Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

vineri, februarie 15th, 2019

Conştiinţa unei filosofii creştine de specific naţional străbate până astăzi din gândirea marelui Mihai Eminescu. Contestată în parte, „concepţia naţionalistă a lui Eminescu reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist” (Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Mihai Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 12).

Atât de bogat în conţinut şi valoare apologetică, mesajul eminescian îşi revendică în primul rând o constituţie creştină. Gândirea sa descoperă şi afirmă la modul cel mai concret o realitate ecclesială a existenţei româneşti. După Eminescu creştinismul nostru latin se prinde cu rădăcini adânci de trecutul poporului, iar Biserica Ortodoxă este „maica neamului românesc”.

Biserica Ortodocă – „maica spirituală a neamului românesc”

Au rămas memorabile cuvintele sale în acest sens: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care doineşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un istrument politic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” (vezi Timpul, VII, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1, în Mihai Eminescu, Texte esenţiale, selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 49).

Sub imperiul ideilor religioase, poetul construieşte o „metafizică” puternic impregnată de trăiri şi năzuinţe creştin-ortodoxe. „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1.). De aici, precum şi din alte însemnări ale poetului, reiese foarte clar ideea că „românii au identificat religia cu naţionalitatea” (Acad. Victor Crăciun, „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” sau Interpretul unui crez eminescian, Postfaţă la Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, p. 175).

„Rugăciunea unui dac”, expresie de simţire creştină

Poezia „Rugăciunea unui dac” rezumă magistral dimensiunea cosmologică a existenţei la Eminescu, desprinsă din ethosul ortodox şi din fibra neamului nostru. Dumnezeu străbate astfel dincolo de orice existenţă sau temporalitate, de „moarte” sau „nemuritor”, de „azi, mâine, ieri sau totdeauna”. El se descoperă atunci cânt „unul erau toate şi totul era una”. Credinţa în Înviere este de asemenea exprimată magistral de poet, în aducerea aminte a vechilor încredinţări strămoşeşti: „El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Adăpându-se din Izvorul Vieţii, omul plin de „farmecele milei” caută în smerenie şi se roagă să primească de la Dumnezeu „intrarea în vecinicul repaos”. Această reîntoarcere la sorgintea „chipului” restaurat se petrece cu lacrimi, într-o depărtarea totală de tot ceea ce se arată vremelnic şi pătimaş: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrăme e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/ Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/ Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor …/ Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”. Epitaful poetului se încheie cu mulţumirea adusă Părintelui Ceresc pentru „norocul de a trăi în lume”, înainte de a-şi începe călătoria spre eternitate (Eminescu, Opera Esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, ediţie şi prefaţă de Constantin Barbu, Ed. Oltenia/Dionysos, s.a., p. 94-95).

Vremea şi timpul

În strânsă legătură cu perspectiva cosmologică şi se află ideea de temporalitate. Timpul sau vremea îl conduce pe om spre Dumnezeu sau spre infern, redescoperindu-i perspectiva unei forme, a unui „chip” sau, în sens contrar, afirmându-i lipsa acesteia. „Ce este adevărul?” – se întreabă retoric poetul. „Stafia nebunului, vrăjitorului, omorâtorului ieri în lumina zburândului azi. Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii şi mii de oameni pe care o frunte senină sau închisă-n aur o modelează într-o uriaşă voluptate de foc. Mirele universului, naturei. Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Împopuleaz-o cu nemărginirile întunericului, cu sufletele rupte de blestemece s-agaţă scrâşnind din dinţi de stâncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii remuşcării pe cap, cu dinţii unei în gură, cu aripile disperării pe umere, Satana – şi iată iadul. Vezi dar că Eul împopulează cer, pământ, infern. Eu, acest Dumnezeu al Dumnezeului său, căci Eu este ideea unei forme, este sufletul lumei – forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 254). În meditaţia sa metafizică asupra cronosului, Eminescu pune deoparte pentru neamul său „viitorul”, ca „o stea” călăuzitoare prin istorie. Cea mai importantă valenţă a timpului este însă prezentul, într-însul măsurându-se „timpul metafizic”, care nu este altceva decât „veşnicul prezent”. S-ar putea vorbi mai bine despre o „absenţă a timpului”, căci „timpul lumii esenţelor pure, al spiritului etern, perfect, care nu devine – şi de timpul lumii fenomenale – timpul propriu-zis, care presupune devenirea lumii create, în care formele de prototip se întrupează printr-o permanentă palingeneză. În această lume, timpul are un început şi un sfârşit. Purcede din momentul în care lumea a fost creată şi curge în eternitate, odată cu veşnica prefacere a acesteia, veşnica alegere, până când din nou regresiunea cosmică va întoarce lumea la otigini” (Florica Diaconu, Filosofie românească. Studii şi articole, Ed. Alma, Craiova, 2008, p. 98). În traducere teologică, această valenţă a timpului defineşte în parte echivalentul veşniciei.

Valoarea persoanei umane

Pe lângă dimensiunea ei universală, presărată cu elemente din Istoria şi Filosofia Religiilor, metafizica eminesciană dezvoltă de asemenea o impresionantă paletă de teme teologice, ancorând foarte uşor în: ontologie, cosmologie, anghelologie, demonologie, mariologie, hristologie sau eclesiologie. În context antropologic, valoarea omului şi a existenţei sale este analizată la întrepătrunderea dintre fizic şi metafizic. Poetul are astfel în vedere faptul că „omul, luat în general, pune cuiva întrebări – despre sine, despre rostul său în lume, despre chipul pe care trebuie să-l aibă ca om –, al căror început de răspuns îl şi are. Cine sunt eu? De ce am fost adăugat şi eu lumii? Cum trebuie să fiu, ca să intru în condiţia omului adevărat?” (Constantin Noica, „Când te întorci totuşi cu gândul la Eminescu”, în Eminescu, Opera Esenţială, p. 232-233). Răspunsul acestor întrebări este argumentat filosofico-teologic, inspiraţia poetului sprijinindu-se aici îndeosebi pe învăţătura Sfintei Scripturi. De pildă, titlul iniţial al poemului „Memento mori” a fost „Deşertăciunea deşertăciunilor”, idee preluată din Cartea Ecclesiastului (Eccl. 1, 2-3). Raportul dintre om şi Dumnezeu se găseşte astfel în acort cu teologia docmatică a Bisericii, care vorbeşte în acest sens despre „chip şi asemănare” (Fac. 1, 27). „Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a universului. Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteştrele calităţi(le) Lui. De aceea la-ncput era Verbul – şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul” (Mihai Eminescu, Texte esenţiale, p. 56).

Teologie şi filosifie

Această gândire complementară a lui Eminescu, în care se regăsesc în armonie sacrul şi profanul (teologia şi filosofia), a născut adevărate capodopere pentru posteriate. Sunt cât se poate de concludente creaţiile sale în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Moş Iosif, Cezarea etc. La fel de importante sunt şi poeziile: Scrisoarile I – III, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om etc. Despre „Scrisorile” sale, de pildă, marele filosof Mircea Florian spune că „sunt în acelaşi timp un testament literar şi filosofic şi o ochire rezumativă a tuturor celor simţite şi gândite de el … În Scrisoarea I naşterea luminilor din haosul primordial nu e o concepţie cu totul indiană, ea se întâlneşte şi la greci ca şi la creştini. Poetul se apropie însă pe nesimţite de atitudinea obiectivistă: e contrastul dintre infinitul luminilor şi muşuroaiele de furnici ale oamenilor … În Scrisoarea II apare limpede caracterul de spovedanie” (Mircea Florian, Filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2005, p. 102.).

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2019 – Incursiuni apologetice în istoricul unei filosofii existenţiale: Trei vizionari creştini ai „sufletului românesc”

vineri, februarie 15th, 2019

Continuitatea de gândire şi simţire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecţie axiologică, care se defineşte prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul al XX-lea”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”. În cea de a doua se scoate „la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de a treaia, se încercă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru valorile vii ale culturii”.

Marele nostru gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 2014, p. 12).

Conştiinţa smerită a sufletului românesc

Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab şi moştenirea filosofiei sale existenţiale creştine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună o numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).

În rezumat, elementul cheie al diferenţierii conpetuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această perioadă şi trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spere eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Contantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşează în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plânge” (ibid, p. 17).

„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie”

Cel de al doilea reper filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc devine grăitor în secolul XVIII prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este pe de altă parte legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti”,  dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează, nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).

Între „cultura majoră şi cea minoră”

Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură naţională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”. Mai târziu, marele creator de sistem filosofic, îşi întăreşte gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră şi cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o martcă stilistică, prin care singură poate face ştiinţă, artă religie o conştiinţă omenească … pentru Blaga, cultura minoră e de aceeaşi calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeaşi” (ibid, 29-30). Cu toate criticile din epocă şi de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiţionale, desprinse din setea de transcendenţă a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat şi transmis în valoare nealterată de la străbuni, până în zilele noastre.

Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conştiinţa iubirii de înţelepciune a neamului nostru. Ea se desfăşoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuinţă şi ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.

Pr. Ioniţă Apostolache

19.01.2019 – Valoarea timpului liturgic în viaţa noastră: Despre calendarul ortodox

miercuri, ianuarie 23rd, 2019

În fiecare an, noi, creştinii, primim din partea Bisericii calendarul ortodox. Îl primim cu evlavie şi credinţă şi îl aşezăm la loc de cinste în casa noastră, dar şi în inima noastră. În calendarul ortodox sunt însemnate numele sfinţilor şi ale praznicelor de peste an, precum şi multe alte informaţii liturgice care privesc viaţa credincioşilor.

Cine nu îşi aminteşte emoţia cu care părinţii şi bunicii noştri aşezau la loc de cin­s­te în casă, lângă icoana sfântului protector al casei, calendarul şi însemnările de peste an, prin care nădăjduiau din nou în mila lui Dumnezeu şi chemau ajutorul Lui pentru anul care va urma? Dar nu numai atât, ci ne amintim şi bucuria cu care ei însemnau în sufletele lor momentele importante din cursul anului care va urma: începutul Postului Mare, ziua pomenirii celor adormiţi, data Sfintelor Paşti şi a celorlalte sărbători, precum şi alte momente din viaţa lor familială: ziua naşterii, praznicul casei, ziua în care s-au cununat sau ziua în care cei dragi ai lor au plecat la Dumnezeu.

Calendarul bisericesc este un reper important al vieţii noastre creştineşti fiindcă el ne arată că timpul nostru începe cu Dumnezeu şi toate cele din viaţa noastră se rânduiesc potrivit Lui, Dătătorul vieţii şi Mântuitorul nostru. Creştinul ortodox sădeşte permanent în firea lui simţământul că orice lucru început cu Dumnezeu îşi aduce roadele lui la bună vreme şi sunt binecuvântate. Aşadar, creştinul ortodox are întotdeauna pe Dumnezeu înaintea lui şi pe sfinţii Săi. Icoana şi calendarul ortodox se află în aceeaşi menire în viaţa creştinului care cheamă pe sfinţii Bisericii în ajutor şi îi cinsteşte la vremea pomenirii lor, ceea ce îl arată pe creştin că este fiu al Bisericii şi mădular viu al Trupului tainic al Domnului.

Ce este calendarul bisericesc şi care este originea lui?

Plecând de la ceea ce noi cunoaştem astăzi în general despre calendar, calendarul bisericesc este nu numai un sistem de măsurare a timpului, de împărţire a lui în perioadele binecunoscute: zile, săptămâni, luni, ani, ci şi un mijloc de orientare a credincioşilor şi a întregii Biserici în viaţa duhovnicească.

Numele de calendar vine de la cuvântul latinesc kalendae, prin care romanii numeau întotdeauna prima zi a fiecărei luni, zi în care toţi cetăţenii unei cetăţi erau chemaţi (de la καλῶ, în lb. greacă, a chema) în adunarea publică pentru a li se transmite, prin viu grai, lucruri de interes public. Încă de la început, împărţirea timpului s-a făcut după momentele cele mai importante care marchează trecerea lui. Aşa se face că primele calendare, întocmite mai ales în Egiptul antic, s-au întocmit după mersul aparent al Soarelui şi s-au numit calendare solare. Până astăzi, unitatea de bază a unui calendar este ziua, adică alternanţa dintre lumină şi întuneric, ceea ce în limbaj ştiinţific denumeşte mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Cum Pământul are şi o mişcare în jurul Soarelui, durata acestei mişcări în jurul Soarelui este denumită an. Aşadar, anul, din punct de vedere astronomic, însumează durata unei rotaţii complete a Pământului în jurul Soarelui, adică 365 de zile, 5 ore şi 48 de minute şi aproape 46 de secunde. Spre deosebire de anul astronomic, anul calendaristic cuprinde 365 de zile, iar din patru în patru ani, se adaugă la acestea încă a o zi, devenind an bisect, adică un an cu 366 de zile.

Calendarul bisericesc urmează aşadar îndeaproape calendarului astronomic sau civil şi cuprinde 365 de zile, împărţite în săptămâni şi luni, iar la fiecare patru ani se adaugă o zi lunii februarie. Spre deosebire de calendarul civil, calendarul bisericesc cuprinde numele sfinţilor sau ale sărbătorilor bisericeşti pentru fiecare zi din an, precum şi perioadele specifice anului bisericesc, şi anume: perioada Triodului, perioada Penticostarului şi perioada Octoihului. Perioada Triodului reprezintă timpul pregătirii creştinilor pentru praznicul Învierii Domnului Hristos şi cuprinde îndeosebi timpul Postului Mare, perioada Penticostarului este perioada de bucurie şi cinstire a praznicului Sfintelor Paşti şi se încheie cu prima Duminică după praznicul Pogorârii Sfântului Duh, iar perioada Octoihului îşi are începutul de la prima duminică după praznicul Pogorârii Duhului Sfânt şi durează până la începutul perioadei Triodului din anul următor.

Originea calendarului bisericesc trebuie căutată în vechea Tradiţie a Bisericii, încă din primele veacuri, care însuma forme primare ale cultului martirilor şi pomenirea lor, a vieţii şi a martiriului lor. Treptat, cultul sfinţilor şi cel dedicat marilor sărbători creştine se generalizează şi devine prezent în întreaga Biserică. Astfel, Biserica este înţeleasă ca instituţie divino-umană pentru care timpul este nu numai succesiunea ireversibilă a unităţilor de timp: zi, lună, an, dar şi întregul, unitatea tuturor în Dumnezeu, Cel care le-a zidit pe toate.

Ce cuprinde calendarul ortodox?

Observăm cu uşurinţă că unele dintre aceste nume sunt scrise cu culoare roşie, altele cu culoare albastră, iar altele cu culoare nea­gră.

Numele sfinţilor şi praznicele însemnate cu culoare roşie reprezintă zilele în care sunt pomeniţi sfinţii sau sărbătorile cu cea mai mare importanţă liturgică. Credincioşii cunosc faptul că în aceste zile au datoria să se pregătească şi să participe la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. De asemenea, în aceste zile este rânduit ca fiecare credincios să înceteze lucrul mâinilor lui şi să se dedice sporului vieţii lui duhovniceşti sau spirituale prin: participarea la sfintele slujbe, fapte bune, acţiuni caritabile, fie sub îndrumarea preotului, fie din proprie iniţiativă.

Numele sfinţilor însemnate cu culoare albastră reprezintă în general sfinţi români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi sunt prăznuiţi, de asemenea, cu mare cinste în Biserica noastră. Ei sunt prăznuiţi prin rânduiala liturgică dedicată vieţii şi sfinţeniei lor, iar credincioşii sunt chemaţi să le cunoască viaţa, să le cinstească ziua de pomenire prin participarea la Sfânta Liturghie şi să le urmeze exemplul.

În sfârşit, zilele de pomenire de peste săptămână scrise cu culoare neagră reprezintă numele sfinţilor păstrate în Sinaxarul Bisericii, sfinţi care au trăit de-a lungul timpului şi pe care Biserica îi pomeneşte şi îi cinsteşte în rânduiala liturgică. Toţi sfinţii pomeniţi în calendarul ortodox arată continuitatea vieţii bisericeşti de-a lungul timpului şi sunt mărturia vie că Dumnezeu a păstrat neclintită temelia Adevărului credinţei noastre. Biserica îi pomeneşte pe sfinţi pentru că ei sunt permanent rugători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Pe lângă acestea, calendarul ortodox mai cuprinde şi alte date liturgice, cum sunt: zile de post şi posturi de peste an, zile aliturgice (adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie), zile în care nu se săvârşesc parastase, zile în care nu se săvârşesc cununii sau zile în care sunt rânduite sărbători bisericeşti naţionale.

Zilele de post sunt rânduite în perioadele de post de peste an, la anumite sărbători, precum şi miercurile şi vinerile de peste an, în afară de cele cu dezlegare, însemnate cu cuvântul harţi. În zilele însemnate cu harţi se face dezlegare la produsele de carne, lactate şi ouă. Anumite zile de post de peste an sunt însemnate cu cuvintele Dezlegare la peşte, iar în aceste zile se face dezlegare numai la produsele din peşte.

Zilele aliturgice sunt acele zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, întrucât au o semnificaţie liturgică aparte. Un exemplu îl constituie Vinerea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, atunci când Biserica face pomenirea Răstignirii Mântuitorului Hristos şi punerea Sa în mormânt.

Zilele în care nu se săvârşesc parastase sunt acele zile dedicate praznicului Învierii Mântuitorului Hristos, adică Sfintele Paşti, în Săptămâna Luminată, toate zilele de duminică de peste an, în perioada de la Crăciun până la Bobotează, precum şi la praznicele împărăteşti, cu excepţia praznicului Înălţării Domnului, când se face pomenirea specială a eroilor. Motivul pentru care nu se săvârşesc parastase este faptul că, în aceste zile sau perioade, primordiale sunt bucuria praznicului şi însemnătatea lui din punct de vedere duhovnicesc.

Zilele în care nu se săvârşesc nunţi sunt toate zilele de post şi perioadele de post de peste an. La acestea se adaugă zilele de ajun şi zilele praznicelor împărăteşti, precum şi perioada de la Crăciun la Bobotează. Motivul pentru care nu se săvârşesc nunţi în aceste zile sau perioade este lesne de înţeles. Zilele de post sunt dedicate rugăciunii şi abstinenţei, lucrării tuturor virtuţilor, ceea ce este în contrast cu bucuria specifică momentului unei nunţi. De asemenea, zilele praznicelor împărăteşti sunt dedicate în întregime importanţei mântuitoare a acestora şi nu pot fi înlocuite de bucuria nunţii. Tinerii sunt sfătuiţi de Biserică să aleagă cu grijă ziua săvârşirii acestei mari Sfinte Taine şi să se pregătească trupeşte şi sufleteşte pentru primirea ei.

Sărbătorile bisericeşti naţionale sunt dedicate unor evenimente deosebit de importante din istoria poporului român şi ele consfinţesc unitatea de credinţă şi de neam a tuturor românilor.

Calendarul bisericesc cuprinde aceste sărbători în spiritul celorlalte sărbători religioase pe care Biserica le consfinţeşte prin chemarea la unitate în credinţă şi în dreapta mărturisire a credinţei.

De asemenea, calendarul creştin ortodox cuprinde lista zilelor sau datelor importante, precum şi cea a zilelor sau sărbătorilor legale în care nu se lucrează, aşa cum sunt ele decretate de autoritatea civilă.

Pr. conf. dr. Adrian Ivan

În Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

miercuri, 23 ianuarie 2019

08.11.2018 – Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moartea trupească?

joi, noiembrie 8th, 2018

Marele Părinte capadocian, Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică ca pe o „curăţire de rău”. Suferinţa şi moartea se transformă din durere şi plângere, mijloace împotriva păcatului ca urmare a iubirii negrăite ce izvorăşte din Dumnezeu. Suportarea durerii întăreşte spiritul nostru, îl deschide spre cele de sus şi îl face transcendent. În astfel de momente, omul îşi înţelege propria-i stare şi limitele sale, recunoscându-l pe Dumnezeu ca şi Creator, simţindu-I iubirea şi dreptatea. Moartea este omorârea stricăciunii, nu a omului. Ea distruge închisoarea vieţii în stricăciune, iar omul abandonând devine liber în comuniunea cu Dumnezeu. Într-o rugăciune a Bisericii noastre care se citeşte la slujba înmormântării, se spune că moartea există pentru ca „răutatea să nu fie fără de margini”. Vedem de asemenea şi înţelegem sensul pedagogic al morţii care ne împinge raţiunea spre înţelesuri ce de multe ori ne depăşesc: „Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, străină, fără mărire şi fără chip. O minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?”

Biserica noastră Ortodoxă învaţă că moartea a venit în lume în urma păcatului originar. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Ea nu înseamnă o distrugere completă a fiinţei umane, ci numai o despărţire temporară a sufletului de trup, care vor fi aduse împreună la Judecata Universală. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu care l-a dat (Ecclesiast 12, 7). Prin urmare, moartea se înscrie în viaţa noastră ca un moment necesar şi plin de sens. Patriarhul Atenagora al Constantinopolului spune: “Moartea este o poartă. Trecem prin moarte în viaţă. Viaţa îşi află împlinirea prin moarte. Fără moarte viaţa ar fi ireală, ar fi o iluzie, un vis fără deşteptare”.

Putem spune în concluzie că trecerea noastră prin moarte la viaţă este singura modalitate de a-L întâlni pe Dumnezeu. Nu trebuie să uităm niciodată de cuvintele Marelui Pavel care spune: “Dacă Hristos Iisus nu ar fi murit şi nu ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa voastră, zadarnică şi mântuirea noastră”. Credinţa noastră este una a Învierii, în care moartea se topeşte şi devine mijloc de dobândire a bunurilor cereşti, pârghie spre lumea drepţilor, timp al pocăinţei. Să ne amintim numai de celebrul „memmento mori” („adu-ţi aminte că vei muri”) şi de călugării neptici care învăţau că mântuirea trebuie lucrată ca şi cum moartea ar veni mâine.

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Credinţa şi rugăciunea, daruri duhovniceşti spre vindecare

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Odată, Cuviosul Paisie spunea despre boală: ,,De multe ori am stăruit în rugăciune pentru diferite subiecte personale sau ale altor persoane, dar după aceea am fost nevoit să cer iertare de la Dumnezeu și să-I cer exact cele contrare. De atunci mă rog ca să dea, ca un Părinte bun, ceea ce este de folos pentru suflet, deoarece toată jertfa Sa, s-a făcut pentru a rândui sufletele noastre în Rai lângă El”. Starețul nu era părtinitor, nici nu făcea deosebire. Voia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare om. Lucrul sigur este că toți erau mângâiați și întăriți de către Stareț. Dacă nu premerge tămăduirea sufletească, cea trupească singură nu ajută la nimic, pentru că, de obicei, unii ca aceștia revin la același mod de viață păcătos.

Minunile aveau un caracter mântuitor. Ele urmăreau nu numai să se tămăduiască bolnavul, ci, mai mult decât atâta, să se mântuiască sufletul său, pentru care Însuși Dumnezeu s-a făcut om și și-a vărsat sângele Său. Firește, cea mai mare minune pentru cei care se vindecau, era faptul că se întăreau în credință, deveneau creștini conștienți, își vindecau sufletul de patimi și Îl slăveau zi și noapte pe Dumnezeu. iar lucrul acesta are o valoare nespus mai mare și dăinuire veșnică. Starețul voia ca și bolnavii să împreună-lucreze cu el la tămăduirea lor. Să facă chiar și cea mai mică jertfă pentru Hristos, spre exemplu, să-și taie o patimă, fumatul, băutul sau altceva. Atunci când cei vindecați voiau să-i dăruiască ceva drept recunoștință, nu primea. Cerea de la ei numai să se aranjeze duhovnicește, să se spovedească, să se împărtășească și să trăiască ca niște creștini buni. Nu le cerea să facă milostenii mari, să zidească biserici spre exemplu, nici nu punea asupra lor poveri greu de dus. Acestea le lăsa la bunăvoința lor. Bucuria lui era mare atunci când, împreună cu tămăduirea trupească, se vindeca și sufletul bolnavului, se folosea întreaga lui familie și slăveau pentru aceasta numele lui Dumnezeu.

Atunci când Sfântul Antonie cel Mare săvârşea o minune, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, căci acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumescă lui Dumnezeu. În acest sens Sfântul Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca (…), eu nevrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului: El se milosteşte, în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul şi-a plecat urechea la rugăciunea mea şi şi-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui”.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne aminteşte că, în Biserică, cele mai importante şi sigure remedii de vindecare sufletească şi trupească sunt Sfintele Taine. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural și în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Dumnezeu ,,Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2,4)  în iubirea Sa de oameni, știe și hotărăște când și cum să intervină cu harul Său în viața omului. Dar, pentru ca și Dumnezeu să intervină în viața lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire.

În primul rând, pocăința, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiție esențială pentru mântuire si vindecare. Pocăința, atât ca Sfântă Taină, cât și ca stare lăuntrică (,,fericita întristare”), este o conlucrare cu Duhul Sfânt. Ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman și de aceea, nu poate fi trăită în afara credinței și a Bisericii Ortodoxe. Pocăința este indispensabilă vindecării depline, aceasta implicând smerenia.

O altă condiție necesară vindecării este răbdarea necazurilor și rugăciunea. Răbdarea este o scară către cer, o expresie a nevoinței ascetice, iar rugăciunea devine o călăuză permanentă a vieții creștine. Prin rugăciune omul se unește tainic cu Dumnezeu, descoperindu-se pe sine smerit, având conștiința că este neputincios fără El.

Nu în ultimul rând, trezvia și faptele bune reprezintă alte două condiții ale vindecării în Biserică: ,,Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

Așadar, adevărații terapeuți ai sufletelor și ai trupurilor sunt Sfinții, singurii în care negreșit lucrează Duhul Sfânt și Iubitor de oameni. Aceștia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când și cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt.

Pr. Cristian Grecu