Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

14.11.2017 – Teologia Sfintei Taine a Botezului (Partea a II-a)

marți, noiembrie 14th, 2017

Lucrarea Botezului este legată de însuşi actul Botezului care constă în scufundarea întreită a primitorului în apă însoţită de declaraţia constatatoare rostită de preot: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Caracterul de declaraţie şi de constatare plină de credinţă al cuvântului: „Botează-se”, cu şi al acelui analog din celelalte Taine („Cunună-se”, „se împărtăşeşte) arată pe de o parte că Taina, aici Taina Botezului, se săvârşeşte în mod vizibil prin actul şi cuvântul preotului, dar invizibil prin lucrarea lui Hristos. În afară de Botezul de urgenţă, apa primeşte o sfinţire prin Duhul Sfânt încă mai înainte de cufundarea în ea a celui ce se botează. Prin urmare, Taina Botezului, ca un tot, în care intră şi lucrarea deplină a Duhului Sfânt, se săvârşeşte prin întreita cufundare a celui ce se botează în numele Sfintei Treimi. În rugăciunea de sfinţire a apei se invocă venirea Duhului Sfânt pentru curăţirea acesteia de lucrarea puterilor demonice ca să o pregătească pentru pogorârea Lui deplină asupra celui care se botează, cufundându-se în ea (1).

Botezul se săvârşeşte deci în numele şi cu lucrarea tuturor persoanelor Sfintei Treimi, dar prin Hristos. Dar Cincizecimea face posibilă această lucrare, căci la Cincizecime a avut loc în mod general trecerea lucrării Sfintei Treimi din Hristos în oameni, prin coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli şi în mod distinct peste fiecare prin acele limbi de foc când le-a fost dată toată puterea Duhului Sfânt pentru propovăduirea Evangheliei şi săvârşirea tainelor în Biserica ce ia fiinţă acum prin adăugarea la comunitatea Apostolilor a celor care fiind pătrunşi la inimă de cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de aceştia, au primit prin Botez, fiind ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 1-3, 37, 41).

Prin Botez are loc deci trecerea lucrării Sfintei Treimi în fiecare om în parte, care intră în Biserică. În concret, prin aceastii lucrare a Sfintei Treimi, în apele Botezului, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată a lui Hristos. Odată cu aceasta, cel botezat se spală de păcatul strămoşesc şi de eventualele păcate personale săvârşite mai înainte de cei care vin la Botez ca adolescenţi sau adulţi, şi, în acelaşi timp se imprimă chipul lui Hristos în el. Toate aceste efecte se cuprind unele în altele, sunt complementare sau sunt aspecte ale uneia şi aceleiaşi lucrări cuprinzătoare, încât nu se poate vorbi de unul iară a vorbi şi de celelalte. Dar toate au un caracter dinamic cerând şi aşteptând contribuţia celui botezat la propria lui creştere în Hristos şi mântuire ca mădular al Bisericii (2).

Întemeiat în Naşterea şi în Botezul Domnului, Botezul creştin realizează şi rămâne o continuă petrecere a credinciosului cu Hristos. Prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi în cei ce rămân în sânul ei Botezul este un eveniment pascal şi eclezial în acelaşi timp, caro explicitează încorporarea omului în Hristos ca mădular al Trupului Său, Biserica.

Prin Botez, Hristos încorporează pe om în Sine, extinzându-se şi sălăşluindu-Se în el. Şi anume, Botezul este o încorporare personală şi fiinţială a omului în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt „Când ieşim din apa Botezului, subliniază Nicolae Cabasila, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice stricăciune aşa precum a înviat, aşa cum S-a arătat Apostoliloi precum era când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, cum va fi când va veni iarăşi să ne ceară comoara pe care ne-a încredinţat-o”. BotezuI realizează o relaţie personală, particulară între cel care vine să mărturisească credinţa sa în Dumnezeu cel în Treime închinat, în Biserică şi în Taine, întemeiate pe Hristos şi se botează pe de o parte, și Hristos săvârşitorul suprem al Tainei Botezului, Capul Bisericii, pe de altă parte. „Această relaţie poate să se exprime în multe chipuri, cum remarcă foarte just şi teologul protestant reformat André Benoit. Astfel, pentru unii, Hristos Cel înălţat dăruieşte Botezul, pentru alţii, Hristos este Cel care trebuie să fie imitat, pentru alţii, în fine, Hristos este Domnul Care îşi afirmă domnia Sa asupra credinciosului. Oricare ar fi însă maniera în care se exprimă această relaţie cu Hristos, stabilită prin Botez, ea constituie elementul fundamental al ritului şi veritabilul centru al celebrării Botezului în Biserica primară” (3).

Note:

  1. P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, traducere Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu 1999, p. 113.
  2. Ibidem.
  3. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1946, p. 23.

Pr. Marius Vătăman

14.11.2017 – Teologia Sfintei Taine a Botezului (Partea I)

marți, noiembrie 14th, 2017

Botezul face intrarea omului în împărăţia harului şi deci în biserica lui Hristos, ca mădular al acesteia, prin lucrarea Duhului Sfânt. Ritul Botezului, cu elementele sale şi semnificaţia acestora ilustrează vizibil lucrarea lui de încorporare a celui botezat în Hristos şi în noul Legământ al Acestuia cu oamenii, Biserica.

Aprofundarea ortodoxă a tainei Botezului va descoperi fraţilor noştri protestanţi dimensiunea ecumenică a Botezului: elementele comune convergente şi specifice celor două învăţături şi spiritualităţi pe drumul unităţii creştine şi al slujirii lui Hristos însuşi prin slujirii semenilor noştri în Bisericile pe care le reprezentăm şi aflate în acest dialog teologic.

Importanţa şi valoarea Botezului în numele Sfintei Treimi pentru mântuirea omului, ca mădular al Bisericii, precum şi dimensiunea lui ecumenică sunt indicate şi ilustrate de denumirile variate, acordate de către Părinţii şi scriitorii Bisericii luând în consideraţie fie partea văzută, fie cea nevăzută, fie ambele împreună. Astfel, după partea văzută, Botezul a fost numit baie, „pentru că suntem spălaţi în el de păcate” şi „avem în el părtăşie la purificările apelor care curăţă mai bine decât isopul…”; izvor sfânt, apă ş.a (1).

După partea nevăzută, Botezul a fost numit de Părinţii Bisericii, luminare sau iluminare, fiindcă prin el „Sfânta lumină mântuitoare ne pătrunde şi avem părtăşie la divin”; Taina luminării, harismă, curăţire, sfinţire, perfecţiune, renaştere, renaştere în Dumnezeu, naştere spirituală, sigiliul lui Hristos, sigiliul credinţei, pecete sfântă, pecete tainică, spălarea păcatelor, moartea păcatelor, iertarea păcatelor, potopul păcatului, vehicul spre Dumnezeu etc.

Iar după ambele părţi, văzută şi nevăzută, Botezul a fost numii de aceiaşi Părinţi şi scriitori ai Bisericii patristice: baie tainică, baie mântuitoare, baia pocăinţei şi a cunoştinţei, baia renaşterii, baia vieţii, apa vieţii veşnice, Taina apei, Taina renaşterii noastre etc. Legătura expresă a Botezului cu Hristos, privind lucrarea Sa asupra omului, este subliniată de numirile date acesteia de către Sf. Ap. Pavel: Circumciziune (Col. 2, 11), mormânt (Rom. 6, 4; Col. 2, 12), răstignire (Rom. 6, 6) şi înviere cu Hristos (Col. 2, 12-13).

Botezul ca încorporare a omului în Hristos şi dimensiunea ecume­nică eclezială a acesteia au fost prefigurate printr-o serie de imagini şi evenimente din cărţile Vechiului şi Noului Testament, ca: circumciziune (Deut. 30, 6; Rom. 2, 29; Col. 2, 11), apă, potopul şi corabia lui Noe (I, 3, 20-21), trecerea prin Marea Roşie (I Cor. 10, 2), norul care conducea pe Evrei în pustie (I Cor. 10,1 şi 2), stânca din care a curs apă ni deşert (leş. 17, 6; I Cor. 10,4), Marea de Aramă, Botezul prozeliţilor, scăldătoarea Vitezda (In. 5, 2-4), apa ce a izvorât din coasta Domnului iln. 19, 3, 4), Botezul lui Ioan în Iordan cu care s-a botezat şi Mântuitorul (In. 1,31, 33-34; Mc. 1, 8 şi 9) etc.

Duhul Sfânt se uneşte din nou, prin Hristos care se botează în Iordan, cu apa şi cu toată creaţiunea legată intim de Hristos. Apa reprezintă materia cosmică în starea lichidă, ca rezervă şi sân al oricărei forme de existenţă organizată. De aici însemnătatea comică a Botezului. Căci materia însăşi, readusă la mobilitatea ei duhovnicească, devine mediu al Duhului Sfânt creator, liber mereu în actele sale. În apa Botezului este într-un chip ascunsă însăşi materia veacului viitor care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu şi pc Duhul Sfânt cu energiile Lui de viaţă făcătoare şi mereu noi. Desigur, pnevmatizarea acestei ape, acum pentru renaşterea omului sau pentru restabilirea relaţiei lui cu Dumnezeu, va fi deplină abia în veacul viitor, pentru desăvârşirea relaţiilor oamenilor cu Dumnezeu când se va arăta, concret, starea finală la care ar fi ajuns apa creată la început pentru dezvoltarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu.

Botezându-se în această apă, „omul se întâlneşte în ea cu Hristos sau se enipostaziază în El sau se personalizează deplin, încadrându-se în Persoana Lui, şi se umple de energiile Duhului Sfânt ce-i radiază din Hristos”. De aceea a trebuit să se scufunde Fiul lui Dumnezeu în natura omenească şi prin ea în apă, pentru ca noi. cufundându-ne în apă, să ne cufundăm în viaţa Lui dumnezeiască sau în Duhul Lui cel Sfânt.

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 37.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a IV-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

Taina Maslului are în vedere însănătoşirea relaţiei credinciosului cu Dumnezeu în comuniunea Bisericii. Privită prin prisma apartenenţei sale ecleziale şi prin efectele ei, Taina Maslului apare ca o Taină complementară a Pocăinţei sau Mărturisirii, aşa cum Taina Mirungerii este, într-un anume fel, complementară Botezului. Ea vine de la Hristos însuşi care a vindecat toată boala şi neputinţa. Despre săvârşirea ei chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, precum şi despre faptul că în ea are loc o relaţie harică între cel bolnav care o primeşte şi Hristos în numele căruia primitorul este uns cu untdelemn sfinţit de către preoţii Bisericii care se roagă pentru el, pentru ridicarea lui de pe patul suferinţei şi iertarea păcatelor, dă mărturie Scriptura însăşi (Iac. 14-15). Aceasta este un indiciu că Maslul este o Taină în sensul deplin al cuvântului şi anume una dintre cele şapte Taine ale Bisericii.

Prin această Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca mădulare ale ei, chiar şi în situaţia de bolnavi. Din Hristos cel răstignit, primitorii acestei Taine iau puterea de a-şi purta şi ei Crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos care îi va învia şi pe ei. Taina Maslului presupune comuniunea rugăciunii ecleziale şi manifestă această comuniune prin numărul de şapte al preoţilor slujitori ai Tainei şi printr-o asistenţă împreună rugătoare de credincioşi cu preoţii săvârşitori ai Tainei.

Prin Taina Nunţii se împărtăşeşte harul uniunii bipersonale acelora care realizează împreună-legătura naturală a căsătoriei. De harul acestei Taine se pot bucura cei doi (bărbatul şi femeia) numai în comuniunea unuia cu altul. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa, Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii, în ordinea harului. Prin Taina Nunţii se realizează o     unire supranaturală, harică, a celor doi soţi, ca mădulare ale Bisericii. Acest fapt îl determină pe Sfântul apostol Pavel să ia unitatea dintre bărbat şi femeie ca imagine a legăturii dintre Hristos şi Biserică, şi să sublinieze apoi că unitatea dintre cei doi este Taină mare în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32), căci nu orice unire dintre un bărbat şi o femeie poate fi imaginea relaţiei dintre Hristos şi Biserică. La ridicarea căsătoriei din ordinea naturii în cea a harului se referă, desigur, şi Sf. Ioan Gură de Aur când zice: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi”. Tot căsătoria ca Taină vizau şi cuvintele Sf. Ignalie Teoforul: „Trebuie ca aceia care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă”.

Prin harul Nunţii, comuniunea familiei creştine este înălţată într-un anume sens la rangul comuniunii ecleziale, iar comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii care sunt şi un model concret al comuniunii bisericeşti.

Prin urmare, fiecare taină este articulată în Biserică atât prin instituirea ei şi a Bisericii de către Hristos însuşi cât şi prin credinţa Bisericii, condiţia obiectivă a tuturor Tainelor. Tainele fac Biserica, iar Biserica se exprimă prin ele, le condiţionează şi le săvârşeşte prin episcopul şi preoţii ei investiţi pentru aceasta cu puterea Duhului Sfânt în actul hirotoniei şi invocată de aceştia cu fiecare Taină şi slujbă (1).

Note:

  1. Sf. Ignatie, Către Policarp, V, 2.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a III-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

Euharistia încheie şi hrăneşte încorporarea omului în Hristos ca mădular al Bisericii. Abia prin ea, după învăţătura ortodoxă, se realizează calitatea plenară de creştin a omului. Căci cei care sunt zidiţi în trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezaţi, adică nu au imprimată în fiinţa lor numai Taina Botezului, ci poartă şi pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii fără să mai vorbim şi de alte Taine imprimate în fiinţa lor (1). „Ca să avem prezenţa Lui în noi, Mântuitorul nostru ne dă Trupul şi Sângele Său, ca prin ele puterea stricăciunii să fie nimicită, iar El să-şi fixeze şederea Sa în sufletele noastre prin Duhul Sfânt” (2). Euharistia face, deci, din cei botezaţi şi pecetluiţi, o comunitate euharistică, adică Biserica în sensul ei deplin. Numai prin Euharistie, care încheie şi culminează liturghia Cuvântului, Biserica îşi găseşte închegarea ei deplină ca Trup al lui Hristos, sau ca Hristos comunitar-sobomicesc căreia îi este încorporată întreaga umanitate. Euharistia realizează, cum spune Fericitul Augustin, „constituirea Trupului eclezial şi creşterea acestuia în adevăr, căci pâinea prefăcută este prezenţa lui Hristos universal, a lui Hristos total”; în această calitate ea actualizează în mod concret comuniunea sfinţilor şi prefacerea ei în Trupul Domnului, exprimă şi realizează prefacerea în Hristos a întregii umanităţi create şi răscumpărate de El. Împărtăşindu-ne cu pâinea veritabilă, noi avem părtăşie la Hristos şi la Biserica Sa şi prin ea, la orice om (3). Euharistia realizează împreună-zidirea în Hristos a celor botezaţi şi pecetluiţi şi împreună-creşterea în Hristos a creştinilor care se împărtăşesc tot mai des şi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie.

Dar împărtăşirea de Euharistie implică prealabila pregătire a creştinului şi curăţirea lui de patimi şi păcate prin harul iertării dobândit în Taina Spovedaniei. Această Taină a fost instituită de Hristos tot în prima zi a învierii Sale, odată cu instituirea expresă a Tainei Preoţiei (In. 20, 22-23), arătând-o ca fiind legată direct de puterea preoţiei. Şi această Taină are în vedere Biserica, mai exact însănătoşirea relaţiei creştinului cu Hristos, cu Biserica şi cu toate mădularele acesteia.

Mădular al Bisericii prin încorporarea sa în Hristos, cel botezat, pecetluit cu Duhul lui Hristos şi unit deplin cu Hristos în Euharistie, are obligaţia să trăiască ca mădular demn al lui Hristos. Păcătuind, el împuţinează şi ştirbeşte relaţia sa cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii săi, încât apartenenţa sa la Biserică încetează de a mai fi fructuoasă şi vie, deşi ea rămâne validă. Respingerea Pocăinţei sau Spovedaniei ca Taină a Bisericii, pentru purificarea de păcate cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe motiv că nu ar avea un signum propriu-zis, exprimă neînţelegerea pentru condiţia de slăbiciune a creştinului care adeseori prin păcate cade din deprinderea comuniunii cu Hristos şi cu Biserica, precum şi desconsiderarea necesităţii şi posibilităţii „unei recâştigări a forţei de actualizare a acestei legături într-o adevărată deprindere a întâlnirilor pentru deplina unire cu Hristos în Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fară o colaborare bilaterală divino-umană, în care voinţei noastre – întrucâtva neputincioasă – de a reintra în comuniune, îi răspunde iertarea divină şi cu aceasta întâmpinarea noastră din partea lui Dumnezeu (a Celuilalt) şi primirea şi ridicarea noastră de către El în comuniune cu Sine” (4).

Taina Pocăinţei prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl ceresc în Hristos care ne iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică, printr-o Taină a Bisericii săvârşită de episcop sau preot. O simplă cercetare de sine sau chiar o continuă cercetare de sine şi o convorbire cu sinea noastră, însoţită de căinţă şi de hotărârea de a nu mai repeta păcatele sau micile greşeli, este normală şi recomandată de către toţi marii duhovnici, dar ea este o lucrare cu totul subiectivă ce nu se poate ridica la lucrarea harică a Tainei Pocăinţei. Dar greşeala sau păcatul are un caracter obiectiv. Pentru curăţirea de el şi iertare acestuia, Hristos ne-a lăsat şi un mijloc obiectiv, sigur: Pocăinţa şi, în acest sens, El a investit pe Apostolii Săi şi, prin ei, pe urmaşii lor, cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor cu ajutorul Duhului dat lor (In. 20, 22-23). Iar iertarea pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul”, căci „ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre” (5). Episcopul şi preotul duhovnic aparţin Bisericii, iar lucrarea lor se cuprinde în credinţa Bisericii şi manifestă credinţa Bisericii. Pentru Origen, de exemplu, „episcopii şi preoţii Bisericii primesc păcatele poporului şi, după exemplul stăpânului, dau iertare celor care au păcătuit şi au mărturisit păcatul Lor preotului şi le oferă alinarea” (6).

Prezenţa acestei Taine în practica Bisericii este subliniată astfel de Sf. Ciprian: „Fiecare să-şi mărturisească păcatul său atunci când a păcătuit în această lume, ca mărturisirea să poată fi primită, iar iertarea luată de la episcop să fie plăcută Domnului”(7).

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 540.
  2. Sf. Chiril al Alexandriei, XXVI, 26, P.G. 72, 452.
  3. Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, București, 1978, p. 276.
  4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, pp. 551-552.
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, III, P.G. 48, col. 645.
  6. In Levit, Hom. 5, 3 și 11,4, P.G. 12, col. 451 și 418.
  7. Sf. Ciprian, P.L. 4, col. 489.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a II-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

După temeiurile scripturistice ale instituirii lor, toate cele șapte Taine prezente în Biserica Ortodoxă şi în cea Romano-Catolică sunt instituite de Hristos, unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania sau Mărturisirea şi Preoţia sacramentală), iar altele în mod indirect (Mirungerea sau Confirmarea, Nunta şi Maslul). Instituirea lor dumnezeiască, de la Hristos însuşi, precum şi săvârşirea lor, începând din ziua Cincizecimii, de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopii, şi de către preoţi, constituie elementul principal al fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, prin Duhul Sfânt. Astfel, la ultima Cină spre noaptea în care urma să fie dat morţii pe Cruce, Mântuitorul Hristos, vrând să lase Bisericii o jertfă vizibilă dar tainică, care să comemoreze şi să facă prezent până la sfârşitul veacurilor pe Cel care avea să se jertfească în mod sângeros pe Cruce, a instituit dumnezeiasca Euharistie ca Jertfă şi Taină în acelaşi timp (Mt. 26, 26-8; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20). Odată cu instituirea Euharistiei, Mântuitorul Hristos constituia şi pe acei preoţi ai Legii celei noi, poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor întru preoţie să aducă această jertfă: „Faceţi aceasta, spre pomenirea Mea” (Lc. 22,19; I Cor. 11, 24 şi 25).

Taina Preoţiei se leagă direct de Arhieria lui Hristos şi de jertfa Sa de pe Cruce. Dar arhieria sau preoţia înseamnă putere dumnezeiască acordată celui hirotonit. Hristos a dat această putere Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, urmaşilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ține, vor fi ţinute»” (In. 20, 21-23). Îmbrăcarea Apostolilor cu toată puterea Duhului Sfânt pentru slujba Preoţiei va avea loc la Cincizecime (Lc. 24, 49), odată cu venirea personală a Duhului Sfânt în lume şi înfiinţarea Bisericii ca şi comunitate văzută a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care intră în relaţie personală cu fiecare dintre Apostolii aflaţi în comuniune (Fapte 2, 1-3) şi cu fiecare ins încorporat în Trupul lui Hristos, Biserica, prin Tainele (Botez, Mirungere şi Euharistie) administrate de Apostoli şi de urmaşii lor celor care au primit cuvântul Evangheliei în inimile lor (Fapte 2, 38, 41, 42; 8,16, 17).

Instituite de Hristos, Biserica şi Tainele au fost date împreună şi în acelaşi timp şi-au făcut intrarea în istorie, în vederea I încorporării, creşterii şi mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă dintre Biserică şi Taine îşi are temeiul în relaţia fiinţială dintre Hristos şi Biserică, Trupul Lui extins comunitar sau social în umanitate. Botezul, de exemplu, instituit ca Taină de Mântuitorul Hristos, îndată după învierea Sa din morţi, odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire (Mt. 28, 18-20; Mc. 16, 15, 16) este prima Taină a încorporării omului în Hristos ca mădular al Bisericii şi de aceea el este absolut necesar pentru mântuire (In. 3, 5; Mc. 16). El vizează Biserica, adică intrarea omului în comunitatea eclezială. Înaintarea omului în relaţie cu Hristos şi cu Biserica, şi deci puterea pentru creşterea ca făptură nouă în Hristos, se realizează prin Taina Mirungerii, în care Hristos pecetluieşte cu Duhul Său pe cei botezaţi. Anticipată de Hristos însuşi (In. 7, 38), Taina Mirungerii este practicată după Cincizecime de Sfinţii Apostoli îndată după Botez sau în legătură cu Botezul (I Cor. 6, 11), prin punerea mâinilor (Fapte 8, 16; 19, 6) sau mirungere (II Cor. 1, 21-22; Efes. 1, 13; 4, 30; I In. 2, 20-27), pentru primirea darurilor Duhului Sfânt (Rom. 5, I 5; 8, 9, 15; I Cor. 6, 11, 19).

Pr. Marius Vătăman