anul 1848. Ea este o asociaţie secretă de înfrăţire universală peste deosebirile de rasă şi religie, pentru progresul omenirii şi perfectionarea individului, şi a luat ca deviză libertatea, fraternitatea şi egalitatea. Sub acest aspect muşamalizat se ascunde însă războiul împotriva Bisericii. Masoneria îşi interzice orice afirmaţie dogmatică, se bazează doar pe principii dezvotate de raţiunea umană, iar dumnezeul mason – marele arhitect al lumii –nu poate fi obiect al unei religii, deoarece în viziunea lor, divinitatea s-a retras din creaţie, lăsându-l pe om la guvernare. Aceşti apostaţi de la adevărata credinţă ortodoxă îl consideră pe Hristos ca un mare geniu, un mare iniţiat sau chiar un mason, dar nici pe departe Dumnezeu şi exclud religia ca fiind ceva ce dezbină omenirea,ca un impediment în evoluţie.

Un alt curent frenetic ce atacă unitatea ortodoxă este teosofia. Teosofia nu are un Dumnezeu personal, aşa cum îşi propune orice religie: “Noi respingem ca nedemn de divinitate orice idee de Dumnezeu personal, care transformă ideea de divin în antropomorfism” – zice Elena Blavatschi. Iar în continuare Annie Besant este şi mai categorică: “Noi respingem chiar orice idee de supranatural” (21). Religia nu constituie un oarecare sport, sau un capriciu de schimbat după vânturi sau modă şi curente ea este ceva constitutiv omului, oricât se încearcă despărţirea omului de religie nu se poate.

Se vorbeşte în lumea actuală de o invazie a sectelor. Numărul lor este îngrijorător mai ales în România. Unele secte îşi numără adepţii cu zecile de mii, astfel baptiştii şi adventiştii îşi ascund sau diminuează numărul adepţilor, spre a masca situaţia care este destul de delicată. Creştinismul are nevoie de mai multă interiorizare, de o mai bună precizare şi desigur de mai mulţi apologeţi, căci Biserica Ortodoxă este dominantă şi naţională, dar pe alocuri prea îngăduitoare. Indiferenţa faţă de dogme şi aplecările mai mult spre cele lumeşti, în pofida celor duhovniceşti ne pun în primejdie să pierdem una dintre caracteristicile naţionale, şi aceea a credinţei drepmăritoare ortodoxe.

Note:

  1. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr,  Istoria Creştinismului.vol I, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu-2007, p. 240.
  2. 2. Pr. Prof. Dr Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol I – Editura IBMBOR, Bucuresti, 1993, p. 424.
  3. Ibidem, p. 425.
  4. Dumitru Fecioru, Viaţa sfântului Ioan Damaschin. Studiu de istorie literară creştină, Bucureşti, 1935, p. 128.
  5. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 6.
  6. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 97.
  7. 7. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 9.
  8. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 222.
  9. Pr. Dr. Ioniţă Apostolache,  Apologetica ortodoxă – mărturisire şi apostolat, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, p. 378.
  10. 10. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 19.
  11. Ibidem, p. 30.
  12. Ibidem. p. 22.
  13. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa,  Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010, p. 38.
  14. Filipeni. II, 7.
  15. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 125.
  16. Deut. 4, 19.
  17. 17. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 177.
  18. 18. Adrian Lemeni, Apologetica ortodoxă, vol. I, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 206.
  19. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu,  Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 185.
  20. Ioan. Gh. Savin,  Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura Anastasia, Bucureşti 1995, p. 23.
  21. Ibidem,  p. 33.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală

15.01.2018 – Învăţătura Bisericii cu privire la starea sufletelor după moarte: Vămile văzduhului

luni, ianuarie 15th, 2018

Învăţătura de credinţă Bisericii noastre cu privire la starea sufletelor după moarte se găseşte în strânsă legătură cu „vămile văzduhului”. Identificat ca teologumenă în majoritatea tratatelor de teologie, subiectul primeşte lămuriri valoroase în ultima lucrare semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul” (Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017).

„Semnificaţia eshatologică a vămilor văzduhului ca loc de trecere a sufletului din lumea aceasta spre viaţa veşnică” reprezintă una dintre cele mai importante puncte de expresie dogmatică a parcursului pe care îl împărtăşeşte sufletul în intervalul celor 40 de zile, de la moarte la judecata particulară. Această străbatere spre transcendent este presărată, după unele păreri teologice, de anumite „locuri sau vămi de cercetare, străjuite de diavoli, cunoscătorii păcatelor omului”. Într-un sens mai larg, aceste experienţe spirituale ar putea fi legate în mod special de cuvintele Mântuitorului: „precum aud judec” (Cf. In. 5, 30), dar şi de alte referinţe din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Despre aceste repere vorbește autorul în subcapitolul de față. Cu toate că teologia contemporană vorbește prea puțin pe această temă, „această realitate eshatologică, cu rădăcini în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor, prezintă experienţe duhovniceşti de mare însemnătate pentru viaţa credinciosului. Mântuitorul Însuşi, înainte de Patima Sa, a vorbit despre srăpânitorul acestui veac: «Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine» (Cf. In. 14, 30). Iar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre aceste duhuri răspândite prin văzduh, fapt ce ne atenţionează asupra luptei pe care sufletul trebuie s-o ducă împotriva acestor puteri malefice sub ceruri. Deci, pentru a ajunge la locul de fericire, sufletul este obligat să treacă printr-un spaţiu locuit de «duhurile răutăţii săspândite prin văzduh». După cum se ştie din Sfânta Scriptură, de la căderea îngerilor în păcatul mândriei, în această lume se sălăşluiesc diferite duhuri rele care împiedică sufletele celor răposaţi să ajungă în Împărăţia cerurilor. Despre aceste lucruri şi despre aceste puteri, care au fost izgonite din cer, ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când numeşte pe căpetenia acestora: «stăpânitorul acestui veac» (Ef. 2, 2). Astfel, îngerii căzuţi, răspândiţi în mulţime mare în văzduh, tulbură pe fiecare om în parte, ispitindu-l spre păcat” (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, p. 1111-1113).

Mărturii patristice despre „vămile văzduhului”

În urma acestor cercetări, fiecare suflet va primi răsplata cuvenită: păcatoşii „sunt aruncaţi de demoni în izvorul de foc”, sfinţii şi drepţii vor trece cu mare uşurinţă. Cu toate acestea, această cântărire nu este decât „o confirmare a ceea ce sufletul a trăit pe pământ”. În literatura patristică, Sfântul Ioan Gură de Aur arată lămurit că „sufletele celor care mor de moarte silnică nu ajung duhuri necurate, ci numai sufletele celor ce trăiesc în păcate” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Lazăr, II, trad. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 53-54). Legat de această precizare a Sfântului Părinte, IPS Irineu arată că nu poate fi nicidecum vorba despre „o schimbare în cadrul firii acestor suflete”, ci mai degrabă despre „o înlănţuire” în răutate a celor păcătoşi (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, p. 1119).

O exemplificare lămurită pe această temă o găsim cercetând „Viaţa Sfântului Vasile cel Nou”. Părintele Mitropolit face, pornind de aici, o justificare completă asupra modului în care se poziţionează Biserica, prin rugăciunile ei, înaintea momentului dinaintea marii treceri a sufletului la Judecata particulară. Aflăm astfel că „sufletul, odată despărţit de trupul său, este purtat de îngerul păzitor în locurile pe unde a făcut binele şi răul, după care se urcă la cer, pentru a se închina Tatălui ceresc. În acest timp de peregrinare Biserica se roagă pentru cel răposat, ca să aibă trecere liniştită în Împărăţia cerurilor. Iar cât priveşte locurile unde vor merge oamenii după trecerea din lumea aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră ca Raiul şi iadul sunt faţă în faţă, ca atât drepţii, cât şi păcătoţii să vadă de ce au scăpat şi ce au pierdut” (Ibidem, p. 1158-1159).

Pr. Ioniţă Apostolache