Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

07.10.2019 – O LECȚIE DE VIAȚĂ (CÂND VREA OMUL, DAR NU VREA DUMNEZEU)

luni, octombrie 7th, 2019

Căutând un dosar prin arhiva bisericii parohiale, la un moment dat mi-a atras atenția un registru mare, îngălbenit de vreme. L-am luat cu grijă și am răsfoit câteva pagini. Unele erau scrise cu toc, altele cu stilou, o parte cu un scris neîngrijit, apoi unele cu un scris deosebit. Era un vechi registru de procese-verbale din prima jumătate a secolului trecut. În mare parte fiind dări de seamă asupra situației financiare a parohiei, nu părea nimic interesant. Apoi am găsit un proces-verbal datat 21 noiembrie 1943 în care era menționată convocarea Adunării Parohiale, având ca ordine de zi aprobarea „ca în satul nostru să se clădească o nouă Biserică parohială”. În acest scop fusese dobândit, prin donație, din partea familiei boierești Eugenia Maior M. Lămotescu, un teren în suprafață de 4000 m² în centrul civic al satului. Necesitatea ridicării noii biserici era motivată prin: „întrucât cea veche – monument istoric – nu mai corespunde nevoilor creștinești ale populației mereu crescânde”.

            La această propunere, comunitatea reacționează pozitiv: „Adunarea ia act cu însuflețire fără margini, de această inițiativă pe care o dorește dusă la bun sfârșit”.

            Ținând cont de faptul că țara se află după primul război mondial și în desfășurarea celui de-al doilea, se face propunerea și se aprobă ca hramul să fie «Biserica Eroilor și a Invalizilor de Război», ca un omagiu și ca un prinos de recunoștință față de eroii și invalizii, care și-au dăruit tot ce au avut mai scump, «viața și trupul lor» pentru Altarul și vatra străbună”.

            Se stabilește „Comitetul parohial de construcție” și se ia act de aprobările luate deja „dela Onor. Minister al Cultelor, dela Sfânta Mitropolie a Olteniei, precum și dela Consiliul de Patronaj care încuviințează colecta mijloacelor necesare ridicării acestui sfânt locas prin ordinul 55224/943”.

            Prin ridicarea noului lăcaș de cult, se hotărăște ca toți enoriașii parohiei să se implice activ „fiind obligați toți la un loc și fiecare în parte, a aduce aportul său de muncă și contribuția sa materială și bănească, pentru cinstirea celor ce ne-au apărat în trecut, ne apără și azi și ne vor apăra în viitor, Patria, Biserica, Credința și toată scumpa moștenire rămasă din moși-strămoși”.

            Se tipăresc la „Tipografia Unirea din Str. Izvor 58 București” câteva „mii de liste de donație” și „adrese de mulțumire”.

            Începe colectarea banilor, dar și strângerea materialelor necesare: se cioplește piatra de mal, se taie și se aduc lemnele necesare, se arde și stâmpără varul. Într-un proces-verbal din 4 august 1946 se menționează că enoriașii își doresc și lucrează la împlinirea acestui nou deziderat: „credincioșii cu multă stăruință pentru construcția noii Biserici a Eroilor și Invalizilor de Război, am angajat pentru facerea cărămizii următorii lucrători din com. Surupate-Vâlcea” unde se contractează 110000 bucăți cărămidă iar plata manoperei va fi de 40 lei bucata de cărămidă gata arsă la cuptor”. Pe lângă aceasta se vor mai face 6000 bucăți gratuit.

            În toamna anului 1946 se arde și cărămida, urmând ca în primăvara următoare să înceapă efectiv lucrările de înălțare a construcției. Criza postbelică împiedică acest lucru, iar  odată cu instalarea politicii comuniste, deși erau strânse aproape toate materialele pentru ridicarea bisericii, lucrul acesta nu se mai întâmplă. Sunt folosite aceste materiale pentru ridicarea unui cămin cultural, a unui dispensar și a unei primării, primele două obiective chiar pe terenul pe care trebuia ridicată biserica, confiscat acum de sistemul comunist.

            După cum mărturisea cu durere fostul preot paroh din acea vreme, Diaconu C. Dumitru, a fost un lucru cert, că deși a existat voința, dorința și materialele, a lipsit totuși ceva: binecuvântarea de la Dumnezeu. Și aceasta întărind credința că „unde există binecuvântarea sau măcar îngăduința lui Dumnezeu, lucrurile se întâmplă oricum, iar unde nu este, chiar dacă oamenii fac tot ce le stă în putință, obiectivul nu se realizează”.

 

Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

07.10.2019 – ÎNTRE ADEVĂR ȘI LEGENDĂ – BISERICA CUVIOASA PARASCHEVA – DUMBRĂVEȘTI

luni, octombrie 7th, 2019

Pe meleagurile vâlcene, mai precis în comuna Tomșani, există un sat cu o amplasare parcă desprinsă din cărțile de istorie. O parte, pe o muchie de deal. Iar cealaltă pe o vale din apropiere, în vecinătatea culmii ce departe Tomșani de Păușești, acest sat rămâne încă mărturie asupra istoriei zbuciumate a poporului român.

            Printre casle ascunse discret pe vale descoperim o veche și frumoasă biserică de lemn, mărturie a credinței oamenilor de pe aceste meleaguri. Cu o formă plăcută și cu un farmec aparte, biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva” șoptește încă, cum a făcut-o de câteva sute de ani: „veniți, creștini, la rugăciune!”. Privită cu atenție, ne „povestește” despre oamenii vrednici ce au locuit aici și care au iubit-o cu adevărat.

            Mergând pe firul istoriei, datată fiind din anul 1757, o relatare despre originile ei a străbătut până la noi. Părintele Ilie Barbu, slujitor aici la sfârșitul secolului XIX și la început de secol XX, povestea adeseori cum a fost posibil ca Dumbrăveștii, pe vremea aceea un cătun cu câteva case, să aibă totuși biserică. Aflându-se la o distanță de 5 km. De bisrica parohială, iar mijloacele de transport fiind rare, venind în ajutorul enoriașilor săi, Preotul Constantin Panduru se hotărăște să ridice pe cheltuiala lui o bisericuță de lemn. Zis și făcut. În pădurile de stejar ale Cernișoarei existau meșteri dupgheri care confecționau case din lemn. Acolo a mers și părintele și a comandat noul lăcaș oentru Dumbrăvești.

            După cum procedau cu toate edificiile pe care le ridicau, și în cazul de față, biserica a fost făcută în pădure, îmbinată în „coadă de rândunică” și „cuie de lemn”. Iar când a fost gata. „beneficiarul” a fost chemat să o vadă și să o achite. Abia după aceea a fost demontată, puse toate părțile componente în căruțe, transportată în Dumbrăvești și montată pe temelia ce era deja ridicată.

            Cu o mare parte din elementele constitutive cioplite, biserica din Dumbrăvești nu excela prin frumusețe și nici prin arhitectură. Avea și are încă ceva mult mai important: sentimentul că de câte ori te apropii de ea, te apropii de bine, de liniște, de pace, că te apropii de Dumnezeu.

Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

07.10.2019 – FILE DE ISTORIE DIN ÎNSEMNĂRI PE O COPERTĂ

luni, octombrie 7th, 2019

 

            Multe din faptele petrecute odinioară precum și oamenii care le-au împlinit sau le-au văzut s-au pierdut în negura timpului. Puține au răzbătut până la noi, unele povestite din generație în generație, dar cele mai multe dintre ele sunt care au fost menționate în scris undeva.

            Neavând neapărat conștiința lăsării în urmă a unui document, ci mai  mult ca o însemnare pe care să o întâlnească cineva peste ani, rânduriel scrise, însemnările, au fost făcute pe anumite cărți, pe marginea filelor scrise uneori sau pe paginile libere ale coperților.

            În acest fel am găsit și eu însemnări ale înaintașilor, unele dintre ele adevărate mărturii sau documente monografice. Aici se înscrie și însemnarea despre modul în care a fost renovată biserica parohială cu hramul Sfinții Trei Ierarhi din satul Foleștii de Jos, comuna Tomșani, județul Vâlcea, după cutremurul devastator din 4 martie 1977. Însemnarea mărturie scrisă de preotul paroh de atunci, Găman Ion, pe interiorul coperții spate a evangheliei bisericii ne dezvăluie fapte care, dacă nu ar fi fost scrise atunci, s-ar fi piersut odată cu generația ce le-a trăit.

Această pagină document are unrmătorul text:

„Spre veșnică pomenire 31 decembrie 1988.

Am venit la această parohie prin transferul aprobat de Consiliul Eparhial în ședința din 30 septembrie 1976, începând cu data de 1 octombrie 1976, de la Parohia Otetelișu, comuna Bălcești, județul Vâlcea. Am fost primit cu bucurie de către enoriași și de către P.C. preot pensionar Diaconu C. Dumitru. Încă de la început am văzut că și aici, ca și la Parohia Otetelișu, voi avea de lucru, adică biserica parohială avea nevoie de restaurarea picturii și consolidare. P.C. preot Diaconu, încă din vremuri înaintate, a vrut să construiască un alt sfânt lăcaș, dar nu s-a putut. Întocmise devizele pentru pictură, dar după rânduiala lui Dumnezeu, după cutremurul din 4 martie 1977, am făcut tot posibilul și cu forme și fără forme am demolat acoperișul, Sfântul Altar și două ziduri din interior dintre naos și pronaos și din față, astfel că biserica aceasta de astăzi nu este cea de odinioară. Unde este Sfânta Masă, acolo a fost zidul Sfântului Altar, iar unde este catapeteasma a fost Sfânta Masă, partea din față s-a prelungit cu o altă mică încăpere, după cum se și vede.

După muncă zilnică de șapte luni împreună cu enoriașii (erau de multe ori peste o sută la zi, de mergea betonul pe câte trei benzi), am reușit ca în luna noiembrie 1977 să terminăm și acoperișul cu tablă. S-a modificat și toată instalația electrică față de cum a fost.

Lucrările de zidărie, fierărie și tehnice au fost efectuate și supravegheate de mine personal, preot Găman Gr. Ion. Tabla a fost pusă de mine fără a pretinde vreo remunerare. Cu greutate în muncă destul de mare în anul 1978 am angajat și lucrările de pictură în frescă executate de pictorul Dinu Petre din București, care după trei ani a adormit în Domnul. S-a împrejmuit cimitirul cum se vede, s-a mărit cu o bucată de teren donată de Vasile Tudorescu. În 1987 am construit șopronul cum se vede. La biserica filială din satul Dumnbrăvești am făcut împrejmuirea, electrificarea și acoperișul din nou cu șiță, biserică fiind monument istoric.

La toate aceste lucrări am fost ajutat continuu de P.C. preot pensionar Diaconu C. Dumitru, Meleancă Ioana, Pantalică Gheorghe și de tot consiliul și comitetul de construcție, de toți meseriașii din parohie și, într-un cuvânt, de toată suflarea din parohie, atât material, bănește, cât și cu muncă voluntară.

Începând cu data de 1 decembrie 1988, am fost transferat la cerere la Parohia Foleștii de Sus, comuna Tomșani, județul Vâlcea, satul meu natal, unde cu ajutorul bunului Dumnezeu, sper să fac și acolo asemenea lucrări.

Pentru ostenelile noastre, ale tuturor ctitorilor acestei parohii, dă-ne, Doamne, sănătate, lungime de zile și ne pomenește când vei veni întru împărăția Ta. Amin.”

 Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

07.10.2019 – DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU

luni, octombrie 7th, 2019

Folosul care vine prin cuvânt

            Prin participarea la Taina Sfântului Maslu, creștinii caută sănătatea trupească, dar și pe cea sufletească. În mod firesc, raportându-ne la sănătatea trupească, ne dăm seama când o posedăm sau când nu o mai avem, suferința fiind măsura existenței sau lipsei ei. Dacă în privința trupului lucrurile sunt mai clare, dându-ne seama când suferim, în privința sufletului este mult mai dificil, de multe ori nereușind să ne evaluăm corect.

            Dacă prin participarea noastră la Taina Sfântului Maslu vom asculta cu atenție rugăciunile care se citesc, vom înțelege însemnătatea a ceea ce cerem de la Dumnezeu.

            Sfințirea untdelemnului se face spre „tămăduirea și spre izbăvirea de toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea” (pag. 137).

            Modul în care ne raportăm la suferință este definitoriu ăn a putea purta greutatea ei. Regăsim aceasta în primul Apostol: „Fraților, luați ca pildă de suferință și de îndelunga-răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdare: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul” (pag. 139).

            Măsura dorinței de vindecare se regăsește în același Apostol din Epistola Sobornicască a Sfântului Apostol Iacov, care zice: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage (…). Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”.

            În Evanghelia I (Luca 10, 25-37) ni se dezvăluie însemnătatea untdelemnului în vindecare, unde Mântuitorul Hristos spune despre samarineanul milostiv că a îngrijit pe cel căzut în mâinile tâlharilor turnând peste răni „untdelemn și vin”. Prin untdelemn se vestește tocmai Taina Sfântului Maslu, precum prin vin se prefigurează Taina Sfintei Euharistii. Primindu-le pe cele două, cel rănit sufletește se însănătoșește.

            De foarte multe ori, în boală, mulți promit că dacă se vor însănătoși, vor rămâne în slujirea lui Dumnezeu. După, lucrurile se schimbă și ei uită de faptul că „ungerea” se face „spre izbăvirea desăvârșită de păcatele lui și spre moștenirea împărăției cerurilor”, după cum e menționat în rugăciunea întâi. (pag. 142)

            Primirea harului Sfântului Duh se face printr-o anume pregătire. Spălarea sufletului și curățirea de păcat face ca viețuirea cu Dumnezeu să fie una reală și rodnică. Invocarea pe care preoții o fac prin citirea rugăciunii a doua ne arată lămurit: „Însuți, îndurate Stăpâne, caută din înălțimea Ta cea sfîntă, umbrindu-ne pe noi păcătoșii și nevrednicii robii Tăi cu Harul Sfântului Tău Duh în ceasul acesta și trimite-l peste robul Tău cu credință. Primindu-l cu iubirea Ta de oameni și iertându-i orice a greșit cu cuvântul și cu lucrul, sau cu gândul. Spală-l și-l curățește pe el de tot păcatul. Și, viețuind pururea împreună cu dânsul, păzește-l în ceilalți ani ai vieții lui, ca, umblând întru poruncile Tale, să nu mai fie el batjocură diavolului, ca și într-însul să se slăvească preasfânt numele Tău”. (pag. 149)

            Apropierea de Dumnezeu se face progresiv, Apostolul al treilea, arătând importanța dragostei în forma cea mai înaltă. Chiar jertfa supremă ar fi în zadar fără acest sentiment nobil și deplin „Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește”.

            Rugăciunea a treia reia sensul vindecării. A ne face bine pentru a e întoarce la viața pe care am avut-o până atunci este doar o risipă. Vindecarea se dăruiește cu un scop precis: „Fii tămăduitorul robului tău acesta (N); ridică-l pe dânsul din patul durerii și din așternutul chinuirii. Dăruiește-l pe dânsul sănătos și întreg Bisericii Tale, ca să fie bineplăcut Ție și să facă voia Ta”. (pag. 151)

            Modelul îl regăsim în Evanghelia a patra prin soacra Sfântului Apostol Petru, care primește vindecarea din boala frigurilor de la Mântuitorul Hristos: „Și s-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat și Îi slujea Lui” (pag. 152), iar în rugăciunea a patra se întărește același sens: „ridică-l pe dânsul din patul durerii pentru mila bunătății Tale; depărtează de la dânsul toată boala și neputința. Ca, ridicându-l cu mâna Ta cea tare, să slujească Ție cu toată mulțumirea”. (pag. 154)

            Conștientizarea stării păcătoase în care ne aflăm, a greșelilor pe care le-am săvârșit, ne fac să delimităm binele de rău, virtutea de păcat, iar vindecarea vine nu ca merit personal, ci ca dar al lui Dumnezeu. Măsura dreptății lui Dumnezeu este măsura corectă, iar folosul darurilor primite în Taina Sfântului Maslu nu trebuie privite egoist, doar prin prisma a ceea ce ne dorim: „Că nu este om care să viețuiască și să nu greșească; numai Tu singur ești fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău, adevărul. Că n-ai zidit pe om spre pieire, ci spre paza poruncilor Tale și spre moștenirea vieții celei nestricăcioase”.

            Puterea înțelegerii, acceptării și împlinirii a ceea ce cerem în Taina Sfântului Maslu este puterea credinței personale. Ea ne dă răspuns la frământările și încercările noastre prin darul și harul Sfântului Duh.

 

 

Taina Sfântului Maslu în Aghiasmatar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 2002, pag. 126-169

 

Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

07.10.2019 – DESPRE DARURILE LUI DUMNEZEU ȘI DARURILE OAMENILOR

luni, octombrie 7th, 2019

În mod firesc, a dărui este un deziderat omenesc desprins însă din atributele lui Dumnezeu. Modul de manifestare al Cretorului a fost și este prin dăruire. Lumea, atât cea nevăzută, cât și cea văzută, sunt daruri ale lui Dumnezeu. Prin acestea El se descoperă drept entitate de sine stătătoare, atotputernică.

            Omul, imitându-l pe Dumnezeu, dorește și el să dăruiască, să ofere din cele ce are. Uneori are acestă pornire din milă, alteori din mărinimie sau chiar de fală. Darul rămâne totuși forma prin care exersăm una din fericiri: „mai fericit este a da decât a lua” (F.A. 20,35).

            Sunt persoane care dîruiesc cu dragă inimă din truda proprie, altele la polul opus, care nu dăruiesc nici măcar din ceea ce n-au muncit (dar le-a fost încredințat).

            Darul cel mai de preț este atunci când nu ți se cere, ci când îl aduci acolo unde observi că este nevoie. „Când primești, ți se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruiești ți se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul obosește, dar sufletul tău se odihnește. Viața înseamnă dăruire!” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, „Căsătoria”, Ed. Tabor, București, 2010, pag. 9).   Sunt situații în viață când am vrea să dărum, dar nu putem sau nu avem ce, de aceea, înainte de a da trebuie să adunăm. La fel este și trupește, dar și sufletește.

            Există o istorioară – foarte dragă sufletului meu – care spune că într-o comunitate, într-un sat era un om modest, care nu avea foarte multe lucruri, dar care găsea întotdeauna să ofere un sfat bun sau un ajutor cu brațele sale. Pentru aceasta era prețuit de cei din jur. Exista însă și un om bogat care, deși material avea o viață îmbelșugată, avea totuși un mare neajuns. Era invidios pe renumele omului simplu. S-a frământat o vreme, după care a ticluit un mod prin care credea că o să-l determine pe acel bărbat să lase la o parte buna cuviință, și în felul acesta să nu mai fie atât de admirat. Zis și făcut: a luat un coș murdar din gospodărie, a îngrămădit în el gunoiul pe care îl avea într-o grămadă și l-a așteptat pe creștinul nostru. Când acesta a trecut pe drum, bogatul a ieșit în întâmpinarea lui și i-a spus: „Omule, uite, am un dar pentru tine!” „Darul” a fost primit cu același zâmbet imperturbabil și cu mulțumirile de rigoare. Mergând acasă și văzând ce este în coș, omul a realizat pentru ce primise darul și dorind să-i dea o lecție consăteanului său, a golit coșul, l-a spălat, a pus în el câteva flori din grădina sa și s-a înnapoiat la cel care i-l dăruise ceva mai devreme. L-a strigat la poartă și când acesta a apărut, i-a zis: „Uite, omule, am și eu un dar pentru tine!” Nu mică i-a fost mirarea și plin de supărare a strigat: „Bine, omule, eu ți-am dat un coș murdar cu gunoi și tu ai venit cu el curat și cu flori. Cum e posibilă o astfel de faptă?” Răspunsul este unul elocvent: „Vezi tu, fiecare dăruiește ce are. Dar în primul rând ce are în sufletul său!”

            Este aceasta o lecție pentru fiecare dintre noi. Singuri alegem ceea ce vrem să fim cu adevărat. „Lumânarea, atunci când nu se topește, nu luminează! Și tămâia binemirositoare, dacă nu se topește în foc, nu scoate bună mireasmă!” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, „Căsătoria”, Ed. Tabor, București, 2010, pag. 9). Prin jertfa personală, prin dăruirea noastră putem să ne apropiem de Dumnezeu cel ce presară daruri totdeauna și tuturor.

 

 

Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea