Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

07.11.2018 – Despre boală şi vindecare. Sfaturi duhovniceşti

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Dintr-o istorioară aflăm că un părinte s-a rugat odată mult pentru cineva, dar fără niciun rezultat. Atunci și-a dat seama că se întâmplă ceva. Întrebându-l pe bolnav, a aflat pricina și după ce mai întâi l-a ajutat să se aranjeze duhovnicește, l-a tămăduit. Dumnezeu îi curăță omului întâi păcatele, apoi îi tămăduiește rănile, înlăturând și consecințele lor prin dăruirea harului Său. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupește, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i este de folos. Iată ce spune în acest sens părintele Adrian Făgeţeanu: ,,Pedagogia divină urmărește ca prin pătimirea celui mai puțin nobil, trupul, să se tămăduiască și să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om, sufletul” (De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?, Ed. Sofia, București, 2004, p.82-83).

Cuviosul Paisie le spunea unora dintre creştinii care veneau la dânsul că nu se vor face bine niciodată. În ciuda rugăciunilor stăruitoare, Dumnezeu lăsa la unii boala ca un chip de asceză mai înaltă, astfel încât, prin răbdare să dobândească Raiul. Starețul spunea: ,,Pe unii Dumnezeu nu-i face bine ca să nu-și piardă răsplata. Precum un tată nu dă averea sa copiilor ca să nu o risipească. Atunci când medicii nu ne pot ajuta, trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să facă posibile cele cu neputință la oameni. Dumnezeu știe de ce avem noi nevoie. Atunci când și Dumnezeu nu ne aude, trebuie să știm că El, care din fire este bun, vrea să ne dea ceva mai bun. Numai să-L rugăm să ne dea răbdare” (Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2005).

Sfântul Varsanufie ne învaţă de asemenea cu privire la boală: ,,Fiţi atenţi la capătul răbdării, nu disperaţi, nu descurajaţi, căci Dumnezeu este aproape, El care zice: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”. Din punct de vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav să nu primească de la Dumnezeu o vindecare imediată. Iar când trebuie să suferim asalturile bolii, avem mărturia Sfântului Apostol Pavel care a zis: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10). Şi dacă boala trebuie să ducă la moarte, nu trebuie să ne temem mai mult, deoarece „dacă acest cort, locuinţa noastră pământescă se va strica, avem zidire făcută de la Dumnezeu, casa nefecută de mână, veşnică în ceruri” (2 Corinteni 5,1).

Când cerem prin rugăciune, în mod sistematic, numai vindecarea trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice preţ îndeplinirea propriei noastre voinţe. Dar uneori Dumnezeu ne amână vindecarea spre a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Voinţa dumnezeiască înseamnă vindecarea sufletului şi a trupului operată de Hristos, dar şi slăvirea lui Dumnezeu, pentru care oferă prilej orice boală şi orice neputinţă.

Există și cazuri mai grele, precum spunea Starețul Paisie: ,,Pentru unii fac ani de zile rugăciune și nu se folosesc deoarece au încăpățânare, împotrivire, egoism. Și spun: De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?. Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă mai egoiști, mai încăpățânați? Nu le va fi de folos dacă Dumnezeu le va da acel lucru. Procedând astfel, este ca și cum ar porunci lui Dumnezeu. În timp ce, dacă ar fi spus: Dacă vrei, dă-mi lucrul acesta, Dumnezeu ar fi făcut ceva cu ei. Felul de a te ruga să fie smerit” (Ieromonahul Isaac, op.cit., p.609).

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Doctorul sufletelor şi a tot trupul

miercuri, noiembrie 7th, 2018

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Doctorul „sufletelor şi a tot trupul”. El a venit în lume ca pe oameni să-i vindece de „toată boala şi toată suferinţa”, neezitând niciodată să-i uşureze de bolile şi neputinţele lor trupeşti pe cei ce-L rugau. El n-a văzut în ele o durere necesară şi a dat pildă în ce priveşte atitudinea pe care se cuvine să o adoptăm împotriva lor. El nu ezita niciodată să se prezinte oamenilor ca doctor: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (1); „acesta, neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (2). În acest sens, Sfinţii Părinţi şi în întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca „Doctor al trupurilor” cât şi ca „Doctor al sufletelor”. Dar, Mântuitorul Hristos a lăsat Apostolilor Săi toată puterea Lui de vindecare asupra oamenilor, și sufletească și trupească. Le-a trimis Duhul Sfânt, dându-le misiunea de a propovădui Evanghelia și Calea mântuirii: pocăința și credința ,,cea lucrătoare prin iubire” (3) în Iisus Hristos. Așadar, în Ortodoxie, vestirea Evangheliei și vindecarea trupească și sufletească sunt nedespărțite. Vestitorii Evangheliei sunt oameni vindecați, prin prezența harului divin în ei, care iradiază și celorlalți. Sfinții Părinți compară Biserica Dreptmăritoare a Mântuitorului cu scăldătoarea Vitezda, în care toți cei ce intră în ea prin Botez primesc vindecarea deplină prin curățirea de patimi. Dumnezeu ne dă harul Său vindecător după măsura intensificării noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos, dătătorul harului: ,,din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har” (4). Vindecarea omului vine ca un dar de la Dumnezeu, ca rod al iubirii. ,,Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progress moral din partea omului, o conștientizare a prezenței și a lucrării lui Hristos în noi și între noi” (5).

Harsimele și darurile duhovnicești, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viața și iubirea dumnezeiască între oamenii uniți în aceeași credință dreaptă și apostolică. Sfinții care s-au învrednicit de darurile dumnezeiești, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă și semenilor, ajutându-i și întărindu-i în urcușul duhovnicesc și în creșterea spirituală. Fiecare dar și fiecare harsimă se dă sfinților spre folosul și zidirea întregii Bierici și spre sporirea iubirii între credincioși în același Duh Sfânt și Iubitor. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră harisma tămăduirii bolilor o consecință a dragostei. Iar despre aceasta scrie: ,,cel care a ajuns la iubirea natural de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primește darul vindecărilor” (6). O astfel de harismă a primit și cuviosul Paisie Aghioritul. A tămăduit pe mulți care sufereau de boli incurabile, cancer, leucemie, boli de inimă, paralizie, orbire. De obicei, cunoștea de mai înainte problema și evoluția ei. Dacă vedea credință la bolnav și că vindecarea nu-l va vătăma duhovnicește, numai prin cuvintele: ,,Nu ai nimic, ești bine”, bolnavul pleca sănătos. Uneori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului (7).

Note:

  1. Marcu 2,12.
  2. Matei 8,16-17.
  3. Galateni 5,6.
  4. Ioan 1,16.
  5. Ieromonah Adrian Făgețeanu, op. cit., p.93.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scolia 3 la Răspunsul 59 către Talasie, în Filocalia, vol. 3, ediția 1994, p.329.
  7. Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2005, p.600.

Pr. Cristian Grecu

07.11.2018 – Taina existenţei creştine în teologia ortodoxă

miercuri, noiembrie 7th, 2018


Ca cea dintâi între făpturile lui Dumnezeu, omul a fost ,,după chipul Stăpânului Său” (1). El este alcătuit din suflet și trup. În această împreunare, sufletul poartă întru sine ,,puterile formatoare ale trupului din materie și lucrătoare prin el. Prin puterile acestea, sufletul înalță materia, o ridică la treapta de mijloc al vieții spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup, chiar de la conceperea omului” (2). În taina legăturii dintre suflet și trup, stările sufletești se manifestă în trup și invers. Dumnezeu dorește ca omul să fie și ,,după asemănarea Sa” (3), ceea ce presupune o comuniune dumnezeiască permanentă. ,,Omul nu-și este sieși izvor al vieții, ci a primit viața ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu și de viață dătător, de aceea, starea vieții lui (de plinătate sau de împuținare) este dată de relația cu Dumnezeu” (4). Astfel, cu cât omul se unește mai mult cu Dumnezeu prin iubire, cu atât ființa sa este întărită prin prezența harului divin, devenind ,,părtaș dumnezeieștii firi” (5).

Pentru om, starea naturală de viață spirituală și fizică, în care toate puterile sufletului și trupului lucrează în concordanță cu voia lui Dumnezeu, care l-a creat, se defineşte cel mai simplu prin sănătate. Astfel, sănătatea deplină stă în strânsă legătură cu creșterea vieții omenești în harul dumnezeiesc. Dar, armonia spirituală și fizică a omului s-a alterat prin păcatul strămoșesc, iar rezultatul acestui fapt este tocmai suferința, boala și moartea care ajung să facă parte din condiția umană. Acest fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului apare tocmai datorită îndepărtărtării omului de Dumnezeu, care este Izvorul spiritual al vieții. Slăbirea sufletului face ca și materia să devină mai greu de controlat de către spirit. Aceasta înseamnă că boala trupească este consecința a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. ,,Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, și numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră ființă și întregul nostru destin” (6).

În actul mântuitor al Întrupării Sale, Dumnezeu oferă firii omeneşti restaurarea deplină. Acest act de iubire este mai presus de înţelegere şi de cuvânt, fiind înfăptuit în mod obiectiv de către Mântuitorul Hristos. Latura subiectivă a acestui act soteriologic îi aparţine bineînţeles omului, definindu-se prin unirea mistică cu harul Duhului Sfânt. După cum știm, bolile sunt în mare parte o consecință a păcatului. De aceea, primul pas spre vindecarea omului este recunoașterea păcatelor și asumarea luptei împotriva lor, prin rugăciune continuă către Dumnezeu și nu în ultimul rând prin răbdarea care implică asceză trupească și sufletească. Restabilirea sănătății înseamnă restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu. Vindecarea autentică, sufletească și trupească o dă numai Dumnezeu când voiește El: ,,Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (7). Dumnezeu, când vindecă un om îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăință și asceză. ,,Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotrivește leacurilor doftoricești. Iar acestea sunt durerile și întristările aduse de diferitele lovituri” (8).

Note:

  1. Facere 1,27.
  2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Ed. Cristal, București, 1995, p.83.
  3. Facere 1,26.
  4. 4. Ieromonah Adrian Făgețeanu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?,

Ed. Sofia, București, 2004, p.82-83.

  1. 2 Petru 1,4.
  2. Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Ed. ,,Oastea Domnului”, Sibiu, 1997,
  3. apud. Ieromonah Adrian Făgețeanu, op. cit., p.85.
  4. Psalmul 102, 3-4
  5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, ediția 1993, p.120.

Pr. Cristian Grecu,

Parohia „Eroii Neamului”,

Protoieria Craiova Nord,

Craiova

01.11.2018 – Învățătorul desăvârșit

joi, noiembrie 1st, 2018

În întreita activitate mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, chemarea Sa învățătorească sau profetică ocupă un loc de seamă. Mântuitorul venea cu învățătura cea nouă a mântuirii, care cuprindea adevărurile religioase absolute despre Dumnezeu și despre voia Sa, și ca orice învățător, El a folosit mijloace de învățare și a avut ucenici. În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedit un învățător deosebit, încât a fost numit “profetul profeților și învățătorul învățătorilor”, rămânându-ne pildă până în zilele noastre și cât vor fi veacurile. Pilda Sa este deosebit de grăitoare în privința împărtășirii învățăturii Sale, a comportării și a mijloacelor folosite, a instruirii ucenicilor și a roadelor culese.

Noțiunea de “profet” sau de “învățător” era binecunoscută în Vechiul Testament. Cei ce cunoșteau voia lui Dumnezeu și învățau erau profeții, iar poporul ales a fost condus și învățat de profeți aleși și trimiși de Dumnezeu. Acești învățători ai Vechiului Testament se bucurau de o deosebită autoritate doctrinară și morală, ei mergeau pretutindeni și îndrumau poporul pe căile Domnului.

Domnul nostru Iisus Hristos venea, astfel, după activitatea acestor profeți ai Vechiului Testament, care culminase cu Sfântul Ioan Botezătorul, căci Mântuitorul era “împlinirea așteptărilor mesianice” și El aducea “desăvârșirea morală și doctrinară”. (Pinard de la BouIalye). Încă de la început, Domnul Iisus predică cuvântul lui Dumnezeu cu mare autoritate, face o impresie deosebită și este urmat de mulțimi care-L recunosc și-l numesc “învățător”.

În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedid din primele momente ale predicării un învățător desăvârșit, deși n-a ucenicit la nimeni. De bună seamă că El îl va fi ascultat predicând pe Sfântul Ioan Botezătorul, îi va fi ascultat și pe alți învățători de lege din satul Său, îi cunoscuse la doisprezece ani pe bătrânii cărturari și învățători de lege din templul din Ierusalim, dar “ucenicie” n-a făcut, dovedindu-și și prin acesta dumnezeirea Sa, căci El venea să învețe, nu să fie învățat.

Activitatea sa de  învățător începe la vârsta bărbăției depline, la 30 de ani. Iisus Hristos dovedește o autoritate și o demnitate fără de seamă în tot timpul desfășurării activității sale de învățător: este ascultat cu sfințenie, nu este întrerupt niciodată, este urmat de ascultători din loc în loc, cale îndepărtată. Faima învățăturii Sale se răspândește pretutindeni și pătrunde până în cele mai îndepărtate colțuri ale Țării Sfinte; drumurile erau pline de cei doritori de a-L asculta.

Iisus Hristos învăța oral. Locurile de învățare erau deosebite și întâmplătoare ca și timpul. Mulțimile Îl îmbulzeau așa cum mărturisesc Sfintele Scripturi, oriunde aflau că se găsea și învăța: pe țărmul mării, în sinagogi, pe drum, printre arini, în câte-o grădină, la umbra unui măslin sau în casa cuiva. Înbulzit de mulțimi, deseori Iisus se suia în câte-o corabie și se depărta de țărm, ca să poată vorbi nestingherit, ori ieșea din cetăți cu mulțimile după El și poposea pe coasta unui munte. Mulțimile impresionate, de multe ori până la 5000, se așezau la picioarele Sale, cât mai aproape.

Locurile erau, de cele mai multe ori, nepotrivite pentru desfășurarea unei activități de învățător. Arșița soarelui era pătrunzătoare în Țara Sfântă; drumurile și praful oboseau, dar Domnul nostru Iisus Hristos îndrăgise mulțimile care-L urmau: “Milă-Mi este de popor, că iată trei zile sunt de când așteaptă lângă Mine și n-au ce mânca și de-i voi slobozi flămânzi la casele lor, se vor istovi pe cale, căci unii din ei au venit de departe” (Marcu VIII, 2-3).

Iată un text edificator. Mulțimile veneau de departe și adeseori își istoveau puterile și terminau merindele; ele rămâneau în preajma lui Iisus cu zilele, plăcându-le învățăturile și pildele.

Iisus Hristos începea să predice cu o deosebită autoritate și demnitate. Învățătura Sa pătrundea în inima oamenilor. Dintr-o dată se făcea o tăcere profundă, încât cuvintele lui Iisus se auzeau până departe. Forma predominantă de învățare a fost prin viu grai, avea o mare putere în cuvânt, o deosebită expresivitate formală, alegând noțiunea cea mai potrivită pentru a exprima adevărul. Învățătura Sa era adresată personalităților celor mai complexe, dar și celor mai simple, fiecare își afla alinare și mulțumire în cuvintele Sale. Domnul Iisus se referea la Sfânta Scriptură foarte des, ceea ce ne arată că o cercetase și o cunoștea foarte bine. Învățătura Sa era nouă, desăvârșind-o pe cea veche, și tocmai acest lucru atrăgea atenția mulțimilor. (Predica de pe munte).

Iisus Hristos avea în fața Sa mulțimile care auziseră despre El, căci „străbătuse toată Galileea, învățând în sinagogi și propovăduind Evanghelia” (Matei IV, 23). Predica începe cu fericirile; Iisus îi fericește pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei însetați, pe cei ce plâng, pe cei curați cu inima, pe cei blânzi, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniți pentru dreptate și pe cei ocărâți. (Matei V, 3-12), adică pe toți „obidiții și ofensații vieții”.

Atenția și bunăvoința ascultătorilor erau câștigate de la început. Ceea ce urma era strâns legat de interesul imediat al acelorași ascultători. „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17). Mulțimile nu trebuiau tulburate cu știrea că se află în fața unui dărâmător de lege, de prooroci și de obiceiuri, deși învățătura cea nouă desființa în multe privințe pe cea veche. Îndată după cuvintele acestea care dovedesc suplețea metodei psihologice aplicate,  Iisus Hristos trece la obiectul predicii Sale: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine va ucide vinovat va fi judecății …” (Matei V, 21). Antitezele acestea urmează una după alta, menținând încordată atenția și arătând deosebirea calitativă dintre ceea ce auziseră cei de demult și ceea ce auzeau cei ce erau de față. Adevărurile descoperite erau adevărurile vieții, fiind strâns legate de ascultători. Iisus descoperea dintr-o dată adâncimi nebănuite și arăta mulțimilor cum să se comporte unul față de altul, bărbatul față de femeie; ce datorie are fiecare față de Dumnezeu, față de sine însuși și față de aproapele său. Când întâmpina diferite greutăți de înțelegere din partea ascultătorilor, El folosea minunatele Sale parabole, expresive și plastice, potrivite întâmplărilor și alese din viața de zi cu zi: din ocupația țăranilor, a pescarilor, a vieții casnice, a călătorilor, etc. Fiecare parabolă era cu măiestrie aplicată unor realități concrete, din care ascultătorii culegeau Învățături prețioase.

Învățătura lui Iisus făcea o impresie atât de puternică încât slujitorii mai marilor preoților le spun acestora: “Niciodată nu a vorbit cineva ca omul acesta” (Ioan VII, 46). Tot astfel, o femeie din popor, pe când vorbea Iisus, ridicând glas din mulțime, a zis: “Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt” (Luca XI, 27).

Activitatea de învățător a Domnului nostru Iisus Hristos se desfășura pe două planuri: El învăța mulțimile, dar își alesese doisprezece ucenici (Apostoli), apoi 70, pe care-i învăța, în mod special, cu mai multă atenție și sistematic. Aceștia stăteau tot timpul în jurul Său și se bucurau mereu de căldura cuvintelor Sale. Adeseori se retrăgeau în locuri mai ferite, unde le descoperea toate adevărurile. Așa după cum El însuși “crescuse cu vârsta și cu înțelepciunea” (Luca II, 40), tot la fel își forma și ucenicii, cu răbdare și cu dragoste, ținând seama de puterile spirituale și de formare ale fiecăruia.

Pe acești ucenici Domnul Iisus îi îndrumă într-un mod exemplar, dându-le tot ajutorul, încât în curând i-a putut trimite să îndeplinească aceeași lucrare ca a Lui, să propovăduiască Evanghelia. Mai apoi, după Înălțare, Biserica creștină va rămâne pe umerii lor: “Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).

Totuși, Iisus Hristos a avut de-a face și cu ucenici care nu au putut înțelege unele adevăruri noi. Deși L-a descoperit progresiv revelația Noului Testament, începând cu adevărurile simple și elementare, pe care le-a împletit cu realități cunoscute, totuși când le-a spus ucenicilor: “Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi, căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu este adevărată băutură” (Ioan VI, 54-55), aceștia nu L-au înțeles. Sfânta Scriptură ne spune că “de atunci mulți din ucenicii Lui s-au depărtat și nu mai umblau cu El” (Ioan VI, 66).

Astfel, se arată și dificultăți inerente ale procesului de învățare a ucenicilor, care atunci când sunt trimiși la propovăduire se descurcă foarte bine conform chemării lor de învățători și predicatori ai Evangheliei. Cât privește starea de ucenicie și valoarea ucenicului, Mântuitorul aprecia, în mod deosebit, pe fiecare ucenic, când spunea: “Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Matei X, 25). În cuvintele acestea stă legea de aur a fiecărui ucenic, care trebuie să râvnească la perfecționarea și desăvârșirea sa, să ajungă ca dascălul său.

Mântuitorul iubea copiii și era deseori înconjurat de ei, dar de o învățătură adresată lor nu avem știre. Știm că “I s-au adus copii ca să-și pună mâinile peste ei și să se roage; lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei XIX, 13-14).  Iisus Hristos a arătat că învățătura trebuie unită cu nevinovăția copiilor și curățenia inimii.

Munca de dascăl a Mântuitorului a dat roade deosebit de bogate. Apostolii și ucenicii s-au format sub îndrumarea și supravegherea Sa, și mai târziu și-au dovedit destoinicia lor, propovăduind Evanghelia, după modelul Dascălului lor.

În felul acesta, Mântuitorul își îndeplinise propria Lui îndatorire de învățător, predicând și crescându-și ucenicii. Lasă moștenirea Sa în seama urmașilor bine pregătiți, așa cum trebuie să facă orice dascăl bun.  Sarcina Sa fusese pusă pe mai mulți umeri ca să fie dusă la îndeplinire, cu cuvinte exprese: “Căci pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu și voi să faceți” (Ioan XIII, 15) și “învățați –vă de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima …” (Matei XI, 2-9), dar mai ales minunatele cuvinte ale Celui ce a fost învățătorul învățătorilor: “Eu sunt lumina luminii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan VIII, 12).

Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos Și-a asigurat învățătura Sa mântuitoare cu exemplul propriei Sale vieți; teoria a fost însoțită de practică într-un mod desăvârșit. Viața Mântuitorului a fost într-o armonie deplină cu învățătura Sa, ceea ce a predicat a și trăit. Puterea acestui exemplu de trăire a învățăturii Sale a fost deosebit de importantă. Cu acest exemplu viu își încununa învățătura Sa, arătând că El Însuși crede și împlinește cuvintele Sale, și le spune din adâncul ființei Sale dumnezeiești. Acesta a fost unul dintre elementele importante, care explică puterea de învățare a Domnului nostru Iisus Hristos și ascultarea și urmarea acestei învățături de către ucenicii Săi.

Chemarea învățătorească a Domnului nostru Iisus Hristos are astfel o deosebită importanță căci ea ne arată înalta autoritate și demnitate de învățător a Mântuitorului din timpul activității Sale mesianice. El a folosit toate mijloacele pentru a descoperi credincioșilor învățătura cea adevărată și a le arăta calea spre mântuire, așa cum a spus și a făcut Sfântul Apostol Pavel: “Și când am venit la voi, fraților, nu cu înălțimea cuvântului sau a înțelepciunii, am venit să vă vestesc mărturisirea lui Dumnezeu, căci n-am socotit că știu ceva între voi, decât numai pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Corinteni II, 1-2).

Preot Cojocaru Cristian

Parohia Coțofenii din Dos

Protoieria Craiova Nord

01.11.2018 – Biserica și poruncile sale

joi, noiembrie 1st, 2018

Biserica este locașul de rugăciune în care se adună credincioșii în duminici și sărbători, dar este și obștea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ea este comunitatea sufletelor unite în Hristos Mântuitorul, Care s-a jertfit și se jertfește pentru mântuirea noastră.

Ca organism sau comunitate spirituală, Biserica urmărește să curețe sufletele de păcate, să le sfințească și să le mântuiască și, prin aceasta, să le aducă în comunitatea de viață cu Dumnezeu. Pentru împlinirea acestui scop, tot ceea ce este bun din noi trebuie să sporească, iar prin harul divin se revarsă în sufletele noastre energii uriașe de viață nouă, ca să ducem lupta cu forțele răului, să stăvilim instinctele rele din noi, să ne ridicăm la idealul asemănării cu Dumnezeu prin muncă și rugăciune.

Biserica este universală și eternă. Ea lucrează pentru sufletele nemuritoare. Sfântul Ciprian ne spune că Biserica este mama sufletului nostru. Cel ce nu o are pe ea aici pe pământ de mamă, n-are în cer pe Dumnezeu ca Tată. Ca mamă, Biserica ia în primire sufletul nostru de la botez, îl crește și-l desăvârșește în Hristos.

Creștinul ortodox trebuie să știe că Biserica este suprema autoritate în ordinea spirituală și este dator să-i asculte poruncile, care sunt expresia voii lui Dumnezeu. Autoritatea ei izvorăște din cuvintele Domnului, care zice: “De-ți va greși fratele tău, mergi de-l mustră între tine și el singur … De nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi martori și de nu-i va asculta nici pe ei, supune-l Bisericii, și de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei XVIII, 15-17).

Ascultarea poruncilor trebuie să pornească din inimă curată, din convingerea că Biserica cere fiilor săi numai ceea ce este spre folosul și fericirea lor aici, pe pământ, și dincolo, în cer. Ea cere acest lucru în numele Domnului, Care a zis apostolilor Săi: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. Iar cei ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca X, 16).

Fără ascultare de Biserică nu este mântuire. Neascultarea a scos pe Adam din rai, iar ascultarea Fiului față de Tatăl ceresc a adus izbăvirea. Ascultarea este dovada încrederii noastre în Dumnezeu, Care a întemeiat Biserica. Creștinul ascultă de Biserică dacă crede dogmele pe care le învață ierarhia ei, dacă le mărturisește și trăiește potrivit canoanelor sau orânduielilor ei. Datoria creștinului este de a crede și mărturisi pe Domnul, izvorăște din porunca Sa: “Mergând, învățați toate neamurile …; cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 15-16)

După cum cetățenii sunt obligați să asculte și să îndeplinească, să se supună legilor statului, tot astfel creștinii sunt datori să asculte și să împlinească poruncile bisericești care sunt date pentru mântuirea lor sufletească.

Acestea sunt în număr de nouă:

  1. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu smerenie și să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în duminici și sărbători;
  2. Să ținem posturile de peste an (al Crăciunului, al Paștilor, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, al Adormirii Maicii Domnului). Să postim miercurea și vinerea;
  3. Să cinstim pe slujitorii Bisericii, urmând învățăturile și sfaturile pe care ni le dau;
  4. Să ne mărturisim păcatele la duhovnic și să ne împărtășim cu Sfintele Taine în cele patru posturi, sau cel puțin o dată pe an, la Paști;
  5. Să ne rugăm pentru conducătorii Bisericii și ai Statului;
  6. Să ținem posturile rânduite de conducerea Bisericii, în vreme de primejdie, boală, foamete, secetă, potop, cutremur sau alte necazuri;
  7. Să nu citim cărți eretice sau imorale, pierzătoare de suflet;
  8. Să nu înstrăinăm averile și odoarele bisericești, nici să le folosim în scopuri străine;
  9. Să nu facem nunți și petreceri în post.

Acestor nouă porunci bisericești se adaugă:

  1. Să respectăm tradiția religios-morală a strămoșilor;
  2. Să sprijinim construirea și repararea Sfintelor locașuri și să le ținem curate și împodobite cu pictură, icoane, obiecte sfinte, etc.
  3. Să cinstim mormintele și să îngrijim cimitirele, pentru că în ele se odihnesc părinții, moșii și strămoșii noștri. În ele ne vom așeza fiecare din noi mai curând sau mai târziu. Aici așteptăm învierea morților, când trupurile se vor uni cu sufletele și vom merge înaintea lui Dumnezeu ca să luăm răsplată bună sau rea, după cum am trăit în viața aceasta. Să nu lăsăm ca cimitirele să fie profanate de cei ce rup crucile de la morminte sau le fură, nici să pătrundă animale acolo, să plantăm flori și să le îngrijim. Dacă nu vom face astfel, dovedește că nu avem credință în Dumnezeu și în învierea trupurilor, nu ne cinstim părinții și înaintașii. Și după cum facem înaintașilor, așa ne vor face copiii și nepoții noștri. Profanarea este păcat înaintea lui Dumnezeu. Un popor există prin istoria și înaintașii săi.

Biserica și tradiția noastră religioasă este inima istoriei noastre, este sufletul ei. Ea leagă trecutul cu viitorul și generațiile întraolaltă. Trupul dispare, iar sufletul rămâne. De suflet și de nemurirea lui se îngrijește Biserica. Ea este comunitatea de viață eternă în care, dupa moartea trupească, ne întâlnim cu cei ce au fost și cu cei ce vor veni peste zeci, sute și mii de ani, cât va dăinui lumea. De aceea, ascultând de Biserică și îngrijind sfintele sale locașuri, facem și un act de demnitate românească și de întărire a istoriei naționale.

Împlinind poruncile, Biserica își poate realiza scopul: ca să ne facă mai buni și mai drepți unii față de alții. Prin Biserică devenim fiii lui Dumnezeu și frați unii cu alții, egali și liberi, pentru că suntem membrii aceleiași mari și sfinte familii.

Biserica cere libertate și egalitate pentru toți oamenii, pentru toate popoarele, cere demnitate, bună înțelegere, belșug și fericire pentru toți cei ce muncesc în toată lumea. Ea voiește să realizeze acest ideal în numele Părintelui ceresc, în fața Căruia toți oamenii avem aceleași drepturi și datorii.

Sfânta Biserică este Trupul tainic al Domnului Hristos din care face parte fiecare creștin prin Botez. Cel ce împlinește poruncile ei este membru viu al său, cel ce nu le ascultă și nu le împlinește, acela se rupe de Biserică și pierde mântuirea și fericirea sufletului său. Cel ce nu ascultă și nu împlinește poruncile, acela pierde mântuirea și fericirea veșnică, pentru că rămâne în afara Bisericii, și unde nu este Biserica, nu este nici har, pentru că nu sunt Sfintele Taine, izvoarele harului divin, fără de care nu putem să lucrăm nimic pentru izbăvirea noastră

Adevăratul creștin împlinește toate poruncile Bisericii, convins că sunt date pentru folosul său. El îndeamnă și pe altul să facă la fel. La fel ca Apostolul Pavel, el duce cu mult curaj lupta cea bună (I Timotei I, 18), prin virtute, până la sfârșitul vieții, ca să ajungă la sfințenie și la fericire, în comunitatea de viață cu îngerii și cu sfinții care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

Preot Cojocaru Cristian

Parohia Coțofenii din Dos

Protoieria Craiova Nord