Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

06.06.2019 – Programul iconografic în Biserica Ortodoxă: Erminia Praznicelor Împărăteşti

joi, iunie 6th, 2019

Mare folos aduce creştinilor înfătişarea prin pictură a sărbătorilor împărătești, care amintesc de evenimente importante din iconomia mântuirii neamului omenesc. Se numesc „împărătești” aceste sărbători pentru că se referă la Persoanele Sfintei Treimi, dar și la Prea Curata Fecioară, Împărăteasa cerurilor.

Aceste sărbători care se văd pictate pe iconostas în rândul al II-lea, sunt paisprezece la număr. În mod eronat, în unele lucrări sunt numărate doisprezece sau treisprezece. Sărbătoarea Învierii se cheamă „sărbătoarea sărbătorilor”, ori coroana tuturor sărbătorilor de peste an, sau vârful piramidal al mântuirii oamenilor. De aceea, Învierea Domnului se zugrăveşte în mijloc pe iconostas, iar în dreapta şi în stânga ei, celelalte sărbători.

În bisericile ortodoxe, cea mai respectată normă picturală în erminia sărbătorilor împărătești este cea atonită; aceasta a fost stabilită pentru că mulți meşteri zugravi, dând curs unor interpretări personale, au rătăcit de la calea cea adevărată în înfăţişarea acestor sărbători.

Naşterea Domnului

Pe temeiul istorisirii sfinților evanghelişti şi al vechii tradiţii, se zugrăvește având în centru ieslea din peșteră, în partea dreaptă Sfânta Fecioară stând în genuchi şi așezând pruncul înfăşat în iesle. Pe cer se vede steaua strălucind. În partea stângă a ieslei, bătrânul Iosif stă de asemenea în genuchi cu mâinele pe piept, privind cu smerenie spre dumnezeiescul prunc. În partea din spate a ieslei se zugrăvește un bou şi un asin privind spre Iisus Hristos, potrivit profeției lui Isaia: „boul cunoaşte pe stăpânul său şi asinul calea Domnului său”. În urma sfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii privesc tot spre Mântuitorul lumii. Împrejur zboară îngeri care cântă: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu”. Origen ne asigură că în vremea sa această sărbătoare se zugrăvea având în centrul imaginii pe pruncul Iisus născut în peșteră, în timp ce popoarele veneau să se închine leagănului Său. Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „Viața lui Constantin cel Mare” numește locul nașterii Domnului „peșteră” (antrum). Sfântul Grigore de Nazianz și Sfântul Grigore de Nyssa descriu icoana nașterii lui Hristos în același fel. Fericitul Augustin intitulează locul unde s-a născut Mântuitorul „parvun terrae foramen” – peștera umilă a pământului. Tot așa o numește și poetul Prudentius din secolul al V-lea. Au existat și păreri potrivit cărora acest mod de a picta Nașterea lui Hristos datează de prin secolul al V-lea. Părerea este greșită, intrând în contradicție cu  scriitorii mai vechi care au închipuit această icoană potrivit istorisirilor evanghelice și tradițiilor bisericești. Nu trebuie uitat faptul că prin catacombele Romei se mai păstrează încă, din vremea creștinismului primar, icoane cu Nașterea Domnului.

Tăierea împrejur a Mântuitorului Hristos

Se zugrăvește astfel: într-o Biserică în al cărei mijloc este o masă și deasupra ei o cădelniță de aur se găsește Hristos, prunc de 8 zile, pus pe spate pe un jilț de aur. Preotul Zaharia, îmbrăcat în veșminte sacerdotale și cu mitră pe cap, ține în mâna dreaptă un cuțit, iar cu cea stângă îl dezbracă de scutece pe dumnezeiescu prunc. Născătoarea de Dumnezeu și cu bătrânul Iosif, stând la o parte, caută spre Hristos cu o privire duioasă.

Botezul Mântuitorului

Se înfățișează după vechea iconografie bisericească. Iisus Hristos în apele Iordanului primește botezul de la Ioan care ține mâna dreaptă deasupra Domnului iar în stânga ține un steag cu cruce. Sfântul Duh în chip de porumbel se pogoară din cerc cu o rază de lumină asupra Mântuitorului, pe când Tatăl, care se vede dintre nori, rostește cuvintele: „Acesta este Fiul meu cel iubit”. Unii pictori, după erminia catolică, înfătişează pe Ioan Botezătorul turnând apă dintrun vas pe capul Mântuitorului. Dacă Iisus Hristos se reprezintă la Botezul Său stând în picioare cu Ioan, aceasta se face după arta picturală, căci nu s-ar putea reprezentă Iisus cufundat în apă.

Întâmpinarea Domnului

Se zugrăvește având în centru imaginii pe pruncul Iisus ținut în brațe la templu de către dreptul şi bătrânul Simeon, care binecuvintează pe prunc. Sfânta Fecioară întinde mâinile pentru a primi înapoi pe Fiul Său, iar bătrânul Iosif, stând în urma ei, ține în haina sa două turturele. Lângă Iosif stă proorocița Ana arătând spre Hristos şi ținând în mână o hârtie cu cuvintele: „acest prunc a făcut cerul şi pământul”.

Intrarea în Ierusalim

Ne înfățișează pe Domnul Iisus călare pe asin intrând în oraş, cu apostolii venind după Dânsul. Oameni mulţi aleargă în întâmpinarea Lui; unii aștern veşmintele lor ca să calce Mântuitorul pe ele, alții se urcă în copaci ca să privească pe Mesia, iar o ceată de oameni ține stâlpări de finic în mâini.

Învierea Domnului

Se zugrăveşte având pe Iisus înconjurat cu aureolă luminoasă şi ridicat de la pământ, deasupra mormântului de piatră. În mâna dreaptă ține o cruce. Cei doi strejeri, îmbrăcați cu armură romană, sunt culcați la pământ și privesc cu spaimă spre El.

Înălţarea la cer a Domnului

Ne înfățișează pe apostoli și pe Sfânta Fecioară pe muntele Măslinilor. Din mijlocul lor se înalță Iisus la cer, încongjurat de îngeri cu trâmbiţe. Apostolii privesc cu mirare în sus. Unul din cei doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe, stând lângă apostoli, le arată pe o hârtie pe care o ține în mână cuvintele următoare: „Iisus care se înalță de la voi la cer, iarăşi va veni”.

Pogorârea Sfântului Duh

Cei doisprezece apostoli adunați într-o casă stau în cerc pe scaune. Asupra lor se pogoară douăsprezece limbi de foc şi se aşază pe fiecare câte una. Mulţi pictori greșesc atunci când înfățişează pe Sfântul Duh în chip de porumbel, la pogorirea Lui peste apostoli în ziua Cincizecimii.

Sfânta Treime

O forma de reprezentare a Sfintei Treimi, care a devenit aproape normativă în Biserica Ortodoxă, este cea alegorică a ospeției lui Avraam, la stejarul din Mamvri. Tema foarte timpurie și cea mai răspândită în arta bizantină, își găsește temei în textul din Facere XVIII, 1-15, deși la început a avut la bază și diferite tradiții elenistice. De regulă, cina lui Avraam sau Filoxenia (iubirea de străini), cum i se mai zice în terminologia iconografică, se prezintă sub chipul a trei îngeri sau a trei bărbați, așezați pe o latură sau în jurul unei mese pe un fond de arhitectură cu unul sau mai multe etaje, legate printr-un ștergar. Ei sunt încadrați de Avraam și Sarra, ca gazde. Se mai poate picta și în felul următor: Tatăl are chipul unui bătrân venerabil, Fiul șezând de-a dreapta Lui, amândoi purtând nimb pe cap, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel, plutind în aer deasupra lor.

Schimbarea la faţă a Domnului

Pe muntele Taborului se află Petru, Ioan şi Iacov, şezând la pământ şi privind în sus cu spaimă. Iisus fiind într-un nor luminos are împrejurul său pe Moise şi Ilie. Unii zugravi greşesc când la acest subiect înfățișează numai pe Mântuitorul cu cei trei apostoli, fără Moise şi llie.

Naşterea Născătoarei de Dumnezeu

Într-o casă, Sfânta Ana, așezată pe pat, are două fecioare la spatele ei și alte două îi fac vânt cu apărătoarea. Alte fecioare ies pe ușă ținând bucate, altele, șezând jos, scaldă pe prunca de curând născută; o fecioară stă lângă leagănul unde va fi pusă prunca.

Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare

Are în centrul imaginii o Biserică mare. Pe a III-a treaptă a Bisericii preotul Zaharia stă cu smerenie, în podoabe sacerdotale, şi întinde mâinele ca să primească pe prunca Maria, în vârstă de trei ani. Aceasta, urcând treptele, întinde şi ea o mână către preot, iar cu cealaltă ţine o lumânare aprinsă. La spatele ei se află părinţii Ioachim şi Ana căutând spre fiica lor. Împrejur sunt o mulţime de fecioare cu lumânări aprinse.

Buna vestire

Sfânta Fecioară, stând pe scaun cu capul puţin plecat, ține în mâna stângă un fus cu mătase, iar pe cea dreaptă o întinde către arhanghelul Gavriil. Acesta cu mâna dreaptă o binecuvintează, iar cu cea stângă ţine o floare de crin.

Adormirea Maicii Domnului

În interiorul unei case fecioara Maria este așezată pe pat, cu mâinele încrucişate pe piept. De o parte şi de alta sunt sfeşnice mari cu lumânări aprinse; un evreu stă înaintea patului cu mâinele tăiate, iar un înger stă cu sabia goală. Deasupra Sfintei Fecioare stă Mântuitorul Hristos ţinând în braţe sfântul ei suflet în haine albe; împrejurul Lui este lumină multă şi îngeri. Cei doisprezece apostoli se văd venind pe nori la Sfânta Fecioară.

                                                 Pr. Nicolae Brăneanu

 

17.05.2019 – O scurtă istorie a Bisericii din adâncuri: Despre catacombele creștine

vineri, mai 17th, 2019

În primele secole, creștinii se adunau să se roage prin peșteri și catacombe. Astfel de „lăcașuri” timpurii de rugăciune au fost descoperite nu doar în Roma și împrejurimile sale, ci și în Ierusalim, Neapole, Siracusa, Spania, Malta, Siria, Alexandria, Grecia, Persia şi Asia Mică.

Unii cercetători susțin că unele catacombe ar fi mai vechi decât începutul creştinismului şi că în vechime păgânii și-au îngropat în ele morții, iar când învăţătura evanghelică a ajuns și aici, catacombele au fost folosite de creștini pentru nevoile lor. Nu ştim dacă aceste teorii sunt temeinice, pentru că istoricii nu pot dovedi încă folosirea de către păgâni a acestor catacombe. Știm cu siguranță că găsim în aceste catacombe numai „urme” ale prezenței creștinilor (bisericuţe, inscripții, morminte, obiecte, toate de proveniență creştină, şi anume din primele secole, când adepții lui Hristos erau prigoniti de păgâni).

Multe din aceste vestigii se găsesc astăzi păstrate prin diferite muzee. În ceea ce privește situația catacombelor din Neapole, se pare că acestea au fost săpate de creştini pentru a îngropa în ele pe mortii lor, pentru a exercita acolo cultul în taină şi pentru a se adăposti în timpul prigonirilor. Stilul arhitectonic, podoabele îngrijite şi cam tot ce se găsește în aceste locații ascunse vin în ajutorul acestei teorii.

Vechile catacombe

În Siracusa, oraş însemnat al Siciliei, se află mai multe catacomb, la fel cu cele din Roma. Ele se pot vizita încă, fiind însoţit călătorul de un cleric romano-catolic; la fel se întâmpla cu câteva decenii în urmă și în cazul catacombelor din împrejurimile Romei. În catacombele din Siracusa se văd pretutindeni morminte şi urme rămase de la vechii creştini. Coridoarele subterane au din loc în loc guri de aerisire pentru primirea aerului și a luminii. La fel au fost construite şi alte catacomb din Italia și Spania.

Peşterile din provincia Beni-Hassan (Egipt) au fost cercetate de doi francezi (Champolion şi Lenormant) în secolul al XIX-lea. În ele s-a găsit o bisericuţă creştină, transformată dintr-un templu păgân plin de hieroglife. În această bisericuţă, ce datează din timpul persecuţielor contra creştinilor, s-a găsit semnul Sfintei cruci. În ceea ce privește alte catacombe descoperite prin alte părți și folosite de creștini în primele veacuri, credem că au fost săpate tot de aceștia. Din păcate, multe astfel de locuri au ajuns de-a lungul timpului în stăpânirea unor popoare străine de credința creștină, astfel că nu se prea cunosc multe informații despre ele pentru că nu s-au făcut cercetări serioase asupra lor.

Și în timpurile mai noi se obișnuia ca unii creștini să sape catacombe fie pentru îngroparea morților lor, fie pentru a viețui în ele, ori pentru închinarea tainică înaintea Celui Atotputernic. Între cele mai cunoscute catacombe de acest fel sunt peştera Sfântului Antonie din Rusia, situată în marginea răsăriteană a oraşului Kiev, şi anume lângă Lavră. Peştera aceasta a fost săpată de un monah Antonie venit aci din muntele Athos, pe la anul 1051, şi stabilit în această localitate, pe atunci cu totul sălbatică şi păduroasă. În curând, au fost atrași de Antonie și alți monahi: Teodosie (+1074), cronicarul rus Nestor (+ 1114), dar și alţi eremiți care au vieţuit în această pustie de pe malul râului Dnipru. Intrarea în catacombele mai noi, și chiar catacombele în întregime, imitau pe cele din peşterile din împreiurimile Romei. Coridoarele „întoarse în toate direcțiile”, dispuse pe un singur nivel (de adâncime) ascund în ele o multime de sicrie cu moaștele unor pustnici venerați de creștini.

„Catacombele pusniceşti” din România

Și în România găsim o catacombă in miniatură sub bisericuța Sfântului Ioan Teologul, din mânăstirea Neamț. Peştera aceasta nu serveşte decât pentru păstrarea osemintelor adunate din cimitirul mânăstirii. De asemenea, la Mănăstirea Tismana se află o peşteră în care Cuviosul Nicodim, ctitorul acestei mănăstiri îşi făcea rugăciunile sale prin secolul al XIV-lea.

Nu trebuie trecută cu vederea nici peştera Ialomicioara din județul Prahova, numită aşa de la râul Ialomița, care se rostogoleşte prin pietre, la câțiva metri apropiere. Deşi „catacomba” aceasta nu e săpată de mână omenească, ci este o boltă firească adâncită la baza muntelui de piatră, totuși această curiozitate a naturii a servit, timp de vreo două veacuri, unor cuvioşi sihastri cari își săvârşeau în liniște cultul lor. Peştera Ialomicioara este un gang larg la ieşire, dar care merge tot micşorându-se spre adânc, până ce se zăreşte numai o mică deschizătură, de unde curge un izvor de apă limpede ce șerpuiește de-a lungul peşterii și se varsă apoi în râul Ialomița de aici. Craniile cu tot felul de oseminte omeneşti aflate în peșteră sunt mărturii sigure că în timpurile vechi, oamenii și-au căutat refugiul în acest loc misterios, mai ales atunci când erau amenințați de primejdii și războaie.

O bisericuță de lemn clădită în mijlocul peşterii și un rând de chilii care închid intrarea în subteran au fost construite în această sihăstrie umilă. Peretii acestei misterioase catacombe sunt plini cu inscripții de tot felul.

Așadar, încă din cele mai vechi timpuri creștinii, atunci când au avut nevoie de liniște (cu precădere în vremuri de prigoană) și de meditaţie religioasă s-au retras prin subteranele orașelor, prin peşteri adânci, păduri, munţi, văi şi tot felul de ascunzători, pentru ca aici, în taină şi departe de tumultul lumii, să preamărească pe Dumnezeul cel adevărat, creatorul tuturor făpturilor.

Pr. Leonard Dumitru Ionescu

26.04.2019 – Canonul Sf. Andrei Criteanu si perioada postului si sarbatorile Pascale

vineri, aprilie 26th, 2019

Introducere

Dintre toate perioadele de post rânduite de Biserică, Postul Sfintelor Paști reprezintă un timp menit să adâncească an de an abordările și trăirile pe care trebuie să le avem în legătură cu marea Taină a Învierii Domnului. Suntem provocați, prin rânduieli și atitudini speciale, să urcăm pe drumul la capătul căruia se întrezărește lumina cea lină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ce ar trebui să împlinim ca să conștientizăm valoarea acestui răstimp liturgic? Care să fie atitudinea firească cerută de timpul unic în an în care este concentrată întreaga teologie soteriologică a Bisericii? Sunt întrebări ce marchează căutările autentice ale creștinului ce dorește să nu rămână la înțelesuri mult prea ușoare față de seriozitatea celor cuprinse în perioada Păresimilor.

Primul lucru de bază ce se cere a fi împlinit de cel ce își dorește o profundă abordare a credinței în perioada Postului cel Mare îl reprezintă intensificarea participării la viața liturgică a Bisericii, creionată sublim în șapte săptămâni în care se desfășoară o chemare specială spre Lumina Învierii. Nu se poate plonja în atmosfera Sfintelor Paști, capătul acestor zile binecuvântate, fără o acomodare și integrare în drumul oferit de momentele liturgice ce sunt necesare să fie parcurse. Pe lângă zilele obișnuite de sărbătoare, se adaugă în perioada Postului Mare oficierea unor slujbe specifice. Din viața liturgică parohială nu poate lipsi, în primul rând, rânduiala Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, eveniment împărțit pe parcursul primelor patru zile din debutul Postului Paștilor. Este primul efort duhovnicesc la care este chemat cel ce își dorește să cunoască și să recunoască Lumina ce se va împărți în Noaptea Învierii. Canonul cel Mare, prin alcătuirile specifice, are rolul de a desțeleni ogorul sufletesc și trupesc al creștinului de spinii formalismului, ai neștiinței, comodității de tot felul și de celelalte stări ce se pot preface în păcate.

Diagnosticarea propriei vieți prin prisma prefigurărilor scripturistice evidențiate de Canonul cel Mare rămâne dezideratul concret al acestui fel de asceză. Cântările acestui canon reliefează istoria căderii lui Adam, imaginea omului îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, exemplul drepților ce au păstrat lumina Legii, precum și osteneala profeților ce deschid perspectivele Întrupării Domnului Hristos ca Lumină a lumii (Ioan 8, 12). Așadar, Canonul cel Mare comprimă imnografic istoria omului aflat în căutarea lui Dumnezeu, a omului ce Îl refuză pe Acesta, precum și a celui ce nu se depărtează de făgăduință, indiferent de circumstanțe. O analiză interioară a calității vieții religioase se impune așadar prin atenția ce trebuie să caracterizeze participarea la săvârșirea acestei rânduieli. Canonul cel Mare, din această pers­­pectivă, deține profunde caracteristici antropologice. Acestea vor fi prelungite și între­ți­nute și prin celelalte momente liturgice ce urmează (duminicile speciale ale Postului Mare, Deniile etc.), toate menite să trezească conștiința amorțită de păcat a omului și să‑l orienteze pe acesta spre Taina luminii veșnice aduse în lume prin Învierea Domnului Iisus Hristos.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei a fost unul dintre cei mai mari imnografi creştini. A alcătuit canoane, imne lungi cu ode sau cântări, diferite ca număr, dar nu mai mult de nouă cântări. Fiecare dintre ele avea o strofă introductivă, numită irmos, apoi altele, numite tropare. Această împărţire se recunoaşte lesne şi la Canonul cel Mare (1). Canoanele Sfântului Andrei sunt în cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, a altor sfinţi, sau la sărbători. Din ele se revarsă mulţimea sentimentelor sale.

Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.

Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.

Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.

Este o „bijuterie” a imnografiei ortodoxe, prin care se face cunoscut în întreaga literatură patristică, graţie magistralei sale expuneri, distinsă ca formă şi bogată în conţinut, definindu-l ca fiind un prestigios scriitor şi părinte bisericesc, de care creştinătatea avea nevoie întru preamărirea ei, în vremea aceea, acum şi totdeauna. Este numit Canonul cel Mare pentru extensiunea lui, cuprinzând un număr de două sute cincizeci de tropare, în care autorul se avântă să facă, în felul său, ceea ce alţii nu au făcut, să fie, în limitele umanului, exhaustiv, incluzând întreaga istorie a Vechiului şi a Noului Testament, de la Adam şi până la Înălţarea la Cer a Domnului. Canonul acesta este numit mare şi pentru bogăţia şi profunzimea ideilor, pe care le exprimă şi le îmbracă într-o minunată formă (2).

Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.

Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.

El conţine un continuu şi persuasiv îndemn, adresat sufletului, solicitat să facă tot ceea ce îi este cu putinţă, şi cât mai degrabă, în eliminarea răului, a păcatului, a viciului şi săvârşirea binelui, având în faţă multitudinea exemplelor pe care le oferă întreaga Sfântă Scriptură. Este mai mult decât un text teologic, fie el şi unul catehetic, pentru analiză şi exegeză, este un act, o slujire liturgică, al cărei rost este schimbarea şi mântuirea omului, chemat să intre în corul marilor rugători ai Domnului, ca să-şi unească glasul cu ei (3).

Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).

Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Canonul cel Mare se cântă pe glasul al doilea, care este un glas dulce şi plin de smerenie, exprimând căinţa sufletului. La începuturi, slujba Canonului era separată, dar din vremea lui Fotie al Constantinopolului, din secolul al IX-lea, ea a fost introdusă în cadrul Pavecerniţei Mari (4). Consecvent şi insistent, Sfântul Andrei stăruie ca, prin glasul slujitorului, care citeşte Canonul, să determine voinţa ascultătorilor creştini la fapte demne de numele lor. Se adresează permanent sufletului, ca unul ce cunoaşte uimitor de bine abisurile sufletului omenesc, cu care se află întrun continuu dialog, în care se implică imnograful ca slujitor şi în final ascultătorul, de la care se aşteaptă râvnă în imitarea pildelor personajelor biblice, drepţii şi sfinţii, în săvârşirea binelui şi îndepărtarea de cei răi şi păcătoşi, pentru ca să nu cadă în prăpastia păcatelor lor. Prin participarea ascultătorilor la Canonul cel Mare, ei devin contemporani autorului şi tuturor personajelor amintite acolo, devin altfel spus martori oculari ai istoriei mântuirii (5).

Postul în viziunea Sfintilor Parinti

Postul este un prilej de eliberare a noastră de robia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae.

Sigur, din punct de vedere ştiinţific omul are nevoie, atât pentru creştere cât şi pentru buna funcţionare a organismului, de proteine (cu rol în construcţia structurii corpului şi a organelor), de glucide şi lipide (cu rol energetic) şi de săruri minerale, apă şi vitamin (6).

Ori de câte ori se produc dezechilibre în aparatul acestor substanţe sau în utilizarea lor deficitară de către organism apar tulburări (numite tulburări de nutriţie) ce pot merge până la boli de nutriţie, care de multe ori cauzează moartea. Posturile scurte (de zile) sau lungi (de săptămâni) pot deseori corecta aceste dezechilibre de nutriţie deoarece substanţele proteice se obţin şi din alimentele vegetale, iar în organism între proteine, lipide şi glucide se fac schimburi permanente în scopul de a asigura echilibrul acestor factori de nutriţie (7).

Posturile sunt recomandate şi utile în foarte multe boli, iar experienţa milenară a posturilor exemplifică tocmai rolul acestora de a reechilibra unele regimuri unilaterale.

Din punct de vedere spiritual, postul reprezintă unul dintre remediile care “curăţeşte păcatele şi fărădelegile trupului, face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea şi apropie pe om de Dumnezeu” (8).

Sfinţii Părinţi spun că “postul este apărătorul a toată virtutea, începutul nevoinţei, curmarea aprinderii păcatelor, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, uşa şi desfătarea raiului, cununa sfinţeniei, începutul căii vieţuirii creştine, maica rugăciunii, izvorul neprihănirii, învăţătorul liniştirii şi înaintemergătorul tuturor faptelor bune” (9).

Postul este o pedagogie a trupului spre supunerea celui sănătos şi spre slăbirea pornirii lui spre patimi. Numai boala este mai presus de această cercetare pedagogică şi celui ce o suportă cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu pentru ea, i se socoteşte în loc de asceză, culegând din răbdarea aceasta rodul mântuirii.

Înfrânarea de la bucate este ca o osteneală a sufletului, deoarece mâncărurile trupeşti nu împiedică pe cineva să ajungă la făgăduinţă; “doar cele izvorâte din inimă opresc şi împiedică pe om să ajungă la cele făgăduite. Primirea hranei cu măsură dă trupului sănătate, nu îi ia sfinţenia. Însă cei ce se nevoiesc trebuie să urască patimile iraţionale în aşa fel încât ura faţă de ele să devină o adevărată obişnuinţă. Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poţi dobândi din pricina neputinţei şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Dumnezeu, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii Lui se va pune la socoteală, sigur, numai dacă nu te înalţi faţă de nici un om.

Postul cu dreaptă socotinţă, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici postul îl duce la pacea duhului, care este mai presus de orice minte slobodă şi-l uneşte prin dragoste cu Dumnezeu” (10).

Dacă posteşte cineva amestecând în postirea lui vreun câştig din ea, postirea aceasta face scârbă lui Dumnezeu; şi israeliţii posteau, dar pentru că săvârşeau nedreptatea şi împlineau voile lor, Dumnezeu i-a osândit prin proorocul Isaia zicând: „Nu acest post l-am ales Eu” (Isaia 58, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost întâiul câştigător al războiului postirii, ca să pună cea dintâi cunună a biruinţei pe capul firii omeneşti. Când cel rău vede pe vreunul dintre oameni întrarmat cu această armă, îndată se înfricoşează şi-şi aduce aminte de înfrângerea lui de către Iisus Hristos, iar puterea lui se frânge şi este ars de vederea armei dată nouă de Mântuitorul, conducătorul luptei omeneşti. Nici o armă nu este mai puternică şi nici una nu dă mai multă îndrăzneală inimii în lupta împotriva duhurilor răutăţii ca foamea răbdată pentru Hristos.

Se cuvine dar, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuţii lucrătoare şi aşa să purcedem la faptă, adică la postul împreunat cu foamea, la înfrânarea lipsită de plăceri, la privegherea stăruitoare, la îngenuncherea dureroasă, la starea neclintită şi obositoare în picioare, la rugăciunea continuă, la smerenia nemincinoasă, la zdrobire şi suspinare neîncetată, la tăcerea chibzuită dreasă cu sare şi la răbdare în toate. Pentru că cel ce se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite, cu Dumnezeu va secera la vreme şi roada lor (11).

În acest sens, Hristos a spus: „Nimic din cele ce intră în gură nu poate să spurce pe om” (Matei 15, 11), adică nu rodul unui pom văzut a adus căderea strămoşilor, ci ceea ce a însoţit rodul; pofta nestăpânită, aceasta l-a spurcat pe om.

Aşadar, numai stăruind în rugăciune şi în post poţi aştepta, cu certitudine, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu!

Concluzii

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Note:

  1. Triodul, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 144.
  2. P.S. Sebastian, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul după izvoare greceşti, Schitul Crasna – Prahova, 1996; Drd. Al. Prelipcean, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Ortodoxia, seria nouă, 2009, p. 100.
  3. Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 187-188, 190.
  4. Diac. P. Hurezi, Importanţa duhovnicească a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista B.O.R., nr. 5-6/1977, p. 358.
  5. Drd. Al. Prelipcean, Creaţia ca euharistie în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-4/2011, p. 108.
  6. I. Mincu, Boli de nutriţie şi metabolism, Editura Medicală, 1986, p. 46.
  7. R. Păun, Medicina internă, Editura Medicală, 1994, p. 80.
  8. Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 133.
  9. Sfântul Diadoh al Foticeei, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 433.

10.  Sfântul Evagrie Monahul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 71.

11.  Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, Editura I.B.M.B.O.R., 1977, p. 185.

Preot Vanatoru Florin

15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

vineri, februarie 15th, 2019

Conştiinţa unei filosofii creştine de specific naţional străbate până astăzi din gândirea marelui Mihai Eminescu. Contestată în parte, „concepţia naţionalistă a lui Eminescu reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist” (Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Mihai Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 12).

Atât de bogat în conţinut şi valoare apologetică, mesajul eminescian îşi revendică în primul rând o constituţie creştină. Gândirea sa descoperă şi afirmă la modul cel mai concret o realitate ecclesială a existenţei româneşti. După Eminescu creştinismul nostru latin se prinde cu rădăcini adânci de trecutul poporului, iar Biserica Ortodoxă este „maica neamului românesc”.

Biserica Ortodocă – „maica spirituală a neamului românesc”

Au rămas memorabile cuvintele sale în acest sens: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care doineşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un istrument politic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” (vezi Timpul, VII, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1, în Mihai Eminescu, Texte esenţiale, selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 49).

Sub imperiul ideilor religioase, poetul construieşte o „metafizică” puternic impregnată de trăiri şi năzuinţe creştin-ortodoxe. „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1.). De aici, precum şi din alte însemnări ale poetului, reiese foarte clar ideea că „românii au identificat religia cu naţionalitatea” (Acad. Victor Crăciun, „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” sau Interpretul unui crez eminescian, Postfaţă la Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, p. 175).

„Rugăciunea unui dac”, expresie de simţire creştină

Poezia „Rugăciunea unui dac” rezumă magistral dimensiunea cosmologică a existenţei la Eminescu, desprinsă din ethosul ortodox şi din fibra neamului nostru. Dumnezeu străbate astfel dincolo de orice existenţă sau temporalitate, de „moarte” sau „nemuritor”, de „azi, mâine, ieri sau totdeauna”. El se descoperă atunci cânt „unul erau toate şi totul era una”. Credinţa în Înviere este de asemenea exprimată magistral de poet, în aducerea aminte a vechilor încredinţări strămoşeşti: „El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Adăpându-se din Izvorul Vieţii, omul plin de „farmecele milei” caută în smerenie şi se roagă să primească de la Dumnezeu „intrarea în vecinicul repaos”. Această reîntoarcere la sorgintea „chipului” restaurat se petrece cu lacrimi, într-o depărtarea totală de tot ceea ce se arată vremelnic şi pătimaş: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrăme e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/ Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/ Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor …/ Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”. Epitaful poetului se încheie cu mulţumirea adusă Părintelui Ceresc pentru „norocul de a trăi în lume”, înainte de a-şi începe călătoria spre eternitate (Eminescu, Opera Esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, ediţie şi prefaţă de Constantin Barbu, Ed. Oltenia/Dionysos, s.a., p. 94-95).

Vremea şi timpul

În strânsă legătură cu perspectiva cosmologică şi se află ideea de temporalitate. Timpul sau vremea îl conduce pe om spre Dumnezeu sau spre infern, redescoperindu-i perspectiva unei forme, a unui „chip” sau, în sens contrar, afirmându-i lipsa acesteia. „Ce este adevărul?” – se întreabă retoric poetul. „Stafia nebunului, vrăjitorului, omorâtorului ieri în lumina zburândului azi. Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii şi mii de oameni pe care o frunte senină sau închisă-n aur o modelează într-o uriaşă voluptate de foc. Mirele universului, naturei. Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Împopuleaz-o cu nemărginirile întunericului, cu sufletele rupte de blestemece s-agaţă scrâşnind din dinţi de stâncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii remuşcării pe cap, cu dinţii unei în gură, cu aripile disperării pe umere, Satana – şi iată iadul. Vezi dar că Eul împopulează cer, pământ, infern. Eu, acest Dumnezeu al Dumnezeului său, căci Eu este ideea unei forme, este sufletul lumei – forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 254). În meditaţia sa metafizică asupra cronosului, Eminescu pune deoparte pentru neamul său „viitorul”, ca „o stea” călăuzitoare prin istorie. Cea mai importantă valenţă a timpului este însă prezentul, într-însul măsurându-se „timpul metafizic”, care nu este altceva decât „veşnicul prezent”. S-ar putea vorbi mai bine despre o „absenţă a timpului”, căci „timpul lumii esenţelor pure, al spiritului etern, perfect, care nu devine – şi de timpul lumii fenomenale – timpul propriu-zis, care presupune devenirea lumii create, în care formele de prototip se întrupează printr-o permanentă palingeneză. În această lume, timpul are un început şi un sfârşit. Purcede din momentul în care lumea a fost creată şi curge în eternitate, odată cu veşnica prefacere a acesteia, veşnica alegere, până când din nou regresiunea cosmică va întoarce lumea la otigini” (Florica Diaconu, Filosofie românească. Studii şi articole, Ed. Alma, Craiova, 2008, p. 98). În traducere teologică, această valenţă a timpului defineşte în parte echivalentul veşniciei.

Valoarea persoanei umane

Pe lângă dimensiunea ei universală, presărată cu elemente din Istoria şi Filosofia Religiilor, metafizica eminesciană dezvoltă de asemenea o impresionantă paletă de teme teologice, ancorând foarte uşor în: ontologie, cosmologie, anghelologie, demonologie, mariologie, hristologie sau eclesiologie. În context antropologic, valoarea omului şi a existenţei sale este analizată la întrepătrunderea dintre fizic şi metafizic. Poetul are astfel în vedere faptul că „omul, luat în general, pune cuiva întrebări – despre sine, despre rostul său în lume, despre chipul pe care trebuie să-l aibă ca om –, al căror început de răspuns îl şi are. Cine sunt eu? De ce am fost adăugat şi eu lumii? Cum trebuie să fiu, ca să intru în condiţia omului adevărat?” (Constantin Noica, „Când te întorci totuşi cu gândul la Eminescu”, în Eminescu, Opera Esenţială, p. 232-233). Răspunsul acestor întrebări este argumentat filosofico-teologic, inspiraţia poetului sprijinindu-se aici îndeosebi pe învăţătura Sfintei Scripturi. De pildă, titlul iniţial al poemului „Memento mori” a fost „Deşertăciunea deşertăciunilor”, idee preluată din Cartea Ecclesiastului (Eccl. 1, 2-3). Raportul dintre om şi Dumnezeu se găseşte astfel în acort cu teologia docmatică a Bisericii, care vorbeşte în acest sens despre „chip şi asemănare” (Fac. 1, 27). „Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a universului. Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteştrele calităţi(le) Lui. De aceea la-ncput era Verbul – şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul” (Mihai Eminescu, Texte esenţiale, p. 56).

Teologie şi filosifie

Această gândire complementară a lui Eminescu, în care se regăsesc în armonie sacrul şi profanul (teologia şi filosofia), a născut adevărate capodopere pentru posteriate. Sunt cât se poate de concludente creaţiile sale în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Moş Iosif, Cezarea etc. La fel de importante sunt şi poeziile: Scrisoarile I – III, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om etc. Despre „Scrisorile” sale, de pildă, marele filosof Mircea Florian spune că „sunt în acelaşi timp un testament literar şi filosofic şi o ochire rezumativă a tuturor celor simţite şi gândite de el … În Scrisoarea I naşterea luminilor din haosul primordial nu e o concepţie cu totul indiană, ea se întâlneşte şi la greci ca şi la creştini. Poetul se apropie însă pe nesimţite de atitudinea obiectivistă: e contrastul dintre infinitul luminilor şi muşuroaiele de furnici ale oamenilor … În Scrisoarea II apare limpede caracterul de spovedanie” (Mircea Florian, Filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2005, p. 102.).

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2019 – Incursiuni apologetice în istoricul unei filosofii existenţiale: Trei vizionari creştini ai „sufletului românesc”

vineri, februarie 15th, 2019

Continuitatea de gândire şi simţire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecţie axiologică, care se defineşte prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul al XX-lea”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”. În cea de a doua se scoate „la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de a treaia, se încercă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru valorile vii ale culturii”.

Marele nostru gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 2014, p. 12).

Conştiinţa smerită a sufletului românesc

Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab şi moştenirea filosofiei sale existenţiale creştine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună o numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).

În rezumat, elementul cheie al diferenţierii conpetuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această perioadă şi trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spere eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Contantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşează în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plânge” (ibid, p. 17).

„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie”

Cel de al doilea reper filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc devine grăitor în secolul XVIII prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este pe de altă parte legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti”,  dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează, nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).

Între „cultura majoră şi cea minoră”

Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură naţională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”. Mai târziu, marele creator de sistem filosofic, îşi întăreşte gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră şi cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o martcă stilistică, prin care singură poate face ştiinţă, artă religie o conştiinţă omenească … pentru Blaga, cultura minoră e de aceeaşi calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeaşi” (ibid, 29-30). Cu toate criticile din epocă şi de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiţionale, desprinse din setea de transcendenţă a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat şi transmis în valoare nealterată de la străbuni, până în zilele noastre.

Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conştiinţa iubirii de înţelepciune a neamului nostru. Ea se desfăşoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuinţă şi ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.

Pr. Ioniţă Apostolache