Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

07.08.2018 – Semnificaţia timpului liturgic după învăţătura ortodoxă

marți, august 7th, 2018

În creștinism ideea de ”timp sacru” poartă un nou înțeles. Timpul biblic al creştinilor, ca şi al evreilor păstrează cele două etape: promisiunea şi împlinirea. Aceste două etape coincid cu înainte şi după Hristos, cu Vechiul şi Noul Testament. Din această cauză ritmul timpului creştin este dat de Domnul Iisus Hristos, faţă de care se raportează totul. El este centrul noii axe a timpului. Când Hristos se întrupează este inaugurat un timp nou, timpul Împărăţiei. Timpul acesta înglobează prin dilatare trecutul, prezentul şi viitorul.

Timpul în creștinism este, deopotrivă, linear şi ciclic. Linearitatea fiind constanta istorică a timpului iar ciclicitatea fiind dată de comemorarea unor evenimente din viaţa lui Hristos (matricea anului liturgic). Parcursul temporal al unui an nu ne întoarce în acelaşi punct, la acelaşi “ab initio” fatidic ci împing creştinul mereu înainte, nu spre un viitor terestru (ca în ebraism) ci spre un viitor eshatologic care nu are nimic de-a face cu materialitatea acestei lumi.

Începutul unui nou an bisericesc (ce va relua mereu viaţa şi patimile Domnului) se constituie într-un nou început care mi se oferă mie ca persoană, o nouă şansă de a porni la drum cu Hristos. „În vremea aceea”, expresia cu care încep majoritatea pericopelor  evanghelice, este şi timpul evenimentului din viaţa Domnului Hristos, pe care îl evaocă, dar şi timpul “zilei a opta” la care sunt chemat să fiu părtaş cu Hristos cel preamărit şi care, în tainicul trup al Bisericii, îmi oferă reflexul zilei veşniciei în Împărăţie. Dacă într-un anume fel anul liturgic urmăreşte pas cu pas evenimentele din viaţa Domnului Hristos, aceasta se datoreşte nu dorinţei de a alcătui o dramă istorică ci pentru a oferii credinciosului un suport extern în urcuşul său către Dumnezeu. Trăind mistic Paştele, de exemplu, noi participăm mistic la acelaşi eveniment dar de pe o treaptă superioară, ca creştini, membri botezaţi ai trupului tainic.

Mişcarea circulară se întoarce în punctul său de plecare, fiind reluată de la început. Repetiţia este, conform unui proverb vechi, mama oricărei ştiinţe. Noi trebuie, pe parcursul vieţii pe care ne-o dă Dumnezeu, să reînoim mereu aceleaşi celebrări, cu scopul de a atinge conţinutul profund al anului liturgic şi să ni-l impropriem. Ceea ce am “sărit” poate în anul precedent, putem şi trebuie să reîncercăm acum, completând lacunele. Şi chiar dacă am urmat totul fără lacune, noi trebuie să aprofundăm ceea ce am trăit şi ceea ce am primit. Ca un drum, înaintează şerpuind în jurul unui munte, cu scopul de a înainta, puţin câte puţin, într-un urcuş treptat, panta abruptă, la fel noi trebuie să reparcurgem gradual, pe un plan tot mai elevat, acelaşi drum, până când vom fi ajuns la punctul final, Hristos Însuşi, ţelul nostru. Dar motivele pedagogice nu pot indica singure şi exhaustiv sensul reîntoarcerii şi al mișcării circulare a anului liturgic. De aceea nu suntem noi, oameni imperfecţi, autenticii protagonişti ai anului liturgic, dar în el noi ne unim într-o lucrare mult mai înaltă.

Protagonistul autentic al anului liturgic este Hristos, adică acelaşi Domn Iisus Hristos preamărit, unit cu mireasa Sa, Biserica, care se află deja în ceruri, după cum o vede Sfântul Ioan evanghelistul: „Şi eu am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, care venea din ceruri, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru Mirele său”(Apoc. 21,2). Ciclic şi linear în acelaşi timp, timpul creştin poate fi schiţat printr-o spirală care dă senzaţia unei ciclicităţi dar care ne poartă înainte pe o altă treaptă…

Principalele praznice şi sărbători bisericeşti şi împărțirea lor

Sărbătorile sunt anumite zile din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinți. Ele sunt orânduite pentru ca să dăm odihnă trupului și totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletului (Deut. 16, 8).

Duminica, sau Ziua Domnului este sărbătoarea săptămânală a creștinilor, închinată îndeosebi amintirii și slăvirii Învierii lui Hristos. Se serbează ziua de duminică deoarece: e ziua cea dintâi a creațiunii; e ziua în care a înviat Domnul; e ziua când Sfântul Duh S-a pogorât peste Apostoli; e ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creștină. ”frângerea pâinii”. Adică Sfânta Liturghie. Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul și sfințirea lui prin Dumnezeu-Sfântul Duh.

După însemnătatea lor sărbătorile în cultul ortodox se împart în: a) Sărbători domnești (praznice împărăteștei) închinate preamăririi lui Dumnezeu sau uneia din Persoanele Sfintei Treimi; b) Sărbători ale Sfinților mai aleși între care cele dintâi sunt sărbătorile Maicii Domnului.

a) Praznicele împărătești:

1.Paștele sau Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină ”sărbătoarea sărbătorilor” și ”praznicul praznicelor”.

2. Înălțarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia—la patruzeci de zile după Înviere.

3. Rusaliile—numită în popor și Duminica Mare—sau Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, la 50 de zile după Înviere, sau la zece zile după Înălțare.

4. Schimbarea la față a Domnului, 6 august.

5. Crăciunul sau Nașterea Domnului, la 25 decembrie.

6. Tăierea împrejur a Domnului, la 8 zile după Naștere, la 1 ianuarie.

7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania=Arătarea Domnului), la 6 ianuarie.

8. Întâmpinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile după Naștere, adică la 2 februarie.

9. Floriile, Duminica Stâlpărilor, cu o săptămână înainte de Paști, ziua intrării triumfale a Domnului în Ierusalim.

10. Tot praznic împărătesc este socotită și Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Primele trei sărbători și a noua sunt sunt sărbători cu dată schimbătoare, adică dată lor depinde de cea a Paștelui.

b) –Praznicele Maicii Domnului:

1. Nașterea Maicii Domnului, sau Sântă-Măria mică, la 8 septemrie.

2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la 21 noiembrie.

3. Buna-Vestire sau Blagoveștenia, la 25 martie.

4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sântă-Maria mare, 15 august.

Aceste sărbători sunt zugrăvite de obicei pe tâmpla sau catapeteasma bisericii, în rândul sărbătorilor domnești, fiind deci socotite ca praznice împărătești, deoarece Sfânta Fecioară e Împărăteasa Cerului, fiind cea mai aleasă dintre sfinți.

—Sărbătorile  sfinților mai aleși din cursul anului:

1. Sfântul Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, la 26 octombrie.

2. Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, la 8 noiembrie.

3. Sfântul Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.

4. Sfântul Arhidiacon și întâiul mucenic Ștefan, la 27 decembrie.

5. Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.

6. Sfântul Ioan Botezătorul, Proorocul și Înainte Mergătorul Domnului, la 7 ianuarie.

7. Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, la 23 aprilie.

8. Sfinții Împărați Constantin și maica sa, Elena, la 21 mai.

9. Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Sânpetru), la 29 iunie.

10. Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie

Cu exceptia celor trei mari sarbatori crestine din epoca apostolică (duminica, Paștile și Cincizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început caracter local. Multe din ele au fost la origine aniversări anuale ale zilei sfințirii (inaugurării sau tîrnosirii) unor biserici închinate sfin­ților sau evenimentelor respective, cum este cazul cu sărbătoarea orto­doxă a înalțării Sfintei Cruci de la 14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfin­ților îngeri. Secolul IV a adus generalizarea, în toată lumea creștină sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu caracter local pîna aici.

Prin sec. VI, calendarul creștin este aproape definitiv for­mat, în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an, care pânî în această vreme apar aproape toate și sunt sărbătorite pretutindeni. N-a fost adoptată în creștinism nici o sărbătoare păgână, chiar dacă se constată unele coincidențe de date, întâmplătoare sau intenționate, între unele sărbători creștine cu date fixe și cele păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (ca în cazul sărbătorii Crăciunului, al Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul s.a.). Reminiscențe păgâne supraviețuiesc doar în folclor, adică în datinile, credințele și riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sărbători păgâne cu caracter naturist, înlocuite de cele creștine (Crăciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).

Pr. Ion Murgilaşi

07.08.2018 – Jertfa Mântuitorului Hristos – răscumpărarea obiectivă a păcatelor noastre

marți, august 7th, 2018

Cuvântul ”mântuire”, cel mai mult folosit în paginile Sfintei Scripturi, este legat în Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ideea de mântuire este strâns legată de aceea de păcat. Păcatul la rândul său constă în căderea noastră și a firii întregi din viața și frumusețea cea dintâi rânduită de Dumnezeu. Toți câți ne naștem avem în noi înfipt ghimpele căderii.

Omul a fost la început părtaș Dumnezeieștii Ființe, întocmai cu îngerii însă pe pământ, îmbrăcat în nevinovăție și nerăutate, cu trupul luminat de mărirea nemuririi, necunoscând durerea și slobod de griji și de trudă în munca lui, împodobit cu toată înțelepciunea de trebuință, așezat în mijlocul unei naturi care îi era prietenă și supusă, era cununa făpturilor lui Dumnezeu.  Prin căderea în păcat însă, el a ajuns lipsit de dar și de viața duhovnicească, ”vrăjmaș lui Dumnezeu”  și gonit de la fața Lui, cu chipul lui Dumnezeu din el rănit și întunecat, stricat și în suferință și spurcat de patimi, înjugat cu moartea, muncit de duhurile răutății, bolind de nedumnezeire, în vrăjmășie și în luptă continuă cu demonii și cu firea înconjurătoare. Evident răul și păcatul care îl însoțesc nu au existat la început și de aceea nu vor rămâne până la sfârșit. Deoarece însă noi n-am putut singuri să ne eliberăm din legătura răului și de sub influența păcatului, a intervenit Dumnezeu în marea Sa iubire hotărând să ne mântuiască.

De fapt nimeni altul, decât Dumnezeu, ne putea oferi mântuirea, El fiind singurul care o are și care o poate da. „Dumnezeu este preasfânt, El este sfințenia desăvârșită. Sfințenia este unul din atributele Sale. Prin natura Sa spirituală El respinge păcatul, îl elimină, îl nimicește”. „Dumnezeu este în același timp atotputernic, El poate să mântuiască în chip desăvârșit. Puterea Sa mântuitoare este veșnică pentru oricine Îl cheamă” ( cf. Isaia 45, 6).

Teologia a stabilit că păcatul este marea noastră mizerie, marele rău de care suferim, sau cum subliniază un teolog, singurul nostru rău: căci dintre toate relele noastre omenești el este acela din care nu ne mai ridicăm, nici chiar în veșnicie. Lăsați la măsura propriilor noastre puteri, ne este cu neputință să ne izbăvim prin noi înșine. Dacă n-ar fi fost păcatul strămoșesc, Mântuitorul n-ar mai fi venit.

Problema păcatului a fost pusă în toată adâncimea ei numai în creștinism. Filozofiile păgâne nici n-au putut-o bănui măcar. Pentru Aristotel este ceva ca o eroare sau ca o neînțelegere, ceva care nu se aseamănă cu păcatul. Stoicii vorbeau de un acord al voinței umane cu voința lui Dumnezeu, însă acest Dumnezeu era înțeles panteist, impersonal, prezent pretutindeni și în toate, în virtute, ca și în abateri. Dacă Dumnezeu nu era o ființă personală, abaterile nu erau judecate de nimeni, decât de conștiința proprie. Omnul se iartă pe sine însuși, dacă acest lucru ar fi cu putință. Ceea ce, practic echivalează cu absența oricărei obligații și responsanbilități.

Numai creștinismul, religie revelată, afirmă hotărât că păcatul este o călcare a voinței lui Dumnezeu, săvârșită de Adam. Posteritatea lui Adam a fost intoxicată și este întreagă păcătoasă. Toți suntem păcătoși, toți moștenim acest gust pentru ce e rău, care ne pune în contradicție cu noi înșine. Din vina primului om suntem părtași la sancțiunile greșelii lui.

Din fericire pentru noi a venit în lume Domnul Iisus Hristos, noul Adam, Care a reconstituit ființa umană și i-a deschis ”calea” spre viața divină. Prin El  a fost îndreptată străvechea greșeală și din vechiul om, sub păcat, s-a născut omul nou, omul mântuit, fiu al lui Dumnezeu. Niciodată nu va putea fi îndeajuns admirată această operă de radicală transformare a unei înfrângeri în biruință, a unui aparent eșec în triumf, fără a fi schimbate datele inițiale. Preluând toate elementele vechi, păcatul și moartea, toate ruinele provocate de Adam în căderea lui, Dumnezeu a făcut o nouă capodoperă, o nouă creațiune. Numai El putea face această imposibilă alchimie ontologică, să facă din piatra seacă străluciri de astru luminos.

Pr. Ion Murgilaşi

07.08.2018 – Neascultarea – rădăcină a păcatului

marți, august 7th, 2018

Părintele Dumitru Stăniloae, numește ca şi cauză formală a căderii omului de la Dumnezeu neascultarea: „păcatul e neascultarea, ieşirea din legătura cu Dumnezeu care are în El viaţa şi alipirea de cele create, care nu pot da viaţa adevărată”. Prin acest act, omul se rupe interior de Dumnezeu, întrerupe dialogul iubirii. El nu-I mai răspunde lui Dumnezeu crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea. Dar acest act a fost începutul închiderii egoiste în sine, omul devenind propriul său sclav. Omul e liber cu adevărat, numai dacă e liber şi faţă de sine însuşi.

Structura ontologică a chipului lui Dumnezeu din om, poartă pecetea iubirii. Păcatul e un act în interiorul iubirii, o rană a ei care produce suferinţă. Făcându-se călcător al ascultării, omul se întoarce dinspre iubirea lui Dumnezeu, spre sine însuşi şi spre cele materiale. Despărţit de iubirea lui Dumnezeu, el îşi desparte cunoaşterea de iubire, de bine, în scopul afirmării sale.

Fiind în comuniune cu Dumnezeu, omul cunoaşte binele şi răul. „În iubire există tendinţa de a cunoaşte prin iubirea celuilalt şi cu iubirea sa”, cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie de Nyssa, afirmă acelaşi fapt: „prin păcat, omul nu pierde chipul ca dat ontologic al fiinţei sale, ci posibilitatea de a face funcţionale darurile cu care a l-a înzestrat Dumnezeu şi de a recepta frumuseţea prototipului din cauza răului care a  învăluit ca un noroi faţa chipului. Chipul rămâne întreg, dar, rămâne ineficace, din cauza distrugerii capacităţii de asemănare cu Dumnezeu, deşi existent, chipul este redus la tăcere.” Această tăcere şi duplicitate a chipului omului, care oglindea chipul lui Dumnezeu înainte de cădere, este consecinţa înstrăinării de suflarea dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu, care se contopea cu libertatea omului neanulând-o, dar, conducând-o spre Dumnezeu, este îndepărtat de către om tocmai în numele libertăţii.

Omul îşi afirmă autonomia, autonomie prin care se vrea liber şi stăpân al său, al celor din jur şi al lui Dumnezeu. Duhul este adevărata libertate, dar omul încearcă să fie liber, pierzându-şi libertatea şi înrobindu-se patimilor sale.

Rupând comuniunea cu Dumnezeu, omul se depărtează de viaţa adevărată, familiarizându-se cu moartea, care este echivalentă cu ruperea comuniunii primordiale şi înstrăinarea de bine. Omului i se deschid acum două drumuri, necunoscute înainte: „Iată înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da”(Înţel. Lui Is Sir. 15, 17). Neascultarea omului, produce o deviaţie fundamentală, pe care Sfântul Irineu al Lyonului, o socoteşte necesară pentru a-l face pe om conştient de limitele sale şi de marea sa chemare.

Noua stare, contrară naturii omului, nu este o pedeapsă a dreptăţii lui Dumnezeu. Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui. Legile creaţiei continuă să funcţioneze, dar în mod dezordonat, ne spune teologul grec Nellas, şi-l implică în această funcţionalitate răsturnată şi pe om, chinuindu-l. „Pedeapsa pe care dreptatea înduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică, dacă nu ar fi intervenit dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei, transformând cu iubirea de oamenii, în mod interior, “pedeapsa”, în “leac”, vindecând astfel rana şi nimicind “ocara care este păcatul”.

Pr. Ion Murgilaşi

07.08.2018 – Păcatul şi consecinţele lui după învăţătura Ortodoxă

marți, august 7th, 2018

Omul ca şi persoană, creată de Persoana divină după chipul Său este înzestrată cu libertate. Conform definiţiei clasice, libertatea este legată de facultatea de a alege. Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmă însă contrariul: nevoia de a alege este premergătoare adevăratei libertăţi. Adevărata libertate, este un elan total orientat spre Dumnezeu, spre bine, fără a cunoaşte vreun semn de întrebare sau ezitare. Omul unit cu Dumnezeu, urmează binele în mod spontan, alegerea nu îi mai condiţionează libertatea. „În cea mai înaltă formă a sa, libertatea este o activitate care-şi produce propriile sale raţiuni urmând a le suporta. În mod asemănător, actul unui Sfânt depăşeşte orice preferinţă”. Astfel, că libertatea ca şi semn al puterii spirituale şi al sfinţeniei, nu este numai un dar, ci şi un rezultat al efortului propriu. Dăruindu-i omului acest dar, Dumnezeu dorea ca acesta să crească în libertatea sa, să şi-o întărească prin efort şi voinţă proprie. Porunca dată primului om, apela ea însăşi la libertatea acestuia, Dumnezeu cerându-i prin aceasta să rămână liber şi să crească în libertate.

Credința în istoricitatea păcatului strămoșesc și universalitatea urmărilor lui constituie, după Sfântul Apostol Pavel, premisa întregului edificiu dogmatic al soteriologiei creștine: „Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 22-23). De aceea textele biblice care descriu căderea primului om din harul dumnezeiesc și care atestă realitatea păcatului în lume au o importanță covârșitoare pentru înțelegerea predicii apostolice, căci toți credincioșii, fără deosebire, au nevoie de mântuire iar eliberarea a lor de sub povara păcatului poate fi dobândită numai prin însușirea roadelor întrupării, jertfei și învierii lui Hristos.

Realitatea păcatului strămoșesc și universalitatea urmărilor lui sunt atestate, sub diferite forme, de multe pericope și versete din Vechiul Testament. Mărturia biblică de la care pornesc și pe care o întăresc toate aceste texte este mărturia lui Moisi, primul aghiograf, din Facere 3, 1-24, unde apariția păcatului și intrarea lui în viața noastră sunt expuse ca petrecându-se în trei momente succesive; a) Adam și Eva, care primiseră de la Dumnezeu o fire bună și fuseseră înzestrați cu toate darurile spirituale și materiale, au fost avertizați în mod expres de către Creatorul și Stăpânul a toate că neascultarea lor de o poruncă prohibitivă le va aduce pierderea nemuririi trupești; b) Dar, lăsându-se influențați de sugestia rău voitoare a diavolului și dorind să ajungă fără efort moral la asemănarea cu Dumnezeu, ei au călcat această poruncă divină ( cf. Fac. 3, 1-8); c) Drept pedeapsă, Dumnezeu i-a izgonit din grădina Edenului, ei urmând să suporte toate consecințele păcatului în care au căzut, acestea fiind, după Sfinții Părinți, cosecințe ale pierderii harului divin.

Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat pradă disperării. Odată cu anunțarea pedepsei pentru călcarea poruncii, Dumnezeu a dat primilor oameni nădejdea mângâietoare a trimiterii unui Răscumpărător sau Mântuitor, care să-i scoată de sub stăpânirea păcatului și să-i scape de osânda morții: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15).

Precizarea naturii păcatului săvârșit de primul om a provocat din totdeauna numeroase discuții și controverse. Sfinții Părinți, urmați de majoritatea comentatorilor, văd din greșeala lui Adam un act de neascultare, constând din călcarea poruncii și socotesc că imboldul lăuntric al neascultării a fost trufia, păcat săvârșit întâi de îngerii Săi, înainte de facerea lumii văzute și sugerat omului de către diavol. Mâncând din ”pomul cunoștiinței binelui și răului” de care nu avea permisiunea să se atingă, Adam a călcat – cu voie liberă și cu deplină știință – porunca lui Dumnezeu.

Pr. Ion Murgilaşi

06.08.2018 – Specificul liturgic al slujbei de înmormântare

luni, august 6th, 2018

Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârșește la casa repausatului panihida care înseamnă priveghere sau slujbă de toată noaptea, înlocuind rugăcinile din timpul nopții ce se făceau odinioară în biserici sau în case la căpătâiul celor răposați.

Sluba înmormântării se săvârșește la trei zile după moarte în biserică, acesta fiind locul unde credinciosul a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții întru Hristos, deci, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfârșitul vieții sale pământești și intrarea pe poarta veșniciei. Trebuie precizat că Biserica a stabilit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioșii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii și copiii până la șapte ani, a treia pentru diaconi și preoți de mir și a patra pentru călugări și arhierei.

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioșilor este molitva de dezlegare („Dumnezeul duhurilor și a tot trupul”) urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot.

Pentru ca bucuria Învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea și durerea pentru cei morți, din zilele obișnuite, în Săptămâna luminată, adică între Duminica Învierii și Duminica Tomii există o rânduială specială privind slujba înmormântării. Aceasta este alcătuită în cea mai mare parte din cântările Învierii iar preotul este îmbrăcat în veșminte luminate.

”Sărutarea cea mai de pe urmă”, pe care rudele, prietenii și cunoscuții o dau celui repausat este pecetea dragostei și a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morți și totodată semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi.

La coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă prima lopată de pământ peste el pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Dar și pentru a mângâia pe cei rămași în viață că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1).

Se varsă cenușă, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ și cenușă suntem” (Fac. 18, 27). Untdelemnul este semnul și pecetea lui Hristos, ca și undelemnul de la Botez iar vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viață care curge prin mădularele trupului omenesc și îl însuflețește, fiind acum preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viața cea veșnică. Tot semn al credinței noastre  în înviere și nemurire este și coliva deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24).

Pomenile sau praznicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Ele sunt rămășițe ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă specială.

Pr. Ion Murgilaşi