Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

10.10.2019 – Din învăţăturile Sfântului Antonie cel Mare

joi, octombrie 10th, 2019

Cuviosul Antonie ducea zi de zi o viaţă de rugăciune şi de muncă pe care le împletea armonios, iar această viaţă era mai intensă noaptea încât ajungea să se plângă de răsăritul soarelui. Rugăciunea trebuie să fie activitatea esnţială a monahului, ea trebuie să fie continuă şi să-i însoţească toate activităţile. Când se afla la marginea cetăţii, trăind în asceză, Antonie lucra şi se ruga neîncetat pentru că prin munca sa îşi putea duce existenţa şi  putea  face şi milostenie cu săracii (Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor…..,pp. 120-121). Plictiseala născută din rutină poate pune stăpânire pe monah, lucru care i s-a întâmplat şi lui Antonie, însă primeşte o lecţie din partea unui înger, acţiunea fiind surprinsă în prima apoftegmă a Patericului egiptean. Dezgustat şi descurajat, Antonie cere la Dumnezeu un sfat pentru a ieşi din deznădejdea sa şi a văzut un înegr care împletea o funie, apoi se ruga, iar împletea şi se ruga, iar acesta îi cere să facă şi el asemenea pentru a se mântui (Apoftegma I a avvei Antonie în Patericul egiptean sau Apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului, trad. Dan Ungureanu, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2002, p. 18). Iată că simbioza dintre muncă şi rugăciune este antidotul akediei şi ai întunecaţilor loghismoi . Modificarea poziţiei corpului, asociată schimbării îndeletnicirii, sfâşie monotonia statului în chilie şi îl obligă pe monah să rămână treaz trupeşte şi duhovniceşte.  Monahului trebuie să-i fie lene să fie leneş pentru că spune Apostolul „cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce”, iar acest lucru duce şi la împlinirea poruncii iubirii aproapelui căci trebuie să muncească „ca să aibă să dea şi celui ce nu are”(Efeseni 4,28), sau cum spunea Nicolae Iorga „de ce odihna înainte de moarte, când te aşteaptă cea de după moarte?” Călugării egipteni respectau acest dublu precept (rugăciunea şi munca) care poate fi regăsit într-o apoftegmă care ni s-a păstrat în limba latină labora manibus tuis et ora Deum incessanter .Astfel ora et labora devine formula din care monahismul occidental îşi va face deviză. Reprezentativă în acest sens este prima apoftegmă a avvei Lukios care le demonstrează celor doi masalieni că nu se roagă neîncetat aşa cum pretind, ci el este cel care o face, chiar dacă asta înseamnă să împletească rugăciunea cu munca.

            Antonie cerea fraţilor ca în ficare zi să pună început bun vieţii lor, să aibă mereu în minte gândul morţii, să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima şi astfel să încerce să vieţuiască cât mai plăcut lui Dumnezeu. Gândul morţii trebuie să-i slujească omului în orice clipă, trăind trebuie să se gândească la moarte, dar nu cu frică ci ca şi când ar fi un câştig (Sf. Ap. Pavel). De aceea Antonie vorbeşte despre „lucrarea cea mare a omului”. Monahul trebuie să consacre lui Dumnezeu atât actele exterioare cât şi activitatea interioară. Atenţia acestuia poate fi reţinută de amintirile trecutului care includ şi memoria păcatelor săvârşite, păcate care trebuie plânse mereu. Apropierea de Dumnezeu face observarea păcatelor tot mai adâncă, însă hotărârea de a nu le mai repeta trebuie să fie mai puternică decât regretul săvârşirii acestora. De aceea monahul trebuie să fie mereu cu mintea limpede şi să supravegheze gândurile care năvălesc asupra lui, iar acest lucru este sintetizat în ceea ce se numeşte paza inimii. Retrăgându-se din lume, nimic din afară nu-l mai poate împinge spre păcat, primejdiile vin acum dinăuntru. Antonie spunea că în momentul în care monahul se retrage în pustie nu mai duce cele trei războaie, al auzirii, al vederii şi al grăirii, rămânând să lupte doar cu gândul desfrânării şi al akediei.

            Gândurile care forţează poarta inimii monahului pot fi îndepărtate prin frica de Dumnezeu care îi oferă vigilenţă şi harisma discernământului. Aceste gânduri trebuie respinse, nu trebuie să aibă loc o învoire cu ele pentru că în acest caz nu mai este decât un mic pas până la punerea lor în practică, dar şi simpla învoire cu acestea este un păcat. Soluţia găsită de Antonie în acest sens era notarea faptelor şi mişcărilor sufletului, iar apoi fraţii trebuia să şi le facă cunoscute reciproc căci ruşinea ăi va opri de la a mai păcătui. Însă mai la îndemână era recitarea unor fragmente din Sfânta Scriptură sau rugăciunea care este „arma prin excelenţă a luptei duhovniceşti … era în acelaşi timp scutul care-i proteja şi lancea cu care-l atacau pe vrăjmaşul”

            Toate aceste învăţături împărtăşite fraţilor monahi şi pe care le găsim în apoftegmele din Pateric şi Filocalie au atras atenţia asupra persoanei Sfântului Antonie care era văzut mai mult ca un om simplu, un om de rând, neştiutor de carte, şi nu un filozof chiar dacă grăia asemenea unuia. Această contradicţie dintre imaginea Sfântului Antonie de ţăran simplu şi cea de filozif este aparentă. Poate fi filozof doar dacă îl privim ca reprezentant în pustiu al filozofiei creştine, al adevăratei filozofii, ca promotor al monahismului anahoretic care este un „modus vivendi filozofic este o filozofie a ascultării de poruncile divine”. În primul volum al Filocaliei, Sfântul Antonie vorbeşte despre omul raţional, adică despre adevăratul filozof, cel care are „sufletul raţional, poate să deosebească ce este binele şi ce este răul … omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă”. Pentru monahi filozofia are multe în comun cu trăirea în nevoinţă, iar adevărata filozofie era în Biserică, iar esenţa acesteia pare a fi smerenia. „Părinţii pustiei reprezintă pentru contemporanii lor adevăraţii filozofi, înzestraţi ca pnevmatofori cu darul duhovnicesc al înaimte cunoaşterii” pentru că „înţeleptul nu e cel ce ştie multe ci acela care ştie cele de folos”. 

            Gândirea Părinţilor deşertului s-a rafinat şi s-a îmbogăţit foarte mult pentru că atenţia, reflecţia şi activitatea minţii anahoratului au fost favorizate de condiţiile privilegiate de singurătate şi tăcere. De cele mai multe ori ei „au fost consideraţi duşmani feroce ai inteligenţei şi ai muncii intelectuale … nu ei sunt cei care au dezvoltat ştiinţa teologică, dar au jucat un rol capital în istoria spiritualităţii creştine … apoftegmele lor mărturisesc o înţelepciune profundă şi o psihologie remarcabilă … strămoşi ai psihologilor şi psihanaliştilor moderni, ei au împins înainte mai mult decât toţi înaintaşii lor explorarea eului, a lumii interioare în care se exercită activitatea propriu-zis umană şi se realizează adevăratul destin al omului”.

 

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

           

 

10.10.2019 – Teologie şi viaţă ascetică în Pustia Egiptului

joi, octombrie 10th, 2019

Un interes deosebit au avut majoritatea cercetătorilor pentru monahismul egiptean, deoarece îl credeau monahismul prin excelenţă, vedeau în el numitorul comun al tuturor celorlalte tipuri de monahism. Pustiul Egiptului şi Părinţii deşertului au frapat mereu, au fascinat pentru că au venit cu ceva nou, nemaivăzut. Noutatea Egiptului este retragerea în pustie, ruperea de lume, un pelerinaj în inima deşertului spre descoperirea lui Dumnezeu.

            Părinţii deşertului au fost asceţi aspri care au făcut minuni, s-au luptat cu demonii, mari mistici ce au dus viaţă angelică, iar printre aceştia se găsesc nume precum: Antonie, Ieronim,Onufrie, Ioan Colov, Macarie, Simeon,Amun, Pafnutie, etc. Ceea ce îi face distinctivi pe aceşti Părinţi ai deşertului sunt două trăsături: vieţuirea în inima deşertului, nu ca ceilalţi monahi egipteni care locuiau în proximitatea cetăţilor, şi sunt singurii care exercită o paternitate specială, care îi face să fie numiţi „avva” (Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului al IV-lea, ediţia a II-a, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp.11-12). Părinţii deşertului vin cu ceva nou în lumea monastică şi anume exodul anahoreţilor creştini. Până în acel moment asceţii trăiau, fie în comunitate, fie în imediata apropiere a cetăţii. În primele trei secole, cei care renunţau la căsătorie cu scopul de a duce un trai ascetic, rămâneau lângă comunitatea din care făceau parte şi păstrau legături cu apropiaţii, precum şi o parte din bunuri pentru a-şi asigura existenţa. Au fost unii care au lăsat totul, hotărându-se să meargă în deşertul cel dinăuntru, în pustiu, nu în deşertul apropiat ca ceilalţi, iar acolo şi-au găsit un loc potrivit de a vieţui fără a fi deranjaţi de cineva. Astfel „Antonie se va stabili la picioarele Muntelui Qolzum, la 50 de km de Marea Roşie. Originari din deltă, Amun şi Macarie se vor îndrepta spre sud-vest spre a se aşeza, cel dintâi în Nitria, apoi în Kellia, cel de-al doilea chiar mai la sud, în Sketis”. Aceştia au luat drumul deşertului pentru totdeauna, au plecat în pustiu cu gândul de a vieţui numai pentru Dumnezeu şi a muri acolo, de aceea „anahoreza este, fără îndoială, fenomenul cel mai spectaculos al monahismului, aşa cum se manifestă el în Biserică … iar ţelul este de a călăuzi spre dobândirea a ceea ce literatura monastică numeşte şi ea, isihia”.

            Virtuţile Părinţilor deşertului erau cunoscute celor din anturajul lor înainte de retragerea în pustiu şi pentru a se feri de slava oamenilor au ales să fugă din lume. Acest exod în deşert nu reprezintă un abandon al comunităţii ecleziale, nu este o dezertare, ci este un lucru demn de laudă şi admiraţie. Anahoreţii sunt văzuţi ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu care nu au fugit de legăturile cu semenii din mizantropie căci „monahul fuge de lume nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că în modul acesta o va ajuta mai mult – prin rugăciunea sa – în lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască”. Cetăţenii deşertului se afundă în pustiu pentru a-şi desăvârşi renunţarea la lume, la bogăţii, la plăcerile pământeşti şi la slava semenilor, ei renunţă la rolul lor din scena vieţii cotidiene, existând doar pentru Dumnezeu. „Cel ce vrea să fie monah adevărat trebuie să aibă cea mai mare sărăcie, să caute cum ar putea trăi ăi fără cele necesare”, de aceea el „se depărtează de lume şi de toată deşertăciunea ei, adică de cele rele care se săvârşesc în ea şi care nu sunt de la Dumnezeu: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii. Împotriva acestora, călugărul luptă cu arma fecioriei, a sărăciei şi a ascultării necondiţionate …” Cu cât se depărtau mai mult de lume, anahoreţii, cu atât erau mai aproape de Dumnezeu, cu cât se depărtau de mângâierile celor efemere, cu atât mai mult se învredniceau de bucuria divină întru Duhul Sfânt. Vigilenţa continuă, un discernământ inţelept, o asceză constantă şi o rugăciune stăruitoare reprezintă singura activitate, unica ocupaţie a cetăţenilor pustiului pentru a se goli de tot ceea ce ar fi putut să-i facă să renunţe.

            Apare la un moment dat nevoia de a fi ajutaţi, susţinuţi, sfătuiţi şi călăuziţi de cineva mai puternic şi mai înţelept, născându-se astfel raporturi cu caracter filial gen învăţător – ucenic. Această paternitate „provine din iniţiativa unui monah care-i cere altuia să-l îndrume personal pe calea mântuirii … se preda cu totul în mâinile unui om al lui Dumnezeu, de la care aştepta totul, se abandona ca un copil părintelui său, de aceea îl numea pe acesta avva”. „Avva” era numit doar monahul capabil de a fi părinte duhovnicesc pentru ceilalţi, el era omul cuvântului, cel căruia i se cerea cuvânt de învăţătură, adică o îndrumare spre mântuire. De aceea „celebrii monahi ai pustiei … reprezentau pentru cei ce doreau să fie călăuziţi duhovniceşte de către aceştia, după cum se ştie, persoane purtătoare ale Duhului Sfânt”.

            Deşertul Egiptului era un loc nelocuit, pământul era sterp şi nu putea furniza cele necesare subzistenţei şi era socotit tărâmul morţii, provocând astfel teamă şi repulsie „deşertul nu este doar pământ sterp, ci şi spaţiu al mormintelor, un domeniu al morţii, în care egipteanul nu se aventura niciodată fără teamă … apare ca un sălaş prin excelenţă al demonilor” (Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale….,pp. 104-105). Dar asta nu i-a împiedicat pe anahoreţi să pătrundă pe acest tărâm şi să înfiinţeze adevărate centre ale vieţii anahoretice cum sunt: Nitria, Kellia, Sketis.

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

10.10.2019 – Despre genealogia monahismului creştin (2)

joi, octombrie 10th, 2019

Cercetarea lui Antoine Guillaumont vrea să arate ca monahismul îşi are rădăcinile înfipte în „solul ascetric comun lumii vechi semite”, dar monotropoia pe care o invocă  „este mai curând una dintre caracteristicile fundamentale ale monahismului … decat o explicatie a apariţiei acestuia”.

            Fairy von Lilienfeld reuşeşte, dupa părerea Părintelui Picu Ocoleanu să realizeze o genealogie a monahosmului destul de închegată, coerentă şi surprinzatoare în acelasi timp. Distinsa profesoară afirmă că „preistoria monahismului pustiei nu este înţeleasa pur şi simplu în general ca istorie a ascezei creştine şi antice târzii( K.Heussi), ci ca precursorii Părinţilor pustiei sunt, de fapt, acei apostoloi, didaskaloi,prophetai itineranţiai ai creştinătăţii siro-palestiniano-mesopotamiene. Desigur, aceşti învăţatori itineranţi erau oamnenii care traiau într-o anumită abstinenţă, însă această abstinenţă nu era privită ca scop în sine sau conţinut principal al vieţii lor, ci , aşa zicând, celălalt aspect al personalităţii lor harismatice şi pnevmatice.Viaţa lor era marcată de mesajul lui Iisus Hristos, transmis cu precădere in maniera învătătorească a loghioanelor Mântuitorului” (Fairy von Lilienfeld, Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei, Culegere de studii (1962 – 1971) editată de Ruth Albrecht şi Franziska Muler, traducere, note şi studiu introductiv de Lect. Dr. Picu Ocoleanu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, pp.83-84). Fairy von Lilienfeld susţine, după cum vedem, că monahismul evoluează din profetismul itinerant, de la acei aportoli si didascali care străbăteau lumea din cetate in cetate propovăduindu-L pe Hristos. „Analizând apoftegmele Sfinţilor Părinţi din Pateric, profesoara germană constată preferinţa acestora pentru loghioanelor Mântuitorului şi trage de aici concluzia că monahismul are de-a face cumva cu fenomenul profeţilor itineranţi din Biserica veche….iar intuiţia dimensiunii profetice a monahismului se verifică în caracterul duhovnicesc al Părinţilor pustiei adevăraţi purtători de Duh si văzatori în Duhul..” (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei…., pp.114-115).

            Iată că monahismul nu a avut nici origine păgână ( Weingarten), nu au fost nici ca protest la adresa imoralităţii Biserici ( Harnack, J. Pelikan) şi nu a fost nici un fenomen intelectual cu toate că putem constata anumite elemente culturale si filozofice, iar aceste incercări de descoperire a originilor monahismului au trasat câteva traictorii demne de luat în seama, ele fiind „nişte piese de puzzle care, deşi nu oferă o perspectivă coerentă asupra problemei genealogiei, oferă o perspectivă asupra elemenetelor fundamentale care constituie monahismul : renunţarea (apotaxis), urmarea (akolouthia), orientarea intregii vieţi către un singur ţel (monotropia), rugăciunea neîncetată, dimensiunea profetică şi razboiul nevăzut.”

            Părintele Vasile Răducă vede monahismul ca o formă de concretizare şi manifestare a vieţi Bisericii, având acelaşi ideal cu Biserica precum şi aceleaşi modalităţi pe care le deţine Biserica pentru a ajunge la acest ideal, iar chintesenţa acestor modalitaţi este ceea ce Hristos exprimă prin „calea cea strâmtă” (Matei 7,13-14). Monahismul a fost mereu o realitate a vieţii bisericeşti, susţine acelaşi părinte care îşi întăreşte afirmaţia cu spusele profesorului Stelianos Papadopoulos, de la Atena „monahismul este o formă de autentică viaţa bisericească, de aceea nu numai că s-a nascut in Biserică, ci constituie Biserica”. Aceeasi idee este împărtăşită şi de Părintele Picu Ocoleanu care ede monahismul ca un fenomen eclezial, viaţa Biserici reprezentând solul in care monahismul îşi are înfipte rădăcinile, iar apariţia lui are un caracter spontan. „Opinia încetăţenită în istoriografia bisericească cum că monahismul şi-ar avea inceputul in Egipt, de aici el răspândindu-se in toate celelalte provincii ecleziale din Imperiu Roman ( Palestina, Siria, Asia Mică, Italia, Galia, Africa, etc) nu se justifică”.

            In urma cercetărilor facute in ultimi ani, în secolul al III lea monahismul apare în mai multe regiuni, în mod independent.Dintre personalităţile care au dat naştere acestui fenomen amintim: episcopul Narcis de Ierusalim, Hriton, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pavel Tebeul, Astion, protomonahii din Siria ( „fii si fiicele legământului”). Aşadar „genealogia monahismului nu are de-a face exclusiv nici cu condişiile istorice extreme, nici cu cele geografice, deşi atât unele, cât şi celelalte au jucat un rol important în articularea specificului local al fiecarui tip de monahism. Ea are de a face cu viaţa Biserici in ansamblul ei, în primele trei secole”.

            (Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

 

10.10.2019 – Despre genealogia monahismului creştin (1)

joi, octombrie 10th, 2019

Genealogia monahismului a reprezentat o problemă spinoasă pentru multe persoane care  s-au înhămat la elucidarea acesteia. Mulţi s-au grăbit să dea verdictul final crezând că în sfârşit au făcut lumină în acest caz, însă s-a dovedit că lucrurile stau cu totul altfel.În ceea ce priveşte aceste incercari de găsire a rădăcinilor monahismului, un rol important în expunerea şi analizarea acestora îl are opera Părintelui Picu Ocoleanu intitulată Harisma filozofiei duhovniceşti – Introducere in genealogia teologică a monahosmului creştin . Aici ne sunt prezentate eseurile lui J.C.O’Neill cu incursiuni in recenzia lui Eusebiu de Cezareea la tratatul lui Filon Alexandrinul Despre viaţa contemplativă , ideile profesorului Emilian Popescu influenţate de Convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Cassian, ipotezele unor teologi protestanţi precum Hermann Weingarten, Erwin Prenschen Adolf Harnack, Karl Heussi, studiile lui Suso Frank, Monahul Columba Stewart, Antonie Guillaumont, Samuel Rubenson, Phillip Rousseau sau a profesoarei germane de la Erlangen, Fairy von Lilienfeld.

J.C.O’Neill a încercat să elucideze problema genealogiei monahismului punând accentul pe succesul pe care l-au avut scrierile aprocrife iudaice în sânul monahismului. Concluzia la care ajunge acesta este ca monahismul creştin nu este altceva decât o continuare a fenomenului ascetic iudaic, sprjinindu-şi ipoteza pe faptul că monahismul nu-şi are începutul legat de persoana Sfântului Antonie cel Mare sau  a Sfântului Pahomie, fiind prezent şi înaintea acestora. Din biografiile celor doi rezultă faptul că ei nu sunt promotorii vieţii monahale, ci continuatorii unor tradiţii deja existente, tradiţii duse mai departe de aceştia şi desăvârşite în cele din urmă.Teologul britanic se foloseşte de Convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Cassian care face o genealogie a monahismului, si de recenzia facută de Eusebiu de Cezareea la opera Despre viaţa contemplativă a lui Filon Alexandrinul unde se vorbeste de maniera de vieţuire a asceţilor evrei numiţi „terapeuti”. Lui O’Neill i se pare relevantă asemanarea dintre felul în care vieţuiau terapeuţii evrei din primul veac şi cel al monahilor egipteni ai secolelor III- IV, precum si faptul că incă din perioada apostolică vieţuirea monahală s-a bucurat de o continuitate neîntreruptă (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei duhovniceşti – Introducere în genealogia teologică a monahismului creştin, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, pp.11-16).

            Mitropolitul Ierotei Vlahos vede o trăire monahală la profeţii Vechiului Testament, la ucenicii lui Hirstos, la martirii din Biserica veche, de fapt vede o continuitate a vietuiri monahale, iar acest lucru îl face să concluzioneze „astfel, monahii adevăraţi şi curaţi, care petrec o viaţă harismatică, sunt urmaşii profeţilor, apostolilor şi martirilor, deci continuă viaţa profetică, apostolică şi martirică şi exprimă duhul adevarat al Bisericii…” (Mitr. Ierotei Vlahos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, trad. Monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p.16).

          Analizând poziţia luată de O’Neill şi Ierotei Vlahos, Părintele Picu Ocoleanu subliniază faptul că „monahismul nu poate fi prezentat ca existând in mod neintrerupt din perioada profeţilor veterotestamentari. Desigur, apariţia lui este un fenomen uluitor, iar similitudinile sale cu viaţa profeţilor din Vechiu Testament sunt mari.Ele nu se explică însă prin existenţa unei continuităţi neîntrerupte, ci prin tradiţia comună, iudeo-creştină din care face parte. Monahismul creştin îşi face apariţia ca fenomen istoric concret abia în secolul al III lea d.Hr.din sânul Bisericii primare si ca rod al acesteia.” (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei…., p.111).      

            Apare apoi ipoteza că viaţa monahală şi-ar avea radăcinile înfipte în comunitatea creştină primară din Ierusalim aşa cum rezultă din operele Sfântului Ioan Cassian si Eusebiu de Cezareea, fiind adus ca argument acel episod din Faptele Apostolilor în care ni se spune că toţi vindeau ceea ce aveau, împărteau banii după trebuinţa fiecaruia, îşi vindeau ceea ce aveau în posesie şi aduceau apostolilor banii obţinuţi, iar aceştia dădeau fiecăruia în funcţie de nevoi. Este oferită astfel o genealogie apostolică a monahismului, susţinându-se că prima formă sub care apare viaţa monahală este chinovia, iar vieţuirea idioritmică ar fi apărut mai târziu din dorinţa unora de a trăi mai virtuos. Aceasta genealogie este nulă din punct de vedere istoric, este o genealogie fictivă care doreşte stabilirea unei conexiuni între comunitatea ierusalimiteană primară şi vieţuirea monahală a Egiptului, pare a fi mai degrabă o genealogie teologică.

            Antoine Guillaumont incearcă şi el să descurce iţele incurcate ale originii monahismului si purcede la drum prin analizarea conceptului de „monah” şi „monotropos” ca variaţiune a primului. Prin „monah” se inţelegea „celibatar, un înfrânat care renunţă la casatorie”, un om care trăia in singuratate, izolandu-se de restul lumii pentru „a se consacra vieţii contemplative”,ceea ce ne aduce cu găndul la ideea că „apariţia monahismului creştin s-ar incadra într-o cultură a abstinenţei mai larg raspandită în lumea antică, mai ales în Orientul semit şi în special la poporul evreu din perioada elenistica”. „Monotropos” face referire la cineva care „ nu admite nici un fel de împărţire a vieţi lui … cel care nu are decat un singur scop şi un singur ţel, acela de a-L sluji ( pe Dumnezeu) … lasa deoparte preocupările omeneşti, o face tocmai spre a-i sluji doar Celui ce este, spre a trăi numai pentru Dumnezeu”. Monotropos caracterizează viaţa contemplativă, neamestecată, fără însoţirea cu oamnenii, singuratică, dedicată unei singure lucrări. Monotropia se atinge prin abstineţa, celibat si asceza, iar „idealul monotropiei este, în sine de sorginte paulină si rămâne viu in comunităţile creştine siriace unde existenţa ascetica neîmpărţită reprezintă marca specifică a vieţii tuturor credincioşilor si nu doar a unei elite minoritare”.       

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

10.10.2019 – Tradiţia monahismului creştin în primele veacuri. Sfântul Antonie cel Mare

joi, octombrie 10th, 2019

Omul este o fiinţă religioasă pentru că Dumnezeu l-a creat astfel, omul va fi mereu un privitor către cele înalte deoarece acest lucru este parte din el. Fiinţa umană se naşte cu ideea de Dumnezeu, iar acest germene trebuie ingrijit de aşa natură încât fiecare dintre noi să ajungem la atingerea scopului final al vieţii noastre, mântuirea proprie si preamărirea lui Dumnezeu. Setea de Dumnezeu, de cele duhovniceşti, o avem cu toţii de la naştere după cum ne spune şi profetul David „în ce chip doreşte cerbul ivoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu, pe Tine Dumnezeule”(Psalmul 41,1), dând glas, parcă, sentimentelor care ne încearcă pe fiecare în anumite momente ale vieţii. Cu toţii ajungem la vârsta marilor întrebări existeţiale, când încercăm să ne lămurim cine suntem, cum am aprărut, care este rolul nostru in această lume, cum a luat naştere lumea, există sau nu Dumnezeu, cine este Dumnezeu, etc. Atunci este mometul marii transformari interioare, clipa în care incepem să medităm, să contemplăm, când incercăm să ne potolim această sete după spiritual, după mistic, după cele duhovniceşti, însă ceea ce este improtant este ca noi sa nu o facem cu surogate ale lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie în aceste momente de răspunsuri clare, de imprementarea unor principii si idei solide si sănătoase, avem nevoie de modele adevărate pe care le găsim în Biserică.Suntem nişte aventurieri plini de elan care se aruncă cu pieptul dezvelit in vâltoarea vieţii, inconştienţi că mai devreme sau mai târziu vom claca cu siguranţă. Biserica este cea care ne aruncă colacul de salvare si ne trage din marea vieţii cea înviforată spre limanul cel lin al regăsirii de sine, al dobândirii păcii interioare, al descoperii lui Dumnezeu si al rostului fiecăruia in această lume. Biserica este acel laborator al transformării spirituale, vectorul dezvoltării duhovniceşti pentru ca acolo găsim izvorul cel de viaţă dătător din care ne putem potoli setea, acolo il găsim pe Hristos :”dacă însetează cineva, să vină la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”(Ioan 7, 37-38) pentru că „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta in veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgătoare spre viaţă veşnică.”(Ioan 4,14).

              Setea de Dumnezeu l-a caracterizat pe om incă din  cele mai vechi timpuri, ceea ce a dus la o continuă alergare a acestuia după cele duhovniceşti, reuşind astfel să ajungă la viaţa de sfinţenie sau desăvarşirea morala la care a fost invitat de către Yahweh să participe incă din perioada veterotestamentară „fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt”(Levitic 11,45). Noul Testament vine si eu cu aceeaşi poruncă „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Matei 5,48), la care se adaugă si îndemnurile pentru o viaţă cu adevărat creştină, cu precizarea că acum omul are harul divin recâştigat de Mântuitorul Histos prin întruparea şi jertfa Sa de pe cruce.

                        Omul are „un fond moral ancestral nativ… omul are sădit in sine înclinaţia spre ceea ce este bun, spre împlinirea virtuţilor morale… in sufletul omului s-a sădit o bogăţie de valenţe divine…şi anume sentimentul religios sau simţul sacrului, credinţa religioasă, capacitatea de a întreţine legatura cu Dumnezeu, de unde si expresia ca omul este capabil să săvârseasca lucruri dumnezeşti (Homo capax divini)” (          Arhim. Prof. Vasile Prescure apud.  Ignatie Monahul  în  Viaţa monahală în texte alese,  Ed. Lucman, Bucureşti, 2006, p.6) fapt pentru care Dumnezeu i-a lăsat două căi pentru dobândirea mântuirii sufletului: împlinirea poruncilor divine, prin care se dobăndeşte mântuirea sufletului şi sfaturile evanghelice prin care se realizează desăvărsirea morală şi implicit mântuirea. Punerea în practică a acestor sfaturi evanghelice a dus la naşterea monahismului, căci ele stau la baza voturilor monahale (săracie de bunăvoie, feciorie sau castitate şi ascultare neconditionată). Au existat unii oamneni, care simţind în inima lor o chemare divină de a sluji lui Dumnezeu, au lăsat totul în urmă, s-au lepădat de sine si de orice ar putea fi considerat un obstacol in calea urcuşului spre desăvârşire şi au îmbrăţişat viaţa monahală.

            Monahismul este un mod de viaţa îmbrăţişat de anumiţi oameni din dorinţa de a-şi consacra viaţa rugaciunii, ascezei şi contemplaţiei şi pentru a avea condiţii propice realizarii acestora, s-au retras în locuri unde trăiau singuratici, în retragere totală, solitară, trăind ca eremiţi sau in viaţa de obşte în chinovii.Retragerea din scena vieţii cotidiene, din tumultul lumii şi angajarea într-o trăire în singurătate presupune izbucnirea unui „război nevăzut” ce se da în sufletul omenesc între puterile cereşti şi cele ale iadului. Omul duce o luptă continuă cu sine însuşi, cu propriile patimi, care trebuie înlocuite cu virtuţile, o încercare continuă de dobândire şi păstrare a Duhului Sfânt (Sfântul Serafim de Sarov) căci numai aşa poate lua naştere omul cel nou, omul harului care va lua locul vechiului om, cel al păcatului. Printr-o viaţă de nevoinţe, monahii au atins trepte de desăvârşire morală sau sfinţenie, au ieşit invingători din această luptă şi vieţile lor sunt adevărate pilde de urmat, iar scrierile acestora cu un adânc conţinut duhovnicesc sunt călăuze şi făclii de lumină spirituala pentru cei ce doresc să dobândescă propria mântuire (Ibidem., p.11).

            Lucrarea de faţa îşi propune să expună acest mod de viaţa numit monahism, să treacă in revista căteva idei lansate de-a lungul timpului in ceea ce priveste originile monahismului, apoi se va  pune accentul pe monahismul egiptean cu o prezentare generală despre Părinţii deşertului, trecându-se încet spre cel mai de seama reprezentant al acestuia, persoana in jurul căreia gravitează literatura despre monahismul egiptean, promotorul vieţii anahoretice, Sfântul Antonie cel Mare. Se va analiza viaţa acestuia, învăţăturile lui desprinse din apoftegme precum si o mică comparaţie între Antonie cel simplu prezentat de Sfântul Atanasie si Antonie filozoful din Filocalie.

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)