Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

08.11.2018 – Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moartea trupească?

joi, noiembrie 8th, 2018

Marele Părinte capadocian, Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică ca pe o „curăţire de rău”. Suferinţa şi moartea se transformă din durere şi plângere, mijloace împotriva păcatului ca urmare a iubirii negrăite ce izvorăşte din Dumnezeu. Suportarea durerii întăreşte spiritul nostru, îl deschide spre cele de sus şi îl face transcendent. În astfel de momente, omul îşi înţelege propria-i stare şi limitele sale, recunoscându-l pe Dumnezeu ca şi Creator, simţindu-I iubirea şi dreptatea. Moartea este omorârea stricăciunii, nu a omului. Ea distruge închisoarea vieţii în stricăciune, iar omul abandonând devine liber în comuniunea cu Dumnezeu. Într-o rugăciune a Bisericii noastre care se citeşte la slujba înmormântării, se spune că moartea există pentru ca „răutatea să nu fie fără de margini”. Vedem de asemenea şi înţelegem sensul pedagogic al morţii care ne împinge raţiunea spre înţelesuri ce de multe ori ne depăşesc: „Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, străină, fără mărire şi fără chip. O minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?”

Biserica noastră Ortodoxă învaţă că moartea a venit în lume în urma păcatului originar. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Ea nu înseamnă o distrugere completă a fiinţei umane, ci numai o despărţire temporară a sufletului de trup, care vor fi aduse împreună la Judecata Universală. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu care l-a dat (Ecclesiast 12, 7). Prin urmare, moartea se înscrie în viaţa noastră ca un moment necesar şi plin de sens. Patriarhul Atenagora al Constantinopolului spune: “Moartea este o poartă. Trecem prin moarte în viaţă. Viaţa îşi află împlinirea prin moarte. Fără moarte viaţa ar fi ireală, ar fi o iluzie, un vis fără deşteptare”.

Putem spune în concluzie că trecerea noastră prin moarte la viaţă este singura modalitate de a-L întâlni pe Dumnezeu. Nu trebuie să uităm niciodată de cuvintele Marelui Pavel care spune: “Dacă Hristos Iisus nu ar fi murit şi nu ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa voastră, zadarnică şi mântuirea noastră”. Credinţa noastră este una a Învierii, în care moartea se topeşte şi devine mijloc de dobândire a bunurilor cereşti, pârghie spre lumea drepţilor, timp al pocăinţei. Să ne amintim numai de celebrul „memmento mori” („adu-ţi aminte că vei muri”) şi de călugării neptici care învăţau că mântuirea trebuie lucrată ca şi cum moartea ar veni mâine.

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Credinţa şi rugăciunea, daruri duhovniceşti spre vindecare

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Odată, Cuviosul Paisie spunea despre boală: ,,De multe ori am stăruit în rugăciune pentru diferite subiecte personale sau ale altor persoane, dar după aceea am fost nevoit să cer iertare de la Dumnezeu și să-I cer exact cele contrare. De atunci mă rog ca să dea, ca un Părinte bun, ceea ce este de folos pentru suflet, deoarece toată jertfa Sa, s-a făcut pentru a rândui sufletele noastre în Rai lângă El”. Starețul nu era părtinitor, nici nu făcea deosebire. Voia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare om. Lucrul sigur este că toți erau mângâiați și întăriți de către Stareț. Dacă nu premerge tămăduirea sufletească, cea trupească singură nu ajută la nimic, pentru că, de obicei, unii ca aceștia revin la același mod de viață păcătos.

Minunile aveau un caracter mântuitor. Ele urmăreau nu numai să se tămăduiască bolnavul, ci, mai mult decât atâta, să se mântuiască sufletul său, pentru care Însuși Dumnezeu s-a făcut om și și-a vărsat sângele Său. Firește, cea mai mare minune pentru cei care se vindecau, era faptul că se întăreau în credință, deveneau creștini conștienți, își vindecau sufletul de patimi și Îl slăveau zi și noapte pe Dumnezeu. iar lucrul acesta are o valoare nespus mai mare și dăinuire veșnică. Starețul voia ca și bolnavii să împreună-lucreze cu el la tămăduirea lor. Să facă chiar și cea mai mică jertfă pentru Hristos, spre exemplu, să-și taie o patimă, fumatul, băutul sau altceva. Atunci când cei vindecați voiau să-i dăruiască ceva drept recunoștință, nu primea. Cerea de la ei numai să se aranjeze duhovnicește, să se spovedească, să se împărtășească și să trăiască ca niște creștini buni. Nu le cerea să facă milostenii mari, să zidească biserici spre exemplu, nici nu punea asupra lor poveri greu de dus. Acestea le lăsa la bunăvoința lor. Bucuria lui era mare atunci când, împreună cu tămăduirea trupească, se vindeca și sufletul bolnavului, se folosea întreaga lui familie și slăveau pentru aceasta numele lui Dumnezeu.

Atunci când Sfântul Antonie cel Mare săvârşea o minune, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, căci acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumescă lui Dumnezeu. În acest sens Sfântul Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca (…), eu nevrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului: El se milosteşte, în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul şi-a plecat urechea la rugăciunea mea şi şi-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui”.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne aminteşte că, în Biserică, cele mai importante şi sigure remedii de vindecare sufletească şi trupească sunt Sfintele Taine. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural și în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Dumnezeu ,,Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2,4)  în iubirea Sa de oameni, știe și hotărăște când și cum să intervină cu harul Său în viața omului. Dar, pentru ca și Dumnezeu să intervină în viața lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire.

În primul rând, pocăința, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiție esențială pentru mântuire si vindecare. Pocăința, atât ca Sfântă Taină, cât și ca stare lăuntrică (,,fericita întristare”), este o conlucrare cu Duhul Sfânt. Ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman și de aceea, nu poate fi trăită în afara credinței și a Bisericii Ortodoxe. Pocăința este indispensabilă vindecării depline, aceasta implicând smerenia.

O altă condiție necesară vindecării este răbdarea necazurilor și rugăciunea. Răbdarea este o scară către cer, o expresie a nevoinței ascetice, iar rugăciunea devine o călăuză permanentă a vieții creștine. Prin rugăciune omul se unește tainic cu Dumnezeu, descoperindu-se pe sine smerit, având conștiința că este neputincios fără El.

Nu în ultimul rând, trezvia și faptele bune reprezintă alte două condiții ale vindecării în Biserică: ,,Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

Așadar, adevărații terapeuți ai sufletelor și ai trupurilor sunt Sfinții, singurii în care negreșit lucrează Duhul Sfânt și Iubitor de oameni. Aceștia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când și cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt.

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Despre boală şi vindecare. Sfaturi duhovniceşti

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Dintr-o istorioară aflăm că un părinte s-a rugat odată mult pentru cineva, dar fără niciun rezultat. Atunci și-a dat seama că se întâmplă ceva. Întrebându-l pe bolnav, a aflat pricina și după ce mai întâi l-a ajutat să se aranjeze duhovnicește, l-a tămăduit. Dumnezeu îi curăță omului întâi păcatele, apoi îi tămăduiește rănile, înlăturând și consecințele lor prin dăruirea harului Său. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupește, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i este de folos. Iată ce spune în acest sens părintele Adrian Făgeţeanu: ,,Pedagogia divină urmărește ca prin pătimirea celui mai puțin nobil, trupul, să se tămăduiască și să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om, sufletul” (De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?, Ed. Sofia, București, 2004, p.82-83).

Cuviosul Paisie le spunea unora dintre creştinii care veneau la dânsul că nu se vor face bine niciodată. În ciuda rugăciunilor stăruitoare, Dumnezeu lăsa la unii boala ca un chip de asceză mai înaltă, astfel încât, prin răbdare să dobândească Raiul. Starețul spunea: ,,Pe unii Dumnezeu nu-i face bine ca să nu-și piardă răsplata. Precum un tată nu dă averea sa copiilor ca să nu o risipească. Atunci când medicii nu ne pot ajuta, trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să facă posibile cele cu neputință la oameni. Dumnezeu știe de ce avem noi nevoie. Atunci când și Dumnezeu nu ne aude, trebuie să știm că El, care din fire este bun, vrea să ne dea ceva mai bun. Numai să-L rugăm să ne dea răbdare” (Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2005).

Sfântul Varsanufie ne învaţă de asemenea cu privire la boală: ,,Fiţi atenţi la capătul răbdării, nu disperaţi, nu descurajaţi, căci Dumnezeu este aproape, El care zice: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”. Din punct de vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav să nu primească de la Dumnezeu o vindecare imediată. Iar când trebuie să suferim asalturile bolii, avem mărturia Sfântului Apostol Pavel care a zis: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10). Şi dacă boala trebuie să ducă la moarte, nu trebuie să ne temem mai mult, deoarece „dacă acest cort, locuinţa noastră pământescă se va strica, avem zidire făcută de la Dumnezeu, casa nefecută de mână, veşnică în ceruri” (2 Corinteni 5,1).

Când cerem prin rugăciune, în mod sistematic, numai vindecarea trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice preţ îndeplinirea propriei noastre voinţe. Dar uneori Dumnezeu ne amână vindecarea spre a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Voinţa dumnezeiască înseamnă vindecarea sufletului şi a trupului operată de Hristos, dar şi slăvirea lui Dumnezeu, pentru care oferă prilej orice boală şi orice neputinţă.

Există și cazuri mai grele, precum spunea Starețul Paisie: ,,Pentru unii fac ani de zile rugăciune și nu se folosesc deoarece au încăpățânare, împotrivire, egoism. Și spun: De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?. Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă mai egoiști, mai încăpățânați? Nu le va fi de folos dacă Dumnezeu le va da acel lucru. Procedând astfel, este ca și cum ar porunci lui Dumnezeu. În timp ce, dacă ar fi spus: Dacă vrei, dă-mi lucrul acesta, Dumnezeu ar fi făcut ceva cu ei. Felul de a te ruga să fie smerit” (Ieromonahul Isaac, op.cit., p.609).

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Doctorul sufletelor şi a tot trupul

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Doctorul „sufletelor şi a tot trupul”. El a venit în lume ca pe oameni să-i vindece de „toată boala şi toată suferinţa”, neezitând niciodată să-i uşureze de bolile şi neputinţele lor trupeşti pe cei ce-L rugau. El n-a văzut în ele o durere necesară şi a dat pildă în ce priveşte atitudinea pe care se cuvine să o adoptăm împotriva lor. El nu ezita niciodată să se prezinte oamenilor ca doctor: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (1); „acesta, neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (2). În acest sens, Sfinţii Părinţi şi în întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca „Doctor al trupurilor” cât şi ca „Doctor al sufletelor”. Dar, Mântuitorul Hristos a lăsat Apostolilor Săi toată puterea Lui de vindecare asupra oamenilor, și sufletească și trupească. Le-a trimis Duhul Sfânt, dându-le misiunea de a propovădui Evanghelia și Calea mântuirii: pocăința și credința ,,cea lucrătoare prin iubire” (3) în Iisus Hristos. Așadar, în Ortodoxie, vestirea Evangheliei și vindecarea trupească și sufletească sunt nedespărțite. Vestitorii Evangheliei sunt oameni vindecați, prin prezența harului divin în ei, care iradiază și celorlalți. Sfinții Părinți compară Biserica Dreptmăritoare a Mântuitorului cu scăldătoarea Vitezda, în care toți cei ce intră în ea prin Botez primesc vindecarea deplină prin curățirea de patimi. Dumnezeu ne dă harul Său vindecător după măsura intensificării noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos, dătătorul harului: ,,din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har” (4). Vindecarea omului vine ca un dar de la Dumnezeu, ca rod al iubirii. ,,Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progress moral din partea omului, o conștientizare a prezenței și a lucrării lui Hristos în noi și între noi” (5).

Harsimele și darurile duhovnicești, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viața și iubirea dumnezeiască între oamenii uniți în aceeași credință dreaptă și apostolică. Sfinții care s-au învrednicit de darurile dumnezeiești, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă și semenilor, ajutându-i și întărindu-i în urcușul duhovnicesc și în creșterea spirituală. Fiecare dar și fiecare harsimă se dă sfinților spre folosul și zidirea întregii Bierici și spre sporirea iubirii între credincioși în același Duh Sfânt și Iubitor. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră harisma tămăduirii bolilor o consecință a dragostei. Iar despre aceasta scrie: ,,cel care a ajuns la iubirea natural de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primește darul vindecărilor” (6). O astfel de harismă a primit și cuviosul Paisie Aghioritul. A tămăduit pe mulți care sufereau de boli incurabile, cancer, leucemie, boli de inimă, paralizie, orbire. De obicei, cunoștea de mai înainte problema și evoluția ei. Dacă vedea credință la bolnav și că vindecarea nu-l va vătăma duhovnicește, numai prin cuvintele: ,,Nu ai nimic, ești bine”, bolnavul pleca sănătos. Uneori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului (7).

Note:

  1. Marcu 2,12.
  2. Matei 8,16-17.
  3. Galateni 5,6.
  4. Ioan 1,16.
  5. Ieromonah Adrian Făgețeanu, op. cit., p.93.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scolia 3 la Răspunsul 59 către Talasie, în Filocalia, vol. 3, ediția 1994, p.329.
  7. Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2005, p.600.

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Taina existenţei creştine în teologia ortodoxă

miercuri, noiembrie 7th, 2018


Ca cea dintâi între făpturile lui Dumnezeu, omul a fost ,,după chipul Stăpânului Său” (1). El este alcătuit din suflet și trup. În această împreunare, sufletul poartă întru sine ,,puterile formatoare ale trupului din materie și lucrătoare prin el. Prin puterile acestea, sufletul înalță materia, o ridică la treapta de mijloc al vieții spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup, chiar de la conceperea omului” (2). În taina legăturii dintre suflet și trup, stările sufletești se manifestă în trup și invers. Dumnezeu dorește ca omul să fie și ,,după asemănarea Sa” (3), ceea ce presupune o comuniune dumnezeiască permanentă. ,,Omul nu-și este sieși izvor al vieții, ci a primit viața ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu și de viață dătător, de aceea, starea vieții lui (de plinătate sau de împuținare) este dată de relația cu Dumnezeu” (4). Astfel, cu cât omul se unește mai mult cu Dumnezeu prin iubire, cu atât ființa sa este întărită prin prezența harului divin, devenind ,,părtaș dumnezeieștii firi” (5).

Pentru om, starea naturală de viață spirituală și fizică, în care toate puterile sufletului și trupului lucrează în concordanță cu voia lui Dumnezeu, care l-a creat, se defineşte cel mai simplu prin sănătate. Astfel, sănătatea deplină stă în strânsă legătură cu creșterea vieții omenești în harul dumnezeiesc. Dar, armonia spirituală și fizică a omului s-a alterat prin păcatul strămoșesc, iar rezultatul acestui fapt este tocmai suferința, boala și moartea care ajung să facă parte din condiția umană. Acest fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului apare tocmai datorită îndepărtărtării omului de Dumnezeu, care este Izvorul spiritual al vieții. Slăbirea sufletului face ca și materia să devină mai greu de controlat de către spirit. Aceasta înseamnă că boala trupească este consecința a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. ,,Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, și numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră ființă și întregul nostru destin” (6).

În actul mântuitor al Întrupării Sale, Dumnezeu oferă firii omeneşti restaurarea deplină. Acest act de iubire este mai presus de înţelegere şi de cuvânt, fiind înfăptuit în mod obiectiv de către Mântuitorul Hristos. Latura subiectivă a acestui act soteriologic îi aparţine bineînţeles omului, definindu-se prin unirea mistică cu harul Duhului Sfânt. După cum știm, bolile sunt în mare parte o consecință a păcatului. De aceea, primul pas spre vindecarea omului este recunoașterea păcatelor și asumarea luptei împotriva lor, prin rugăciune continuă către Dumnezeu și nu în ultimul rând prin răbdarea care implică asceză trupească și sufletească. Restabilirea sănătății înseamnă restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu. Vindecarea autentică, sufletească și trupească o dă numai Dumnezeu când voiește El: ,,Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (7). Dumnezeu, când vindecă un om îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăință și asceză. ,,Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotrivește leacurilor doftoricești. Iar acestea sunt durerile și întristările aduse de diferitele lovituri” (8).

Note:

  1. Facere 1,27.
  2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Ed. Cristal, București, 1995, p.83.
  3. Facere 1,26.
  4. 4. Ieromonah Adrian Făgețeanu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?,

Ed. Sofia, București, 2004, p.82-83.

  1. 2 Petru 1,4.
  2. Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Ed. ,,Oastea Domnului”, Sibiu, 1997,
  3. apud. Ieromonah Adrian Făgețeanu, op. cit., p.85.
  4. Psalmul 102, 3-4
  5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, ediția 1993, p.120.

Pr. Cristian Grecu,

Parohia „Eroii Neamului”,

Protoieria Craiova Nord,

Craiova