Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

joi, februarie 22nd, 2018

Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai bisericii noastre. Mulţi creştini îi poartă numele. De el se leagă şi minunea în care este vorba despre populara „colivă”.

Pentru a cunoaşte mai bine cine a fost Sfântul Teodor, trebuie să ne întoarcem în timp, înainte de apariţia Sinaxarelor. Sfântul Grigorie al Nissei a rostit la 7 februarie 381 o cuvântare în cinstea acestui martir militar din Evhaitele Pontului, care a pătimit în vremea împăratului Maximian. Cuvântarea este importantă din punct de vedere aghiografic. Mai târziu au vorbit despre Marele Mucenic Teodor şi Patriarhul Nectarie al Constantinopolului şi Sfântul Roman Melodul.

Mucenicul Teodor venea din Pont, dintr-o localitate aflată între provincia Capadocia şi Marea Neagră, în Asia Mică. În vremea patimilor sale, creştinii erau târâţi prin tribunale, după legile păgâneşti şi cei care nu îşi negau credinţa, erau condamnaţi la moarte. Teodor, a cărui evlavie o cunoşteau contemporanii săi, dădea mărturie pretutindeni pentru credinţa lui în Hristos, fără să se teamă.

„Pentru mine, Dumnezeu este Hristos, Fiul Cel Unul Născut al Tatălui!”

Într-o zi, chemat fiind să aducă jertfă zeilor şi împăratului, Teodor a răspuns acuzatorilor săi: “Pe zeii voştri nu-i cunosc, căci în realitate ei nici nu există, iar voi păgânii sunteţi cufundaţi în rătăcire”. În oraşul său, Amasia Pontului, se afla un templu, ridicat în cinstea zeiţei Rea, “mama cea mincinoasă a zeilor” (în scrierile Sfântului Roman Melodul se vorbeşte despre templul zeiţelor Afrodita şi Artemisa). Teodor a găsit momentul potrivit, când vântul sufla favorabil şi l-a incendiat. Nu şi-a ascuns fapta şi nu a căutat să fugă, ba chiar s-a lăudat cu ea, “plin de bucurie pentru tulburarea pe care a pricinuit-o necredincioşilor idolatri”. Mucenicul a suportat plin de răbdare loviturile furioase ale călăilor, cântând psalmi. Aruncat în închisoare, se auzeau acolo aceleaşi cântări sfinte ale lui şi lumânările ardeau, luminând temniţa întunecată. Paznicul, speriat, l-a aflat acolo pe mucenic liniştit şi pe ceilalţi întemniţaţi care dormeau şi s-a spăimântat.

Marele Mucenic Teodor ne-a lăsat peste timp, ca învăţătură, amintirea luptelor sale. El este pentru noi “vistierie a bogăţiei şi ajutor la îndemână pentru cei săraci, loc comfortabil de odihnă pentru cei osteniţi, laudă nesfârşită pentru toţi cei ce cu credinţă cinstesc pomenirea lui”.

Moaştele sale au fost mutate în Evhaitele Pontului şi aşezate într-o biserică nouă. Poporul a arătat o cinstire deosebită faţă de acestea şi l-a chemat pe mucenic în ajutor, în nevoi. Cinstirea dată de către creştini dintru început Marelui Mucenic este dovada răsplătirilor pe care Hristos le împarte atleţilor Săi. Trupul lui mucenicesc a devenit vas ales al harului dumnezeiesc.

În secolul al IX-lea întâlnim doi mucenici cu numele de Teodor: Tiron şi Stratilat. Însă cele mai importante elemente biografice şi istorice ale celor doi coincid. Numele de Tiron vine de la tagma tironienilor, cum erau numiţi noii recruţi în armată. Sfântul Teodor Tiron este prăznuit pe 8 februarie, iar Sfântul Teodor Stratilat, pe 17 februarie.

Într-o omilie a patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397) se vorbeşte despre arătarea mucenicului Teodor către patriarhul Eudoxie al Constantinopolului (360-373). Erau vremuri grele, căci biserica a fost lovită ca de o furtună, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Şi fiindcă nicidecum credinţa oamenilor nu scădea, inima împăratului Iulian ardea de răutate.

„Când au venit zilele sfinte ale Postului Mare, când toţi credincioşii, indiferent de vârstă, se îngrijeau de curăţirea sufletului lor de patimi şi de vechile păcate”, fiindcă atunci duşmanul nevăzut se războieşte cu mai multă putere împotriva noastră, fiind mai nemilos şi făcându-ne îndreptarea mai grea, la începutul primei săptămâni a Postului, împăratul Iulian l-a chemat pe sfetnicul său de încredere şi i-a poruncit “să fie retrase din piaţă mâncărurile şi băuturile de post şi să nu fie oferit spre vânzare nimic altceva, decât numai cele… care vor fi stropite şi amestecate cu sângele animalelor jertfite idolilor”, ca toţi să fie nevoiţi să cumpere, ca să mănânce din ele. Şi astfel, credea necredinciosul împărat, “vor primi prin gustul sângelui animalelor jertfite, jertfa adusă zeilor”, sau vor muri de foame.

Porunca Sfântului Teodor către patriarhul Nectarie al Constantinopolului

Dar Teodor, mucenicul lui Hristos, s-a arătat patriarhului în chip real, nu în vis şi i-a poruncit: „Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă, încât nimeni să nu se aprovizioneze cu mâncare şi băutură din piaţă!”. Şi dacă cei mai înstăriţi aveau rezerve de alimente, pentru cei mulţi, „care nu pot să-şi câştige nici mâncarea de zi cu zi”, a zis: „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”. Căci aşa se numea grâul fiert, în dialectul local al evhaitienilor: „colivă”.

Mucenicul Teodor i-a mai zis patriarhului: „Eu sunt Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, Care Însuşi m-a trimis la voi, pentru a vă scăpa de cursa cea periculoasă a duşmanului, pe care v-a întins-o împăratul”. Şi astfel patriarhul a reuşit să păzească nevătămată turma lui Hristos. Iulian Apostatul a înţeles că uneltirea sa contra creştinilor a rămas inutilă, iar aceştia au înălţat imn de mulţumire lui Teodor şi i-au adus laudă printr-o sărbătoare închinată lui.

De atunci ne-a rămas şi nouă tradiţia ca, în fiecare an, să mâncăm din gustoasa colivă şi să săvârşim cu evlavie pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

22.02.2018 – Lucrarea duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul la Roma „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”

joi, februarie 22nd, 2018

Din vasta lucrare teologică a Sfântului Dionisie Exiguul fac parte o serie de traduceri duhovniceşti sau aghiografice: „Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisis”, „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acestor lucrări li se adaugă alcătuirea unui florilegiu în care a cuprins, „Exempla Sanctorum Patrum”, însumând o sută de pasaje patristice prin care se stabileau „mai multe punţi de legătură între fraţii creştini”. Toate acestea însumează o contribuţie monumentală pentru literatura patristică apuseană, ţinâd cont de atracţia latinilor pentru experienţelor mistice ale Părinţilor Orientali şi aşezarea lor recurentă în viaţa comunităţilor monahale apusene.

Sfântul Dionisie Exiguul, unul dintre reprezentanţii de seamă ai spiritualităţii daco-romane în Cetatea Eternă, a tradus în limba latină lucrarea „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Demersul Sfântului Părinte a venit la rugămintea „preacinstitului abate Gaudenţiu” (ad Gaudentium Abbatem), aşa cum rezultă din prefaţa traducerii sale. De aici aflăm că Înaintemergătorul Domului s-a arătat în vedenie unor monahi palestinieni, „care au ridicat preafinţitul lui cap din casa acelui necredincios rege Irod, apoi l-au dus la Emesa unde mult timp a rămas necunoscut, până ce tot monahilor s-a arătat, la fel acum, prin osârdia smeriţilor monahi, Sfântul Ioan s-a învrednicit să-şi dea pe faţă romanilor, povestirea sa, îndemnat, cred eu, de supunerea la o poruncă evlavioasă, prin cei ce duc o viaţă singură, să-şi arate slava sa întru Hristos” (Dionisii Exigui ad Gaudentium Abbatem, CCSL, LXXXV, Scriptores „Illyrici” Minores, Prefatio VIII, p. 69-71).

Istoria aflării Cinstitului Cap al Botezătorului

În vremea domniei sale, Iulian Apostatul a dat porunsă că fie risipite moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. Dumnezeu a rânduit însă ca ele să fie salvate de doi monahi, care se aflau în aproierea locului unde au fost aruncate. Cinstitele odoare au fost adăpostite în bisericile de lângă Muntele Măslinilor, capul fiind mai întâi aşezat într-o biserică din Ierusalim şi apoi dus la Alexandria. Aici a pus laolaltă cu moaştele Sfântului Prooroc Elisei, fiind primite de Sfântul Atanasie cel Mare, „care le-a păstrat într-o livadă până a fost ridicată o biserică în cistea lor, unde au fost astfel aşezate”. Sfântul locaş s-a ridicat abia în vremea lui patriarhului Teofil, fiind aşezat în locul numit Karmuz. Legătura dintre cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament este subliniiată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată simbolic într-una din predicile sale că această alăturare s-a împlinit prin poruncă dumnezeiască: „am întins trupul tău lângă cel al profetului Elisei” (mărturie dintr-un manuscris arab, conţinând o predică atribuită Sf. Ioan Hrisostom, contemporan cu patriarhul Teofil al Alexandriei).

În 391, împăratul Valens a dorit cu tot dinadinsul ca cinstitul odor să fie adus în Constantinopol. Cassiodor spune că, pe când delegaţia trecea prin apropriere de Calcedon, carul cu boi în care se afla racla cu sfintele moaşte s-a oprit şi nu a mai vrut să înainteze. Văzând în aceasta semn de la Dumnezeu, împăratul a aşezat Capul Înaintemergătorului într-o bisericuţă, pe care i-a închinat-o lui. Cea de a doua aflare a Capului s-a împlinit la Emesa, în Siria (453). Povestirea tradusă de Sfântul Dionisie se pare că-i aparţine arhimandritul Marcel din Emesei.

Traducerea Sfântului Dionisie Exiguul în contextul epocii sale

Sfântul Dionisie Exiguul traduce această lucrare în contextul decapitării filosofului Boeţiu di ordinul împăratului ostrogot Theodoric. Unii au interpretat iniţiativa monahului dobrogean în sensul unei susţineri a primatului papal, subiect mult dezbătut în epoca sa. Cert este că această povestioară hagiografică demonstra din plin evlavia de care se bucura Botezătorul în mediul Apusean. Se dovedeşte încă odată „faima de care se bucura învăţatul monah dobrogean de la curtea papală printre simplii călugări din Occident”. Mărturiile păstrate până astăzi leagă prezenţa Sfâtului Dionisie în Cetatea Eternă de Basilica „Sfintei Anastasia” de sub Palatin (foto), unde se pare că alcătuit şi această lucrare.

Această contribuţie teologică, culturală şi nu în ultimul rând duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul se adaugă din plin la procesul de dezvoltare a învăţământului ascetic din Cetatea Eternă. Se cunoaşte în acest sens că a fost dascăl de dialectică în şcoala lui Cassiodor de la Viviarum. El duce mai departe lucrarea începută de înaintaşul său, Sfântul Ioan Cassian, aducând la Viviarum experienţele scetico-mistice ale Părinţilor Orietali. În viziunea sa, despătimirea era o condiţie esenţială pentru „lectio divina”. Alături de bunul său prieten, învăţatul Cassiodor, Exiguul „s-a inspirat din spiritul care a asumat în această epocă întregul monahism”.

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2018 – Cultul Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah în Bisericile Orientale

joi, februarie 15th, 2018

Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah sunt poate cei mai cunoscuţi martiri din întregul Orient. Legenda martiriului lor, în ciuda vechimii ei, nu a dobândit valoare istorică. Nici data la care au trecut la Hristos nu este foarte sigură, fiind socotită de unii la sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea.

Aceşti doi „megalomartiri” au fost demnitari romani care au refuzat să aducă jertfe zeilor. Vah a murit primul, fiind biciuit până la sânge. A primit cununa muceniciilor sale la Soura, în Siria, fiind adus mai târziu la Barbalissos (Balis), pe Eufrat, localitate aflată la cinci kilometri de Alep. Serghie, după numeroase cazne, a fost decapitat la al-Rusafa, tot pe râul Eufrat. În cinstea jertfei sale, creştinii au ridicat aici o bazilică impunătoare, devenită cel mai căutat loc de pelerinaj din zonă. Secole la rând, creştinii din Bizanţ şi Arabia au venit aici să aducă cinstire sfântului, străbătând distanţe impresionante. Există mărturii că împăratul persan Chosroes II, când s-a închinat lui Mauricius pentru a-şi recupera regatul, a oferit mai multe daruri acestei biserici.


Pildă de credinţă şi mărturisire

Cei doi martiri au pătimit pe vremea împăratului roman Maximian Daia. Serghie era pimnicer (primicerius scholae gentilium), ofiţer de prim rang al gărzii regale. Regimentul pe care îl conducea era format în integralitate din gentili, adică persoane care nu aveau cetăţenie romană. Mai mult, Serghie era unul dintre sfetnicii de taină ai împăratului. După documentele siriace, el ar fi fost chiar rudă cu cezarul. Alături de el a stat întotdeauna Vah, bunul său prieten, aşezat la rându-i în dem­nitatea de secundicer. Amân­doi „se bucurau de o mare libertate în cuvânt înaintea tronului”.

Erau creştini în taină, lucru pe care l-au aflat şi cei care îi invidiau. Aceştia, plini de invidie, au mărturisit taina împăratului şi acesta de îndată a hotărât să-i pună la încercare. Ca să afle adevărul, Maximian a hotărât ca toţi cei din gardă să aducă jertfe în templul lui Zeus. La momentul stabilit nu i-a găsit pe cei doi sfinţi înăuntru şi, căutându-i, i-a aflat afară cântând imnuri de laudă lui Dumnezeu. I-a obligat mai apoi să intre înlă­untru şi i-a pus să jertfească. Sfinţii Mucenici au început să cânte şi aici din Cartea Psalmilor: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi că nu este duh în gura lor” (Ps. 134, 15-17). Au urmat chinuri groaznice, cei doi primind în cele din urmă cununa muceniciei.


Popularitatea celor doi mucenici în Biserica Orientală

În anul 431, Episcopul Alexandru de Hierapolis, localitate aflată în nordul Siriei, a investit trei sute de pungi de aur pentru a ridica o bazilică în cinstea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah. Locaşul de închinare s-a zidit în mijlocul stepei siriene, între zidurile cetăţii Rusafa. Acesta a fost momentul de răspândire masivă a cultului celor doi sfinţi mucenici în întregul Orient creştin. Mărturia ne este dată într-una dintre cele mai complete publicaţii cu privire la viaţa, cultul şi importanţa duhovnicească a celor doi martiri pe pământul jertfelnic al Siriei: „The Barbarian Plain. Saint Sergius between Rome and Iran”. Autoarea acestui studiu, prof. Elizabeth Key Fowden, vorbeşte astfel despre o răspândire atât de mare a cultului celor doi sfinţi, încât, din secolul al V-lea, „influenţa lor a început să iradieze dincolo de Rusafa, peste Siria şi Mesopotamia, ajungând până în Munţii Zagros, Armenia, Egipt şi Galia” (Ibidem, p. 7). Cultul Sfântului Serghie, în secolele V-VII, s-a manifestat cu precădere la interferenţa dintre două cele mai însemnate culturi şi puteri politice ale vremii, Roma şi Iranul.

Popularitatea celor doi sfinţi s-a manifestat atât în cult, cât şi în tradiţia hagiografică ulterioară. Aşa se face că autorul sinaxarului închinat Sfântului Atanasie de Clysma a folosit istorisirea morţii Sfinţilor Serghie şi Vah ca model de martirologiu, în care a rânduit replici şi pentru cei doi mucenici. În acest sinaxar, Sfântul Atanasie este un ofiţer de rang înalt, aflat în dregătoria lui Maximian, fiind descoperit, de asemenea, ca slujitor al lui Hristos. Aceleaşi similitudini apar şi în alcătuirea Vieţii Sfântului Victor.

Hagiografii au ajuns la concluzia că Sinaxarul Sfinţilor Serghie şi Vah datează din secolul al V-lea, fiind scris original în limba siriacă. Textul grecesc îi aparţine lui Sever de Antiohia, fiind legat de frumoasa sa Omilie pentru Mucenici din Rusafa.


Cultul Sfinţilor Serghie şi Vah

Cultul Sfinţilor Serghie şi Vah s-a răspândit în întreaga lume. În Orient, Mitropolitul Ahudemmeh de Tagrit (sec. VII) a ridicat o nou bazilică în cinstea lor, replică a celei de la Rusafa, în mijlocul stepei de la N:E de Irak. Dorinţa lui era să-şi ferească episcopia de raidurile beduinilor. Sfântul Serghie este cinstit la sirienii de răsărit la data de 1 octombrie, pe 3 şi pe 6 mai, pe 9 decembrie şi mai cu seamă pe 7 octombrie. Amintim, de asemenea, că Sever de Antiohia a scris în cinstea celor doi sfinţi o omilie, rostită la 7 octombrie 514. Textul se găseşte tradus din siriacă de profesorul Rubens Duval în colecţia Patrologia Orientalis (IV, 1, 1908, pp. 83-94, Omilia LVII).

Capetele celor doi sfinţi au fost aduse în ţara noastră de către domnitorul Neagoe Basarab şi depuse la Mănăstirea Curtea de Argeş. Raclele sfintelor moaşte au fost făcute din porunca arhierească a Episcopului Iosif de Argeş, cu sprijinul creştinilor binevoitori din oraşul Piteşti, în anul 1867, ca semn de recunoştinţă pentru binefacerile primite prin ale lor sfinte rugăciuni.
În anul 1949, la 25 octombrie, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sfintele moaşte au fost aduse la Craiova şi depuse în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru“ din Craiova, în timpul Înaltpreasfinţitului Firmilian, Mitropolitul Olteniei. Din 2013, cei doi sfinţi mucenici au devenit patronii Facultăţii de Teologie din Craiova, fiindu-le închinat un paraclis în incinta noului sediu al facultăţii.

Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

15 februarie 2018

15.01.2018 – Precursori olteni ai unităţii naţionale: Tudor Vladimirescu, vătaful plaiului Cloșani

luni, ianuarie 15th, 2018

Cine a fost Tudor? Este cea dintâi întrebare la care trebuie să răspundem pentru a înțelege evenimentul revoluționar din anul 1821. Puținele surse bibliografice susțin că Tudor s-a născut în jurul anului 1780 din țărani liberi sau moșneni. Tatăl său se numea Constantin și era din Prejna Mehedințului (plaiul Cloșani) iar mama sa, Ana/Ioana, era sora sau fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimir.

Este foarte probabil ca părinții lui Tudor să fi dorit ca el să nu rămână un simplu țăran, observând la el o mulțime de daruri native primite de la Dumnezeu. Povețele primite de la bătrânii satului sau șederea în apropierea părintelui Ciuhoi și a părintelui Bondoc a pus în inima viitorului revoluționar primele învățături morale și cele dintâi responsabilități sociale autentic creștine. Într-un studiu publicat în anul 2007 la Sibiu, părintele profesor Sergiu Popescu de la Facultatea de Teologie din Craiova, susține că Tudor, rămas orfan de tată, a fost luat de călugărul Gherasim Duncea de la Mănăstirea Baia de Aramă și dus în satul Prejna, unde l-a învățat să scrie și să citească. Acesta ar fi cel care l-ar fi rugat pe boierul Ion Glogoveanu să-l primească pe Tudor împreună cu fiul său la curtea sa din Craiova „ca să învețe carte boierească”.

Şcolit la Craiova

Oricum ar sta lucrurile, plecarea sa la Craiova, unde șade o vreme la rudenia lui, condicarul Lupu, cât și slujirea pe lângă boierul Glogoveanu l-a aruncat pe tânărul Tudor într-o altă lume, mult mai mare și mai complicată decât cea în care se născuse el. Noua situație l-a forțat pe Tudor să înțeleagă foarte repede lucrurile și să arate diplomație cu cei mai presus de el, moderație cu clasa de mijloc și radicalism în relație cu subordonații lui. Relația cu boierul Glogoveanu, comerțul cu animale și alte bunuri, călătoriile sale în provinciile învecinate și mai ales la Viena (1813/1814-1815) l-au ajutat pe Tudor să dobândească și funcții politico-administrative: după anul 1801 devine postelnic, apoi comis, vel sluger, vătaf al plaiului Cloșani și administrator al moșiilor Baia de Aramă și Glogova.

Perioada următoare îi aduce lui Tudor prietenia, cu toate implicațiile ei, unor boieri influenți și importanți la acea vreme: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu. Între anii 1807-1811, existau în sudul Olteniei patru batalioane, iar Tudor conducea unul dintre ele (Batalionul I de panduri Mehedinți). În ultimii doi ani ai acestei perioade, din ordinul generalului Isaia, Tudor a fost numit comandant peste toate batalioanele. În anul 1815 o garnizoană turcească a insulei Ada-Kaleh distruge, în urma unei expediţii în Oltenia, gospodăria lui Tudor de la Cerneţi şi îi confiscă bunurile. Tot în această perioadă sora lui Tudor ar fi murit atunci când o ceată de greci a vrut să o răpească.

Cel dintâi pas care anticipa acțiunea revoluționară din 1821 a fost înscrierea de partea rușilor a lui Tudor ca voluntar în războiul ruso-turc (1806-1812). Meritele sale, acțiunile de vitejie, dibăcia lui pe câmpul de luptă i-a adus gradul de locotenent și ordinul Vladimir.

Revoluționar creștin

În iarna anului 1821, Tudor a încercat să convingă poporul român din Oltenia să se alăture acțiunii sale de a elibera Țara Românească de avariția domnilor fanarioți, a boierilor și a celor care urmăreau propria înavuțire în detrimentul țării și al locuitorilor ei.

Cu certitudine a existat și o pregătire anterioară momentului amintit, ce consta în strângerea de fonduri, arme sau hrană, pregătirea unor baze militare special amenajate, parteneriate sau înțelegeri cu unii boieri autohtoni de bună credință, un corp militar foarte bine pregătit ș.a.m.d.

Istoriografia ni l-a prezentat pe Tudor ca un conducător onest, rațional, patriot, drept, nicidecum ca pe un naiv ori un egoist avid de putere. Atât relația sa cu intelectualii vremii – Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru ș.a. – cât și cu cei din administrația țării, i-au determinat pe cercetători să vorbească despre revoluționarul Tudor ca despre o personalitate complexă și controversată. Marele nostru istoric Nicolae Iorga scria următoarele cuvinte: „Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

Tudor Vladimirescu este poate fi numit „revoluționar creștin” pentru că întreaga sa viață și activitate a fost continuu racordată la credința creștină, la valorile morale propovăduite de aceasta. Chiar și modul în care și-a încheiat viața a avut puternice accente martirice creștine. Perioada creștină anterioară revoluției este trasată de mediul în care s-a născut și a copilărit – ca nepot de preot în mijlocul țăranilor liberi din munții Olteniei. În anul 1806, împreună cu Gheorghe Duncea, Tudor a hotărât zidirea unei biserici în Prejna, care va fi terminată doi ani mai târziu.

Cărțile de cult donate de Tudor bisericilor rămân până azi o mărturie puternică a credinței sale creștine. De pildă, pe o filă a Penticostarului dăruit bisericii din Cloșani, datat la 27 februarie 1819, Tudor a însemnat 15 nume din neamul său, spre a fi pomeniți la Sfânta Liturghie; dintre aceștia, șase sunt clerici – Dionisie arhiereul, Varlaam monahul, Eufrosin Ieromonah, Iosif Ieromonah, Mitrofan Ieromonah.  Pe de altă parte, Tudor a promovat o strânsă legătur cu clerul bisericilor și mânăstirilor din Oltenia și din toată țara. Prezența continuă a unui duhovnic în viața tânărului Tudor ne îndreptățește să afirmăm că a avut o autentică relație cu Dumnezeu și cu Biserica creștină. Cel dintâi duhovnic amintit în documentele vremii a fost schimnicul arhimandrit Chiriac Râmniceanu de la schitul Cioclovina, metoc al Mânăstirii Tismana. Monahul Ilarion, stareţul mănăstirii Sf. Ioan cel Mare-Grecesc din Bucureşti, viitorul episcop al Argeşului, a fost al doilea duhovnic al lui Tudor. Unele izvoare consemnează faptul că cei doi se cunoscuseră încă din anii 1810-1811.

„Să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni!”

Mesajul revoluționar al lui Tudor se adresa tuturor românilor din Țara Românească, nu doar țăranilor asupriți de politica boierească, ci și celor din orașe. Se amintește de o lege a firii noastre, instinctul de supraviețuire , care nu poate fi de nimeni contestată. Pe fondul acestui adevăr, Tudor își propune să-i convingă pe cei care ascultă că acum este momentul de a reacționa luptând, nu prin răbdare și suferință, ca până acum, atât împotriva episcopilor mitarnici și necredincioși, cât și împotriva boierilor răi și a conducerii fanariote.

Știind că se adresează unor creștini, Tudor amintește că Dumnezeu nu iubește răul și, deci, lupta împotriva celor răi este pe placul Domnului. Astfel, cei ce săvârșesc binele se aseamănă lui Dumnezeu Cel bun. Îndemnul este simplu și promt: „Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Iată principalul scop al revoluției inițiate de Tudor Vladimirescu: să alegem conducători pe cei buni dintre noi și care vor să facă bine poporului. Rostul organizării acestei adunări revoluționare a fost „binele și folosul a toată țara”. De reținut este și faptul că Tudor atrage atenția încă de la început că nu va accepta jafurile făcute de revoluționari.

Prof. dr. Marian Păun

07.11.2017 – DESPRE COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA SFÂNTULUI PAISIE VELICIKOVSKI, AȘA CUM REIESE DIN AUTOBIOGRAFIA SA

marți, noiembrie 7th, 2017

Secolul al XVIII-lea rămâne cunoscut în Istoria Bisericii Ortodoxe Române și prin mişcarea de înnoire duhovnicească începută de Cuviosului Paisie de la Neamţ şi continuată de ucenicii săi, influenţând prin suflul său întreg Răsăritul Ortodox. Această perioadă se înscrie între momentele cele mai de seamă pe care le-a cunoscut Biserica noastră strămoșească pentru că acum românii și-au adus poate cea mai însemnată contribuție la îmbogăţirea patrimoniului Bisericii de Răsărit a lui Hristos. Sfântul Paisie se străduieşte să caute adevăratele făclii aprinse din lumina lui Hristos adică învăţăturile Sfinților Părinţi pentru a le face cunoscute și celor care erau în pericol să fie înşelaţi de „luminiţile iluministe”; luptând duhovniceşte, a scos aceste învățături de sub obrocul uitării și cu ajutorul lor a încălzit duhovnicește toate locurile prin care a trecut, de referință rămânând strădaniile sale depuse ca stareț al marilor mănăstiri moldovenești Dragomirna, Secu şi Neamţ. Focul aprins de el s-a întins până în stepele îndepărtate ale Rusiei. Chiar și așa, remarcăm că Stareţul Paisie este foarte puţin cunoscut în vremea noastră, deşi este unul din cei mai mari părinţi ai vremurilor nu demult apuse. Acesta este și motivul pentru care am socotit că merită prezentate câteva date legate mai ales de anii tinereții sale, date care se regăsesc în autobiografia sa, publicată  și în limba română de către Ștefan Berechet, la Iași, în anul 1918. De această lucrare ne vom folosi cel mai mult în prezentarea aceasta.

Despre copilăria și tinerețea sa, el scrie la cererea fraţilor săi duhovniceşti, „având unii faţă de alţii o adevărată dragoste după Dumnezeu”, așa cum el însuși mărturisea. Din aceste însemnări aflăm că Sfântul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Malorusia (Rusia Mică sau Ucraina de astăzi), în ziua de 21 decembrie 1722. Despre familia sa scria: „Tatăl meu a fost Ioan Velicikovski, protopopul Poltavei, iar mama mea Irina, mai târziu Iuliana monahia, după ce a intrat în monahism. În cristelniţa botezului mi s-a dat numele Petru, întru pomenirea celui întru sfinţi Părintelui nostru Petru, mitropolitul Kievului şi al întregii Rusii. Străbunicul meu după tată a fost Simeon, un cazac cunoscut şi bogat, iar bunicul Luca a fost protopop al Poltavei. Bunicul după mamă a fost un negustor renumit şi bogat de neam evreiesc, numit Mandea care s-a şi botezat cu toată casa lui şi a devenit Grigori Mandenko. Patru ani după naşterea mea, tatăl meu a trecut din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Eu am rămas cu mama mea şi cu fratele meu mai mare, Ioan Velicikovski care mai apoi a fost întâistătătorul catedralei din Poltava a Adormirii Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în care au slujit ca preoţi tatăl, bunicul şi străbunicul meu. Mama mea m-a dat la învăţătura de carte, împreună cu fratele meu mai mic Teodor, care la şapte ani s-a mutat la Domnul” (1).

Rădăcinile sale adânci, tradiția și bunul renume al familiei sale nu au fost suficiente pentru ca tânărul Petru să aibă o copilărie liniștită, în principal din cauza pierderii tatălui la o vârstă fragedă. Deși a provenit dintr-o familie nobilă, a fost lipsit de multe din bucuriile copilăriei. Nu doar tatăl său s-a mutat prematur la cele veșnice, ci și fraţii săi; când abia împlinise treisprezece ani, s-a mutat la Domnul şi fratele său Ioan. A rămas singura mângâiere a mamei sale, care din 12 copii a rămas doar cu Petru. Chiar și așa, rămas orfan, a învăţat carte sub îndrumarea mamei sale (şi o vreme și a fratelui său Ioan, devenit protopop de Poltava); după obiceiul timpului, obicei întâlnit și în țările române, a învăţat să citească pe Ceaslov şi pe Psaltire, acestea fiindu-i cel dintâi abecedar. Înclinația spre lecturarea Sfintei Scripturi şi a textelor din Sfinții Părinţi (mai ales Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Dorotei, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, ș.a.) va avea o mare înrâurire asupra vieţii sale de mai târziu, determinându-l să aleagă viaţa monahală ca mod de trăire bineplăcut lui Dumnezeu.

Tot spre slujirea lui Dumnezeu vroiau să-i îndrepte pașii și mama şi unchiul său (Vasili Mandenko) care voiau să-l vadă preot tot la catedrala din Poltava, unde slujiseră înaintaşii săi. Acestora li se adăugau și alte rude însemnate, oameni de vază ai Poltavei care erau și ei preocupaţi de viitorul copilului: „ Ei s-au hotărât să meargă cu o cerere scrisă din partea naşului meu, Vasili Kociubei, colonel al Poltavei şi cu cetăţeni de frunte din Poltava prin care se cerea întărirea dreptului de moştenire a parohiei tatălui meu printr-o gramată a Preasfinţitului Kir Rafael Zabrovski, care era atunci Mitropolit de Kiev” (2).

Fusese învățat ca, odată ajuns înaintea mitropolitului, să-i sărute mâna și să recitească nişte versuri pe care le pregătise cu grijă; sfios și timid, nu a reușit însă să scoată niciun cuvânt. Totuși, „atât a fost de mişcat Preasfinţia sa, că binecuvântându-mă a rostit cu voce tare următoarele cuvinte: tu să fii moştenitorul. Şi a dat mamei mele o gramată prin care întărea dreptul meu de a moşteni această biserică, ne-a binecuvântat şi a poruncit mamei mele să mă dea la învăţătura din afară (liceul clasic) la şcoala din Kiev” (3).

Copilăria tânărului Petru a fost marcată de timiditate, o timiditate ce izvora însă din dorința sa de a-și găsi liniștea necesară pentru a putea vorbi cu Dumnezeu. Nu este deci de mirare că rar scotea câte o vorbă, fapt ce-i determina pe unii cunoscuți să se întrebe dacă nu cumva era mut (4).

Ajuns la Academia Movileană din Kiev,  „unica şcoală nu numai din Ucraina ci şi din toata Rusia care întru nimic nu era mai prejos decât cele mai bune şcoli din străinătate, o adevărată universitate naţională şi ortodoxă, mângâierea şi mândria poporului ucrainean” (5), nu s-a simțit mulțumit de modelul şcolilor polono-iezuite găsit aici, existând o puternică contradicție cu fondul tradiţional ortodox ce-i caracteriza sufletul (6). De aceea, atunci când avea timp liber el cerceta biserici, iar Lavra Peşterilor din Kiev îl impresionase cel mai mult.

A îmbinat o vreme ştiinţa gramaticii învățate la școală cu cititul cărţilor sfinte de acasă, lecturi ce-i îndreptau pașii tot mai mult spre monahism (7). Nu este deci de mirare că după trei ani de şcoală, caracterizați de sârguință, a început să simtă tot mai mult râvna pentru viaţa monahală, mai ales că înaintea sa doi elevi plecaseră la schitul Kiev, călugărindu-se fără să spună cuiva (8). Pe aceștia îi vizitează câteva luni mai târziu, rămânând mișcat de atmosfera găsită în mănăstire și de cuvintele starețului: „O, copile dragă, trebuie să ştii că în toate zilele vieţii tale trebuie să păstrezi în suflet neștirbită această amintire…, căci adevăratul început al monahismului este ascultarea şi desăvârşita lepădare şi renunţarea la voia şi judecata proprie şi ascultarea de povăţuitorul său cu toată stăruinţa, până la ultima suflare, supunându-se lui ca lui Dumnezeu Însuşi” (10). Își manifestă și el dorința de a rămâne aici dar este refuzat de stareț, pentru a nu se face face tulburare obştii în cazul în care mama lui l-ar căuta şi l-ar afla aici fără voia ei.

Războiul ruso-austro-turc dintre anii 1738-1739 (încheiat cu pacea de la Belgrad din 1739), a făcut ca mitropolitul Antim al Moldovei să se retragă de frica turcilor la Kiev. Așa va avea ocazia tânărul Petru să asculte Liturghia în limba românească: „De câtă bucurie se umplea sufletul meu auzind cum i se înalţă laudă lui Dumnezeu în această limbă binecuvântată” (11). Aşa „a început să se nască în inima mea o mare dragoste pentru această binecuvântată limbă şi pentru poporul de Dumnezeu păzit şi tot mai mult în sufletul meu creștea dorinţa de a intra în monahism într-o ţară străină” (12).

Întors la Poltava, îi descoperă mamei sale dorința de a renunța la școală și de a intra în monahism (13). Deși știa de mai mult timp despre acest gând, aceasta încearcă să-l convingă să continue tradiția familiei sale, căsătorindu-se după legea creștinească și făcându-se preot. Tânărul Petru a rămas neclintit în hotărârea sa, dar pentru a nu-și supăra mama și la sfatul duvovnicului său, i-a spus că-i va face pe plac, dar numai după terminarea școlii. Punea însă la cale, alături de un prieten, un plan pentru a putea părăsi Malorusia și pentru a merge într-o altă țară ortodoxă. Cum de multe ori gândurile omului nu pot fi puse în practică din diverse pricini, tânărul Petru a ajuns tot la Kiev, iar de aici neștiind încotro să apuce și-a îndreptat pașii către orășelul Cernigov, acolo unde se afla cuviosul Pahomie, duhovnicul său. După mai multe zile și după o călătorie foarte grea a ajuns la Cernigov. Ieroschimonahul l-a povățuit să meargă la mănăstirea Liubețki: „apropiindu-mă de mănăstire, am văzut că de la oraș şi până la Nipru erau puse bariere, păzite de strajă, mănăstirea aflându-se dincolo de ele. Atunci cuprinzându-mă spaima, nu știam ce să fac, fiindcă nu aveam la mine niciun înscris doveditor care să arate cine şi de unde sunt şi mă temeam ca nu cumva să fiu reținut de strajă… Și iată că prin purtarea de grijă, pronia lui Dumnezeu, peste nădejdea mea, am zărit pe un cinstit monah care se îndrepta dinspre oraș spre mănăstirea aflată de cealaltă parte a barierei. Când s-a apropiat de strajă, s-a oprit uitându-se la mine. Când am ajuns şi eu lângă strajă, m-a întrebat străjerul: De unde esti? El însă i-a răspuns de îndată, înainte ca eu să-mi deschid gura, ca şi cu oarecare mirare: „de ce-l întrebați de unde este? Oare nu știți că este un frate ascultător al mănăstirii și acum se întoarce de la ascultare înapoi la mănăstire? Auzind acestea, m-au lăsat să trec liber. Ajungând la acel cinstit monah, m-am închinat înaintea lui și, înțelegând ca este ieromonah, i-am sărutat dreapta sa sfântă şi i-am mulțumit pentru dragostea lui, proslăvind necercetata purtare de grijă pronie a lui Dumnezeu care m-a ferit de această încercare” (14).

Așa a ajuns tânărul Petru să cunoască cu adevărat viața monahală și să o îndrăgească. Nu a rămas pentru multă vreme la mănăstirea Liubețki, căci schimbându-se starețul, a venit altul foarte aspru, gata să certe şi să lovească pentru cele mai neînsemnate greșeli. Rănit de purtarea acestuia, tânărul Petru a plecat cu un alt ucenic, trecând noaptea râul Nipru și ajungând, după alte greutăți și ispite, la mănăstirea Medvedovski, la sud de Kiev, în partea Ucrainei ocupată atunci de polonezi, unde este tuns rasofor cu numele de Platon.

După ce se reîntoarce la Kiev, temându-se de conflictele religioase şi naţionale frecvente pe atunci în teritoriul ocupat de polonezi, se retrage la Lavra Pecerska, iar apoi pleacă cu prietenul său, Alexie, spre Moldova. La începutul Postului Mare al anului 1743, în timp ce se îndrepta spre Ţările Române, întâlneşte pe un preot Mihail, și el emigrant din Ucraina în țările române. Acesta îl cheamă la schitul Trăisteni, aflat sub povăţuirea duhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. Aici îl va întâlni pe stareţul Vasile, pe care însă nu-l urmează la Poiana Mărului, de teamă să nu fie constrâns să primească hirotonia întru preot. Va merge însă la stareţul Onufrie de la schitul Cârnu, preferând să trăiască în singurătate în preajma bătrânului părinte.

Timp de patru ani şi jumătate, din 1743 şi până în 1746, răstimpul primei sale şederi în Ţara Românească, monahul Platon a avut prilejul de a învăţa limba română şi, mai ales, de a face începutul în experienţa vieţii monahale într-o atmosferă de intensă viaţă duhovnicească, învăţând acum să se nevoiască în rugăciunea lui Iisus şi în celelalte practici ale vieţii isihaste (15).

Toate acestea îi vor fi de folos mai târziu, când va ajunge să reașeze pe temelii noi viața monahală din tot Răsăritul ortodox, fiind cinstit de monahi şi credincioşi, iubit de obştea sa multinaţională de la Secu şi Neamţ, formată acum din aproape o mie de monahi: români, ruşi, sârbi, greci şi Bulgari (16).

Note:

  1. Ștefan Berechet, Autobigrafia stareţului Paisie Velicicovschi, Iaşi, 1918 , p. 84 (Lucrarea a fost reeditată și în zilele noastre: Cuviosul Paisie de la Neamţ, Autobiografia şi viaţa unui stareţ, urmate de aşezăminte şi alte texte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Deisis, Sibiu, 2002).
  2. Ibidem, p. 86.
  3. Ibidem, p. 87.
  4. Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova. Viata, învățătura şi influența lui aspra Bisericii Ortodoxe, ediția a II-a, Ed. şi tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1943,  p. 31.
  5. 5. Ibidem, p. 42.
  6. Ibidem, p. 43.
  7. Ștefan Berechet, Autobiografia Starețului Paisie Velicikovski, p .89.
  8. Ibidem, p. 93.
  9. Ibidem, p. 98.

10.  Ibidem, p. 102.

11.  Ibidem.

12.  Ibidem, p. 106.

13.  Ibidem, p. 117.

14.  Nicolae M. Popescu, 160 de ani de la moartea lui Paisie Velicikovski, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul VII , 1955, nr. 1-2, p. 41-47.

15.  Paul Mihail, Starețul Paisie de la Neamt,  înnoitorul monahismului, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVIII, 1962, nr. 5-6, p. 409-417.

16.   P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârșit monah român. Noi cercetari și ipoteze,  în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul  XCIII, 1975, nr. 1-2, p. 162-193.

Pr. Neacșu Daniel