Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

04.09.2017 – Impedimente la Sfânta Taină a Cununiei (Căsătoria)

luni, septembrie 4th, 2017

Introducere     

Istoria omului începe cu familia – crearea primilor oameni, Adam și Eva, binecuvântarea lor în Eden – și se încheie cu ,,nunta cerească dintre Hristos-Mirele nenuntit și Biserică-Mireasa nenuntită” (1). Dacă în Rai, Dumnezeu este Cel care a sfințit legătura dintre bărbat și femeie, în Legea cea nouă, Însuși Fiul lui Dumnezeu, prin participare și prin săvârșirea primei minuni, reînnoiește legătura din Rai și ridică nunta din Cana Galileii la gradul de taină, Sfânta Taină a Cununiei (2). ,,N-am venit să stric Legea sau Proorocii, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), să o desăvârșesc. Acesta este motivul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Omul intră de acum în sfera harului împărtășit de Biserică din momentul Cincizecimii. Drumul este liber. Rămâne doar să alegem. Astfel, toată activitatea Bisericii, fie că vorbim de Sfintele Taine, fie că vorbim de ierurgii sau de alte lucrări de binecuvântare, are ca scop îndumnezeirea omului: ,,Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască”. Dar pe acest urcuș duhovnicesc, curățit de Hristos, omul trebuie să-și aducă aportul. Trebuie să fie atent la pașii pe care trebuie să-i facă. Altfel riscă să nu ajungă la destinație, ceea ce este echivalent cu moartea.

Sfânta Biserică ajută pe tot om să vină la cunoștința Adevărului, ca toți să se mântuiască. Pentru a ușura acest demers, Biserica ca stîlp și temelie a Adevărului, ia atitudine față de cei care greșesc și încearcă să prevină, pe cât posibil, eventualele greșeli ale oamenilor. O asemenea lucrare găsim și înaintea săvârșirii Sfintei Taine a Cununiei, când cei ce se căsătoresc sunt cercetați de preotul săvârșitor al Sfintei Taine. În următoarele rânduri vom încerca să expunem impedimentele sau piedicile care pot apărea la consacrarea uniunii a bărbatului cu femeia. Dar înainte de aceasta vom stărui, nu foarte mult însă, asupra unor cuvinte esențiale în înțelegerea actului sfințitor al Tainei. De asemenea, precizăm de pe acum că lucrarea este prelucrată din perspectiva Dreptului Canonico-bisericesc ortodox, fără a insista prea mult asupra explicării tuturor impedimentelor, și aceasta nu din lipsă de material bibliografic, ci pentru că am dorit să nu extindem reflecția noastră la prea multe rânduri.

Impedimente la Sfânta Taină a Cununiei

Mai întâi, ce înțelegem mai întâi prin ,,Drept Canonic”? În sens teologic, Dreptul Canonic este perceput în Biserica Ortodoxă ca ,,o disciplină sau știință teologico-juridică care expune metodic și sistematic principiile și normele de drept după care se organizează și conduce Biserica” (3).

Ce înțelegem prin ,,Sfintele Taine” în gândirea ortodoxă? Sfintele Taine sunt acele lucrări sau ,,acte sfinte văzute, întemeiate de Hristos și săvârșite de Biserică prin episcopul și preoții ei, prin care se împărtășește primitorului harul dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor” (4). Sunt lucrări văzute, pentru că omul e trupesc: ,,Dacă ai fi fost fără de trup, ți-ar fi dat daruri netrupești, dar pentru că sufletul este împletit cu trupul, ți-a dat cele spirituale în cele materiale” (5).

Cum este definită Sfânta Taină a Cununiei? Cununia este ,,Taina prin care un bărbat și o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viața, pentru a se ajuta reciproc pe calea mântuirii, pentru a naște și a crește prunci, primesc prin preot harul care le sfințește legătura și ajută la împlinirea scopului lor” (6).

Ce trebui să înțelegem prin termenul ,,impediment”? Impedimentul este definit (7) ca piedică, obstacol în calea realizării unei intenții (bune sau rele) și provine din latinescul impedimentum (8).

Acum că am lămurit termenii pe care îi vom folosi în lucrare, urmează deci tratarea propriu-zisă a subiectului lucrării. Vom începe prin a spune că de-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă  s-a văzut nevoită să precizeze clar cele privitoare la oficierea Tainei Cununiei care să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Astfel că în zilele noastre găsim numeroase studii, chiar tratate alcătuite din Tradiția Bisericii potrivit Învățăturilor Sfinților Apostoli și Canoanele care reglementează Taina Bisericii. S-au făcut diferite clasificări ale impedimentelor în oficierea Cununiei, care reprezintă de fapt neîndeplinirea condițiilor impuse de Biserică pentru o Cununie validă. Una dintre schemele generale, acceptată de Biserica Ortodoxă, a fost întocmită de regretatul Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca (9) (se înțelege că a fost formulată în conformitate cu Dreptul Canonic).În cele ce urmează, vom prezenta condițiile necesare la oficierea Sfintei Taine, neîndeplinirea acestora devenind în mod firesc ca impedimente, cu unele completări acolo unde am găsit de cuviință. Astfel, Părintele Ioan împarte aceste condiții în patru categorii principale și anume: condiții religioase, condiții morale, condiții fizice și condiții sociale.

Condițiile religioase:

-credința ortodoxă  sau dreapta credință (dreaptă slăvire)

-botezul valid, făcut în numele Sfintei Treimi(Canonul 49 al Sfinților Apostoli (10))

-să fie membru deplin al Bisericii

-să nu fie logodit bisericește cu o altă persoană (Canonul 98 al Sinodului Trulan)

-să nu fie căsătorită – nu poate încheia o căsătorie legală, nici civil și nici bisericește, persoana care este deja căsătoria, fiind consacrat principiul monogamiei care se găsește la baza căsătoriei (11).

-dacă a fost căsătorit să fi obținut divorțul bisericește în cazul în care a fost și cununat sau divorțul civil în cazul în care a fost cununat doar civil.

-să nu fi fost căsătorit de trei ori – încheierea celei de a treia căsătorii devine impediment pentru cea de a patra, care este nulă (Canonul 4 al Sfântului Vasile cel Mare)

-să nu fie înrudite spiritual sau religios în grade interzise de legile bisericești (12), iar pentru a evita aceste lucruri Pravila Bisericească sfătuiește ca ,,preotul să afișeze pe ușa bisericii cu 20-30 de zile mai înainte proiectul de logodnă, pentru ca, comunitatea să contribuie la dovedirea legalității și canonicității viitoarei căsătorii, întrebând în mai multe duminici după Liturghie, spre a atrage atenția enoriașilor” (13).

-să nu fie de altă religie, confesiune eretică sau schismatică – căsătoria dintre ortodocși și eretici sau păgâni nu e permisă (Canonul 72 al Sinodului Trulan: ,,să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege cu femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească cu un bărbat eretic”). Ca excepție, căsătoria dintre ortodocși cu ereticii e permisă numai în cazul în care partea eretică promite că va trece la Ortodoxie (Canonul 31 al Sinodului al cincilea Local de la Laodiceea). Pentru cazul în care doi eterodocși s-au căsătorit civil și unul dintre ei se convertește la credința ortodoxă, Biserica Ortodoxă recomandă ca cei doi să rămână căsătoriți pe mai departe, desigur fără a-i cununa și religios (14) (Canonul 72 al Sinodului Trulan).

-partea bărbătească să nu fi fost hirotonită – căsătoria după hirotonie este oprită, iar cei care au intrat în cler necăsătoriți nu se mai pot căsători – în prezent, potrivit dispozițiilor canonice (15), Biserica a interzis căsătoria după primirea Sfintei Taine a Preoției în treptele ierarhice de diacon, preot și episcop (Canonul 26 al Sfinților Apostoli: ,,Dintre cei care au intrat în cler neînsurați, orânduim că se pot căsători numai citeții și psalții, care vor”).

-să nu fi depus voturile monahale – care constituie impediment la cununie pentru toată viața, căci ,,făgăduințele monahilor trebuie să se păstreze pentru întreaga lor viață (16)” (Canonul 6 al Sinodului IV Ecumenic).

-nunii (nașii) să fie ortodocși, cununați bisericește pentru că Biserica de la început l-a vrut pe naș ,,ca reprezentant special al ei, ca pe organul special al ei” (17)

Condițiile morale:

-să aibă conștiință de sine – adică să fie teferi la minte și responsabili

-să aibă facultatea de a consimți în mod liber sau de a pronunța în mod liber acordul pentru încheierea căsătoriei

-să fie morali, adică să nu fi săvârșit acte grave care i-ar face nevrednici pentru primirea Tainei.

-persoanele cu care se căsătoresc candidații la preoție să fie fecioare și de condiție morală ireproșabilă (Canonul 18 al Sfinților Apostoli)

-să nu fie în legătură de înrudire morală interzisă de Biserică, adică să nu fie rudă prin adopțiune sau înfiere (18), ori prin tutelă (19) în gradele în care ar fi oprită căsătoria între ele.

Condițiile fizice:

-diferența de sex – în Biserica Ortodoxă ,,este o condiție fizică pe care trebuie să o îndeplinească cei cărora li se adresează Sfânta Taină a Cununiei” (20), după cum citim în Sfânta Scriptură că Apostolul Pavel îi numește rătăciți pe cei care schimbă rânduiala firii: ,,Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații” (Romani 1, 26-27).

-să dispună de sănătate fizică trebuitoare, adică să nu sufere de boli care ar primejdui viața celuilalt sau chiar a urmașilor.

-să aibă integritate fizică reclamată de scopul căsătoriei, adică să nu fie lipsit de organele genitale normale, necesare procreării.

-să aibă vârsta stabilită de legile de stat și cele bisericești – Noul Cod Civil  din România ,,a ridicat vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani (vârsta majoratului), atât pentru bărbat, cât și pentru femeie” (21), dând posibilitatea bărbatului și femeii de a se căsători ca minori, ceea ce este un real pericol în îndeplinirea sarcinilor necesare pentru o familie creștină.

-să aibă capacitatea fizică necesară pentru îndeplinirea îndatoriilor conjugale – să nu fie lipsiți de această capacitate din pricina unei infirmități

-să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei, precum și la administrarea Sfintei Taine

-să nu existe înrudire fizică în grade nepermise de Biserică (22).

Condițiile sociale:

-să aibă libertate deplină socială, adică ,,să aibă liberul exercițiu al drepturilor civile” (23)

-să aibă aprobarea autorității superioare sau a organelor competente (de exemplu – binecuvântarea arhierească pentru candidatul la hirotonie).

-să încheie în prealabil căsătoria civilă, făcând dovada acesteia. Potrivit Constituției României adoptată în 2003 și păstrată până în prezent, ,,Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă” (24) (Art. 48, alin. 2).

Iată deci care este schema principalelor impedimente la oficierea Sfintei Taine a Cununiei, peste care orice creștin-ortodox nu ar trebui să treacă (25). Dar trebuie spus că în cazul unor impedimente, episcopul locului poate da dispensă (26). Dar aceste sunt cazuri destul de izolate.

Așadar, prin impunerea condițiilor, precum și a impedimentelor la căsătorie prin legislația civilă, dar mai ales bisericească, se urmărește întemeierea unei familii trainice, sănătoase și binecuvântată de Dumnezeu, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Ca urmare, prin lege se permite încheierea căsătoriei numai persoanelor care ,,au aptitudine fizică, morală, de a întemeia o familie, aplicarea legii asigurând, în același timp, încheierea unei căsătorii bazate pe consimțământul liber și conștient al soților care constituie o condiție de fond importantă pentru căsătorie, dar și foarte necesară pentru Cununie, apărând ca o consecință firească a iubirii matrimoniale” (27).

Note:

  1. Pr. Prof. Vasile Gavrilă, Cununia-viață întru Împărăție, Fundația ,,Tradiția Românească”, București, 2004, p. 11.
  2. Vom folosi adeseori termenul de Cununie, preferabil față de cel de Căsătorie, pe care îl vom folosi doar atunci când ne vom referi la actul civil.
  3. Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei. Condițiile Administrării Căsătoriei. Studii juridico-canonice, ediția a II-a, Editura Christiana, București 2010, p. 13.
  4. Învățătură de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 934.
  6. Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, ediția a V-a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2010, p. 301.
  7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009, p. 493.
  8. Dicționar Latin-Român, alcătuit de Prof. Gheorghe Guțu, apărut la editura Humanitas.
  9. Drept Canonic Ortodox. Legislație și Administrație Bisericească, întocmit de Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

10.  Toate trimiterile la canoane se vor  face conform cărții Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, întocmită de  Arhim. Prof. Pr. Dr. Ioan N. Floca, tipărită la Sibiu, 2005.

11.  Încălcarea principiului monogamiei se numește bigamie și se pedepsește nu numai civil, dar și penal. Pentru mai multe detalii vezi: Prof. Univ. Dr. Constanța Călinoiu și Prof. Univ. Dr. Victor Duculescu, Drept Penal și Procedură Penală, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2005.

12.  Pentru mai multe detalii vezi Drept Canonic Ortodox. Legislație și Administrație Bisericească, întocmit de Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

13.  Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, ediția a III-a, Editura Parohia Valea Plopului, Prahova, 1999, p. 80.

14.  Pr. Prof. Liviu Stan, „Căsătoriile mixte”, în Studii Teologice, Seria II, Anul XX, Nr.7-8, Septembrie-Octombrie 1968, p. 496.

15.  Canoanele amintesc și de treapta de ipodiacon, dar prin Tradiția Bisericii doar trei sunt treptele preoției sacramentale, iar celelalte trepte clericale nu se instituie prin administrarea Tainei Preoției, ci prin binecuvântare sau hirotesie (Canonul 2 al Sfinților Apostoli). Pentru mai multe lămuriri vezi: Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, întocmită de Prof. Pr. Dr. Ioan Floca.

16.  Iulian Mihai L. Constantinescu, De Impedimentis Matrimonii. De la acrivia canonică la iconomia bisericească, Editura Universitaria, Craiova, 2010, p. 50.

17.  Arhim. Epifanie Teodoropulos, Familiei Ortodoxe cu Smerită Dragoste, tradusă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 59.

18. Iulian Mihai L.Constantinescu, De Impedimentis Matrimonii…., p. 76.

19.  Ibidem, p. 73.

20.  Idem, Biserica și instituția căsătoriei…, p. 49.

21.  Iulian Mihai L.Constantinescu, De Impedimentis Matrimonii…, p. 53.

22.  Vezi nota 13.

23.  Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox…, p. 71.

24.  Prof. Univ. Dr. Constanța Călinoiu și Prof. Univ. Dr. Victor Duculescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2008, p. 418.

25.  Aici trebuie precizat că unele impedimente din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe nu constituie și impedimente în legislația statului român, care duce la încălcarea unor condiții canonice.

26.  Prin dispensă înțelegem scutire a unei persoane de obligația îndeplinirii unor condiții legale.

27.  Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei.…, p. 239.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

04.09.2017 – Monahismul Occidental: Fericitul și Sfântul Ieronim

luni, septembrie 4th, 2017

A vorbi despre istoria monahismului din primele patru secole creștine înseamnă de a vorbi despre puncte comune dintre spațiul răsăritean și spațiul occidental. Pentru că titlul acestei reflecții anunță deja direcția abordării, menționăm încă de la început că personalitatea Fericitului și Sfântului Ieronim ne-a impresionat de fiecare dată când am citit lucrări în conexiune cu el sau cu perioada în care el a trăit. Pentru această lucrare, ne-am propus să prezentăm datele istorice cu privire la viața și activitatea sa, dar și anumite aprecieri care s-au făcut în legătură scrierile sale. Pentru a-i înțelege activitatea sa misionară creștină, trebuie să cunoaștem situația Creștinismului de la sfârșitul secolului al IV- lea, atunci când monahismul creștin cunoștea o perioadă de înflorire, iar învățăturile Bisericii erau în procesul de fixare și de receptare. În acest context apare Fericitul Ieronim care aduce un aport deosebit pentru creștinism, în special pentru spațiul occidental. Menționăm aici doar traducerea Bibliei în limba latină, cunoscută sub denumirea de Vulgata, traducere păstrată și în zilele noastre.

Pentru spațiul răsăritean, Fericitul Ieronim nu este așa de bine cunoscut în rândul studenților teologi, cu atât mai puțin de către credincioșii din Biserică. Cu toate acestea, el a fost considerat atât de către Biserica Catolică cât și de către Biserica Ortodoxă, ca o personalitate importantă pentru istoria Bisericii creștine, în Biserica Catolică fiind  recunoscut ca sfânt și prăznuit în fiecare an la data de 30 septembrie, în timp ce în Biserica Ortodoxă este serbat la data de 15 iunie în calitate de fericit. Însă această titulatură de  fericit  o întâlnim și în cazul unui alt părinte important al Bisericii creștine, anume Fericitul Augustin. Am observat totuși că aceste titulaturi, de sfânt și de fericit se folosesc alternativ și chiar echivalent (1). Pentru că în spațiul românesc acest părinte este cunoscut și numit de cele mai multe ori cu titulatura de fericit, vom păstra această titulatură, fără a aduce un minus pentru calitatea vieții și activității acestui părinte creștin. Dimpotrivă, în următoarele pagini, vom încerca să evidențiem personalitatea sa, care reprezintă pentru acea perioadă o poziție incontestabilă și esențială pentru Biserica Creștină.

Date autobiografice despre Fericitul Ieronim

Datele istorice despre Fericitul Ieronim sunt consemnate în mai multe scrieri care prezintă viața și opera sa, dar în același timp, pentru că trăim într-o lume tehnologizată, aceste informații sunt accesibile pentru oricine pe rețelele de Internet. Astfel se consideră că acest părinte s-a născut în jurul anului 347 în Stridon, un oraș mic din Croația de astăzi (2). Numele său primit la naștere va fi Eusebius Hieronymous Sophronius. Pentru că familia sa era destul de înstărită pentru acele vremuri, va fi trimis de către tatăl său la studii la Roma. Aici va avea profesori renumiți și va învăța limba latină și limba greacă, el fiind vorbitor al dialectului ilarian (de la Illirya). La Roma va sta aproape 3 ani, timp în care va ajunge să vorbească fluent cele două limbi ale imperiului, având preocupări destul de diverse. Avea obiceiul să viziteze vechile catacombe romane, conform propriei mărturii.

Pentru că în acele vremuri se obișnuia să fi botezat mult mai târziu, la o vârstă matură, același lucru l-a făcut și cel ce avea să devină un mare doctor al Bisericii. Se pare că botezul creștin l-a primit în jurul anului 360, fiind botezat de papa Liberius. Toate trăirile sale interioare, precum și mediul creștin în care trăia, vor ajuta la primirea botezului.

După aproximativ trei ani de zile, Fericitul Ieronim va părăsi Roma, acum în calitate de creștin botezat. Pentru că își dorea foarte mult să călătorească, după puțin timp, va porni într-o călătorie destulă de amplă pentru posibilitățile acelor timpuri, având ca obiectiv Siria, iar până a ajunge aici în anul 373, va trece prin Atena, Bitinia, Galatia, Pont, Capadocia și multe alte localități importante. În Antiohia va intra în contact cu profesori renumiți, dar și cu diferiți călugări de la care va deprinde multe lucruri. În anul 380 pleacă în Constantinopol pentru a studia sub ucenicia celui ce va deveni un Sfânt Părinte al Bisericii Creștine, Grigorie de Nazianz. După doi ani, va merge la Roma, unde va intra ca secretar la papei Damasus. După moartea acestuia, în 384 va merge din nou în spațiul răsăritean. În tot acest timp, Fericitul Ieronim a avut o activitate teologică destul de mare, intervenind și având un rol destul de important în așa zisa dispută origenistă. Poziția sa cu privire la acest subiect îi va aduce o faimă mai puțin pozitivă, dar care va fi umbrită de celelalte calități pe care le-a pus în valoare.

Cu toate că reperele istorice sunt destul de numeroase, având în vedere că spațiul nu îmi permite, din punct de vedere istoric menționez faptul că Fericitul Ieronim va trece la cele veșnice pe 30 septembrie 420 și va fi îngropat la Biserica Nașterea Domnului din Betleem. Mai târziu, în secolul al XIII- lea, trupul său va fi mutat într-o capelă din Roma.

Scrierile Fericitului Ieronim

Fericitul Ieronim este considerat, alături de Fericitul Augustin, Sfântul Ambrozie și Papa Grigorie I, unul dintre cei patru doctori ai Biserici Catolice, fiind considerați patroni ai creștinismului din perioada antică.

Activitatea sa literară o vom împărți în patru categorii. Astfel în prima categorie, menționez Comentariile și Traducerile. Astfel, dintre toate lucrările sale, comentarii sau traduceri, Fericitul Ieronim a rămas în conștiința creștinismului ca fiind cel care va da o nouă traducere a textului biblic în limba latină. Pentru că avea cunoștințe ale celor două limbi în care Sfânta Scriptură a fost scrisă, limba ebraică și limba greacă, Fericitul Ieronim primește însărcinarea din partea papei Damasus al Romei de a face o revizuire a textului tradus în limba latină. Pentru că prin traducere s-a întâlnit cu textul biblic în mai multe forme și traduceri, Fericitul Ieronim va scrie și o serie de comentarii la unele cărții din Sfânta Scriptură. Dintre cele mai importante menționăm aici Comentariul la Cartea Daniel și Cartea Iezechiel, din Vechiul Testament, precum și comentarii nou-testamentare la epistolele către Galateni, Filimon, Tit, Comentariul la Evanghelia după Matei și Marcu (3).

A doua categorie, numită Scrieri istorice și hagiografice, conține lucrări istorice precum: Chronicle (Chronicon sau Temporum Liber), De viris illustribus, dar și vieți despre sfinți părinți, precum: Vita Pauli monachi, Vita Pauli primi eremitae, Vita Malchi monachi captivi, Vita Hilarionis.

A treia categorie, Scrisorile, reprezintă un segment destul de important din activitatea Fericitului Ieronim. Trebuie să avem în vedere că acest mod de scriere era destul de predominant în acea perioadă.

A patra categorie, scrierile teologice, se referă la acele lucrări cu conținut și subiect strict teologic. Fără a se înțelege greșit, deși celelalte lucrări au un conținut teologic, totuși aceste lucrări tratează anumite învățături de credință, cu caracter polemic și apologetic. Lucrările cu un conținut strict teologic ar fi: Liber Contra Luciferianos, Adversus Jovinianum, Apologiae contra Rufinum, Contra Joannem Hierosolymitanum, Dialogus contra Pelagianos.

Cu toate că nu am avut acces la o listă completă a scrierilor Fericitului Ieronim, totuși ne putem da seama din titlurile de mai sus că acesta a avut o preocupare literară destul de intensă.

Fericitul Ieronim și legătura sa cu filozofia greacă

Pentru teologia latină, Fericitul Ieronim rămâne unul dintre cei mai apreciați teologi ai secolului al IV- lea. Totuși, conform unor cercetări și ipoteze mai noi, valoarea scrierilor sale a fost supusă unei re-analize. Profesorul Claudio Moreschini afirmă în lucrarea sa despre Istoria Filizofiei Patristice că ,,Ieronim a fost renumit, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru cultura sa enciclopedică excepțională, dar această glorie a fost apoi redimensionată radical – pentru că, se spune, nu a fost sincer când a declarat că a citit un autor sau altul (mai ales la greci); mare parte din lucrările pe care le citează sau le numește ar fi fost utilizate de către el prin cunoașterea indirectă, pentru că le găsea în surse latine, mai apropiate lui și mai ușor de procurat” (4).

Problema pe care ne-am pus-o referitor la capacitatea Fericitului Ieronim de a avea cunoștințe de limbă greacă solide și mai ales acces la unele lucrări de limbă greacă rămâne o problemă fără un răspuns clar. Dacă Profesorul Moreschini consideră că Fer. Ieronim a avut ca surse principale pe Cicero și Seneca privind filozofia greacă, totuși, conform altor specialiști, interesul său pentru lucrările grecești a fost unul destul de mare și care i-au influențat gândirea.

Pentru că în cele din urmă, toate ipotezele cu privire la cunoștințele Fericitului Ieronim rămân doar ca afirmate și nu probate, consider că putem facem încă o afirmație în această linie, anume că, incontestabil, Fericitul Ieronim a avut un rol deosebit de important prin lucrările sale dar mai ales prin lucrările traduse. Aici am în gând lucrarea lui Origen, Peri archon, pe care Fer. Ieronim ar fi tradus-o într-o formă care a pus la îndoială ortodoxia lui Origen. Se cunoaște că inițial, Fericitul Ieronim a fost un apărător și admirator al lui Origen, dar după un timp, poziția sa s-a schimbat. Iar presupozițiile sale că adepții lui Origen sunt suspecți de erezie și inclusiv Origen, au dus la anumite excese, inclusive din partea episcopului Epifanie, care a fost susținut de către Fer. Ieronim în demersul său împotriva origeniștilor.

În concluzie

Fericitul Ieronim a fost un pion foarte important în scrierea istoriei creștine din secolul al IV-lea. Pentru a înțelege importanța sa este de-ajuns să facem o analiză a acelei perioade fără a aminti de el, fapt destul de improbabil. Deși în cercetările recente au apărut ipoteze noi, totuși reputația sa de doctor al bisericii catolice din perioada patristică rămâne neatinsă, iar gândirea sa poate reprezenta încă un subiect destul de interesant pentru gânditorii moderni.

Note:

  1. În Biserica Ortodoxă există diferite titluri care sunt atribuite sfinților în limbajul bisericesc și liturgic, cu care aceștia sunt pomeniți în calendarul bisericesc și la sfintele slujbe. Termenul de fericit este un apelativ folosit uneori pentru Sfinții a căror operă teologică nu întrunește integral acordul Bisericii. În Biserica Catolică se face o distincție clară între Sancti (sfinți) și Beati (fericiți), care în Biserica Ortodoxă și-a cam pierdut din semnificație. Pentru mai multe detalii, a se vedea și: http://ro.wikipedia.org/wiki/Titlurile_sfin%C8%9Bilor_%C3%AEn_Biserica_Ortodox%C4%83 (accesat azi 29.04.17, oara 7:55 PM).
  2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ieronim (accesat azi 29.04.17, ora 9:43 PM).
  3. O listă completă a acestor traduceri și comentarii se poate găsi la următorul link: http://en.wikipedia.org/wiki/Jerome (accesat azi 30.04.2017, ora 8:03 PM).
  4. Claudio Moreschini, Istoria filozofie patristice, traducere de Alexandra Cheșcu, Mihai-Silviu Chirilă și Doina Cernica, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 344.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

04.09.2017 – Etica Nicomahică și Morala creștină: continuitate și ruptură (Partea a II-a)

luni, septembrie 4th, 2017

Din cele prezentate mai sus (a se vedea partea I), putem înțelege că există anumite deosebiri între concepția aristotelică, chiar și unele contradicții, și morala creștină, dar nu vrem să se creadă că întreaga gândire a lui Aristotel trebuie îndepărtată. Dimpotrivă, în istoria Bisericii găsim numeroși Sfinți Părinți care au meditat asupra acesteia, găsind cuvinte de laudă. Dar inevitabil se poate pune întrebarea, cum împăcăm o părere cu cealaltă, există o continuitate între Etica aristotelică și Morala creștină sau o ruptură evidentă? Răspunsul va trebui să țină o cale de mijloc, exact cum descrie Aristotel virtutea în raport cu cele două extreme. Sf. Iustin Martirul și Filosoful consideră că nu există o incompatibilitate totală între creștinism și cultura antică, ci doar o distincție între cele două. El spune că a fost posibil ca în filozofia păgână să fie cunoscut în mod parțial adevărul. De asemenea, Sf. Clement Alexandrinul manifestă un optimism în ceea ce privește valoarea tradițiilor anterioare Întrupării lui Hristos. El crede că în diferite grade și forme, Logosul a fost prezent în filozofiile și tradițiile de până la venirea lui Hristos. Chiar dacă filozofii nu au fost la fel de inspirați precum profeții Vechiului Testament, ei au fost ajutați de Dumnezeu într-o anumită măsură în intuirea mai multor adevăruri. Ceea ce este cu adevărat valoros în filozofia clasică, deci și în gândirea aristotelică, poartă amprenta acestui ajutor dumnezeiesc. Există astfel o continuitate a Revelației păstrată unitar în diferite forme în diverse culturi, Revelația dumnezeiască păstrându-și un caracter unitar. Cu alte cuvinte, învățăturile prezentate într-o astfel de situație, pot fi recuperate în creștinism. Sfântul Grigorie de Nazianz arată importanța utilizării culturii profane, într-o perspectivă selectivă în care se păstrează ceea ce este valoros. Însă utilizarea filozofiei elene de către cineva neexersat în experiența duhovnicească și eclesială favorizează elaborarea unor învățături raționaliste care conduc la erezii. Principiul selectivității existent în metodologia gnoseologiei patristice este ilustrat în cunoscutul text al Sf. Vasile cel Mare despre cum albina culege din fiecare floare ce este bun. Pentru a conchide atitudinea Sfinților Părinți, redau un pasaj din gândirea Sf. Ioan Damaschin și anume: ,,Întâi de toate, voi expune tot ce a fost spus mai frumos de înțelepții greci, știind că, dacă este ceva bun, a fost dat din înălțime de Dumnezeu oamenilor. Pentru că tot harul cel bun și tot darul cel desăvârșit vin de Sus, de la Părintele luminilor. Dimpotrivă, tot ceea ce este opus adevărului este o invenție a lui satan, și opera unui duh pervers, după cum a spus Grigorie Teologul. Pentru aceea, imitând albina, voi aduna ceea ce este propriu adevărului, și voi recolta mântuirea, chiar dacă vine din partea dușmanului; pe de altă parte, voi respinge tot ce este rău și provine dintr-o falsă știință”.

Exemplificare: ,,Fericirea este lucrul cel mai bun, cel mai frumos și cel mai plin de plăcere totodată”. ,,Virtutea este îndoită, o virtute intelectuală și o virtute etică, cea dintâi se ivește și crește în primul rând prin învățătură și are de aceea nevoie de experiență și de timp; cea etică însă o dobândim prin obișnuință, de unde a primit și numele”. ,,Virtutea (etică) se află deci în câmpul afectelor și acțiunilor, unde exagerarea e greșită și lipsa e dojenită, mijlocul dobândește laudă și nimerește ceea ce-i potrivit. Prin urmare, virtutea este un mijloc, deoarece ține de esența ei să țintească la ceea ce-i la mijloc”. ,,Virtutea este deci un habitus al alegerii, care ține mijlocul stabilit pentru noi și e determinat de rațiune și anume așa cum obișnuiește să-l determine un om inteligent”. ,,Întrucât ea este însă lucrul cel mai bun și săvârșește toate bune, ea este o culme”.

Aristotel consideră că fericirea – eudaimonia – este idealul moral al omenirii, virtutea fiind modul prin care omul excelează, în calitate de ființă cugetătoare. El leagă starea de fericire, de nivelul superior, de satisfacție a minții. Virtutea este capacitatea cu care omul știe să-și îmbunătățească viața, alegând cu pricepere calea cea mai bună, calea de mijloc. În schimb, în centrul moralei creștine stă Hristos și jertfa sa răscumpărătoare fundamentată pe iubirea Sa necondiționată față de lume și față de om. Prin urmare, norma supremă de convețuire a omului cu ceilalți semeni sau norma supremă în funcție de care omul își caută fericirea sau lucrează virtutea, nu va fi eudaimonia pur și simplu, adică bunăstarea sub toate aspectele ei, materiale, sociale, spirituale, ci va fi iubirea după modelul lui Hristos. Această iubire îl plasează pe creștin nu atât într-un sistem etic, cât într-un nou mod de a fi ontologic, făcându-l participant la un nou mod de existență deschis de Hristos, prin Pogorârea Duhului Sfânt în lume și crearea Bisericii. Pentru creștinism, virtutea este urmarea sau consecința logică a conformării neîntrerupte a voinței, a năzuinței omului, cu voința lui Dumnezeu exprimată în poruncile dumnezeiești. Virtutea nu este așadar un habitus, o dispoziție dobândită, care trebuie apărată, păstrată și activată atunci când avem ocazia. Virtutea este activarea continuă și statornică a personalității umane, este formă de comportament în care omul exprimă faptul că Dumnezeu împărățește în el. Referitor la faptul că virtutea țintește sau se identifică cu acea cale de mijloc, găsim și în Sfânta Scriptură îndemnul Mântuitorului de a ține calea de mijloc, atunci când a zis să fim înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Altfel spus, acea cumpătare ca virtute superioară de care vorbește Aristotel, în creștinism este virtutea prin care omul poate dobândi deplină stăpânire asupra lui însuși, este ceea ce face el să ajungă mai ușor, la scopul pe care și l-a propus să-l atingă.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

04.09.2017 – Etica Nicomahică și Morala creștină: continuitate și ruptură (Partea I)

luni, septembrie 4th, 2017

Viața lui Aristotel. Aristotel s-a născut în anul 384 î.Hr. la Stagira, în Tracia. Tatăl lui se trăgea dintr-o familie de medici, fiind el însuși medicul regelui Amyntas al II-a al Macedoniei. Probabil această influență a tatălui său explică orientarea spre studiul științelor naturale și pozitive, pe care o observăm la Aristotel. După moartea părinților săi, Aristotel este luat în îngrijire de o rudă apropiată, un anume Proxenos. La vârsta de 18 ani, Aristotel vine la Atena și intră în Academia lui Platon, unde va rămâne timp de 20 de ani, până la moartea filozofului Platon. Apoi, Aristotel, împreună cu Xenocrate, merge în Troada din Asia Mică, unde, împreună cu alți prieteni filozofi, fondează o secție a Academiei pe teritoriul Asiei Mici, în dependența lui Hermias, și el un filozof. După trei ani de ședere în Troada, el merge la Mitilene pe insula Lesbos, unde trebuie să fi cunoscut pe discipolul și succesorul său, Teofrast din Eresos. De aici, în 343 î.Hr., el este chemat să se ocupe de educația tânărului Alexandru, fiul lui Filip al II-a al Macedoniei. În anul 336 î.Hr., cu urcarea pe tron a lui Alexandru Macedon, activitatea de educator a lui Aristotel ia sfârșit. Apoi se reîntoarce la Atena, unde fondează o școală nouă, proprie, care a primit numele de Lykeion, după locul unde a luat ființă, în nord-estul Atenei. Aristotel, nefiind cetățean atenian, nu putea poseda proprietăți imobiliare în Atena. Totuși, se pare că i s-a permis în mod excepțional acest lucru, pentru a-și putea construi clădirile necesare pentru studiul în școală. În anul 323 î.Hr. moare Alexandru, producând în toată Grecia o ridicare împotriva elementelor care erau cunoscute că simpatizau cu Macedonia. Prin originea sa, prin raporturile sale, mai întâi cu Filip și Alexandru, apoi cu Antipatros, guvernatorul Greciei, el era antipatizat de patrioții care sperau într-o eliberare a lor. Aceștia au căutat să-l implice pe Aristotel într-un proces de impietate. Aristotel  preferă să evite neplăcerile unui asemenea proces și se refugiază la Chalkis, într-o proprietate care o avea de la mama sa, pentru a evita ca atenienii, pentru a două oară, să comită o crimă împotriva filozofiei. În anul 322 î.Hr., el moare, răpus de o boală, respectiv din pricina unei maladii stomacale.

Etica Nicomahică. Teoria morală a lui Aristotel e cuprinsă în cele trei Etice: Etica nicomahică (în 10 cărți), Etica lui Eudemos (în 7 cărți) și Etica Mare (în 2 cărți). Dintre aceste scrieri, Etica nicomahică în zece cărți este sigur autentică, adică aparține în mod sigur lui Aristotel. Ea își are numele de la Nicomahos, fiul lui Ristotel, care a editat-o prinzând diferitele cercetări etice într-o unitate.

Etica este, după Aristotel, o știință practică. Aici nu se cercetează virtutea spre a ști ce este ea, ci pentru ca să devenim virtuoși. Problema de cercetare și de dezlegat stă în a arăta ce este fericirea, prin ce mijloace și în ce condiții se poate dobândi. Altfel spus, și la Aristotel, ca la toți filozofii greci, scopul vieții omenești este fericirea – eudaimonia. Aceasta este supremul bine. Ea consistă pentru om într-o conduită dirijată de rațiune-logos, rațiunea fiind ceea ce deosebește pe om de plante și animale. În același timp, activitatea omenească conformă cu rațiunea este identică cu activitatea conformă cu virtutea.

Pentru Aristotel, virtutea este deprinderea prin care omul devine bun și prin care își exercită funcțiunea esențială. Deci fericirea desăvârșită constă în activitatea inspirată de rațiune, în conformitate cu virtutea proprie omului. Dar pentru fericirea completă, omul virtuos, care acționează în conformitate cu rațiunea, are nevoie de un minimum de bunuri materiale sau exterioare, fără de care bunuri omul virtuos nu poate avea fericirea completă. De asemenea, starea  de fericire trebuie să fie constantă și să dureze toată viața.

Aristotel admite libertatea voinței. E în puterea noastră să fim buni sau răi. Dar deprinderea și repetarea acțiunilor virtuoase joacă un mare rol pentru a crea în om o dispoziție constantă și o înclinație spre acțiuni virtuoase. De aceea numește Aristotel virtutea habitus.

Rațiunea are un dublu rol: acela de a domina patimile și apoi de a se desfășura pe sine în mod potrivit. De aici împărțirea virtuților în două mari categorii: virtuți etice, morale sau practice și virtuți intelectuale sau dianoetice.

Virtutea etică este definită de Aristotel ca ,,deprinderea de a alege mijlocia determinată de rațiune în raport cu noi, așa cum ar determina-o omul cumpătat”. Rolul virtuții este de a alege mijlocia între exagerare și lipsă sau deficiență, la care înclină pasiunile. Astfel virtutea este considerată calea de mijloc între două vicii.

A doua clasă de virtuți sunt virtuțile dianoetice. Și acestea sunt de două feluri și anume: 1) cu privire la cele care nu admit schimbare – știința și rațiunea și 2) cu privire la cele care admit schimbarea – arta, cumințenia.

Activitatea supremă, care dă omului cea mai mare fericire este viața contemplativă. Întrucât rațiunea (nous) este elementul divin din om, o astfel de viață aproprie cel mai mult pe om de divinitate.

Morala creștină. Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a fost trimis în lume de Tatăl ceresc la ,,plinirea vremii”, ca ,,pe cel pierdut… să-l caute și să-l mântuiască” (Luca 19, 10). El a adus lumii ,,lumina cunoștinței”, adică învățătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor înțelepciunea cea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, Cel ce a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său. Cei ce au crezut în această învățătură și s-au botezat au primit numele de creștini.

Creștinismul ne-a adus o nouă învățătură despre Dumnezeu, despre om și despre menirea omului și a dat creștinilor norme și reguli după care să se conducă, deci un îndreptar de viață, precum și puteri harice în vederea acestei meniri. Cu alte cuvinte, creștinismul nu a adus lumii numai o nouă religie, ci și o nouă morală. Mai mult, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, binele a luat o formă concretă, deoarece în El desăvârșirea dumnezeiască s-a întrupat în chip și în viață de om. Pentru creștini, viața pământească primește o nouă semnificație: ea este numai pregătirea pentru viața veșnică la care creștinul este chemat, viață care se poate dobândi prin urmarea poruncilor și prin folosirea mijloacelor harice lăsate de Mântuitorul sfintei Sale Biserici.

În concepția ortodoxă, Morala filozofică este totalitatea principiilor și regulilor de conducere a vieții omenești, produse de mintea omului în virtutea puterilor ei naturale. Comparând Morala creștină cu sistemele de morală filozofică, se constată că există între ele numeroase deosebiri. Morala creștină are un conținut determinat, ce se compune dintr-un sistem de învățături al căror ultim temei este voința lui Dumnezeu, cunoscută din Revelația supranaturală (Evr.1, 1). În ceea ce privește conținutul și temeiurile pe care se sprijină morala filozofică, ele sunt formate din părerile și concepțiile diferiților filozofi, fiind produsul propriei lor cugetări.

Deosebiri între morala creștină și  morala lui Aristotel

O primă deosebire se referă la cunoașterea adevărurilor morale. După Aristotel, izvorul tuturor adevărurilor morale e rațiunea omului. Cum însă aceasta e mărginită în puterile ei de cunoaștere și adeseori supusă greșelilor, cunoașterea adevărurilor morale nu poate fi nici deplină, nici fără greșeli. În Morala creștină, Revelația divină supranaturală oferă cunoașterea deplină a adevărurilor morale creștine.

O a doua deosebire privește valoarea și autoritatea poruncilor morale. E de la sine înțeles că puterea cu care poruncile morale obligă nu e identică în Morala creștină și în morala filozofică a lui Aristotel. Morala creștină, spre deosebire de morala lui Aristotel, se bazează pe voința lui Dumnezeu Însuși.

A treia deosebire se referă la puterea motivelor și a mijloacelor de desăvârșire a credinciosului. Aristotel propune ca motive și mijloace în vederea realizării binelui propus doar motivele și mijloacele naturale. În schimb, Morala creștină, pe lângă motivele și mijloacele naturale, se folosește și de motivele și mijloacele supranaturale, pentru a-l convinge și ajuta pe creștin să stăruie mereu în a se desăvârși din punct de vedere moral. Cu alte cuvinte, calea care îl poate duce pe creștin la desăvârșire este cea pe care i-o arată Morala creștină, și dacă urmează această cale, își câștigă fericirea veșnică, nu doar fericirea pământească care este obiectul eticii lui Aristotel.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

03.08.2017 – Înţelesurile teologice desprinse din Icoana Schimbării la Faţă a Domnului: O erminie a harului dumnezeiesc

joi, august 3rd, 2017

Praznicul „Schimbării la Faţă” a Domnului, pe care îl aşteptăm cu toţii duminică, 6 august, poartă cu sine înţelesuri şi pilde duhovniceşti de mare profunzime teologică. Ne vom opri în cele ce urmează asupra aspectului văzut, creionat în reprezentarea iconografică a sărbătorii, urmând eeminiilor pe care le-am primit moştenire de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.

În dimensiunea sa scripturistică, evenimentul în sine se face lămurit prin faptul că „lumina” pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli nu era altceva decât „Dumnezeirea (theosis)”, „strălucirea naturii divine”, „slavă atemporală a Fiului lui Dumnezeu”. De aceea, Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au transformat această realitate dumnzeiască „într-o preocupare a lor specială, formulând definiţia ortodoxă a harului, fundamentată pe deosebirea dogmatică dintre esenţa inaccesibilă şi energia comunicabilă a lui Dumnezeu” (Leonid Uspenski, Vladimir Losski, Călăuziri în lumea icoanei, p. 221-222). După Sfântul Grigorie Palama, acest eveniment dumnezeiesc confirmă faptul că „Dumnezeu se numeşte lumină, nu după natura Sa, ci după energia Sa” (Împotriva lui Achindin, VI, 9, în PG 150, col. 823). Lumina taborică rămâne după Sfântul Părinte „necircumscrisă de timp şi spaţiu, şi inaccesibilă simţurilor, cu toate că a fost contemplată cu ochii trupeşti …, dar printr-o schimbare a simţurilor lor ucenicii Dumnului au trecut de la trup la Duh” (Idem, Omilia 34, PG 151, col. 249).

„Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină”

La rândul său, Sfântul Ioan Damaschinul vede în această strălucirea harică a luminii taborice icoana chipului dumnezeiesc restaurat în om, prin Persoana Mântuitorului Hristos. „Cel Milostiv ne-a făcut părtaşi unei a doua comuniuni, mai sigură şi mai minunată. Căci Acesta locuind în înălţimea propriei dumnezeiri Se face părtaş celui mai de jos, recreând în chip dumnezeiesc pe om, pentru ca Arhetipul să se unească cu propria Sa icoană, pentru ca astăzi să ne arate în ea însăşi (icoana) frumuseţea cea firească. Şi străluceşte la chip ca soarele – căci se identifică după ipostas, prin lumina nematerială, de vreme ce El este Soarele dreptăţii – iar hainele Lui ca zăpada se albesc; căci este slăvit (trupul) prin cuprinderea de jur împrejur, şi nu prin unire, ci prin relaţionare, şi nu prin unire ipostatică. Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină. Căci astfel, aşa cum a spus dumnezeiescul apostol (cf. I Cor. 10, 1), icoana apei trimite la mare, iar cea a norului, la (icoana) Duhului. Toate sunt luminate şi preastrălucite celor care pot primi lumina, care nu sunt pătaţi la suflet cu necurăţia conştiinţei” (Cuvântări la sărbători împărăteşti, la sărbători ale Maicii Domnului şi la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 2010, p. 77-78).

Icoana isihaştilor

Icoana Schimbării la Faţă „este cea mai dragă isihaştilor”. În adâncul teologiei pe care o împărtăşeşte, ea „încearcă să redea experienţa tainică a luminii necreate avută de cei trei Apostoli pe Muntele Taborului”. Reprezentarea clasică, moştenită din tradiţia bizantină, îl prezintă pe Mântuitorul Hristos în centrul imaginii, îmbrăcat în veşminte de lumină. El binecuvintează cu mâna dreaptă, în cea stângă ţinând „un pergament închis”. Spectrul coloristic de care este înconjurat alternează pe două planuri cu nuanţe de verde smarald, sugerând în mod evident „apofatismul cunoaşterii dumnezeieşti, despre care vorbeşte Dionisie Areopagitul”. Sfântul Părinte vede în evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului o reală potenţare a procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu în stare de taină. Pentru aceasta omul trebuie se învrednicească de lucrarea curăţitoare a harului dumnezeiesc. „Atunci, zice Dionisie, când când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori, atingând starea de fericire, deveniţi asemenea lui Hristos (christoeidous) vom fi pururea cu Domnul, după cuvântul Scripturii, bucurându-ne de teofania Sa vizibilă prin contemplaţii foarte curate, luminaţi de razele Sale strălucitoare ca ucenicii la dumnezeiasca Sa Schimbare la Faţă; în acelaşi timp prin mintea noastră nepătimitoare şi imaterială, vom participa la iluminarea sa inteligibilă şi, de asemenea, la unirea mai presus de minte, în încântarea necunoscută şi fericită a acelor raze suprastrălucitoare, într-o stare asemănătoare celei a duhurilor cereşti. Fiincă, aşa cum zice Cuvântul Adevărului, fiind fii ai Învierii, vom fi asemenea îngerilor şi fii ai lui Dumnezeu” (Div. nom., I,, 4; col. 592). Cel pătruns de această stare, mai spune Sfântul Dionisie, trece de la lucrurile văzute la „realitatea deiformă a arhetipurilor lor”.

Cele două planuri iconografice

Mai departe, privind icoana Schimbării la Faţă a Domnului distingem două planuri: trei personaje în partea de sus şi trei în partea de sus. „Este o mare deosebire de atitudine între cele două grupuri. Pe vârful muntelui  Moise şi Ilie stau în picioare de o parte şi de alta a lui Hristos; ei sunt cuprinşi în cercul luminos şi participă la Slava lui Dumnezeu în deplină armonie cu El, în timp ce Apostolii, situaţi în partea de jos a icoanei, la poalele muntelui, sunt copleşiţi şi atitudinea lor exprimă neorânduială şi dezordine. Acest contrast aminteşe că omul nu poate vedea pe Dumnezeu cu ochii săi trupeşti”. Moise şi Ilie, dimpreună cu proorocul Isaia, sunt singurii dintre oameni care, după căderea Protopărinţilor, au primit îngăduinţa să-L vadă pe Dumnezeu (Cf. Ieş. 33, 18-23 şi 3 Regi 19, 9-13). Mai mult, ei se aflau la momentul acela în părtăşia tainică a luminii harului dumnezeiesc. Ochii lor vedeau dintr-o altă lume pe Soarele Dreptăţii, fiecare devenind astfel tipuri împlinite ale făgăduinţelor făcute de Dumnezeu odinioară cu poporul ales. „Moise şi Ilie se închină în faţa lui Iisus. Moise întruchipează Legea, iar Ilie vine în numele profeţilor pentru a da mărturie, împreună cu ei, despre dumnezeirea lui Hristos care este «plinirea Legii şi a proorocilor»”. Pe de altă parte, ochii Apostolilor sunt orbiţi de lumina şi strălucirea harului dumnezeiesc. Cu toate acestea, „la vedearea lui Hristos în slavă, ei sunt plini de bucurie şi vor să oprească în loc această clipă. Petru cere să rămână pentru totdeauna pe munte şi de aceea propune să facă trei colibe, trei corturi aici că să se înveşnicească întru vederea lui Dumnezeu. El nu ştia ce spne, căci era prea devreme, iar ei nu erau pregătiţi pentru veşnicie. Trebuiau să treacă cu Hristos prin moarte pentru a-L revedea în slavă, după Înviere” (Viu este Dumnezeu. Catehism Ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 105-106).

„Iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”

Icoana Schimbării la Faţă a Domnului ne arată că potenţarea eshatologică a icoanei reiese din sinergia harică pe care o împărtăşeşte. Lumina ei nu vine niciodată din afară, căci, fiind plină de har dumnezeiesc, ea străluceşte întotdeauna dinăuntru. De aceea, se poate spune că „iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”. Aşa se face că, după pravila veche, „orice monah iconograf pictează prima sa icoană cu subiectul Schimbarea la Faţă a Domnului, pentru ca Hristos «să strălucească lumina Sa în sufletul iconografului»”. Acest aspect deosebit de profund reiese dintr-un manuscris din Sfântul Munte, de unde aflăm că cel afiorisit cu această slujire trebuie „să se roage cu lacrimi fierbinţi, ca Dumnezeu să intre în sufletul său. Să se ducă la preot, ca preotul să se roage asupra lui şi să-i citească Rugăciunea Schimbării la Faţă”.

Pr. Ioniţă Apostolache