Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

20.09.2018 – Cultul şi teologia icoanelor în Biserica Ortodoxă

joi, septembrie 20th, 2018

Icoana este cinstită într-o măsură potrivită cu locul ei în viața creștinului, acela de călăuzire spre Hristos, spre sfințire, și anume prin venerare, spre deosebire de Cinstirea cuvenită Maicii Domnului, supravenerarea și mai ales de cea mai înaltă formă de cinstire care i se cuvine doar lui Dumnezeu, aceea de adorare. Temeiurile dogmarice ale cinstirii icoanei au fost formulate de Sfinții Părinți la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, provocat de disputa iconoclastă, poate cea mai aprigă și furtunoasă dispută din întreaga istorie a Bisericii. Ea a provocat în mod maxim gândirea teologică, timp de mai bine de un secol, cristalizând definitiv dogma Întrupării și a consecințelor ei. Căci, ceea ce, sub influența religiilor dualiste precreștine, nu puteau iconoclaștii în mod fundamental să înțeleagă, să accepte mai degrabă, era, posibilitatea, deschisă de Întrupare, ca spiritul să infuzeze materia fără a se contopi cu ea. Gândirea maniheistă consideracă materia este rea în sine, spiritul este bun în sine, iar suprapunerea lor este incompatibilă. Iconoclaștii, fie ei musulmani, evrei, maniheiști sau creștini nu au înțeles și un alt aspect esențial, ce fusese limpezit la primele sinoade și anume distincția dintre natură și persoană.

Mai târziu se vor pune bazele hristologice ale icoanei. Sfinții Părinți, începând cu Sfântul Vasile cel Mare trecând succesiv prin teologia elaborată de Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului și culminând cu cea a Sfântului Teodor Studitul, pun un fundament solid cultului icoanelor. Prin clarificarea noțiunii de chip și prin distincția importantă dintre adorare și venerare, Sfântul Ioan Damaschin se distinge ca cel mai important apărător al icoanei în prima perioadă iconoclastă. Toate argumentele sale, concentrate în cele trei tratate pe care le scrie, în jurul anului 730, vor fi folosite în timpul Sinodului de la Niceea, în 787.

Apogeul teologiei icoanelor va fi atins de Sfântul Teodor Studitul care va lămuri deplin faptul că în icoană ”nu vedem nici firea divină, care este de nevăzut, dar nici firea umană singură, ceea ce ar însemna nestorianism, ci chipul Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos.

Pr. Ion Guţă

20.09.2018 – Din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur

joi, septembrie 20th, 2018

Ioan Hrisostomul este unul dintre sfinţii cei mai mari şi mai reprezentativi iluştri Părinţi ai perioadei patristice din câţi au răsărit în ograda Bisericii creştine.  Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un geniu al moralităţii, o mare şi complexă personalitate duhovnicească, un om împodobit cu alese calităţi intelectuale şi cu o viaţă morală religioasă ireproşabilă.

S-a născut în Antiohia Siriei, cel mai frumos oraş al Asiei, în anul 354 (1), „Oraşul de aur”, „Perla Orientului”, „Antiohia cea frumoasă”, „Voluptoasa Antiohie”, „Antiohia plăcerilor” (2).

Tatăl său pe nume Secundus, de origine romană era conducător al armatei din Siria,, iar mama sa, pe nume Antuza de neam grec, era o femeie cultivată şi cu un caracter deosebit (3).

Tatăl său, generalul Secundus a murit la puţină vreme după naşterea micuţului Ioan.  Mama sa, Antusa, deşi avea doar 20 de ani, a renunţat la avantajele unui alt mariaj şi nu s-a mai recăsătorit niciodată.

Rămânând văduvă, Antusa şi-a consacrat tot restul educaţiei copiilor săi, Ioan şi sora sa, mai mare cu doi ani decât el şi al cărui nume nu ni s-a păstrat.  Pentru educaţia creştină exemplară făcută cu multă iubire jertfelnică, Ioan îi va purta mamei sale o recunoştinţă veşnică, fapt evidenţiat, mai târziu şi în scrierile sale: „Mi-amintesc că odinioară, pe când eram tânăr, spune Sf.  Ioan Gură de Aur, dascălul meu de retorică – care era un păgân convins până în măduva oaselor – a lăudat în faţa multora pe mama.  După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el, cine sunt.  Unul i-a spus că sunt fiul unei văduve.  M-a întrebat ce vârstă are mama şi de când este văduvă.  Când i-am spus că are 40 de ani şi că sunt 20 de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat cu glas mare uitându-se la cei de faţă: „Ah, ce femei au creştinii !” Ce purtare deosebită ! Refuzul unei a doua căsătorii i-a câştigat mamei admiraţia, nu numai între noi, ci şi la păgâni” (4).

Instrucţia clasică şi desăvârşită a primit-o de la vestitul retor şi sofist Libaniu, căruia i-a fost cel mai strălucit elev, în vreme ce în filozofie a urmat învăţăturile filozofului Andragathiu.  Ca dascăli de teologie şi îndrumători duhovniceşti Sfântul Ioan Gură de Aur i-a avut pe Episcopul Meletie al Antiohiei, pe Flavian, pe Diodor al Tarsului şi pe Carterie Ascetul.

Ioan a studiat apoi dreptul şi a profesat un timp avocatura.  Profesia de avocat, cât şi rangul social în care se afla îi puteau aduce înalte onoruri publice, glorie şi plăceri.  Dar dragostea faţă de Hristos l-a  făcut să renunţe la amvonul avocaturii pentru amvonul bisericii lui Hristos.

În anul 381 Sfântul Ioan este hirotonit diacon la vârsta de 35 de ani, de către bătrânul episcop Meletie, slujind în această treaptă 6 ani, iar în anul 387, patriarhul Flavian succesorul lui Meletie, l-a hirotonit în treapta de preot.

În timpul diaconatului,  deşi nu primise Taina Preoţiei încep să-l preocupe probleme de ordin pastoral şi apologetic; din această vreme datează tratatul său neegalat „Despre Preoţie”, închinată prietenului său Vasile, căutând să-şi îndreptăţească fuga lui de preoţie, socotindu-se nevrednic: „Când mă gândeam la slava, la sfinţenia, la frumuseţea aceea duhovnicească, la înţelepciunea şi bună-cuviinţa Miresei lui Hristos şi mă gândeam şi la păcatele mele, nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc … De frica şi de groaza acestei măreţii a preoţiei, continuă a-mi grăi Sfântul Ioan Gură de Aur, am primit hirotonia tocmai târziu, şi atunci cu greu, când eram trecut de 40 de ani”.

Preoţia Sfântului Ioan a durat 12 ani, mai exact, din anul 386 până în anul 398.  Aceasta este perioada în care el se avântă în munca mistuitoare de predicator, de păstor, de scriitor, de administrator al eparhiei, din încredinţarea episcopului Flavian care era foarte bătrân.

Predicile, panegiricile, cuvântările sale ocazionale, mângâierile sale duhovniceşti, munca sa pentru îngrijirea sărmanilor, a bolnavilor, a orfanilor, procesiunile sale, făcuseră din el un adevărat „înger al cetăţii” (5).

În anul 397, în scaunul rămas vacant la Constantinopol prin moartea patriarhului Nectarie, cu ordin împărătesc de la împăratul Arcadie, şi după recomandarea lui Eutropiu, ministrul de bază al împăratului, s-a hotărât să fie ales patriarh al Constantinopolului, Ioan, marele exeget şi ascet.  La urma urmei, se gândea Arcadie, nu trebuie oare împodobită Biserica Sfânta Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune) – cea mai mare biserică a capitalei imperiale – cu prezenţa celui mai mare predicator al imperiului? Aşadar, Ioan este adus la Constantinopol de garda imperială, după ce fusese ademenit cu subtilitate să părăsească Antiohia, ştiind bine că poporul antiohian nu ar fi îngăduit niciodată să li se i-a un asemenea preot din mijlocul lor.

Ajungând la Constantinopol, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost hirotonit arhiereu, contra voinţei sale, de patriarhul Teofil al Alexandrei, la 26 februarie 398, cam pe la vârsta de 52-54 de ani.

Hirotonit şi instalat la postul de conducere al Bisericii din Constantinopol, Ioan Gură de Aur începe să lucreze minuţios pentru cercetare duhovnicească a turmei sale, dar şi pentru însănătoşirea vieţii bisericeşti, luând o serie de măsuri pentru înlăturarea abuzurilor şi neregulilor clerului capitalei: suprimă mai întâi luxul din reşedinţa patriarhală, pe care îl înlocuieşte cu o simplitate călugărească în mobilier, hrană şi îmbrăcăminte, întrebuinţând prisosul pentru spitale şi săraci (6), apoi ia măsuri aspre împotriva clericilor care duceau o viaţă nevrednică de chemarea lor, care erau robi pântecelui, desfătării şi desfrânării – cu acele femei numite „subintroduse”, care trăiau ca nişte paraziţi şi linguşitori.

Ura care i-o purtau Sfântului Ioan Gură de Aur, i-a făcut pe duşmanii lui să se adune într-un sinod, care va fi cunoscut sub numele de sinodul de la Stejar,aducându-i tot felul de acuze mincinoase.

După ce i se comunică sentinţa sinodului, Sfântul Ioan a fost arestat şi trimis în exil, la Pranetum, în Bitinia. Dar, înainte de a pleca, Sfântul Ioan Gură de Aur ţine o cuvântare credincioşilor săi, în care îşi arată dragostea sa faţă de cei rămaşi prin cuvinte pline de mângâiere duhovnicească.  Sfântul Ioan, cu lacrimi în ochi, şi-a luat rămas bun de la credincioşi, de la Biserica lui Hristos şi de la episcopii săi apropiaţi.

A îndurat greutăţile exilului: mersul pe jos, foamea, setea, atitudinea soldaţilor, trupul slăbit de boală  şi nu în ultimul rând tulburarea pe care o lăsa în sufletele celor care-l iubeau şi ştiau nevinovăţia sa.  Toate acestea nu au făcut decât să îi grăbească sfârşitul.

Ioan Gură de Aur le-a poruncit ostaşilor să se întoarcă şi să-l ducă la biserica Sfântului Bazilisc, căci îşi simţea chemarea sa la Hristos Domnul, căruia îi slujise cu supunere şi credinţă.  Odată ajuns în biserică a dat săracilor: „încălţările sale; le-a dat veşmintele cele uzate; le-a dat cămaşa sa; le-a dat batista cu care şi-a şters sudoarea frunţii sale; a dat săracilor tot ce avea.  Totul pentru săraci.  N-a mai păstrat decât o cămaşă albă, lungă şi după ce le-a dat totul s-a întins pe dalele care pardoseau biserica.  A cerut Sfânta Cuminecătură.  Toate acestea cu calm.  Apoi spus: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.

Note:

  • Sf.  Ioan Gură de Aur, Scrieri partea întâia, Omilii la Facere (1), Trad. , introducere, indici şi note de Pr.  D.  Fecioru, (PSB.  21), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p.  7.
  • Virgil Gheorghiu, Gură de Aur – Atletul lui Hristos, Ed.  Deisis, Sibiu, 2004, p.  13.
  • Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur” în relatările istoricilor bisericeşti: Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fer.  Teodor al Cirului; Trad.  din limba greacă, introducere şi note de Pr.  prof.  dr.  Constantin Corniţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 6.
  • Sf.  Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1), p. 5-6.
  • Pr.  Prof.  Ioan G.  Coman, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista “Glasul Bisericii”, anul XVIII, Nr.  1-2, 1959, p.  25.
  • Pr.  Prof.  Ioan Gh.  Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, Constanţa, 2000, p.  134.

Pr. Ion Guţă

20.09.2018 – Preacinstirea Maicii Domnului

joi, septembrie 20th, 2018

Cinstirea de care Sfânta Fecioară s-a bucurat din partea creştinilor a început încă  din timpul vieţii sale, persoana ei fiind totdeauna asociată în chip firesc cu aceea a dumnezeiescului său Fiu şi înconjurată de dragostea şi respectul celor din jurul Lui. În primele trei secole cinstirea aceasta se manifestă sub forme mai discrete, mai ales în cultul particular al creştinilor din Biserica Ierusalimului şi din jurul mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani. Însă după libertatea acordată de Sfântul Împărat Constantin creştinătăţii, această cinstire intră în cultul public al Bisericii şi se constată o dezvoltare mai mare a ei. În secolul al IV-lea Sfinţii Părinţi vorbesc cu mare respect despre Maica Domnului. Apoi cultul Maicii Domnului a luat o dezvoltare mereu crescândă mai ales din prima jumătate a secolului al V-lea .

Cultul public deosebit de care Maica Domnului se bucură în viaţa Bisericii se manifestă prin mai multe forme dintre care cea mai importantă este instituirea de sărbători sau zile anumite din cursul anului bisericesc consacrate pomenirii şi cinstirii ei. Alte forme de exprimare a cinstirii sale în cultul bisericesc sunt: -cântări şi   rugăciuni deosebite, adresate ei;  -slujbe speciale alcătuite în cinstea şi spre lauda Sfintei Fecioare; -zidirea de biserici în cinstea şi spre pomenirea ei; -zugravirea pe icoane şi   pe peretii bisericilor a chipului Maicii Domnului; -diferite genuri de predici ; -frecvenţa numelor de Maria şi Marin la poporul nostru.

Pr. Ion Guţă

20.09.2018 – Laudele bisericeşti

joi, septembrie 20th, 2018

Biserica lui Dumnezeu este împodobită încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli cu rugăciuni de laudă, slavă şi mulţumire adresate lui Dumnezeu. Acestea reprezintă o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi în mănăstiri şi de sărbători în unele biserici de enorieFiecare zi liturgică are însemnătatea ei, lagată de un anumit moment sau eveniment mai important din istoria sfântă a mântuirii sau de anumite persoane sfinte, care au avut un rol deosebit în acest sens.

Rugăciunea liturgică depăşeşte orice formă de particularism. Ea dă glas conştiinţei universale şi consfinţeşte adevărata legătură care trebuie să persiste între individ şi comunitate ca şi între mădular şi trup, şi anume, legătura dragostei creştineşti exprimată de perceptul evanghelic: ,,Să iubeşti pe aproapele, tău ca pe tine însuţi” (Matei XXII, 39).

Aceste rugăciuni sunt cunoscute sub denumirea de cele Şapte Laude, după cuvântul psalmistului: ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”(Psalmul CXVIII, 164).

Cele Şapte Laude ale Bisericii sunt:

- Vecernia (slujba de seară);

- Paverceniţa (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);

- Miezonoptica (rugăciunea de la miezul noptii);

- Utrenia (slujba de dimineaţă);

- Ceasurile – în număr de patru (I, III, VI, IX), reprezentând rugăciunea de la începutul celor patru sferturi ale zilei. Utrenia şi Ceasul I sunt socotite o singură Laudă, de aceea avem şapte Laude şi nu opt.

Serviciul divin public al fiecărei zile liturgice a fost întocmit în aşa fel de către Sfinţii Părinţi, încât să  amintească şi să simbolizeze zilnic toată iconomia mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (creaţia lumii şi a omului) şi până la sfârşitul lumii.

Temeiuri biblice ale Laudelor bisericeşti

În Psalmul LIV, 19 se spune: ,,Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi striga şi El va auzi glasul meu” – avem temei pentru Vecernie, Utrenie şi Ceasuri.

În Psalmul VI, 6 avem temei pentru Pavecerniţă: ,,Spăla-voi în toate nopţile mele patul meu, cu lacrimile mele voi uda aşternutul meu”, iar în Psalmul CXVIII, 62, avem temei pentru Miezonoptică: ,,În miezul nopţii m-am sculat să Te slăvesc, pentru judecăţile Tale cele drepte”.

Împărţirea Laudelor bisericeşti

După timpul din zi în care se săvârşesc, slujbele care alcătuiesc serviciul divin public al unei zile liturgice se pot împărţi în trei cicluri sau grupe, formate fiecare din câte rtei slujbe, şi anume:

- ciclul întâi, în care intră Ceasul al IX-lea, Vecernia şi Pavecerniţa, alcătuieşte rugăciunea de seară;

- ciclul al doilea, în care intră Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi, alcătuieşte rugăciunea de noapte şi de dimineaţă;

- ciclul al treilea, în care intră Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea şi Liturghia (sau Obedniţa – atunci când nu se face Liturghie), alcătuieşte rugăciunea din timpul zilei.

Gruparea aceasta a slujbelor zilnice într-o triplă triadă de slujbe, adică în trei etape sau momente de rugăciune din timpul zilei, formate fiecare din câte trei slujbe, are şi o semnificaţie trinitară: ea s-a făcut pe de o parte în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi, iar pe de alta, după asemănarea celor nouă cete îngereşti, împărţite în triade de câte trei cete, care-L laudă necontenit pe Dumnezeu şi pe care Biserica le imită în acest chip.

Generalizarea tuturor celor Şapte Laude în canonul oficial al cărtţlor de slujbă nu s-a făcut dintr-o dată peste tot. Definitivarea şi uniformizarea rânduielii de slujba a celor Şapte Laude, a fost realizată prin tiparirea Ceaslovului, începand cu ediţiile slave de la sfârşitul secolului XV şi cea greacă de la începutul secolului XVI.

Rânduiala din prezent a Laudelor bisericeşti este rodul unei evoluţii dinamice, la care au contribuit personalităţile centrele şi curentele teologice din perioada bizantină.

Cele şapte Laude simbolizează şapte mari evenimente din viaţa Mântuitorului:

- Vecernia simbolizează momentul pogorârii Mântuitorului de pe cruce şi punerea Lui în mormânt nou, de care Iosif şi Nicodim, dar şi momentul sfânt al Cinei celei de Taină;

- Pavecerniţa simbolizează tânguirea Maicii Domnului, când a plâns după ce Mântuitorul a fost pus în mormânt;

- Miezonoptica simbolizează momentul rugăciunii Mântuitorului în gradina Ghetsimani;
- Utrenia redă episodul în care Mântuitorul a fost prins în gradina Ghetsimani şi când toţi Apostolii L-au părăsit şi au fugit, iar El a rămas singur în mâinile celor fără de lege;

- Ceasul I este momentul când L-au dus pe Hristos la Ana şi la Caiafa, după ce L-au prins, după miezul nopţii, către ziuă;

- Ceasul al III-lea simbolizează atât momentul condamnării la moarte a Domnului, cât şi pogorarea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli;

- Ceasul al VI-lea corespunde cu momentul răstignirii Mântuitorului pe crucea de pe Golgota, între cei doi tâlhari;

- Ceasul al IX-lea simbolizează momentul înfricoşat în care Mântuitorul îşi dă duhul pe cruce.

Partea întâi din slujba fiecărui Ceas ,,înfăţişează Vechiul Testament sau preînchipuirea mântuirii noastre, iar partea a doua reprezintă Noul Testament, adică împlinirea şi realizarea profeţiilor preînchipuitoare” (Arhiereul Ghenadie, Liturgica sau explicaţia serviciului divin, Bucureşti, 1977, p. 53).

Pr. Ion Guţă

20.09.2018 – Despre treapta diaconiei în tradiţia liturgică ortodoxă

joi, septembrie 20th, 2018

Diaconul este cea de-a treia treaptă a ierarhiei bisericeşti. Diaconii sunt ajutătorii preoţilor şi ai episcopilor. Ei primeau darurile ce se aduceau la altar, citeau din Sfânta Evanghelie, scriau faptele martirilor, supravegheau cimitirele şi duceau Sfânta Împărtăşanie celor bolnavi şi celor din închisori. Diaconii supravegheau pe catehumenii ca fiecare din ei să-şi păstreze locul convenit în biserică, instruiau pe catehumeni, administrau averea bisericii sub controlul episcopilor.

Termenul de „diakonos” înseamnă servirea la altar şi este folosit uneori şi pentru presbiteri sau preoţi şi episcopi. Trebuie să înţelegem de la început că diaconii nu au fost doar nişte simplii slujitori, organe de serviciu administrative la agape, ci ,,erau un grad ierarhic de instituţie divină cu hirotonie şi serviciu la altar” (Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tălcuire la Faptele Apostolilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 148). Termenul de diacon a fost folosit la început cu un sens mai larg, în general pentru ai caracteriza pe cei care ostenesc, care îşi închină viaţa operei de mântuie a lumii, încetul cu încetul, denumirea de diacon şi-a restrâns sfera noţiunii sale, „limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericeşti” (Justin Moisescu, Ierahia bisericească în Epoca Apostolică, Ed. Anastasia, București, 2002, p. 33).

Treapta diaconiei este o slujire clericală pe care trebuie să o împlinească toţi aceia care doresc să devină păstori în Biserica lui Iisus Hristos. Această treaptă, în mod sigur, este şi o treaptă a unor probe pe care trebuie să  le treacă clericul bisericesc, un stagiu de încercare înainte ca acesta să fie promovat în treptele superioare ale ierarhiei bsericeşti. Putem afirma aşadar că treapta diaconatului este parte integrantă şi indispensabilă a preoţiei ierarhice sacramentale. Diaconul se prezintă ca  principal ajutor al episcopului în ativitatea sa, în mod special în  organizarea asistenţei ce trebuie acordată celor nevoiaşi şi în administrarea bunurilor biseiceşti.

Pr. Ion Guţă