Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a III-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

Euharistia încheie şi hrăneşte încorporarea omului în Hristos ca mădular al Bisericii. Abia prin ea, după învăţătura ortodoxă, se realizează calitatea plenară de creştin a omului. Căci cei care sunt zidiţi în trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezaţi, adică nu au imprimată în fiinţa lor numai Taina Botezului, ci poartă şi pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii fără să mai vorbim şi de alte Taine imprimate în fiinţa lor (1). „Ca să avem prezenţa Lui în noi, Mântuitorul nostru ne dă Trupul şi Sângele Său, ca prin ele puterea stricăciunii să fie nimicită, iar El să-şi fixeze şederea Sa în sufletele noastre prin Duhul Sfânt” (2). Euharistia face, deci, din cei botezaţi şi pecetluiţi, o comunitate euharistică, adică Biserica în sensul ei deplin. Numai prin Euharistie, care încheie şi culminează liturghia Cuvântului, Biserica îşi găseşte închegarea ei deplină ca Trup al lui Hristos, sau ca Hristos comunitar-sobomicesc căreia îi este încorporată întreaga umanitate. Euharistia realizează, cum spune Fericitul Augustin, „constituirea Trupului eclezial şi creşterea acestuia în adevăr, căci pâinea prefăcută este prezenţa lui Hristos universal, a lui Hristos total”; în această calitate ea actualizează în mod concret comuniunea sfinţilor şi prefacerea ei în Trupul Domnului, exprimă şi realizează prefacerea în Hristos a întregii umanităţi create şi răscumpărate de El. Împărtăşindu-ne cu pâinea veritabilă, noi avem părtăşie la Hristos şi la Biserica Sa şi prin ea, la orice om (3). Euharistia realizează împreună-zidirea în Hristos a celor botezaţi şi pecetluiţi şi împreună-creşterea în Hristos a creştinilor care se împărtăşesc tot mai des şi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie.

Dar împărtăşirea de Euharistie implică prealabila pregătire a creştinului şi curăţirea lui de patimi şi păcate prin harul iertării dobândit în Taina Spovedaniei. Această Taină a fost instituită de Hristos tot în prima zi a învierii Sale, odată cu instituirea expresă a Tainei Preoţiei (In. 20, 22-23), arătând-o ca fiind legată direct de puterea preoţiei. Şi această Taină are în vedere Biserica, mai exact însănătoşirea relaţiei creştinului cu Hristos, cu Biserica şi cu toate mădularele acesteia.

Mădular al Bisericii prin încorporarea sa în Hristos, cel botezat, pecetluit cu Duhul lui Hristos şi unit deplin cu Hristos în Euharistie, are obligaţia să trăiască ca mădular demn al lui Hristos. Păcătuind, el împuţinează şi ştirbeşte relaţia sa cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii săi, încât apartenenţa sa la Biserică încetează de a mai fi fructuoasă şi vie, deşi ea rămâne validă. Respingerea Pocăinţei sau Spovedaniei ca Taină a Bisericii, pentru purificarea de păcate cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe motiv că nu ar avea un signum propriu-zis, exprimă neînţelegerea pentru condiţia de slăbiciune a creştinului care adeseori prin păcate cade din deprinderea comuniunii cu Hristos şi cu Biserica, precum şi desconsiderarea necesităţii şi posibilităţii „unei recâştigări a forţei de actualizare a acestei legături într-o adevărată deprindere a întâlnirilor pentru deplina unire cu Hristos în Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fară o colaborare bilaterală divino-umană, în care voinţei noastre – întrucâtva neputincioasă – de a reintra în comuniune, îi răspunde iertarea divină şi cu aceasta întâmpinarea noastră din partea lui Dumnezeu (a Celuilalt) şi primirea şi ridicarea noastră de către El în comuniune cu Sine” (4).

Taina Pocăinţei prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl ceresc în Hristos care ne iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică, printr-o Taină a Bisericii săvârşită de episcop sau preot. O simplă cercetare de sine sau chiar o continuă cercetare de sine şi o convorbire cu sinea noastră, însoţită de căinţă şi de hotărârea de a nu mai repeta păcatele sau micile greşeli, este normală şi recomandată de către toţi marii duhovnici, dar ea este o lucrare cu totul subiectivă ce nu se poate ridica la lucrarea harică a Tainei Pocăinţei. Dar greşeala sau păcatul are un caracter obiectiv. Pentru curăţirea de el şi iertare acestuia, Hristos ne-a lăsat şi un mijloc obiectiv, sigur: Pocăinţa şi, în acest sens, El a investit pe Apostolii Săi şi, prin ei, pe urmaşii lor, cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor cu ajutorul Duhului dat lor (In. 20, 22-23). Iar iertarea pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul”, căci „ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre” (5). Episcopul şi preotul duhovnic aparţin Bisericii, iar lucrarea lor se cuprinde în credinţa Bisericii şi manifestă credinţa Bisericii. Pentru Origen, de exemplu, „episcopii şi preoţii Bisericii primesc păcatele poporului şi, după exemplul stăpânului, dau iertare celor care au păcătuit şi au mărturisit păcatul Lor preotului şi le oferă alinarea” (6).

Prezenţa acestei Taine în practica Bisericii este subliniată astfel de Sf. Ciprian: „Fiecare să-şi mărturisească păcatul său atunci când a păcătuit în această lume, ca mărturisirea să poată fi primită, iar iertarea luată de la episcop să fie plăcută Domnului”(7).

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 540.
  2. Sf. Chiril al Alexandriei, XXVI, 26, P.G. 72, 452.
  3. Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, București, 1978, p. 276.
  4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, pp. 551-552.
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, III, P.G. 48, col. 645.
  6. In Levit, Hom. 5, 3 și 11,4, P.G. 12, col. 451 și 418.
  7. Sf. Ciprian, P.L. 4, col. 489.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a II-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

După temeiurile scripturistice ale instituirii lor, toate cele șapte Taine prezente în Biserica Ortodoxă şi în cea Romano-Catolică sunt instituite de Hristos, unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania sau Mărturisirea şi Preoţia sacramentală), iar altele în mod indirect (Mirungerea sau Confirmarea, Nunta şi Maslul). Instituirea lor dumnezeiască, de la Hristos însuşi, precum şi săvârşirea lor, începând din ziua Cincizecimii, de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopii, şi de către preoţi, constituie elementul principal al fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, prin Duhul Sfânt. Astfel, la ultima Cină spre noaptea în care urma să fie dat morţii pe Cruce, Mântuitorul Hristos, vrând să lase Bisericii o jertfă vizibilă dar tainică, care să comemoreze şi să facă prezent până la sfârşitul veacurilor pe Cel care avea să se jertfească în mod sângeros pe Cruce, a instituit dumnezeiasca Euharistie ca Jertfă şi Taină în acelaşi timp (Mt. 26, 26-8; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20). Odată cu instituirea Euharistiei, Mântuitorul Hristos constituia şi pe acei preoţi ai Legii celei noi, poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor întru preoţie să aducă această jertfă: „Faceţi aceasta, spre pomenirea Mea” (Lc. 22,19; I Cor. 11, 24 şi 25).

Taina Preoţiei se leagă direct de Arhieria lui Hristos şi de jertfa Sa de pe Cruce. Dar arhieria sau preoţia înseamnă putere dumnezeiască acordată celui hirotonit. Hristos a dat această putere Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, urmaşilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ține, vor fi ţinute»” (In. 20, 21-23). Îmbrăcarea Apostolilor cu toată puterea Duhului Sfânt pentru slujba Preoţiei va avea loc la Cincizecime (Lc. 24, 49), odată cu venirea personală a Duhului Sfânt în lume şi înfiinţarea Bisericii ca şi comunitate văzută a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care intră în relaţie personală cu fiecare dintre Apostolii aflaţi în comuniune (Fapte 2, 1-3) şi cu fiecare ins încorporat în Trupul lui Hristos, Biserica, prin Tainele (Botez, Mirungere şi Euharistie) administrate de Apostoli şi de urmaşii lor celor care au primit cuvântul Evangheliei în inimile lor (Fapte 2, 38, 41, 42; 8,16, 17).

Instituite de Hristos, Biserica şi Tainele au fost date împreună şi în acelaşi timp şi-au făcut intrarea în istorie, în vederea I încorporării, creşterii şi mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă dintre Biserică şi Taine îşi are temeiul în relaţia fiinţială dintre Hristos şi Biserică, Trupul Lui extins comunitar sau social în umanitate. Botezul, de exemplu, instituit ca Taină de Mântuitorul Hristos, îndată după învierea Sa din morţi, odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire (Mt. 28, 18-20; Mc. 16, 15, 16) este prima Taină a încorporării omului în Hristos ca mădular al Bisericii şi de aceea el este absolut necesar pentru mântuire (In. 3, 5; Mc. 16). El vizează Biserica, adică intrarea omului în comunitatea eclezială. Înaintarea omului în relaţie cu Hristos şi cu Biserica, şi deci puterea pentru creşterea ca făptură nouă în Hristos, se realizează prin Taina Mirungerii, în care Hristos pecetluieşte cu Duhul Său pe cei botezaţi. Anticipată de Hristos însuşi (In. 7, 38), Taina Mirungerii este practicată după Cincizecime de Sfinţii Apostoli îndată după Botez sau în legătură cu Botezul (I Cor. 6, 11), prin punerea mâinilor (Fapte 8, 16; 19, 6) sau mirungere (II Cor. 1, 21-22; Efes. 1, 13; 4, 30; I In. 2, 20-27), pentru primirea darurilor Duhului Sfânt (Rom. 5, I 5; 8, 9, 15; I Cor. 6, 11, 19).

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea I)

luni, noiembrie 13th, 2017

Sfintele Taine ţin de fiinţa Bisericii, realizând şi exprimând Biserica ca o comunitate sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Premisa şi condiţia săvârşirii lor spre mântuirea oamenilor prin încorporarea şi creşterea lor în Hristos ca mădulare ale Trupului Său o constituie numai Biserica. Relaţia strânsă fiinţială dintre Sfintele Taine şi Biserică este dată în Hristos însuşi care a instituit şi Biserica şi Tainele ei, în care lucrează Duhul Sfânt, care face prezent pe Hristos şi în Biserică şi în Taine, precum şi în Cuvântul Scripturii. De aceea, nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, săvârşite de episcopul sau preotul Bisericii. Dar nu există nici Biserica fără Taine, căci încorporarea oamenilor în Hristos şi creşterea lor în Hristos, ca mădulare ale trupului Său, Biserica, nu se realizează decât prin Sfintele Taine.

Articularea Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii, ca şi conţinut şi mărturisire, ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică de Tradiţia apostolică, parte integrantă a Revelaţiei dumnezeieşti împreună cu Sfânta Scriptură.

În Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie este cuprinsă întreaga Revelaţie dumnezeiască supranaturală. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor şi faptelor Lui, după înălţarea Lui la ceruri. „Căci mulţi dintre cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau cuvântul” (Fapte 10,44) (1).

Dar legătura Sfintei Scripturi cu Biserica sau articularea Bisericii la cuvântul Scripturii are loc prin Sfânta Tradiţie, adică prin Tradiţia apostolică. Aceasta nu este decât aplicarea de către Apostoli a învăţăturii lui Hristos şi valorificarea de către ei a actelor Lui mântuitoare în predica şi în viaţa lor şi a primilor credincioşi sau a Bisericii începătoare. Ei predicau pe Hristos şi învăţătura Lui în cuvântări care nu reproduceau literal cele cuprinse în Evanghelii, ci după conţinutul lor şi printr-o adâncire, pe baza înţelegerii ce le-o dădea faptul că puteau privi în ansamblu lucrarea lui Hristos şi simţi efectele ei după înălţarea Lui la cer şi după trimiterea Duhului Sfânt, despre care Mântuitorul le spusese că îi va călăuzi la tot adevărul (In. 16, 13), făcându-i să înţeleagă ceea ce nu puteau înţelege când le vorbea El înainte de Patimi şi înviere (In. 16, 12) (2). Un exemplu tipic de adâncire a învăţăturii şi lucrării lui Hristos, după pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, în Biserică, intrată în istorie acum ca o comunitate a oamenilor cu Dumnezeu şi de trăire a faptelor mântuitoare ale lui Hristos sub acţiunea Duhului Sfânt, ni-l oferă epistolele pauline care cuprind fragmente întregi din cuprinsul învăţăturii orale a Mântuitorului în mintea Apostolilor.

De conţinutul Tradiţiei apostolice ţin şi structurile vieţii şi Lucrării sacramentale a Bisericii din timpul Apostolilor şi a urmaşilor lor. Căci Apostolii n-au transmis urmaşilor lor, episcopii, şi prin ei preoţilor şi întregii Biserici numai învăţătura lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos dată lor îndată după înviere (In. 20, 21-23; Mut. 28, 18-20) şi cu care au fost investiţi în toată plenitudinea la Cincizecime, odată cu întemeierea Bisericii ca şi comunitate văzută sacramentală (Lc. 24, 49; Fapte 2, 1-3). Au predicat Evanghelia lui Hristos la toate neamurile chiar din prima zi a Cincizecimii (Fapte 2, 5-12), iar celor care au fost pătrunşi la inimă de învăţătura lui Hristos, Apostolii le-au împărtăşit şi puterea lui Hristos botezându-i (Fapte 2, 38, 41; 8, 36-38; 10, 48), iar pe cei botezaţi confirmându-i prin punerea mâinilor (Fapte 8, 14-17) sau prin ungere în Duhul lui Hristos (II Cor. 1, 21; I In. 2, 20, 27) şi unindu-i deplin cu Hristos ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său, prin Sfânta Euharistie, săvârşită de ei în fruntea comunităţii (Fapte 2, 42; I Cor. 11, 27 urm.). Puterea Duhului Sfânt primită de la Hristos însuşi, pentru a predica Evanghelia, a sfinţi şi uni pe oameni cu Hristos, de a-i conduce pe calea mântuirii (Mt. 28, 18-20), Apostolii au transmis-o urmaşilor lor în Biserică hirotonind episcopi (Fapte 20, 28; l Tim. 5, 22; Tit 1, 5; Fii. 1, 1), preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23; 20, 17; I Tim. 4, 14; I Tim. 5, 17) şi diaconi (Fapte 6, 16; Fii. 1, 1; I Tim. 3, 8-10, 12-13). Cu puterea dată lor şi pe baza poruncii, cu siguranţă Apostolii au dezlegat de păcate pe cei care veneau şi le mărturiseau cu căinţă (In. 20, 21-23). La porunca Apostolilor, preoţii făceau rugăciuni pentru cei bolnavi, ungându-i cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos (Iac. 5, 14), administrau deci Taina Maslului. Tot la porunca Apostolilor, desigur, şi după exemplul Mântuitorului care a participat la Nunta din Cana Galileei sfinţind-o cu prezenţa Sa (In. 2, 1-11), preoţii binecuvântau căsătoriile care se încheiau între un bărbat şi o femeie, ştiind că legătura dintre aceştia este voită de Dumnezeu (Fac. 1, 27; Mt. 19, 4) şi indisolubilă (Mt. 19, 5-6) şi de aceea trebuie să fie tot aşa de strânsă şi sfântă ca şi cea dintre Hristos şi Biserica Sa (Efes. 5, 23, 25, 31, 32) şi că deci, pentru convieţuirea lor în Hristos, ei au nevoie de harul Său împărtăşit printr-o Taină, Taina Nunţii.

Toate aceste lucrări sfinte, Tainele, se săvârşeau în ambianţa unor rugăciuni, cântări şi imnuri de laudă adresate lui Hristos şi Sfintei Treimi (Efes. 5, 19-20; Fapte 2, 42) rostite sau cântate de Apostoli şi de comunitatea în care aceştia se aflau (3).

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 55.
  2. Ibidem, p. 56.
  3. Ibidem, p. 57.

Pr. Marius Vătăman

10.11.2017 – Despre chip și asemănare în teologia creștină (Partea a II-a)

vineri, noiembrie 10th, 2017

Odată cu apariţia creştinismului în arena istoriei, concepţia despre om, despre obârşia şi destinul său primeşte noi dimensiuni, el este restaurat, împlinit, înnobilat şi îmbogăţit sufleteşte prin harul divin oferit omului prin jertfa pe Cruce a Domnului şi prin Sfintele Taine instituite de El spre a se împărtăşi acestuia harul Său divin.

Omul are o structură dihotomică, trup şi suflet şi, astfel alcătuit, el participă, prin trup, la lumea materială şi prin suflet la lumea spirituală. Sufletul omenesc este o entitate spirituală de o profundă complexitate, fapt care a determinat pe unii gânditori să numească omul ca fiind un necunoscut, o fiinţă necunoscută (A. Carrel). Fiind spirit, sufletul posedă libertate, putere de decizie, hotărâre liberă, posibilitate de autodeterminare, conştiinţă de sine, cugetare, capacitate de autoreflexiune, adică omul gândeşte, dar se gândeşte şi pe sine, aşadar este subiect, dar şi obiect al gândirii sale. La acestea se adaugă şi funcţiunile sufleteşti, adică raţiunea, sentimentul, voinţa, conştiinţa morală. Toate acestea formează chipul lui Dumnezeu care este partea cea mai importantă din fiinţa umană, este blazonul de nobleţe al speciei umane care cuprinde toată demnitatea şi măreţia omului.

Realitate spirituală de obârşie divină care aparţine structural sufletului omenesc, chipul lui Dumnezeu este, aşadar, temelia tuturor realităţilor spirituale din om, după cum se exprimă un teolog ortodox care spune că: „toate încercările de a rezolva enigma omului independent de ideea privitoare la chipul lui Dumnezeu în om s-au terminat fară izbândă”(Zenkovschi).

Despre faptul că omul este creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu înţeleptul Solomon spune că „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (înţelep. II, 23), iar Sf. Apostol Pavel spune că: „Omul este chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Cor. XI, 7).

Fiind „fiinţă vie” şi având sădit în sufletul său chipul lui Dumnezeu şi odată cu acesta simţul sacrului precum şi capacitatea de a întreţine legătura cu Dumnezeu de aici şi expresia: „homo capax divini”, adică omul este capabil să realizeze lucruri dumnezeieşti.

Omul posedă, aşadar, viaţa interioară, sufletească, o multitudine de trăiri, de sentimente, de doruri şi aleanuri sufleteşti ca urmare a faptului că la creaţie Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere II, 7). Adică i-a insuflat viaţa divină, un adânc de taine şi de har şi odată cu aceasta Dumnezeu însuşi, s-a sălăşluit, prin har, în fiinţa interioară a omului, Dumnezeu fiind, în acest caz, mai intim nouă decât suntem noi nouă înşine (Fer. Augustin).

Viaţa în general înseamnă mişcare, dinamism, activitate. Având uccste înzestrări native, persoana umană nu este, cum s-a crezut, o fiinţă autarhică, suficientă sieşi, ci este într-o neostoită tendinţă de nutodepăşire, de creştere şi de amplificare, ea nu este ceva static, ci mlr-o permanentă mişcare, este o realitate vie şi în neostoită manifestare care totdeauna vrea ceva şi nu are astâmpăr decât numai atunci când ajunge la ceea ce vrea (1).

Aşadar, persoana umană are un caracter dinamic, ea nu este o monadă închisă în sine, căci starea de nemişcare, de inerţie aparţine materiei inerte şi, ca atare, este străină de ceea ce înseamnă viaţa.

Note:

  1. N. Margineanu, Psihologia persoanei, București, 1999, p. 78.

Pr. Marius Vătăman

10.11.2017 – Despre chip și asemănare în teologia creștină (Partea I)

vineri, noiembrie 10th, 2017

Problematica teologică a lucrării se conturează în jurul distincţiei fundamentale a antropologiei creştine, cea dintre chip şi ase­mănare. Chipul constă din partea raţională a omului, prin care acesta stăpâneşte asupra animalelor, dar şi asupra fiarelor lăuntrice, patimile. Asemănarea cu Dumnezeu este dobân­dită prin efortul ascetic al voinţei libere: „Astfel, istorisirea din Car­tea Facerii este o şcoală a vieţii omeneşti. «Să facem om după chip»: să aibă prin creaţie ceea ce este după chip, dar după asemănare să devină. [Domnul] ţi-a dat această capacitate. Dacă te-ar fi creat şi după asemănare, unde ar mai fi fost slava ta? Pentru ce ai mai fi fost încununat? Şi de ţi le-ar fi dăruit pe toate Creatorul, cum ţi s-ar mai fi deschis împărăţia cerurilor? În clipa de faţă însă [o parte] ţi a fost dată, iar [alta] a fost lăsată neîmplinită, ca tu însuţi să o duci la desăvârşire, pentru a te învrednici să primeşti răsplată de la Dumnezeu” (1).

Asemănarea cu Dumnezeu reprezintă adevărata împlinire a chipului: „Ai devenit asemănător cu Dumnezeu prin bunătate, prin îndelungă răbdare, prin milostivire, prin dragoste reciprocă şi prin iubire de fraţi, prin ura faţă de rău şi prin stăpânirea patimiIor păcatului, astfel încât să ai [cu adevărat] demnitatea de a stăpâni.

Această distincţie fundamentală între chip şi asemănare este specifică teologiei Sf. Vasile cel Mare şi constituie un argument important în vederea stabilirii paternităţii operei de faţă (2).

Omul, capodopera creaţiei divine, a format de-a lungul vcacurilor obiectul cugetării multor gânditori ai istoriei, elaborând diferite concepţii despre om şi dând astfel naştere la o adevărată literatură antropologică. Aceşti gânditori au căutat adevărul cu privire la obârşia omului, rostul sau raţiunea de a fi în lume precum şi destinul şi aspiraţiile acestuia spre lumea care transcende actualul mod de existenţă.

Cunoscând adevărul despre sine, privit din perspectiva creştină, cunoscând potenţialul resurselor sale metafizice, sacre sau religioase etc. pe care, punându-le în valoare, el se ridică la o maximă dezvoltare a fiinţei sale, atingând trepte pentru care a fost rânduit de la creaţia sa.

Din multitudinea de concepţii cu privire la om, redăm, spre exemplificare, câteva cugetări începând cu Seneca, gânditor stoic care a exprimat, ca puţini alţii în antichitate, valoarea omului a Urmând că „homo res sacra homini”, adică omul este un lucru sfânt pentru om. Alţi filosofi stoici au socotit că omul are capacitatea de a participa la raţiunea divină adică la „Logosul spermaticos”, iar Cicero, în lucrarea sa „De oficiis” îl defineşte ca „homo sapiens”. în virtutea raţionalităţii sale, omul descoperă adevărul, spune Cicero, caută instrucţia şi fericirea, el are sentimentul ordinii, al decenţei şi al măsurii pe care trebuie să o respectăm, vede în lucrurile supuse vederii frumuseţea, graţia şi justeţea proporţiilor lor.

Gândirea filosofică privitoare la om a lui Cicero a fost acceptată parţial de cugetarea creştină patristică întrucât aprecia pe om ca fiinţă raţională.

Note:

  1. Sf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, I, 15.
  2. Ibidem, I. 18.

Pr. Marius Vătăman