Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

18.06.2018 – Unirea cu Hristos ca taină baptismală şi nupţială

luni, iunie 18th, 2018

Simbolistica siriană a primelor veacuri s-a folosit de înţelesurile ei mistice pentru a descrie un tablou inedit: venirea Mirelui Ceresc în lume pentru a reaşeza pe umerii omului căzut strălucirea dumnezirii Sale. Astfel, Sfântul Efrem Sirul, folosindu-se de un paradox voit, „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmâtul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu însăşi trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălucirii şi slavei lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele divin îl îmbracă” (Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos, Sibiu, 1999).

Fundamentându-se pe textul scripturistic, în special cel de la Ioan 3, 29, unde Sfântul Ioan Botezătorul se identifică a fi „prieten al Mirelui”, Sfântul Efrem, alături de alţi Părinţi sirieni din secolul IV, dezvoltă imaginea lui Hristos ca „Mire ceresc” al sufletelor celor botezaţi, trupurile lor fiind „cămara cea de nuntă”: „Sufletul este mireasa Ta, trupul, cămara Ta ce de nuntă./Oaspeţi Îţi sunt simţurile şi gândurile./Şi dacă un singur trup este pentru tine praznic nupțial,/ cu atât mai mare este această sărbătoare pentru întreaga Biserică!” (Imnele despre credinţă, 15, 5).

Botezul în apele Iordanui ca „logodire a Bisericii cu Hristos”

Prezenţa Mântuitorului Hristos în apele Iordanului la dumnezeiescul Său Botez, deschide în gândirea Sfântului Părinte două direcţii de interpretare a simbolului nunţii. Pe de o parte, el vede Botezul ca pe actul de consacrare, ca într-o logodnă, între Hristos şi Biserică şi, pe de altă parte, transpune această legătură la nivel personal, în viaţa fiecărui creştin. „Logodirea Bisericii cu Hristos se desprinde din sacralitatea spaţială şi temporală, conturând pe de altă parte paradigma sau modelul portretizat în termenii mistici ai logodirii creştinului cu Hristos, realitate ce se desfăşoară în timpul şi spaţiul istoric ca botez. Deoarece logodirea Bisericii cu Hristos aparţine timpului sacru, ar putea fi aşezată în legătură cu mai multe momente diferite din viaţa Mântuitorului (sau, aşa cum vom vedea, se referă la moartea Sa). Două dintre ele, de mare importanţă pentru noi sunt botezul în Iordan (bazat pe Ioan 3, 28) şi pironirea pe Cruce. Cele două elemente se regăsesc şi în teologia lui Iacob de Sarug, care le aşează în acord cu „logodirea” Bisericii. Această tendinţă o regăsim de asemenea şi în poezia liturgică anterioară lui, în tradiţia siriană de Răsărit şi de Apus, la praznicele Botezului sau Cincizecimii” (S. BROCK, Some important baptismal thems in The Syriac Tradition).

Dată fiind abilitatea sa teologică, putem observa foarte uşor capacitatea Sfântul Efrem de a pendula între sensul colectiv şi cel individual, reuşind să transpună alternativ aceste imagini în majoritatea textelor sale. Aşa se face că, de la Biserică Sfântul trece imediat la subiectul individual, pentru ca mai apoi să revină la dimensiunea colectivă a comuniunii în Hristos. Comentând prezenţa Domnului la nunta cea din Cana Galileii, Sfântul Efrem vede în logodirea dintre mire şi mireasă, o anticipare a adevăratei unirii dintre Hristos – Mirele ceresc şi mireasa Sa – Sfânta Biserică: „Binecuvântată eşti Cană,/ căci pe Mirele de sus/ l-a chemat mirele tău care nu mai avea vin,/ a chemat oaspetele care El Însuşi chemase/ la o nuntă a bucuriei şi vieţii în Eden” (Imnele despre feciorie, 16, 2).

Mistica legăturii nupţiale în imnografia siriană

Una dintre caracteristicile amintitei creaţii imnografice, de compoziţie anonimă, se regăseşte în numeroasele trimiteri făcute la „Cântarea Cântărilor”, lucrare vetero-testamentară de creaţie alegorică. Aici se regăsesc cele două imagini hristologico-mistice („Mirele ceresc” şi „Cămara de nuntă”, chip tainic al „Miresei”), folosite abundent în imnografia siriană. Aşa se face că, sub influenţa textului biblic, Sfântul Efrem Sirul integrează cele două teme în alcătuirile sale, exprimând astfel dimensiunea mistică a relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Aşezată sub semnul Împărăţiei, această „unitate nupţială” este înţeleasă, din perspectiva Sfântului Părinte, „fie într-o dimensiune eshatologică, fie din perspectiva realităţii pământeşti, raportându-se astfel la persoane individuale. Şi făcând trimitere la Împărăţia eshatologică, Sfântul Efrem ne oferă un alt exemplu de relaţie între evenimentele care se poziţionează hic şi nunc, în timpul istoric şi în cel eshatologic, întrucât logodna are loc în timpul istoric, în timp ce sărbătoarea căsătoriei şi taina consumării ei se descoperă la sfârşitul veacurilor”. Pe această schemă, Sfântul Efrem îşi construieşte simbolismul legat de „Mirele Ceresc” şi „Cămara de nuntă”. Urmând vechilor tradiţii scripturistice, el descrie mai întâi legătura dintre Dumnezeu şi poporul ales, împodobit şi pregătit pentru venirea lui Hristos întocmai ca o logodnică. Legământul este statornicit pe Muntele Sinai, acolo unde Moise primeşte tablele Legii. Sfântul Părinte nu pierde din vedere nici legăturile tensionate dintre Logodnic şi logodnică, precum şi repetatele repudieri datorită trădării prin închinare la idoli. Pornind de la acest fapt, dublat mai apoi de însoţirea pe care Hristos o face cu Biserica Sa, pe care o primeşte ca pe o mireasă, s-a născut dilema celor „două soaţe” – Israel şi Biserica. „Pentru a o rezolva” – spune profesorul Brock – „găsim la scriitorii sirieni două modele conceptuale fundamental diferite. Cel mai vechi este cu siguranţă acela care vede în Biserică două elemente: neamul iudeu („poporul ales”) şi neamurile păgâne („naţiile”). Din punct de vedere istoric este şi cel mai corect … Cel de al doilea socoteşte Biserica ca fiind o împreunare a popoarelor păgâne, care au luat locul lui Israel ca soţie a Domnului, acesta devenind predominant în literatura siriacă” (Ochiul luminos).

Taina îmbrăcării în „haina slavei Sfântului Botez”

Statutul celor primiţi în Trupul Tainic al Mirelui Ceresc este descris de Sfântul Efrem printr-o evidentă trimitere baptismală. Ei sunt cei îmbrăcaţi în haina slavei Sfântului Botez, iar „aceasta este în legătură cu veşmântul mântuirii şi cu haina cea strălucitoare a slavei. Şi m-a făcut” – spune părintele Efrem – „ca un mire slăvit, prin spălarea păcatelor, şi ca pe o mireasă împodobită. Mireasa este Biserica cea împodobită cu frumuseţea tuturor neamurilor. Podoabele acesteia fiind: neprihănirea, curăţia, fecioria …”.

La rândul său, Iacob de Saroug aşează Botezul Domnului la începutul legăturii maritale dintre fiii Bisericii şi Mântuitorul Hristos. Această conexiune simbolistică se justifică în gândirea imnografului sirian printr-o convergenţă terminologică. În acest sens, Iacob de Sarug  numeşte Taina Baptismală „maică fecioară”, „fiică a zilei”, „soţie”, „fiică a luminii” – care naşte „sorii trupeşti”, „soţie a Împăratului” – care pofteşte lumea la cina împărătească, unde toţi se împărtăşesc de apa vieţii cea dăruită de Tatăl.

Pr. Ioniţă Apostolache

25.05.2018 – “Fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin”

vineri, mai 25th, 2018

Era prin toamna anului 66 al erei noastre creștine. Înflăcăratul și neobositul propovăduitor al lui Iisus Hristos, marele Apostol Pavel se afla la Roma, întemnițat pentru a doua oară, împărăția romană fiind, după cum știm, necruțătoare cu cei ce se închinau lui Iisus Hristos și nu zeilor romani sau chiar cezarilor. Aceasta în pofida faptului că, după cum ne spun documentele vremii, creștinii erau cei mai buni, în sensul de  corecți și conștiincioși, cetățeni ai imperiului roman din acel timp.

Supus unui regim cât se poate de sever, cu extraordinarul său simț de sus, întărit, de a intui realitățile și de a se orienta, Sfântul Apostol Pavel își dădea seama că sfârșitul său trupesc se apropie. Acest lucru nu-l neliniștea, dimpotrivă, îl însenina, pentru că trecea mai repede la Hristos, Domnul nostru, în a cărui dumnezeire a crezut cu tărie și pe care l-a slujit cu atâta credincioșie după întâlnirea pe drumul Damascului.

Îl îngrijora însă nespus de mult, până la durere chiar, soarta fiilor săi duhovnicești, “născuți în Iisus Hristos”, viitorul numeroaselor comunități creștine, răsărite în urma neobositei sale lucrări misionare, și răspândite pe o mare arie a imperiului roman, din Asia Mică până în Spania.

În acest zbucium sufletesc fiind, Sfântul Apostol Pavel scrie ultima sa scrisoare, testamentul vieții sale pline de negrăite roade, pe care o adresează celui mai apropiat și poate celui mai iubit ucenic al său, Timotei, episcopul Efesului din Asia Mică, epistolă în care neobositul Apostol își exprimă ultimele sale gânduri, ultimele sale îndemnuri, izvorâte din grija nemărginită pentru lucrul Domnului, pentru soarta Bisericii, transformându-se, sub duhul și pana pline de foc ale apostolului, într-un veritabil îndrumar al vieții creștinești în general și al celei preoțești în special.

Pavel- Apostolul îi reamintește lui Timotei și îi atrage atenția asupra rostului și chemării sale în lume, asupra îndatoririlor care rezultă din calitatea și prezența sa într-o cetate în care se încrucișau nu numai drumurile comerciale ale vremii, ci și curentele de gândire ale timpului. În acest scop, Timotei – episcopul primește și un ultim mănunchi de povețe în care i se cere, întru altele, să fie fără preget în a se instrui pe sine și astfel destoinic a învăța și pe alții să trăiască în cinste, în dragoste și în pace cu toți oamenii, să țină însă piept celor de rea credință, mânați “de poftele lor”, să fie blând, răbdător, gata de oricec lucru bun.

Ca o încoronare a acestor sfaturi, ca un suprem îndemn, Timotei este îndrumat stăruitor: “fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin” (II Timotei IV, 5), cuvinte  de o permanentă și covărșitoare actualitate, atât pentru masa credincioșilor, cât și pentru noi, ierarhia bisericească: diaconi, preoți și episcopi.

A fi treaz înseamnă, întâi de toate, a nu dormi, a sta pe picioarele noastre, înseamnă a avea minte limpede, cuget curat, gata a lua în orice clipă o hotărâre corespunzătoare. În înțeles creștin însă, a fi treaz înseamnă activitate, grijă, atenție, priveghere, vigilență, înseamnă stare de strajă asupra noastră înșine și asupra a ceea ce se petrece în jurul nostru.

Știm cu toții că omul în general și cu deosebire noi, cei ce credem în Mântuitorul Iisus Hristos, avem o superioară, o nespus de însemnată misiune pe acest pământ. Este bine să ne amintim mereu acest lucru.

Se cuvine să ne reamintim că noi, ca fii ai Bisericii, avem permanenta îndatorire de a ne desăvârși, de a deveni fiecare, pe cât se poate, o personalitate religios- morală. În nemărginita sa înțelepciune și dragoste, Ziditorul a toate, ne-a dat această mare cinste ca, asistați și călăuziți de harul său, de luminile învățăturii sale, să venim și noi cu partea noastră de efort, de participare la zidirea plăcută, armonioasă a minunatului edificiu pe care îl constituie ființa noastră, la continua zidire a binelui în lume, la desăvârșirea vieții pe pământ, a întregului Cosmos.

Această lucrare a creștinului de permanentă autodepășire în bine se poate asemăna cu aceea a unui pictor care, așternând cu grijă și pricepere culoare peste culoare, scoate dintr-o imagine abia schițată, chipul frumos al unei persoane sau al unui peisaj.

Așadar, înalta chemare pe care o avem de îndeplinit pe acest pământ n-o putem realiza decât fiind permanent atenți la noi înșine, ținând în frâu și smulgând din rădăcină tot ceea ce este rău în ființa noastră.

Așa cum un soldat cu dragoste de țară stă neclintit la postul său, fiind numai ochi și urechi la tot cee ce se petrece în jur, la fel și noi trebuie să veghem cu grijă la tot ceea ce intră și la tot ceea ce iese pe poarta minții noastre. “Fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” – ne spune Sfântul Apostol Petru (I Petru V, 8). Accest leu, care aleargă după pradă, este păcatul sub toate formele lui, sunt ispitele rele, sunt patimile de tot felul care ne dau târcoale ca niște fiare. Sunt beția, desfrâul, lăcomia, egoismul feroce, mândria oarbă și alte patimi, care, din neatenție, ne atacă macinându-ne sănătatea trupescă și sufletească, degradându-ne întreaga ființă.

Activitatea de ridicare și înnobilare a ființei noastre, după chipul Mântuitorului Iisus Hristos, este împreunată cu satisfacții și bucurii lăuntrice pe care toți cei angajați pe o asemenea cale le experimentează adesea. Acest adevăr ni-l întărește chiar Sfânta Scriptură când zice: “Fericiți sunt cei ce-și păzesc neprihănită calea” (Psalmul 118, 1) sau “Fericit este cel ce priveghează și-și păstrează veșmintele sale nepătate” (Apocalipsa XVI, 15). Atât de sugestiv ne spune psalmistul:  “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor nu a șezut, ci în legea Domnului este voia lui și la legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori” (Psalmul I, 1- 3).

Cu adevărat nimic nu este mai frumos, nimic nu constituie o podoabă mai minunată pe acest pământ ca un om așezat, ca un om bun, cuminte, cinstit, harnic, plin de omenie, care are mereu înaintea ochilor voia lui Dumnezeu, pe care se străduiește să o împlinească.

Este necesar apoi să veghem asupra noastră, pentru că singurul bagaj cu care călătorim dincolo de aceste tărâmuri văzute este acela al realizărilor bune și frumoase. Nu luăm cu noi de aici nici bani, din haine luxoase, nici ambiții deșarte, nici fală, ci numai gândurile noastre drepte, numai chipul nostru sufletesc, atât cât am reușit să-l șlefuim în această viață, numai dragostea de oameni pe care am revărsat-o concret în jurul nostru.

“Cine te va sui în muntele Domnului – zice Psalmistul – și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său.” (Psalmul XXIII, 3- 4).

Mai este neccesar să fim treji pentru a fi cât mai pregătiți să ne putem da seama în orice clipă de viața noastră, pentru a putea da răspuns bun la examenul nefixat al Dreptului Judecător la care putem fi chemați în orice clipă. Știm că zilele noastre sunt cât se poate de relative, că nici chiar clipa următoare nu este în stăpânirea noaastră. Din acest motiv, Apostolul Pavel ne îndeamnă “să nu dormim și să fim treji” (I Tesaloniceni V, 6), pentru că așa cum ne învață mântuitorul, “nu știți când va veni stăpânul casei: seara, la miezul nopții sau la cântatul cocoșilor sau dimineața și ca nu cumva venirea fără de veste să vă afle dormind” (Marcu XIII, 35- 36).

La acestea și la altele asemenea lor va fi gândit desigur episcopul Timotei, ceea ce va fi propovăduit și cerut și obștei pe care o păstorea încât marele său dascăl, Pavel – Apostolul, aproape că nu mai trebuia să adauge și cuvintele Și totuși Sfântul Apostol Pavel le-a scris, și a făcut acest lucru.

Îndemnul de are în vedere cu deosebire viața noastră morală, conduita noastră socială, ținuta noastră spirituală, iar cel de-al doilea îndemn are în vedere în chip special locul nostru de răspundere, profesiunea noastră.

Realitățile vieții ne demonstrează de atâtea ori că în orice sector de acțiune ne-am afla, în orice domeniu am lucra, lăsăm o dâră de lumină în urma noastră, o pildă mișcătoare, mobilizatoare și pentru cei din jurul nostru, o amintire de neuitat pentru ei, câștigându-le totodată dragostea și prețuirea când, având o ținută demnă, cinstită și corectă, muncim cu dăruire, cu pasiune, cu dragoste, cu un înalt simț de răspundere, făcând și împlinind slujba noastră deplină.

Trăind atâta timp în preajma celui ce scria corintenilor: “Prea bucuros voi cheltui și mă voi cheltui pe mine pentru sufletele voastre” (II Corinteni XII, 14- 15), episcopul Timotei și-a făcut de bună seamă “slujba deplin”. În liturghiile sale va fi ridicat desigur  “mâini curate, fără mânie și fără gâlceavă” (I Timotei 28), nepoftind asemenea marelui său dascăl și părinte sufletesc, “argintul sau aurul sau haina nimănui” (Faptele Apostolilor 20, 33), împlinindu-și chemarea “cu toată smerenia și cu multe lacrimi și ispite” (Faptele Apostolilor 20, 19).

Așa cum am mai subliniat, porunca de a ne face “slujba deplin” este adresată nu numai slujitorilor Bisericii, ci și tuturor ce urmăm Mântuitorului Iisus Hristos, indiferent de locul unde lucrăm.

Am desprins din cele prezentate câteva îndemnuri și înțelesuri ale cuvintelor  Sfântul Apostol Pavel. Să le urmăm cu toată osârdia, străduindu-ne a ne disciplina cât mai mult făptura noastră; să depunem toate eforturile în a ne transforma întreaga ființă într-un intens și exemplar laborator, în care să se plămădească și din care să emane numai gânduri și fapte de zidire și de înălțare a noastră și a semenilor noștri, facându-se datoria, aducându-ne aminte cuvintele Ziditorului care ne spune: “Celui ce ia seama la calea sa, aceluia îi voi arăta mântuirea mea.” (Psalmul 49, 24).

Preot Cristian Cojocaru,

Parohia Coțofenii din Dos, Protoieria Craiova Nord

25.05.2018 – Unitatea familiei în lumină credinţei Ortodoxe: Grija față de copii

vineri, mai 25th, 2018

Copiii sunt un mare dar pe care Dumnezeu îl dă părinților. În Legea Veche, părinții care nu aveau copii, erau disprețuiți de semenii lor. Odată cu primirea acestui dar dumnezeiesc, odată cu nașterea copiilor, în ființa părinților se naște o datorie mare, înaltă, sfântă: datoria de a-i creşte în teama și învățătura Dumnezeieștilor Scripturi.

Într-o familie creştină, părinții și bunicii sunt primii educatori ai copiilor. Ei au datoria sfântă de a pune o temelie sănătoasă, trainică, bună și nobilă în creșterea fiilor și a fiicelor lor. După ei urmează exemplul pe care cei mici îl primesc de la învățătorul și preotul lor.

Exemplul şi educaţia familiei

Prin vorbe și sfaturi bune, pilde înțelepte, exemplul propriu, îndemnuri chibzuite, părinții sunt datori a forma o familie bună, cu copii buni, spre a deveni buni creștini și cetățeni ai patriei pământești și ai celei cerești. Copilul este ca un pom mic, plantat în grădină, ca un bulgăre de lut în mâna olarului. Pomul plantat de mic în grădină trebuie îngrijit, udat, îndreptat, curățit, altoit, săpat și îngrășat pământul de la rădăcini și din jurul lui pentru a crește bine și a aduce roade bune celor ce s-au ostenit, dar și altora. Tot astfel se întâmplă și cu copiii. Dacă îi îngrijim bine, fac fapte bune și ne sunt de ajutor și bucurie; dacă sunt lăsați și cresc în voia „soartei”, păgubesc pe toți cei din jurul lor, aducând amărăciuni și dureri. Fericitul Ieronim spune foarte frumos că „o picătură de apă ce se află pe ceva lucios, fuge încotro o vei duce cu degetul; tot așa și copilul, îl poți îndrepta în copilăria lui, într-o parte și în alta, îl poți duce unde voiești, îl poți conduce mai ușor, așa cum dorești, dacă lucrezi cu înțelepciune”.

Copiii lăsați să crească în voia lor, cresc rău, aduc amărăciune și durere părinților lor. Părinții care nu-și cresc bine copiii la tinerețe, vor avea de suferit la bătrânețe. Ne amintim de pilde din Sfânta Scriptură a Vechiului Testment: Eli, marele preot al lui Israel, Samuel proorocul, împăratul David, etc.

Părinților! Voiți să vă duceți copiii pe calea cea bună și dreaptă? Arătați-le cu luare aminte și cu grijă calea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne poruncește și pe ei îî cheamă la Sine, zicând: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu îi opriți…căci…Eu sunt calea, adevărul și viața”(Matei 19,14 ; Ioan 14,6). Ei trebuie învățați, de mici, a-L cunoaște pe Dumnezeu și a se închina Lui, cu credință fierbinte, în duh și în adevăr. Puneți-le în mâini cărți bune și folositoare, învățați-i dreapta credință și buna viețuire din frageda lor copilărie închinându-se lui Dumnezeu în toată vremea și în tot locul și să cerceteze școala și biserica.

Copiilor! Părinții sunt cei ce v-au născut și v-au adus pe lume, în conlucrare cu Bunul Dumnezeu. Ascultați-le sfatul bun  și folositor, ascultați-i și cinstiți-i ca să vă fie vouă bine și să traiți ani mulți și fericiți pe pământ. Cercetați biserica și școala, osteniți-vă pentru a vă lumina mintea, ca să puteți alerga cu pași siguri pe „calea vieții”. Ascultați-i pe preoții Bisericii, cinstiți-i și urmați toată învățătura dumnezeiască pe care o veți primi. Cei care ascultă pe preoți, pe Dumnezeu îl ascultă; cei care nu ascultă pe preoți și se leapădă de ei, se leapădă de Dumnezeu și cad în cursa vrăjmașului diavol. Nu disprețuiți pe preoți prin vorbe murdare și fapre urâte, ca să nu ajungeți disprețuiți și urâți înainta lui Dumnezeu și a oamenilor.

Sfaturi către tineri

Sunt multe sfaturi de dat și de urmat pentru copiii și tinerii zilelor noastre ce se găsesc într-o lipsă majoră de trăire și participare la viața bisericii. Nu trebuie să piardă vremea în păcate și răutăți: dimineața când vă sculați, ziua, seara la culcare, în toată vremea și în tot locul, gândiți-vă la Dumnezeu, Tatăl , Fiul și Sfântul Duh. Rugați-vă Lui cu credință, învățați cele bune și faceți voia lui; astfel veți deveni fii ai luminii și moștenitori ai împărăției cerurilor. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui. Când zăriti o sfântă cruce, strălucind deasupra turlei vreunei sfinte biserici sau la o răspântie, în marginea drumului, ori în alt loc, descoperiți-vă capetele, înălțați-vă gândul spre Dumnezeu, făcându-vă semnul sfintei cruci.

Sfaturile bătrânilor înțelepți sunt inele de aur, de care vă veți folosi în drumul vieții voastre. Cu cât creșteți trupește, cu atât să creșteți în înțelepciune, blândețe, smerenie și în grijile folositoare vieții vremelnice și veșnice. Folosiți-vă cât puteți mai mult de zilele de aur ale copilăriei; că din aurul acesta, agonisit în copilăria voastră, veți folosi să trăiți toți anii vieții voastre.

Feriți-vă de orice rău și învățați-vă, chiar siliți-vă, să faceți tot binele. Nu fiți răi și cruzi cu cei mai mici, necăjiți și sărmani. Nu uitați că și ei sunt copiii lui Dumnezeu, zidiți ca și voi, după chipul și asemănarea Lui, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura și vouă. Rugați-vă, cugetați întotdeauna la Dumnezeu și învățăturile sfinte, cercetați biserica Lui și împliniți voia Lui.

Ascultați pe părinții voștri trupești și sufletești, ascultați-le învățăturile cele bune și vă „supuneți” lor;  căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce au să dea seamă creșterea voastră înaintea lui Dumnezeu. Ascultați-i și vă supuneți lor în bine, ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinând, că aceasta nu vă este vouă de folos. Rugați-vă în rugăciunile voastre și pentru ei, părinții trupești și sufletești, ca cei care v-au născut spre viața trupească și cea veșnică. Să fiți bucurie părinților voștri!

Pr. Cristian Cojocarul

27.04.2018 – Biserica, Familia, Şcoala – factorii educaţiei copilului

vineri, aprilie 27th, 2018

Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, şi a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti. Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chirii alAlexandriei, văd în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o teofanie. Căsătoria este sfântă, spune Sfântul Chirii al Alexandriei, pentru că ia parte la împărăţie şi constituie deja o mică împărăţie, cum apare după restaurarea ei în Hristos; la Sfântul Ioan Gură de Aur care numeşte familia creştină eclesială, „mica Biserică”.

Model pentru toţi creştinii este familia sfântă a Dreptului Iosif şi a Sfintei Fecioare Maria în care a crescut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. în Atotînţelepciunea Sa, Dumnezeu a ales pentru întruparea Fiului Său, sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere în har şi înţelepciune (Luca 2, 52).

Potrivit cărţii Facerea 1, 26-30, bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan (Facerea 1, 27) şi prin urmare au în ei chipul lui Dumnezeu, reflectând deci imaginea lui Dumnezeu. In aceeaşi ordine de idei „ taina singularului şi pluralului în om reflectă taina singularului şi pluralului în Dumnezeu, aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade, adică existând prin sine (la unii filozofi) unitate indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi alcătuită lumea; (la Leibniz) substanţă spirituală independentă, care posedă automişcare şi care oglindeşte tot ceea ce există în univers; ea cere nu singurătate, ci comuniunea sau diversitatea cea bună a iubirii”.

Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la întemeierea familiei prin Sfânta Taină a Nunţii, spune: „Ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, căsătoria se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”.

Sfinţii Părinţi văd în instituirea divină a Tainei Căsătoriei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos „o refacere a caracterului original al legăturii conjugale, după cum ne este redată în Vechiul Testament. După Clement Alexandrinul, Fiul lui Dumnezeu n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit. în facerea omului , teologul alexandrin vede Taina Botezului, iar în comunicarea şi iubirea primului cuplu, instituirea divină a Tainei Căsătoriei.
Totodată, el vorbeşte şi de harul paradisiac al căsătoriei, har prin care căsătoria creştină primeşte ceva din puritatea stării conjugale de dinaintea căderii”.

Sfânta Taină a Cununiei este taina Bisericii, instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 2, 1-11), prin care două persoane, bărbat şi femeie, de bunăvoie şi nesilite de nimeni, se hotărăsc să-şi jure credinţă pentru a-şi trăi tot restul vieţii împreună, în scopul naşterii şi creşterii de copii şi de a se ajuta reciproc. în cadrul Sfintei Cununii cei doi primesc binecuvântarea Bisericii şi harul lui Dumnezeu, pentru ca unirea dintre cei doi să fie pecetluită şi să dea roade bine bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.

Familia creştină este o comuniune fiinţială de persoane. Când spunem fiinţială ne gândim la strânsa legătură a persoanelor din familie şi Sfânta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazată pe comuniunea prin har cu Sfânta Treime.

Şi pentru ca omul să aibă cunoştinţa adevărului mântuitor, însuşi Fiul lui Dumnezeu a dat învăţătura Sfinţilor Apostoli şi ei la rândul lor episcopilor şi preoţilor. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune Sfinţilor Apostoli: „ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Despre aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Irineu Popa spune: „ Când Mântuitorul le-a spus Apostolilor: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi», El le-a arătat că sunt slujitori ai mântuirii oamenilor căreia i-a slujit şi El, având aceeaşi autoritate şi putere cu care a fost investit şi El
de Tatăl. în acest context se cuprinde şi ascultarea pe care Biserica şi lumea trebuie s-o aibă faţă de mesajul Domnului care vine de la Tatăl, şi faţă de responsabilitatea împlinirii aceleiaşi misiuni voite de Dumnezeu. Domnul este trimis de la Tatăl şi trimite pe ucenici la misiune nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor. Dar trimite de la Tatăl şi pe Duhul Sfânt, Care va continua misiunea şi lucrarea Sa împreună cu Apostolii şi urmaşii acestora”. Reiese că, preotul are o mare responsabilitate, şi anume să acorde o atenţie specială pastoraţiei familiei, foarte necesară într-un moment istoric ca cel de astăzi, în care se înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. Preotului acum îi revine marea responsabilitate de a-i aduce certitudinea existenţei lui Dumnezeu, conştiinţa de toate rosturile lumeşti. Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel încurajează nunta pentru că atunci omul nu se ruşinează, nici rosteşte (I Corinteni, capitolul 7). Astfel că, în măsura în care scopul şi împlinirea iubirii este
Dumnezeu însuşi, iubirea conjugală, are capacitatea de a se autodepăşi, de a transforma iubirea omenească dintre cei doi oameni, în iubire către Dumnezeu. Şi dacă se va reuşi acest lucru păstrându-se în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor de întrajutorare, unirea conjugală va deveni chip al legăturii dintre Hristos şi Biserică. Astfel, iubirea conjugală are un profund caracter eclezial, care face din casa creştinului, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „ o mică Biserică”.

Din punct de vedere social, importanţa familiei creşte şi mai mult dacă avem în vedere că ea scoate pe oamenii singuratici din mrejele egoismului şi ale singurătăţii şi îi angajează, prin căsătorie, în opera de continuă creaţie şi progres în societate (Psalmul 122, 8; 67, 7). Din această cauză, „ slujirea unora faţă de alţii, grija apropiată şi dezinteresată pentru binele şi propăşirea lor trebuie să devină o lege înscrisă în conştiinţa fiecăruia”.

Pentru familie, copii sunt o binecuvântare divină şi de aceea există credinţa că pentru creşterea lor creştinească se cere şi o angajare serioasă, o transpiraţie continuă. Pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că titlul de tată nu se dă pentru naştere, ci pentru jertfelniciiile creşterii. Faptul acesta reiese, căci copiii sunt puterea care leagă şi întăresc comuniunea dintre soţi, această comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completează treimea familială, după afirmaţia părintelui Dumitru Stăniloae.

Copii trebuie ţinuţi mereu într-un reflector al purtării de grijă. O astfel de educaţie este grea, însă realizabilă. Copii încă din primii ani trebuie îndreptaţi pe calea Bisericii. Părinţii trebuie să caute Biserica pentru copiii lor pentru a se bucura de viaţa curată a lor, a darului primit de la Dumnezeu. Preotul la rândul său trebuie să acorde atenţie deosebită micilor oameni ca ei să vadă îngeraşul şi pe Dumnezeu în plenitudinea Sa, ca fiind fiinţele cu adevărat calde care ne ajută pe noi oamenii în tot ceea ce facem.

Copilaşul acum, la început, vede pe Dumnezeu prin ochii părinţilor, ai învăţătorului şi ai preotului. O atenţie pastorală deosebită trebuie deci să acordăm învăţătorului viitorilor noştri enoriaşi, deaoarece un cuvânt decisiv în educaţia creştină a copiilor o are învăţătorul şi nu numai părinţii şi preotul.

Pe copilaşi trebuie să îi împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să îi deprindem cu râvna de a primi Sfânta Euharistie, şi, înaintând în vârstă, cu taina Sfintei Spovedanii, cu ideea de a face numai fapte bune şi tot ceea ce este bine plăcut în faţa lui Dumnezeu (Matei 5, 16) ca să le fie bine şi să trăiască mulţi ani pe pământ.

Atenţia şi mai mare trebuie să fie pentru copii când ajung la vârsta pubertăţii. Atunci apar şi ispitele mai mari şi mai felurite. Regula principală este ca părinţii să îi supravegheze în toată vremea, dar o supraveghere înţeleaptă, nu militărească, ci părintească, prietenoasă chiar, ca să poată ajunge la un fel confesiune sinceră între părinţi şi copii, iar preotul să răspundă întrebărilor potrivit vârstei, pentru că acum apare zbuciumul vieţii. Dreptul Iov cel din Vechiul Testament rămâne un exemplu viu, grăitor. Se scula dis-de-dimineaţă şi aducea jertfe pentru copiii săi, socotind în sinea sa că poate fiii săi să fi greşit în întâlnirile lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că pentru oameni „ naşterea de moştenitori a fost cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi. De aceea, şi iubitorul de oameni, Dumnezeu, îndată, chiar de la început, le-a uşurat greutatea pedepsei, a smuls masca înfricoşătoare a morţii, dăruindu-le celor dintâi urmaşi. S-ar putea spune că prin aceasta, Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, rânduind ca în locul celor morţi, să se ridice alţii”. Prin căsătorie şi naştere de copii, omul căzut se apără împotriva morţii şi a finitudinii, menţinând astfel trează nădejdea învierii sale întru Hristos, Răscumpărătorul neamului
omenesc (Facerea 3, 15).

începând cu vârsta de 14-15 ani , rolul principal în educaţia religioasă a copiilor îl au preoţii. Preotul trebuie să înveţe pe copii că exemplu desăvârşit este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea, „exemplul personal este temelia oricărei educaţii. Este ceea ce Iisus Hristos a făcut neâncetat prin cuvintele, faptele şi pildele Sale. Chemările Lui trimit direct la concreteţea experienţei personale: „ Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48); „ Să iubeşti pe aproapele aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât Mine” (Ioan 14, 6); „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12); „ Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru; Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 11-12). Pentru creştin, idealul de realizare, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la modelul suprem la creatură. „ Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Iisus Hristos cuprinde toate atributele învăţătorului perfect; activitatea sa formativă suportă toate metaforele posibile, prin care este exprimată formarea personalităţii”.

Viaţa de familie este mediul păstrării curăţirii, purităţii şi sfinţeniei fiecărui individ şi, implicit, a poporului ales. în familie se desprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului şi al dăruirii pentru semenii noştri. Numai o familie bazată pe iubire va rezista. Legătura iubirii păstrează pe membrii familiei într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Unitate în iubire. Iubirea este adânca taină a lumii. Iubirea sădită în sufletele noastre este o scânteie din nesfârşita iubire a lui Dumnezeu. Astfel că, „ subiectul iubirii noastre poate fi diferit: iubirea soţilor între ei, a părinţilor faţă de copii, a copiilor faţă de părinţi, iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu” . Căsătoria, ca temei pentru rodnicia familiei, „este socotită drept o latură a vieţii frumoase şi virtuoase. în cartea Eclesiastului se recomandă viaţa în căsnicie cu bucuriile ei drept ceva firesc. «Bucură-te de viaţă cu soţia ta pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale» (Eccl 9, 9)”.

Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil. Nu este suficientă îngrijirea trupească (îmbrăcăminte şi mâncare), deoarece acestea nu-1 formează şi nu-1 modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceasta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate virtuţile. Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-1 iei de mână şi să mergi la Sfânta Biserică, să te fereşti de a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica Domnului.

Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de care dispunem.

Copilul este un crin, iar neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-I primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare.

Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu datinile religioase.

Preoţia este haina pe care un om cu vocaţie, cu frică şi iubire de Dumnezeu, o îmbracă şi care îl va încălzi toată viaţa şi prin el cu puterea lui Dumnezeu, toate neamurile. Dumnezeu a zis: „ Luaţi Duh Sfânt ! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Preotul este, deci, mijlocitorul lui Dumnezeu pe pământ. El este cel care are grijă de bună înţelegere între oameni, de bună orânduire duhovnicească a parohiei pe care o păstoreşte. Şi pentru ca jugul, slujba-i, să fie deplin realizată, necesită multă atenţie, afectivitate, abnegaţie. El împreună cu enoriaşii cei păstoreşte va deveni o nouă familie.

Concluzii

Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi consideră pe toţi oamenii fraţii şi familia Lui. Urmând exemplul Mântuitorului, şi preotul, după putinţa omenească să-şi dedice viaţa sufletelor ce le păstoreşte spre mântuirea lor.

Preotul făcând slujba sa deplin, pastoraţia fiind unul dintre cele mai importante lucruri ale vieţii sale, iubind pe Dumnezeu, enoriaşii săi şi împreună cu Pronia divină, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea ridica din mreaja grea a păcatului sufletele celor două însoţitoare ale vieţii, ale familiilor lui, va putea să impute dorinţa de păcătuire, chiar dacă în veacul acesta predomină ideea singularului şi egoismului. Dând slavă lui Dumnezeu şi înălţând rugăciunea sufletului către Dumnezeu, încercând cu tot dinadinsul, va putea să biruiască lumea. Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei cununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările împărăţiei celei veşnice.

BIBLIOGRAFIE

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea
    diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu ANAN1A, Arhiepiscopul Clujului, EIBMBOR,
    Bucureşti, 2001.
  2. Pr. Lect. Dr. Dumitru ABRUDAN, Colectivitatea – Cadru firesc pentru dezvoltarea şi
    desăvârşirea vieţii individuale, în revista „ Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1977.
  3. Constantin CUCOŞ, Educaţia Religioasă. Repere teoretice şi metodice, Ediţia a Il-a
    revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
  4. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii, Editura Sophia, Bucureşti, 2016.
  5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVIII-a la Cartea Facerea, PSB 12,
    Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
  6. Irina LEONTE, Familia cretină – părinţi şi copii, în revista „ Teologie şi Viaţă”, Nr. 5-
    6, 1994.
  7. Vladimir LOSSKY, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,
    Bucureşti, 1993.
  8. Dr. Irineu POPA, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe
    pământ, Editura Mitropolia Olteniei, Crai ova, 2014.
  9. Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Viaţa Religios-morală după Vechiul Testament, în
    revista „Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-6, 1962.

10.  Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III,
EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.

Pr.Prof. Florin VÂNĂTORU

12.03.2018 – Elementele principale ale Calendarului Creștin Ortodox

luni, martie 12th, 2018

Biserica noastră ortodoxă a consemnat în decursul timpului și în toate locurile, pe toți cei care prin nevoințele lor s- au dedicat trup și suflet Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Așa a apărut în timp o listă a acestora, pe care o avem noi astăzi și care este cunoscută sub numele de ”Calendar creștin ortodox”.

În fiecare an, episcopiile și mitropoliile aflate sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, tipăresc acest calendar pe care îl distribuie spre folosința practică a enoriașilor. Calendarul nostru ortodox conține câteva elemente ce se cer a fi explicate pentru o mai bună înțelegere a sa.

Aș dori să vi le explic în rândurile ce urmează.

În ceea ce privesc prescurtările ce apar în calendar acestea sunt:

– IER.- înseamnă IERARH, EPISCOP. Sfinții ce au în dreptul lor această prescurtare au fost episcopi. De exemplu: Sfântul Ierarh Nicolae.

– Mc. și/ sau M. Mc.- înseamnă MUCENIC și MARE MUCENIC. Sunt acele persoane care au murit în chinuri groaznice pentru credința lor în Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: au fost arși de vii, aruncați la fiare sălbatice, li s- a jumulit pielea, etc. În această categorie a mucenicilor putem aminti pe: Sf. Mc. Gheorghe, Sf. Mc. Sebastian, etc.

– ARHID.- înseamnă ARHIDIACON. Este cea mai înaltă treaptă administrativă pentru un diacon. De exemplu: Sf. Arhidiacon Ștefan.

– MĂRT.- înseamnă MĂRTURISITOR. Sunt cei care au mărturisit prin orice fel de mijloace credința creștină, suferind în cele din urmă moarte groaznică pentru Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu: Sf. Mărturisitor Maxim.

– CUV. – înseamnă CUVIOȘI. Aceștia sunt sfinții  care provin din rândul călugărilor, al călugărițelor sau a pustnicilor( cei care au trăit în locuri retrase: deșert, peșteri, etc.) De exemplu: Sf. Cuvios Nicodim de la Tismana, Sf. Cuvioasă Parascheva.

– AP.- însemnă APOSTOL. Prin aceste termen se arată ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos.

Veți găsi în calendar și următorii termeni:

– ZI ALITURGICĂ- adică în ziua respectivă nu se oficiază SFÂNTA LITURGHIE.

– HARȚI- în acea zi se pot consuma produse de dulce( lapte, carne, ouă, brânză)

– DEZLEGARE LA PEȘTE- semnifică faptul că în acea zi se poate consuma pește și produse din pește.

– POMENIREA MORȚILOR- în ziua respectivă se oficiază slujbe pentru pomenirea celor răposați.

Încă un lucru foarte important aș vrea să vi- l spun. În calendar unii sfinți sunt trecuți cu roșu, majoritatea cu negru iar alții cu albastru. Semnificația este următoarea:

– Cei trecuți cu roșu și au în dreptul lor crucea cu roșu, sunt sfinții mari ai bisericii noastre. De exemplu: Sf. Ier. Vasile cel Mare, sărbătorile Maicii Domnului și praznicile Mântuitorului Iisus Hristos. În zilele respective nu se lucrează sub nici o formă. Prezența la biserică este elementară.

– Cei care sunt trecuți cu negru reprezintă sfinții din fiecare zi, pe care trebuie să- i cinstim cum se cuvine dar se poate lucra în ziua respectivă. Aici se cuvine o precizare foart foarte importantă. Dacă parohia dumneavoastră are hramul, de exemplu, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul- 1 septembrie în fiecare an, atunci deși el este trecut în calendar pentru toată lumea cu cruce neagră, pentru dumneavoastră, parohia în cauză, crucea neagră se transformă în cruce roșie pentru că este sărbătoarea sfântului ce ocrotește parohia în care trăiți. În acest caz nu se poate lucra sub nici o formă iar prezența la biserică nu se pune în discuție.

– Sfinții trecuți în calendar cu albastru sunt SFINȚI ROMÂNI.  S- a ales această culoare pentru a- i cunoaște mai bine. Unele parohii mai noi au ca hram pentru biserică, sfinți români. Cinstirea lor se face așa cum am prezentat mai sus la sfinții cu cruce neagră.

O bună informare liturgică și o punere corectă în practică a acesteia, ne ajută să fim în pas cu evenimentele duhovnicești ale zilelor pe care le parcurgem.

Pr. Sebastian Cătălin Hogea