Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

15.07.2019 – Norme privind reprezentarea Mântuitorului Iisus Hristos în iconografie

luni, iulie 15th, 2019

Nichifor Calist (†1340), sau mai corect Nichifor fiul lui Calist, în lucrarea sa Istoria bisericească, compusă în secolul XIV-lea, scria în capitolul XL al lucrării următoarele: „Dumnezeiescul Răscumpărător al omului avea o fizionomie vioaie şi plină de frumuseţe. Statura lui avea şapte palme; părul îi era deschis, subţire şi cu o uşoară cărare; Sprâncenele îi erau negre şi puţin ridicate în sus. Din ochii lui izvora o minunată blândeţe. Fierul n-a atins părul său niciodată. Grumazul lui era plecat puţin înainte, aşa că înfăţişarea lui nu avea decât chipul blândeţei şi al umilinţei. Culoarea feţei era asemenea grâului. Figura nu-i era nici rotundă, nici prelungă, aşa încât semăna cu maica sa. O roşeaţă uşoară împodobea chipul lui. Se vedeau pe faţa sa înţelepciunea, dulceaţa şi seninătatea, care nu se prefăceau în mânie”.

Au existat diferite descrieri ale chipului Mântuitorului nostru, descrieri ale chipului messianic făcute în  făcute în epoci diferite. Trebuie remarcat faptul că mai toate aceste descrieri se aseamănă între ele; cel mai probabil au avut la bază sau ca izvor acel raport apocrif al lui Publius Lentul, proconsulul Iudeii înainte de Pilat, raport trimis împăratului Tiberius şi senatului din Roma.

Pe temeiul tradițiilor şi al descrierilor vechi în ceea ce privește idealul frumuseţii chipului Mântuitorului Iisus Hristos şi potrivit cuvintelor din Psalmul 44, versetul 2, unde citim: „Tu eşti mai frumos decât toţi fiii oamenilor”, Sfântul Grigore de Nisa, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Hrisostom, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Teodoret al Cirului, ş.a., au descris pe Mântuitorul Iisus Hristos în trăsurile cele mai frumoase.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Tertulian, Origen, Clement din Alexandria, ş.a., întemeiaţi pe profeţia din Isaia, capitolul LIII, versetele 1-10, unde citim: „L-am văzut şi nu avea nici chip nici frumuseţe; chipul lui era mai defăimat decât al fiilor omeneşti”, l-au descoperit pe Domnul Iisus Hristos ca fiind lipsit de frumuseţe.

Au existat, așadar, în primele secole creștine, două direcţii: una care concepea chipul lui Iisus în trăsurile cele mai idealice de frumuseţe însoţită de măreţia divină, şi altă direcţie cu trăsăturile suferinţei şi ale umilinței.

În secolele următoare a dispărut însă conceptul umilinţei mesianice, astfel că Mântuitorul Iisus Hristos a fost pictat pretutindeni în formele frumuseţii divine. Dar pentru că în unele locuri nu înceta nici acum închipuirea lui Iisus în forme simbolice şi mai cu seamă de miel, şi ca să nu aducă cu aceasta vreo mistificare a chipului Său, de aceea sinodul al VI-lea ecumenic, prin canonul 82, a hotărât ca „Acela care ridică păcatele lumii, mielul, adică Hristos Dumnezeul nostru, hotărâm ca de acum înainte să fie înfăţişat în formă omenească şi prin icoane, iar nu ca în vechime în chip de miel”.

Măsura aceasta sinodală s-a respectat și se respectă până astăzi în toate Bisericile creștine, astfel că Mântuitorul a fost pictat ca prunc stând în iesle, în braţele Sfintei Fecioare Maria, şezând în mijlocul apostolilor, alegându-i pe apostolii Săi, ca învățător în mijlocul poporului, făcând minuni, schimbându-se la Faţă pe muntele Taborului, mergând spre patimă, răstignit pe cruce, înviind din mormânt, etc. Mântuitorul a mai fost pictat ca arătându-se ucenicilor Săi după înviere, sau ca judecător înaintea căruia se adună popoarele pământului să primească răsplata faptelor, şezând pe norii cerului, înălțându-se la ceruri, ca arhiereu binecuvântând lumea. El este pictat în Biserici, pe icoane, vase, veşminte, în toate subiectele din activitatea lui mesianică, în cele mai mici amănunte.

Toate aceste înfățișări care se întrebuințează și astăzi în lumea creştină sunt întemeiate pe Sfânta Scriptură a Noului Testament.

Trebuie să mai reținem faptul că multe din reprezentările acestea ale lui Dumnezeu-Omul erau obişniuite la creştini cu mult înainte de reglementările sinoadelor ecumenice (deci înainte de sinodul trulan).

Domnul nostru Iisus Hristos are împrejurul capului Său nimbul (când este descoperit) sau coroana împărătească. Îmbrăcămintea îi este fie o togă clasică, fie veşminte arhiereşţi. Picioarele de obicei sunt goale ori încălţate cu sandale. Pe nimbul Său se scrie „Cel ce este” sau „Iisus Hristos cel ce a biruit”.

Ca frumuseţe a chipului, fiecare popor pictează pe Mântuitorul după idealul său de frumusețe cerească, dar în norma hotărîtă de Biserică. Popoarele nordice îl închipuesc cu fața în coloare albă, popoarele sudice în culoare mai închisă, iar africanii în coloare neagră.

 

Pr. Brăneanu Nicolae

15.07.2019 – Dumnezeu Tatăl în iconografie

luni, iulie 15th, 2019

Atunci când pictorii din primele secole creștine pictau Botezul Domnului, imaginea era a mâinii Părintelui Ceresc ieșind din nori. Adesea, mâna divină ține deasupra capetelor martirilor cununa vredniciei lor. Pe unele monede ale lui Constantin cel Mare se vede o mână cerească dându-i ajutor. Mâna astfel închipuită, sau „degetul lui Dumnezeu”, a reprezentat în creştinism puterea divină. Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte iconografia generală a Bisericii şi se închină ei cu cel mai adânc respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului, viețuitor în secolul al IV-lea, ne spune lămurit, în cateheza a VI-a, cum se zugrăvea Dumnezeu Tatăl în timpurile cele vechi ale creştinătăţii: „Mulți și-au închipuit multe (despre Dumnezeu) și toți au greșit. Şi mulţi au crezut că Dumnezeu este foc mistuitor (potrivit cuvintelor din Exod, XIII, 21 şi Deuteronom IV, 24); unii au crezut că e în chip de om cu aripi după cum prea bine zice Scriptura, dar rău înţeleasă de ei: «sub acoperământul aripelor tale aflu scăparea mea» (Psalmul 17, 8). Dar puterea Lui care acoperă totul se însemnează oare cu numele aripelor? Alţii-l cred a avea şapte ochi după cum scrie: «șapte ochi ai Domnului privesc pe tot pământul» (Zaharia IV, 10). Iar dacă numai cu şapte ochi privește El toate cele ce sunt şi vede aşadar în parte, iar nu totul, aceasta a se zice cu privire la Dumnezeu, ar fi o blasfemie; căci pe Dumnezeu trebuie a-l crede întru totul desăvârșit, după cum zice Mântuitorul: «Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este» (Matei V, 48 1)”.

Un text și mai limpede îl găsim la Paulin de Nola (431), în epistola a XII-a către Sever cu privire la iconografia Persoanelor Sfintei Treimi: „Trinitatea străluceşte într-un mister deplin. Hristos stă în chip de miel; vocea Tatălui răsună din cer, iar Sfântul Duh se pogoară în chip de porumb”.

Numeroși teologi și specialiști în iconografie de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afirmat, și se pare că pe drept cuvânt, că abia în secolul al IX-lea, pictorii au ieşit din simbolismul de până atunci, cu privire la persoana Creatorului, şi au început a înfăţişa pe Părintele Ceresc, sub forma omenească unui bătrân încărcat cu veşnicia, potrivit cuvintelor profetului Daniel: „Si a şezut Cel vechi de zile, al cărui veşmânt era alb ca zăpada şi perii capului său ca lâna cea curată” (Daniel VII, 9). Pe temeiul acestor cuvinte, Creatorul a toate se zugrăveşte în chipul unui bătrân, îmbrăcat în veşminte scumpe și clasice, cu capul gol, şezând pe scaun şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul puterei veșnice, după cum zice proorocul Daniel: „Tronul său era ca para focului şi roatele sale ca focul cel arzător… mii de mii (de îngeri) îl serveau şi miriade de miriade şedeau cu frică înaintea lui” (Daniel VII, 9-10). Dumnezeu Tatăl se mai înfăţişează stând pe globul pământesc (pentru că al Lui este pământul şi plinirea lui (Psalmul 24, 1), având pe cap un triunghi cu părți egale care înseamnă „Dumnezeu în Treime“. În acest triunghi se scrie „Cel ce este”.  La forma omenească a Tatălui s-a ajuns pe baza textului următor din Cartea Facerii, capitolul IV, versetele 1 și capitolul V, versetele 26-27: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său”. Pronia divină se zugrăvește sub forma unui ochi întru-un triunghi înconjurat de raze (pe temeiul unor texte din Sfânta Scriptura: Cronici cartea II (16, 9) şi Proverbe (15, 33).

Vedem dar că Dumnezeu Tatăl a fost zugrăvit încă din vechime sub diferite forme, din care unele au rămas până azi în practica Bisericii (de exemplu mâna dreaptă ieşită din nori, chipul unui bătrân şezând pe scaun, plutind asupra norilor, binecuvântând lumea, etc.). De altfel, nici nu s-ar putea admite că Creatorul nu ar fi fost zugrăvit încă din timpurile creştinismului primar (cel puţin simbolic, dat fiind faptul că se ştie cu câtă caldură s-a discutat şi formulat dogma aceasta la primele două sinoade ecumenice.

Pentru motivul că Dumnezeu Tatăl, după cuvintele Sfintei Scripturi, a apărut adesea înconjurat de nori, s-a făcut obiceiul încă din vremea creștinismului primar ca El să fie înconjurat de un nor ce poartă în latineşte numirea de «nimbus» (nimb, ceaţă, nor), iar în greceşte „coroană de aur făcută ca un disc, sau ca un cerc luminos, simbolul puterii şi al sfinţeniei”. Adeseori se scriu împrejurul nimbului cuvintele din Exod, cap. III, v. 14: „Eu sunt cel ce sunt“,  adică Atotputernicia şi Eternitatea. Nimbul împodobește şi capetele sfinţilor, martirilor, etc. Din secolul al X-lea a devenit obligatoriu în iconografie, atât pentru primele două persoane ale Sfintei Treimi, cât și pentru sfinţii.

Se pare că acest nimb își are originile în religiile păgâne, fiind pus pe capetele zeilor. S-a presupus că originea sa ar fi egipteană, fiind ulterior împrumutat de greci și apoi de romani. Mai târziu, și capetele împăraţilor romani erau înconjurate cu nimb. Pe arcul lui Constantin cel Mare din Roma, Traian poartă un nimb pe capul său; același lucru se observă și pe monedele lui Antonin Piul.

Cunoscutul învățat Servius Maurus Honoratus, vieţuitor în secolul al V-lea, spunea că „Nimbul se cuvine să fie pe capetele zeilor şi ale împăraţilor, întocmai aşa ca şi o ceaţă luminoasă care i-ar împodobi şi ar umbla împrejurul lor”. Dar pictorii vechi creştini nu au considerat nimbul ca un atribut al zeilor păgâni, ci ca un ornament al lor, şi l-au dat prin urmare împăraţilor creştini, principilor şi căpeteniilor oraşelor. În mozaicurile vechi creştine s-a găsit nimbul şi asupra lui Irod ca şi asupra Mântuitorului. Tot aşa vedem această podoabă nu numai la împăratul Constantin, dar şi la a doua sa soție, Fausta. În mozaicurile vechi din Ravena, nimbul împodobește capul lui Iustinian şi al soţiei sale, Teodora, ca şi capetele sfinţilor şi ale martirilor. Împăraţii bizantini care luaseră cu ei însemnele împăraților Romei, au adus nimbul și pentru persoana lor. Pentru că nimbul mai e şi simbolul luminii, pictorii creştini l-au făcut în culoarea aurului sau alb. După ce a dobândit semnificația sfințeniei, a rămas să fie folosit doar pentru persoanele sfinte. În Apus, nimburile nu au avut totdeauna formă rotundă, împărații carolingieni preferându-l în forma pătrată; adeseori, sfinții au nimbul în chipul unei elipse pe vârful capului. În Răsărit, s-a păstrat însă întotdeauna forma rotundă care acoperă capul până la grumaz.

Așadar, deși cu origini păgânești (unde era numai un ornament fără nici o valoare), nimbul are în creştinism o semnificație înaltă și adâncă, semn al puterii, luminii şi sfințeniei.

 

Pr. Brăneanu Nicolae

15.07.2019 – Despre Rugăciune

luni, iulie 15th, 2019

Despre rugăciune au scris mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti; dintre ei însă ne aducem aminte de Tertulian (De oratione), Origen, Sfântul Ciprian (De oratione dominica), Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 30), Fericitul Augustin (serm. 350), Sfântul Ioan Damaschin, ș.a. După învăţătura Sfântului Grigore de Nissa, „rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu”. Asemenea şi Sfântul Ioan Hrisostom, zice că „rugăciunea este o convorbire îndreptată către Dumnezeu”. Iar Fericitul Augustin învață că „rugăciunea este îndreptarea sufletului cu dragoste înaintea lui Dumnezeu”. Acelaşi părinte al Bisericii învăța că „rugăciunea este liman pentru cei învăluiţi de vifor, ancoră pentru cei asupriți de valuri, toiag pentru cei osteniţi, comoară pentru cei săraci, adăpost pentru cei bogați, ajutor contra boalelor pentru cei slabi, şi apărarea sănătății pentru cei tari”. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte în felul următor: „rugăciunea este înălțarea minții la Dumnezeu, sau cererea celor ce se cuvin, de la Dumnezeu” .

Cum vedem, toţi părinții şi scriitorii bisericeşti sunt de acord între dânşii, în ceea ce priveşte deflniția rugăciunii.

Rugăciunea liturgică sau bisericească se cheamă „o vorbire îndreptată către Dumnezeu prin miniştrii altarului, cu cuvinte auzite şi aşezate în formulariile scrise şi anume întocmite”. Rugăciunea liturgică se deosebeşte de rugăciunea de rând sau particulară, prin faptul că aceasta se poate face şi prin gând, în tăcere, pe când cea liturgică se arată mai totdeauna în formă externă, adică prin grai tare, ca să fie auzită de credincioși”.

După conținutul ei, rugăciunea liturgică este de trei feluri, potrivit celor trei virtuți teologice: de laudă, de cerere şi de mulţumire. Prin cea dintâi, se exprimă credinţa; prin a doua, speranţa; iar prin a treia se exprimă dragostea. Avându-se însă în vedere valoarea morală, rugăciunea de laudă ocupă locul întâi, fiindcă creația adoră pe Dumnezeu pentru măreția faptelor Sale, şi pentru ideea de Dumnezeu. Urmează apoi rugăciunea de mulțumire, pentru că prin ea se vădeşte mai puțin interesul individual, așa cum se întâmplă în rugăciunea de cerere. Totuşi, în serviciul divin, această înşirare etică a rugăciunilor liturgice nu se ia ca normă, ci se rostește cu aceeași pietate orice rugăciune rânduită în cărțile liturgice, sau cerută de nevoile poporului. De aceea și rugăciunea de cerere este de mare folos pentru iertarea păcatelor noastre, şi pentru dorul ce avem de a primi de la Părintele nostru ceresc, aceea ce ne este nouă de trebuință.

Rugăciunea de rând sau particulară se deosebeşte, după forma ei, în rugăciunea minţii și în rugăciunea vorbită. Și una şi alta au temeiuri în Sfânta Scriptură. Așa de exemplu, „Ana, maica profetului Samuil, grăia întru inima ei, şi buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea”. Asemenea şi Mântuitorul ne-a învățat zicând: „iar tu când te rogi intră în cămara ta, şi închizând uşa ta, roagă-te Părintelui tău celuiceresc întru ascuns”. Urmare acestui îndemn dumnezeiesc, Sfântul Ioan Hrisostom recomandă ca omul să se roage tainic în casă și să meargă la Biserică pentru rugăciunea publică”. Dar şi rugăciunea vorbită se îngăduieşte celui mai bătrân din familie, în anumite cazuri: când se rostește Rugăciunea Domnească la masa de prânz; Mânca-vor săracii la cină, ș.a.

În rugăciunile liturgice se regăsesc două elemente: unul liric și altul didactic. Momentul liric ridică sufletele noastre până acolo, încât ne simţim absorbiți de o putere tainică şi nepricepută de mintea omenească; iar cel didactic revarsă cu îmbelşugare asupra noastră un noian bogat de învățături divine, arătându-ne în acelaşi timp, cât de mici suntem în fața Celui nemărginit. Aceste două elemente se vădesc cu prisosinţă în rugăciunile marilor dascăli, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom, aşternute în Liturghiile lor, cum şi în alte rugăciuni compuse de sfinţii părinţi.

Încă din primele secole ale creştinismului, rugăciunea a fost rostită atât în mijlocul creştinilor (liturgică) , cât şi de către fiecare creştin în parte (particulară). În Noul Testament, aflăm o mulţime de texte cu privire la rugăciunea neîncetată. Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceşte zicând: „Drept aceea priveghiaţi în tot timpul rugându-vă ca să fiţi vrednici a scăpa de toate cele ce au să fie, și a sta înaintea Fiului Omului”.

De asemenea şi apostolul Pavel ne îndeamnă astfel: „Bucurându-vă în speranţă, răbdând în necazuri, stăruind în rugăciune”. Şi în alt loc: „Priveghind cu toată răbdarea şi rugăciunea pentru toți sfinții”. Apoi: „Stăruiţi în rugăciune şi priveghiaţi întrînsa cu mulţumită”. Şi în fine: „Neîncetat să vă rugați”.

Aceste învățături divine au fost ascultate şi împlinite cu sfințenie de creştini, şi de aceea Tertulian ne arată că în timpul său „creştinul își făcea rugăciuni în culcare, în scularea din somn, la masă, în timpul zilei, cum şi la începutul şi sfârșitul fiecărui lucru”. De aici putem concluziona că toată viaţa creştinului era o rugăciune necontenită şi un lanț de meditații religioase. Origen, vorbind despre rugăciune spune că „Neîncetat se roagă acela care uneşte după cuviinţă rugăciunea cu fapta, aşa încât şi fapta să compună o parte a rugăciunei”. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că „tot omul să se roage la tot pasul…, iar rugăciunea are putere numai dacă vine dintr-o inimă dreaptă şi curată”. Şi astăzi creştinul pios trebuie să-și petreacă viața într-o nesfărşită vorbire cu Dumnezeu.

Rugăciunile noastre liturgice conțin într-însele o mare bogăție de învățături dogmatice, morale, de laudă adusă lui Dumnezeu, dar și cererile noastre către Părintele ceresc, bunuri spirituale, materiale, bunăstarea Bisericii, mântuirea noastră, înțelepciunea păstorilor bisericeşti şi a conducătorilor lumești. Apoi mai conțin mijlociri pentru binele tuturor creştinilor, depărtarea pericolelor, a războaielor, foametei, a bolilor, pentru rodirea pământului, uşurarea celor ce se găsesc în robie, a celor ce se află pe mare departe, pentru binele celor ce ne iubesc şi ne urăsc pe noi, al celor sănătoşi şi bolnavi, etc.

Așadar, rugăciunile liturgice cuprind în ele toate nevoile sufleteşti şi trupeşti ale omului.

                                                        Pr. Brăneanu Nicolae

15.07.2019 – Chipul Mântuitorului Iisus Hristos zugrăvit în cele mai vechi reprezentări iconografice și în însemnări din primele secole creștine

luni, iulie 15th, 2019

Multe s-au scris despre reprezentarea Domnului nostru Iisus Hristos în iconografie şi mulţi au rătăcit de la calea cea adevărată.

Sfânta Scriptură a Noului Testament nu ne-a lăsat o descriere amănunțită a chipului lui Iisus, încercările și istorisirile ulterioare în acest sens fiind de multe ori puse sub semnul întrebării de către păgâni și nu numai, aceștia socotindu-le fără temeiuri istorice.

Știm cu siguranţă că încă din primele secolele Mântuitorul era reprezentat sub forme simbolice. Aşa se face că pe pereţii catacombelor din împrejurimile Romei se mai păstrează încă urme ale unor picturi din secolele al II-lea şi al III-lea, care înfăţişează chipul lui Iisus sub forme simbolice, având însă la bază versete din Sfânta Scriptură sau chiar combinaţii scoase din filosolia cabalistică. Așa se face că aflăm chipul Mântuitorului în formă de miel, pentru că pictorii creştini și-au justificat viziunea lor pe cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, rostite poporului când a văzut pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumi”. Mai găsim pe Mântuitorul zugrăvit sub forma viței de vie, potrivit cuvintelor spuse chiar de El: „Eu sunt viţa cea adevărată şi lucrătorul este Părintele meu”. Apoi, îndreptându-se către ucenici, tot Iisus le-a spus: „Eu sunt viţa iar voi mlădițele; cel ce rămâne întru mine şi Eu rămân întru el; acela aduce mult rod”. Tot în catacombe aflăm pe Iisus zugrăvit în chipul unui păstor tânăr, care ține pe umăr un miel, pentru că El însuși a a zis: „Eu sunt Păstorul cel bun; Păstorul cel bun îşi pune sufletul Său pentru oile Sale”. Nu lipseşte din catacomb nici chipul peştelui care înfăţişează pe Domnul, după combinaţiile filozofiei cabalistice. Creştinii pronunțau în rugăciunile lor formula următoare (în limba greacă): Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul; luându-se deci iniţialele cuvintelor grecești s-a compus cuvântul „ihtis”, adică peşte. Faptul că peştele închipuia pe Hristos este mărturisit chiar de Tertulian într-o scriere a sa: „Noi peştişorii (creştinii), după peştele nostru Iisus Hristos ne naştem în apă; nu altfel suntem mântuiţi, decât rămânând în apă în făgăduielile date la botez”. Același lucru îl afirmă și Clement Alexandrinul, Ieronim, Augustin, și alții.

Mântuitorul nostru mai era închipuit și sub figura lui Orfeu. Origen, Clement din Alexandria, Lactanțiu, Eusebiu, Grigorie de Nissa şi Teodoret al Cirului, aseamănă pe Orfeu, persoană mitologică a grecilor, cu Iisus Hristos, pentru motivul că după cum acela a îmblânzit natura cu lira sa, tot aşa și Mântuitorul a îmblânzit firea omului şi a întors-o de la păcat la mântuire.

Icoane simbolice ale Mântuitoruiui găsim și pe mormintele vechi creștine, pe obiecte, vase, veşminte, etc.

Explicația pentru aceste reprezentări simbolice este simplă: primii creștini se temeau să facă icoana Domnului în razele Dumnezeirii Sale pentru ca nu cumva să iuțească mânia păgânilor şi să o profaneze. Afară de aceasta, între creştinii din primele secole domnea spiritul simbolismului și al misticismului, potrivit împrejurărilor de atunci.

Episcopul Irineu al Lugdunului, la sfârșitul secolului al II-lea, ne spune că o femeie, Marcelina, din secta lui Carpocrat, avea un chip al lui Hristos pe care-l venera deopotrivă cu chipul Sfântului Apostol Pavel, Omer și Pitagora; iar scriitorul roman Lampridiu consemna la sfârșitul secolului al III-lea că Alexandru Sever avea între zeii și chipul lui Hristos, al lui Avraam, Orfeu și Apoloniu din Tiana. Chipurile acestea ale Mântuitorului erau probabil făcute după cele pe care le aveau gnosticii în casele lor.

În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu de Cezareea, în celebra sa Istorie bisericească, în Cartea I, capitolul III, ne păstrează o scrisoare a lui Avgar, regele Edesei, trimisă Mântuitorului pe când el predica în Ierusalim, cu rugămintea să vină să-l vindece de boala sa. Eusebiu arată și răspunsul Mântuitorului către Avgar. Părintele Istoriei bisericeşti afirma că aceste două epistole au fost găsite de el în biblioteca din Edesa, şi le-a tradus din limba siriacă în grecește, așezându-le apoi în lucralea sa. Tradiția spune că Mântuitorul a trimis lui Avgar împreună cu scrisoarea și chipul Său imprimat pe o mahramă, chip nefăcut de mână omenească. Aceste scrisori împreună cu trimiterea chipului mesianic nu au însă temeiuri de autenticitate, ci le ţinem numai ca tradiții isvorâte din pietatea vechilor creștini. Pe baza acestei tradiţii s-a păstrat în Constantinopol mai multe secole o icoană cu chipul lui Hristos numită „icoana făcută prin puterea divină, pe care n-au lucrat-o mâinele omenești” sau „icoana din Edesa”.

Tot prin secolul al IV-lea mai era cunoscută o icoană intitulată „Veronica“ cu chipul Mântuitorului până la umeri, imprimat pe o mahramă despre care tradiţia spune că atunci când Domnul mergea la răstignire ducându-și crucea Sa, o femeie pioasă din popor, pe nume Veronica, i-a întins o mahramă spre a-şi şterge sudoarea. Şţergându-și faţa, Mântuitorul și-a imprimat chipul Său pe această mahramă. Icoana aceasta s-a păstrat mult timp în Constantinopol şi se crede că ar fi fost distrusă de împăratul iconoclast Leon Isaurul. Totuşi, forma ei există şi azi în bisericile noastre, fiind așezată deasupra uşilor împărăteşti. Se poate presupune că nici icoana aceasta nu are la bază un adevăr istoric, fiind și ea isvorâtă din pietatea primilor creştini.

Altă tradiţie veche privitoare la la chipul Domnului se păstrează într-un raport pe care Publius Lentul, proconsolul Iudeei înainte de Pilat se crede că l-ar fi trimis lui Tiberiu şi senatului din Roma. În acest raport se descriu trăsăturile Mântuitorului cu următoarele cuvinte: „El (Hristos) este un bărbat cu chip măreţ, cu faţa venerabilă care insuflă dragoste și respect. Părul capului Său este gălbui, strălucitor, creţ, făcând de la frunte în mijlocul capului, cărare după chipul nazarinenilor şi trecând mai jos de umeri. Fruntea Lui este lată şi veselă; faţa fără de riduri are o rumeneală uşoară; barba îi este deasă, în floarea părului de cap şi despărţită în furculiţe, dar nu lungă. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Ochii îi sunt strălucitori şi pătrunzători”.

Pe baza acestor tradiţii, chipul lui Iisus a fost descris în secolul al VI-lea de către Teodor Lectorul în Istoria sa bisericească, iar în în secolul al VIII-lea de Ioan Damaschin.

 

Pr. Brăneanu Nicolae

15.07.2019 – Cele mai vechi paraclise bisericești

luni, iulie 15th, 2019

Începuturile acestor mici lăcașuri de cult deschise mai întâi în case particulare sunt legate de persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor. Între alte multe mărturii din secolele prime, Dionisie Alexandrinul ne arată că în vremea sa, în secolul al III-lea, creştinii, de frica persecutorilor, se închinau, ca şi în secolele anterioare, oriunde îşi găseau adăpost. Astfel, vedem pe urmaşii lui Hristos rugându-se „pe câmpii, în singurătăţi, în corăbii pe apă, în grajduri, în temniţe… pretutindinea era Biserica lor”. Se ştie iarăşi că în zilele lui Dionisie erau şi locaşuri publice pentru închinare, în care se rugau creştinii pe timpuri de pace; iar când urâciunea păgânească se întindea asupra „urmaşilor Crucii”, aceştia îşi împlineau cultul lor în «coenaculum», adică în camera de sus a locuințelor unor creștini, de regula, mai înstăriți. Giovani Battista de Rossi (1895), în cercetările sale arheologice, a descoperit la Roma, lângă termele (băile) lui Diocleţian, o mică biserică în casa unui creştin din timpurile vechi. Bisericuţa era împodobită cu fresce cu figurile apostolilor . Odată cu încetarea prigonirilor păgâne, au început să se zideascăbiserici mari, în care se săvârşeau actele liturgice şi religioase; în locuinţele creştinilor, potrivit Constituțiilor Sfinţilor apostolic, formulate pe la finele secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, nu se mai citeau decât psalmi şi rugăciuni.

Sinodul din Laodicea ținut în secolul al IV-lea, a hotărât (can. 58), ca serviciul liturgic să nu se mai săvârşască decât în Biserici, iar nu ca până atunci în case particulare; în cazuri excepționale, se putea încuviinţa şi cultul public în casele creștinilor, dar numai cu știința episcopului. Iar sinodul al VI-lea ecumenic, ținut în anul 692, prin canonul al XXXI-lea, a statornicit și mai clar acestea: „Cultul public să nu se mai săvârşească în casele particulare decât cu învoirea episcopului”. Totuşi, Ambrosie al Mediolanului, pe când se afla la Roma, ca o excepţie de la măsurile sinodale, a săvârşit Liturghia în casa unei pioase matroane, care locuia „dincolo de Tibru”. Tot aşa şi Chiril al Alexandriei, ne asigură că în ținuturile eparhiei sale, preoţii aveau adesea ori îngăduiala de a săvârși Liturghia în case particulare.

Dar cultul din casele creștinilor, degenerând în acte puţin cuviincioase, vedem la începutul secolului al V-lea pe Sfântul Ioan Hrisostom nemulţumit de acest lucru şi făcând într-o omilie deosebirea dintre rugăciunea publică şi cea din casă; arată condiţiile necesare ale fiecăreia dintre ele. Tot în acest timp aflăm pe Fericitul Augustin, formulând pentru eparhia sa, următoarea dispoziţie: „În casele creştinilor, afară de rugăciuni şi de psalmi, altfel de cult să nu se mai săvârşească”. Iar Sinodul II de la Cartagina, prin canonul 32 (în Pidalion 114), lua următoarele hotărâri riguroase: „Episcopii să orânduiască învăţători, cu îndatorirea să meargă ca să cerceteze cu băgare de seamă rugăciunile particulare”; pe de altă parte, şi credincioşii erau îndatoraţi la rândul lor să arate acelor învăţători episcopali formulele de rugăciuni „pe care vroiau să le citească”. Creștinii se adunau prin urmare în casele lor şi citeau bucăţi din Sfânta Scriptură şi rugăciuni aprobate de autoritatea bisericească. Citirile se făceau cu voce tare de bărbaţi, dar şi femeile aveau voie să citească potrivit rânduielilor primite de la autoritatea eclesiastică.

 Împăraţii creştini, deveniți după 313, ocrotitori ai Bisericii întemeiate de Iisus Hristos, şi-au făcut în palatele lor biserici mici, numite prin secolul al IV-lea „case de rugăciune” sau „basilica privata” sau „oratorium”. În felul acesta, împăraţii erau scutiţi de a ieși în fiecare duminică sau sărbătoare în mijlocul mulțimii (nu mai trebuiau să meargă la Bisericile catedrale). Făceau și lucrul acesta, însă numai la sărbători mari şi la timpuri de solemnitate. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea în această privință despre Constantin cel Mare: „Dacă va lua cineva osteneala să vadă cum Constantin a făcut din palatul său o adevăvată biserică, va vedea mai departe, că el a dat cele mai frumoase semne de pietate în locuinţa sa împărătească. Ținea în mâinile sale cărţile Scripturii şi cugeta adânc asupra adevărurilor ce se găseau acolo. După aceste cugetări religioase, Constantin făcea rugăciuni publice cu toată, curtea lui”.  Fiii lui Constantin au păstrat şi ei acest obicei de pietate, rămas de la tatăl lor, iar Teodosie cel Mic, după cum ne adevereşte istoricul Socrat, „își pusese palatul său în așa rânduială, încât nu se deosebea mult de mănăstiri; în orele  dimineții cânta pe rând cu surorile lui imne pentru lauda lui Dumnezeu”. Exemplul acesta de pietate a fost urmat mai târziu şi de casa Carolingienilor, precum şi de toate curțile împărăteşti, care au iubit buna podoabă a casei Domnului. În aceste biserici zidite în interiorul palatelor numai pentru familia regală sau împărătească, se oficia Liturghia și toate actele religioase: botezuri, cununii, pomeniri, etc., de către clerici întreținuți pentru acest scop din avuţia împărătească.

Patriarhii, mitropoliții şi episcopii, pentru a fi liniştiţi în cultul lor adus Celui Preaînalt, încă din vechime şi-au făcut în apropiere de bisericile catedrale, ori chiar în locuințele lor proprii, biserici mici spre a asculta acolo Liturghia şi rugăciunile trebuincioase. Bisericile acestea au fost numite de obicei paraclise, adică biserici zidite pe lângă catedrale. Cu trecerea timpului s-au înființat astfel de paraclise în mânăstiri, în cimitire, seminarii, în şcolile de creştere şi învătătură, în spitale, cazărmi, penitenciare, în palate de justiție şi în toate edificiile culturale însemnate. Aceste paraclise au fost înființate pentru nevoile sufleteşti ce stau în legătură cu instituțiile respective. Aflăm de astfel de paraclise în palatele regilor, domnitorilor, principilor şi ale înalților demnitari de stat; apoi în locuințele aristocraților, ale bogaților şi în toate casele în care pietatea şi avuţia şi-au dat mâna împreună.

În alte locuri paraclisele erau numite și „Capele”, de la latinescul „Capella”, adică biserică mică; preotul slujitor în aceste capele a fost numit „capelan”, de la cuvântul latin „Capellanus”.

Pr. Brăneanu Nicolae