Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

07.11.2017 – DESPRE COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA SFÂNTULUI PAISIE VELICIKOVSKI, AȘA CUM REIESE DIN AUTOBIOGRAFIA SA

marți, noiembrie 7th, 2017

Secolul al XVIII-lea rămâne cunoscut în Istoria Bisericii Ortodoxe Române și prin mişcarea de înnoire duhovnicească începută de Cuviosului Paisie de la Neamţ şi continuată de ucenicii săi, influenţând prin suflul său întreg Răsăritul Ortodox. Această perioadă se înscrie între momentele cele mai de seamă pe care le-a cunoscut Biserica noastră strămoșească pentru că acum românii și-au adus poate cea mai însemnată contribuție la îmbogăţirea patrimoniului Bisericii de Răsărit a lui Hristos. Sfântul Paisie se străduieşte să caute adevăratele făclii aprinse din lumina lui Hristos adică învăţăturile Sfinților Părinţi pentru a le face cunoscute și celor care erau în pericol să fie înşelaţi de „luminiţile iluministe”; luptând duhovniceşte, a scos aceste învățături de sub obrocul uitării și cu ajutorul lor a încălzit duhovnicește toate locurile prin care a trecut, de referință rămânând strădaniile sale depuse ca stareț al marilor mănăstiri moldovenești Dragomirna, Secu şi Neamţ. Focul aprins de el s-a întins până în stepele îndepărtate ale Rusiei. Chiar și așa, remarcăm că Stareţul Paisie este foarte puţin cunoscut în vremea noastră, deşi este unul din cei mai mari părinţi ai vremurilor nu demult apuse. Acesta este și motivul pentru care am socotit că merită prezentate câteva date legate mai ales de anii tinereții sale, date care se regăsesc în autobiografia sa, publicată  și în limba română de către Ștefan Berechet, la Iași, în anul 1918. De această lucrare ne vom folosi cel mai mult în prezentarea aceasta.

Despre copilăria și tinerețea sa, el scrie la cererea fraţilor săi duhovniceşti, „având unii faţă de alţii o adevărată dragoste după Dumnezeu”, așa cum el însuși mărturisea. Din aceste însemnări aflăm că Sfântul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Malorusia (Rusia Mică sau Ucraina de astăzi), în ziua de 21 decembrie 1722. Despre familia sa scria: „Tatăl meu a fost Ioan Velicikovski, protopopul Poltavei, iar mama mea Irina, mai târziu Iuliana monahia, după ce a intrat în monahism. În cristelniţa botezului mi s-a dat numele Petru, întru pomenirea celui întru sfinţi Părintelui nostru Petru, mitropolitul Kievului şi al întregii Rusii. Străbunicul meu după tată a fost Simeon, un cazac cunoscut şi bogat, iar bunicul Luca a fost protopop al Poltavei. Bunicul după mamă a fost un negustor renumit şi bogat de neam evreiesc, numit Mandea care s-a şi botezat cu toată casa lui şi a devenit Grigori Mandenko. Patru ani după naşterea mea, tatăl meu a trecut din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Eu am rămas cu mama mea şi cu fratele meu mai mare, Ioan Velicikovski care mai apoi a fost întâistătătorul catedralei din Poltava a Adormirii Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în care au slujit ca preoţi tatăl, bunicul şi străbunicul meu. Mama mea m-a dat la învăţătura de carte, împreună cu fratele meu mai mic Teodor, care la şapte ani s-a mutat la Domnul” (1).

Rădăcinile sale adânci, tradiția și bunul renume al familiei sale nu au fost suficiente pentru ca tânărul Petru să aibă o copilărie liniștită, în principal din cauza pierderii tatălui la o vârstă fragedă. Deși a provenit dintr-o familie nobilă, a fost lipsit de multe din bucuriile copilăriei. Nu doar tatăl său s-a mutat prematur la cele veșnice, ci și fraţii săi; când abia împlinise treisprezece ani, s-a mutat la Domnul şi fratele său Ioan. A rămas singura mângâiere a mamei sale, care din 12 copii a rămas doar cu Petru. Chiar și așa, rămas orfan, a învăţat carte sub îndrumarea mamei sale (şi o vreme și a fratelui său Ioan, devenit protopop de Poltava); după obiceiul timpului, obicei întâlnit și în țările române, a învăţat să citească pe Ceaslov şi pe Psaltire, acestea fiindu-i cel dintâi abecedar. Înclinația spre lecturarea Sfintei Scripturi şi a textelor din Sfinții Părinţi (mai ales Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Dorotei, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, ș.a.) va avea o mare înrâurire asupra vieţii sale de mai târziu, determinându-l să aleagă viaţa monahală ca mod de trăire bineplăcut lui Dumnezeu.

Tot spre slujirea lui Dumnezeu vroiau să-i îndrepte pașii și mama şi unchiul său (Vasili Mandenko) care voiau să-l vadă preot tot la catedrala din Poltava, unde slujiseră înaintaşii săi. Acestora li se adăugau și alte rude însemnate, oameni de vază ai Poltavei care erau și ei preocupaţi de viitorul copilului: „ Ei s-au hotărât să meargă cu o cerere scrisă din partea naşului meu, Vasili Kociubei, colonel al Poltavei şi cu cetăţeni de frunte din Poltava prin care se cerea întărirea dreptului de moştenire a parohiei tatălui meu printr-o gramată a Preasfinţitului Kir Rafael Zabrovski, care era atunci Mitropolit de Kiev” (2).

Fusese învățat ca, odată ajuns înaintea mitropolitului, să-i sărute mâna și să recitească nişte versuri pe care le pregătise cu grijă; sfios și timid, nu a reușit însă să scoată niciun cuvânt. Totuși, „atât a fost de mişcat Preasfinţia sa, că binecuvântându-mă a rostit cu voce tare următoarele cuvinte: tu să fii moştenitorul. Şi a dat mamei mele o gramată prin care întărea dreptul meu de a moşteni această biserică, ne-a binecuvântat şi a poruncit mamei mele să mă dea la învăţătura din afară (liceul clasic) la şcoala din Kiev” (3).

Copilăria tânărului Petru a fost marcată de timiditate, o timiditate ce izvora însă din dorința sa de a-și găsi liniștea necesară pentru a putea vorbi cu Dumnezeu. Nu este deci de mirare că rar scotea câte o vorbă, fapt ce-i determina pe unii cunoscuți să se întrebe dacă nu cumva era mut (4).

Ajuns la Academia Movileană din Kiev,  „unica şcoală nu numai din Ucraina ci şi din toata Rusia care întru nimic nu era mai prejos decât cele mai bune şcoli din străinătate, o adevărată universitate naţională şi ortodoxă, mângâierea şi mândria poporului ucrainean” (5), nu s-a simțit mulțumit de modelul şcolilor polono-iezuite găsit aici, existând o puternică contradicție cu fondul tradiţional ortodox ce-i caracteriza sufletul (6). De aceea, atunci când avea timp liber el cerceta biserici, iar Lavra Peşterilor din Kiev îl impresionase cel mai mult.

A îmbinat o vreme ştiinţa gramaticii învățate la școală cu cititul cărţilor sfinte de acasă, lecturi ce-i îndreptau pașii tot mai mult spre monahism (7). Nu este deci de mirare că după trei ani de şcoală, caracterizați de sârguință, a început să simtă tot mai mult râvna pentru viaţa monahală, mai ales că înaintea sa doi elevi plecaseră la schitul Kiev, călugărindu-se fără să spună cuiva (8). Pe aceștia îi vizitează câteva luni mai târziu, rămânând mișcat de atmosfera găsită în mănăstire și de cuvintele starețului: „O, copile dragă, trebuie să ştii că în toate zilele vieţii tale trebuie să păstrezi în suflet neștirbită această amintire…, căci adevăratul început al monahismului este ascultarea şi desăvârşita lepădare şi renunţarea la voia şi judecata proprie şi ascultarea de povăţuitorul său cu toată stăruinţa, până la ultima suflare, supunându-se lui ca lui Dumnezeu Însuşi” (10). Își manifestă și el dorința de a rămâne aici dar este refuzat de stareț, pentru a nu se face face tulburare obştii în cazul în care mama lui l-ar căuta şi l-ar afla aici fără voia ei.

Războiul ruso-austro-turc dintre anii 1738-1739 (încheiat cu pacea de la Belgrad din 1739), a făcut ca mitropolitul Antim al Moldovei să se retragă de frica turcilor la Kiev. Așa va avea ocazia tânărul Petru să asculte Liturghia în limba românească: „De câtă bucurie se umplea sufletul meu auzind cum i se înalţă laudă lui Dumnezeu în această limbă binecuvântată” (11). Aşa „a început să se nască în inima mea o mare dragoste pentru această binecuvântată limbă şi pentru poporul de Dumnezeu păzit şi tot mai mult în sufletul meu creștea dorinţa de a intra în monahism într-o ţară străină” (12).

Întors la Poltava, îi descoperă mamei sale dorința de a renunța la școală și de a intra în monahism (13). Deși știa de mai mult timp despre acest gând, aceasta încearcă să-l convingă să continue tradiția familiei sale, căsătorindu-se după legea creștinească și făcându-se preot. Tânărul Petru a rămas neclintit în hotărârea sa, dar pentru a nu-și supăra mama și la sfatul duvovnicului său, i-a spus că-i va face pe plac, dar numai după terminarea școlii. Punea însă la cale, alături de un prieten, un plan pentru a putea părăsi Malorusia și pentru a merge într-o altă țară ortodoxă. Cum de multe ori gândurile omului nu pot fi puse în practică din diverse pricini, tânărul Petru a ajuns tot la Kiev, iar de aici neștiind încotro să apuce și-a îndreptat pașii către orășelul Cernigov, acolo unde se afla cuviosul Pahomie, duhovnicul său. După mai multe zile și după o călătorie foarte grea a ajuns la Cernigov. Ieroschimonahul l-a povățuit să meargă la mănăstirea Liubețki: „apropiindu-mă de mănăstire, am văzut că de la oraș şi până la Nipru erau puse bariere, păzite de strajă, mănăstirea aflându-se dincolo de ele. Atunci cuprinzându-mă spaima, nu știam ce să fac, fiindcă nu aveam la mine niciun înscris doveditor care să arate cine şi de unde sunt şi mă temeam ca nu cumva să fiu reținut de strajă… Și iată că prin purtarea de grijă, pronia lui Dumnezeu, peste nădejdea mea, am zărit pe un cinstit monah care se îndrepta dinspre oraș spre mănăstirea aflată de cealaltă parte a barierei. Când s-a apropiat de strajă, s-a oprit uitându-se la mine. Când am ajuns şi eu lângă strajă, m-a întrebat străjerul: De unde esti? El însă i-a răspuns de îndată, înainte ca eu să-mi deschid gura, ca şi cu oarecare mirare: „de ce-l întrebați de unde este? Oare nu știți că este un frate ascultător al mănăstirii și acum se întoarce de la ascultare înapoi la mănăstire? Auzind acestea, m-au lăsat să trec liber. Ajungând la acel cinstit monah, m-am închinat înaintea lui și, înțelegând ca este ieromonah, i-am sărutat dreapta sa sfântă şi i-am mulțumit pentru dragostea lui, proslăvind necercetata purtare de grijă pronie a lui Dumnezeu care m-a ferit de această încercare” (14).

Așa a ajuns tânărul Petru să cunoască cu adevărat viața monahală și să o îndrăgească. Nu a rămas pentru multă vreme la mănăstirea Liubețki, căci schimbându-se starețul, a venit altul foarte aspru, gata să certe şi să lovească pentru cele mai neînsemnate greșeli. Rănit de purtarea acestuia, tânărul Petru a plecat cu un alt ucenic, trecând noaptea râul Nipru și ajungând, după alte greutăți și ispite, la mănăstirea Medvedovski, la sud de Kiev, în partea Ucrainei ocupată atunci de polonezi, unde este tuns rasofor cu numele de Platon.

După ce se reîntoarce la Kiev, temându-se de conflictele religioase şi naţionale frecvente pe atunci în teritoriul ocupat de polonezi, se retrage la Lavra Pecerska, iar apoi pleacă cu prietenul său, Alexie, spre Moldova. La începutul Postului Mare al anului 1743, în timp ce se îndrepta spre Ţările Române, întâlneşte pe un preot Mihail, și el emigrant din Ucraina în țările române. Acesta îl cheamă la schitul Trăisteni, aflat sub povăţuirea duhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. Aici îl va întâlni pe stareţul Vasile, pe care însă nu-l urmează la Poiana Mărului, de teamă să nu fie constrâns să primească hirotonia întru preot. Va merge însă la stareţul Onufrie de la schitul Cârnu, preferând să trăiască în singurătate în preajma bătrânului părinte.

Timp de patru ani şi jumătate, din 1743 şi până în 1746, răstimpul primei sale şederi în Ţara Românească, monahul Platon a avut prilejul de a învăţa limba română şi, mai ales, de a face începutul în experienţa vieţii monahale într-o atmosferă de intensă viaţă duhovnicească, învăţând acum să se nevoiască în rugăciunea lui Iisus şi în celelalte practici ale vieţii isihaste (15).

Toate acestea îi vor fi de folos mai târziu, când va ajunge să reașeze pe temelii noi viața monahală din tot Răsăritul ortodox, fiind cinstit de monahi şi credincioşi, iubit de obştea sa multinaţională de la Secu şi Neamţ, formată acum din aproape o mie de monahi: români, ruşi, sârbi, greci şi Bulgari (16).

Note:

  1. Ștefan Berechet, Autobigrafia stareţului Paisie Velicicovschi, Iaşi, 1918 , p. 84 (Lucrarea a fost reeditată și în zilele noastre: Cuviosul Paisie de la Neamţ, Autobiografia şi viaţa unui stareţ, urmate de aşezăminte şi alte texte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Deisis, Sibiu, 2002).
  2. Ibidem, p. 86.
  3. Ibidem, p. 87.
  4. Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova. Viata, învățătura şi influența lui aspra Bisericii Ortodoxe, ediția a II-a, Ed. şi tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1943,  p. 31.
  5. 5. Ibidem, p. 42.
  6. Ibidem, p. 43.
  7. Ștefan Berechet, Autobiografia Starețului Paisie Velicikovski, p .89.
  8. Ibidem, p. 93.
  9. Ibidem, p. 98.

10.  Ibidem, p. 102.

11.  Ibidem.

12.  Ibidem, p. 106.

13.  Ibidem, p. 117.

14.  Nicolae M. Popescu, 160 de ani de la moartea lui Paisie Velicikovski, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul VII , 1955, nr. 1-2, p. 41-47.

15.  Paul Mihail, Starețul Paisie de la Neamt,  înnoitorul monahismului, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVIII, 1962, nr. 5-6, p. 409-417.

16.   P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârșit monah român. Noi cercetari și ipoteze,  în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul  XCIII, 1975, nr. 1-2, p. 162-193.

Pr. Neacșu Daniel

07.11.2017 – Pătrunderea și răspândirea creştinismului pe teritoriul țării noastre

marți, noiembrie 7th, 2017

Formarea poporului român

Încă din vremea regelui Burebista, regatul dac a cunoscut o foarte puternică dezvoltare, atât din punct de vedere politic, cât și militar. Din vremea acestui rege datează primul stat geto-dac, stat ce va cunoaște o vastă și apreciabilă răspândire, dar care nu va dura prea mult în timp, moștenirea lui Burebista risipindu-se după moartea sa, sub urmașii săi. Acest puternic stat geto-dac va fi refăcut în timpul domniei lui Decebal, fără a mai cunoaște însă aceeași întindere.

În același timp cu ascensiunea statului dac, în această parte a Europei se manifestă tot mai puternic amenințarea Imperiului Roman care își întinsese stăpânirea până în sudul Dunării, organizând teritoriile cucerite acum în provincii: Illyricum (59 î. Hr.), Pannonia (9 d. Hr., aceasta din urmă cuprinzând teritorii din estul Austriei, Ungaria şi nordul Serbiei) și Moesia (15 d. Hr., cu teritorii din Bulgaria şi Serbia de azi, iar după 46 d. Hr. și Dobrogea). Așadar, intenția Imperiului roman era clară, dorind cu orice preț să-și întindă dominația și asupra statului dac.

Până la conflict nu a mai fost decât un singur pas. Între anii 101-102 și 105-106, au loc războaiele daco-romane, încheiate cu moartea lui Decebal și cu ocuparea unei părți însemnate din statul dac: Transilvania,  Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia, teritorii ce au fost reorganizate și transformate în provincie romană sub numele de Dacia. Foarte important de precizat că celelalte teritorii (Crişana, Maramureş, Moldova şi o parte din Muntenia) au continuat să fie stăpânite de dacii liberi.

În ceea ce privește Dobrogea, acest teritoriu a rămas în componenţa provinciei romane Moesia până în 297 d. H., când va fi transformată în provincie aparte, sub numele de Scythia Minor.

De remarcat și faptul că fiind cel mai nordic teritoriu stăpânit în acea perioadă de romani și expus oarecum pericolului migratorilor, au fost aduse aici trupe numeroase, a căror principală sarcină era atât apărarea graniţelor, cât și menținerea ordinii în teritoriile ocupate.

Pentru cel din urmă aspect, adică pentru o cât mai rapidă romanizare a noii provincii, au fost aduși din toate colțurile imperiului numeroși colonişti: funcţionari, meseriaşi, agricultori, etc., cei mai mulți dintre aceștia fiind originari din sudul Dunării și din Asia Mică. Procesul de colonizare s-a făcut în mod treptat, prin întărirea elementului roman în detrimentul celui dac, astfel că după 165 de ani de stăpânire a Daciei (circa cinci generații), odată cu retragerea aureliană din anii 271-274, teritoriile nord dunărene au continuat să fie locuite de o populație daco-romană care îmbrățișase însă limba, cultura și civilizația cuceritorilor.

Mai trebuie făcută o precizare, și anume faptul că influențe romane asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre şi chiar asupra sudului şi vestului Moldovei s-au resimțit chiar dinainte de expediţiile lui Traian, dovadă stând numeroasele tezaure monetare romane descoperite aici, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Retragerea autorităților romane la sud de Dunăre a avut cauze obiective, și anume dificultatea apărării acestor ținuturi, tot mai expuse pericolului migratorilor. S-a hotărât atunci că cel mai bine pentru imperiu era ca aparatul administrativ să fie mutat la adăpostul oferit de marele fluviu, fără ca prin aceasta să înțelegem că a avut loc concomitent și o migrație masivă a populației. La nord de Dunăre au rămas aproape un milion de oameni, în marea lor majoritate, populație romanizată.

Astfel, a avut loc procesul de formare a poporului român, un proces pe care nu au mai putut să-l împiedice nici năvălitorii care s-au așezat de-a lungul vremii în stânga Dunării. Superioritatea civilizației romane a cântărit în mod decisiv în acest proces etnic. Atrași de avantajele vieţii romane, dacii au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi, într-un final, s-au romanizat. Și romanii au privit cu înțelegere și au acceptat deschiderea pe care au găsit-o în rândurile geto-dacilor, alegând să se poarte cu cei pe care i-au cucerit cu respect, admirându-le curajul și dârzenia, dragostea față de pământurile natale și față de muncă și, mai ales, convingerile lor religioase.

Mai trebuie făcută precizarea că procesul de romanizare a început la oraşe, acolo unde populaţia era mai puţin conservatoare decât cea din lumea satelor. Cel mai probabil, la orașe romanii formau majoritatea. Venind pentru diverse nevoi la oraș, dacii din zonele rurale au observant viaţa confortabilă a orășenilor; nevoiți să dialogheze cu aceștia, le-au învățat limba și obiceiurile. Limba latină a devenit repede un semn de distincție.

Același proces s-a petrecut și în lumea satelor, dar cu un ritm mai redus; aici dacii formau la început majoritatea. Lângă ei au venit treptat coloniști, mai ales veterani din armată care, odată cu terminarea stagiului, primeau o suprafață de pământ pentru a-și întemeia o familie și o fermă. Își luau soții din rândul populației dacice și împreună cu urmașii lor dezvoltau un adevărat sat (vicus sau pagus), format din descendenți ai veteranului, sat care-i purta și numele (vicus Clementinus, vicus Casianus, vicus Verobrittianus, vicus Celeris, vicus Quintionis, vicus Secundini, vicus Narcisianus, etc). Toți copiii rezultați din aceste căsătorii mixte uitau limba băștinașilor, se romanizau.

Așadar, procesul de romanizare al Daciei a fost rapid. În câteva generații se latinizează numele locuitorilor și al așezărilor, ba chiar și al unor toponimice.

Răspândirea creştinismului

Creștinismul a pătruns în teritoriile învecinate țării noastre ca urmare a călătoriilor misionare întreprinse de Sfântul Apostol Pavel, cel care ajunge în Peninsula Balcanică. Şi teritoriul ce formează Dobrogea actuală, a cunoscut activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei. Avem mărturii istorice în acest sens scrierile lui Eusebiu al Cezareii („Istoria bisericească” din secolul al IV-lea), care spune că Sfântul Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia. Mai târziu, prin secolul al VIII-lea, călugărul Epifanie afirma că sciţii au fost evanghelizaţi de același apostol (Andrei). Trei martirologii occidentale din secolul al IX-lea menţionează Scythia ca arie de misiune pentru același apostol. În sprijinul acestei afirmaţii vin și unele creaţii folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sfântului Andrei,  pârâiaşul Sfântului Andrei, etc.).

Mărturii mai recente vorbesc și despre prezența Sfântului Apostol Filip pe teritoriul țării noastre, acesta propovăduind, se pare, în teritoriul dintre Dunăre şi mare. Trei Martirologii (Calendarul gothic din secolul al IV-lea, Martirologiul lui Usuard din secolul al IX-lea şi Martirologiul lui Adon din același secol) consemnează faptul că „Filip a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie… şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”.

Aşadar, o parte a ţării noastre a fost încreştinată chiar de doi dintre apostolii Domnului (Andrei și Filip), ceea ce înseamnă că creştinismul românesc este de origine apostolică.

În ceea ce priveşte răspândirea creştinismului în Dacia, aceasta s-a făcut prin:

- Colonişti – oameni aduși  de la sud de Dunăre, dar şi din Asia Mică ori din alte provincii romane care vorbeau fluent latina și în rândurile cărora se găseau numeroși creștini. Unii dintre aceștia vor fi venit tocmai pentru a scăpa de persecuţiile la care erau supuşi în regiunile din care plecaseră.

- Soldaţi din armata romană, cunoscut fiind faptul că aici ajunseseră la un moment dat zece procente din efectivele armatei romane (atât însumau efectivele Legiunii XIII Gemina de la Apulum şi V Macedonica de la Potaissa). Evident că printre soldaţii romani existau şi creştini, primul roman încreştinat fiind un militar (sutaşul Corneliu). Aceștia au continuat să-și practice noua religie şi căutau să răspândească Evanghelia acolo unde se aflau. Căsătoriți cu băştinaşe, întemeiau familii creştine.

- Sclavi încreştinaţi, adică servitori aduși de coloniștii așezați în Dacia. Este bine cunoscut faptul că creștinismul s-a răspândit repede în rândurile sclavilor, noua religie nefiind de acord cu această practică a antichității: înrobirea oamenilor.

- Negustori veniți cu afaceri în Dacia. În drumurile lor prin tot imperiul (mai ales în oraşele greceşti de la Marea Neagră, din Asia Mică, ori din insulele greceşti) cunoscuseră și îmbrățișaseră creștinismul pe care îl propovăduiau acum și la nord de Dunăre.

- Captivii aduși de goţii care au pătruns pe teritoriul ţării noastre în secolul al IV-lea, în urma unor expediții efectuate în sudul Dunării. Printre acești captivi vor fi fost cu siguranţă şi creştini.

Există și unele argumente literar-istorice care semnalează răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre; ne referim aici la câteva mărturii ale unor scriitori creştini: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful scria că „nu există nici un neam … din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”; apologetul Tertulian afirma că Hristos „stăpâneşte şi în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”, iar Origen spunea că foarte mulţi dintre germani, daci şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei”, ceea ce înseamnă că unii l-au auzit.

Aşadar, învăţătura creştină a fost cunoscută în Dacia în secolele II-III, iar în Dobrogea actuală încă din secolul I. Credinţa în Hristos, deşi nemărturisită de comunităţi întregi, exista individual, izolat. O organizare bisericească incipientă a trebuit să existe chiar din această perioadă, cultul fiind oficiat de preoţii și diaconii hirotoniţi chiar de Apostolii Andrei şi Filip.

O încreştinare masivă a daco-romanilor avem abia după retragerea aureliană, când, odată cu armata şi administraţia imperială, a dispărut teama de persecuții, iar creștinii puteau să-și manifeste nestingheriți credința.

Schimbarea de religie nu s-a făcut prin lupte, ci pe cale paşnică şi aceasta din două raţiuni: compatibilitatea religiei zalmoxiene cu cea creştină şi caracterul neoficial al creştinismului în aceste ţinuturi. Morala înaltă a religiei geto-dace şi monoteismul acesteia au permis o trecere rapidă la creştinism, iar încreştinarea, nefiind una oficială, prin misionari oficiali sau prin dispoziţia unei autorităţi superioare, a reprezentat o consecinţă firească a comunităţii de limbă şi de civilizaţie romanică. „Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”, iar „poporul nostru s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale… Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români” (Citat rostit de Radu Vulpe cu prilejul lansării lucrării Getica).

Pr. Neacșu Daniel

30.10.2017 – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, darul lui Dumnezeu pentru olteni: Izvor de har și punte peste veacuri

luni, octombrie 30th, 2017

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul Catedralei Mitropolitane şi al municipiului Craiova, vine în fiecare început de toamnă pentru a împărtăşi credincioşilor curajul biruinţei în ispite şi bucuria unui nou început duhovnicesc. Viaţa sa ne stă mărturie a slujirii smerite, pildă a răbării întemeiate în nădejdea cea bună și învăţătură pentru lupta mucenicească împotriva patimilor și a răutății. Sfântul ne este învățător şi ajutor întru cele către Dumnezeu.

Despre personalitatea, viaţa şi pătimirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir aflăm, în primul rând, din paginile Sfintelor Sinaxare. Știm că s-a născut în Cetatea Solun (Tesalonicul de astăzi), din părinţi de neam bun şi binecredincioşi. A trăit în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Marimian (284-305), în plină prigoană împotriva creştinilor. Familia sa era una dintre cele mai respectabile din întreaga Macedonie, reuşind să-i ofere o educaţie aleasă şi să-i îndrepte paşii spre cariera militară. Sfântul Dimitrie a fost din tinerețe plin de înţelepciune şi pricepere în tot lucrul bun şi bineplăcut lui Dumnezeu.

A slujit mai întâi în oastea împărătească, fiind numit general al armatelor Tesaliei şi proconsul al Greciei de către Maximian Galerius, Cezarul Greciei şi al Macedoniei. După alte surse, sfântul ar fi preluat demnitatea de guvernator al Tesalonicului, după moartea tatălui său. Dincolo de lucrarea pământească, gândul său a stăruit permanent către Dumnezeu şi dorinţa sa a fost mereu cuprinsă de dorul după mântuire. Aşa se face că, după ce a primit dregătoria de la împăratul Maximian dimpreună cu porunca de a omorî „pe cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel Răstignit”, Sfântul Dimitrie a mers în cetatea Tesalonicului şi a început să propovăduiască înaintea tuturor numele Celui pe care-L preamărea. A devenit astfel pentru tesaloniceni „un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare”.

Pătimirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie

Nu după multă vreme, în Tesalonic a venit noul Cezar Galerius, plin de laurii biruinţei asupra sciţilor. Vestea că Dimitrie este creştin şi mărturisitor vădit al Mântuitorului Hristos a ajuns deîndată la urechile sale. Din porunca sa, sfântul a fost arestat şi închis „într-o temniţă umedă din subsolul unei băi publice”. Sinaxarele vorbesc despre lucrurile minunate pe care le-a împlinit Sfântul Mare Mucenic Dimitrie în lanţuri. Acolo a călcat „peste şerpi şi peste scorpii”, a văzut arătare de înger prin care a fost întărit întru răbdare şi a fost încununat cu laurii biruinţei muceniceşti.

Potrivit obiceiului acelor veacuri, împăratul a poruncit să se deschidă arena şi să înceapă jocurile sângeroase cu gladiatori şi fiare, în care erau aruncaţi în primul rând creştinii. Şi era un oarecare Lie, „vaşnic luptător de origine vandală”, batjocoritor de cele sfinte şi hulitor al Bisericii. Mulţi creştini au pierit în luptă cu el. Vâzând aceasta, Nestor, un tânăr ucenic al lui Dimitrie, a luat binecuvântare de la sfânt ca să intre în arenă cu Lie. Înainte să plece Dimitrie i-a zis aceste cuvinte: „Şi pe Lie vei birui, și pentru Hristos vei mărturisi”. Întărit în luptă de Sfântul Dimitrie, Nestor a „zdrobit mândria lui Lie” și a primit, apoi, cununa muceniciei. Cezarul Galeriu a înțeles că puterea și îndrăzneala cea bună arătate de Nestor au fost întărite de rugăciunea Sfântului Dimitrie și, pentru aceasta, a trimis ostaşii în temniţa unde era închis Dimitrie ca să-l omoare. „Începând a se lumina de ziuă”, spune sinaxarul, „în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă a pătruns în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia l-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat”.

La scurt timp după Pacea Constantiniană (313), creştinii din Tesalonic au ridicat o biserică pe mormântul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Toţi cunoşteau tăria rugăciunilor sale, petrecerea sa martirică din viața pământească şi minunile pe care le înfăptuia după mutarea sa în cele cerești. Sfântul locaş a devenit repede un adevărat centru de pelerinaj pentru creştinii de pretutindeni. În timpul cuceririlor otomane, locașul a fost transformat în moschee, fiind reabilitat abia în anul 1912, după recucerirea oraşului de către greci. Basilica „Sfântului Dimitrie” din Tesalonic se află pe lista monumentelor UNESCO, adăpostind astăzi moaştele sale cele „izvorâtoare de mir”.

Legătura Sfântul Dimitrie cu regiunile nord-dunărene şi cu cetatea Craiovei

Viaţa Sfântului Dimitrie a fost alcătuită în secolele VI-VII de către Ioan, arhiepiscopul Tesalonicului. Completarea ei ulterioră cu diverse relatări şi minuni săvârșite de sfânt îi aparţine bizantinologului francez Paul Lemerle. Sub semnătura sa au apărut în 1981 două volume despre Sfântul Dimitrie, cu trimiteri importante la viaţa bisericească şi identitatea culturală a poporului nostru.

Numeroşi oameni de cultură ai neamului nostru vorbesc despre relația spirituală dintre locuitorii Tesalonicului şi locuitorii Craiovei, relație întărită de cultul dedicat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. În timpul invaziilor barbare, mare parte dintre creştinii tesaloniceni au trecut Dunărea, ajungând până pe meleagurile noastre. În acest periplu, ortodocşii greci au adus cu ei, prin Vidin, tradiţia de cinstire a Sfântului Dimitrie. Ajungând la Craiova, ei au înălţat o biserică în cinstea sfântului, pe locul unde se află astăzi Catedrală Mitropolitană. Cele cinci amfore, din secolele IX-X, care au fost descoperite în zona Sfântul Altar, dau mărturie despre aceste lucruri. Din 1889, când a început procesul de restaurare a catedralei în noua ei formă, aceste obiecte de arheologie au fost aşezate în Muzeul Olteniei din Craiova. În baza acestor date istorice, pr. profesor Ioan Popescu Cilieni sublinia că „oraşul Craiova a apărut datorită cultului Sfântului Dumitru”.

Participarea credincioșilor craioveni la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie a crescut în fiecare an. Astfel, în fiecare an, în ajunul zilei sale de prăznuire (26 octombrie), numărul pelerinilor a sporit. Cinstea acordată sfântului s-a generalizat, transformându-l într-un simbol al oraşului. Banii Craiovei au aşezat icoana sa pe steagurile lor, pentru că ostaşii români îl cinsteau ca pe un mare ocrotitor. Există numeroase argumente istorice prin Sfântul Dumitru, aşa cum îl numeau oltenii, era ocrotitorul Banilor Craiovei. Un document semnat de Manole Ruset și păstrat din perioada fanariotă îl descrie pe Sfântul Dimitrie drept „apărător al creştinilor de la sud şi nord de Dunăre”. În virtutea relației strânse dintre Sfântul Dimitrie și ostași, iconografia îl înfățișează călare pe cal, cu suliţa în mână, zdrobind balaurul. „Icoana sfântului a fost folosită în perioada interbelică, de numismatul Marius Meţulescu, membru al Comisiei de heraldică, care a propus ca Sfântul Dumitru să devină simbolul oraşului şi icoana sa să fie expusă pe sigiliul oraşului. Această hotărâre s-a aprobat de Comisia naţională de heraldică, însă a fost anulată odată cu venirea la putere a comuniştilor, fiind reactivată după 1990”.

Catedrala din Craiova ocrotită și apărată de Sfântul Dumitru

Construită în stil bizantin, Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dimitrie“ este una dintre cele mai frumoase biserici ale oraşului Craiova. Există opinii, neconfirmate documentar, care plasează existenţa catedralei în vremea fraţilor Petru şi Asan (secolul al XII-lea – 1185), a lui Ioan al Cumanilor (1230) sau chiar în timpul marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Având în vedere că i se mai zice şi „Băneasa“, epitet folosit târziu (secolele XVIII-XIX), s-a crezut că, de fapt, ctitorii ei trebuie să fi fost boierii craioveşti, bani ai Olteniei. A făcut parte din sistemul de apărare a oraşului Craiova. S-a numit „Domnească“ pentru că din neamul craioveştilor, ctitorii ei, s-au tras câţiva domni ai Ţării Româneşti: Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). După părerea marelui istoric Nicolae Iorga, pe lângă Biserica „Sfântul Dumitru“ din Craiova a funcţionat cea mai veche şcoală de preoţi şi dascăli din Oltenia. Din anul 1939, Biserica „Sfântul Dumitru“ din Craiova devine Catedrala Mitropolitană a Olteniei.

Este demn de menționat că sfântul locaş a stat dintru început la temeliile Cetăţii Băniei. Istoricii au afirmat la unison că „nu oraşul a generat catedrala, ci catedrala a generat oraşul, întrucât această renumită biserică aduna în fiecare toamnă pelerini din toate părţile lumii”. Mai mult, legătura dintre catedrală şi Sfântul Dimitrie poate fi demonstrată şi printr-un medalion din mozaic, descoperit în prima formă a sfântului locaş, ce reproduce exact icoana hramului de la Tesalonic. Fără îndoială că artistul purta în minte chipul original, pe care l-a și redat până la cele mai mici detalii.

În secolul al XVI-lea, în proximitatea Catedralei Mitropolitane s-a înfiinţat o şcoală teologică. Aceasta avea scopul de a-i întări pe credincioşi în credinţă ortodoxă și de a contracara prozelitismului de orice fel. De-a lungul timpului, catedrala a fost nu doar reperul duhovnicesc al craiovenilor, ci și locul unde s-au desfăşurat cele mai importante acţiuni culturale din oraş. În perioada interbelică, la iniţiativa slujitorilor catedralei, în timpul arhipăstoririi vrednicului de pomenire Mitropolit Nifon al Olteniei, au fost iniţiate, în preajma sărbătorii Sfântului Dimitrie, o serie de activităţi religios-culturale, pe durata întregii săptămâni care prefaţa praznicul sfântului. Această tradiţie s-a prelungit până în zilele noastre, când, de hramul Sfântului Dimitrie, la Craiova se sărbătoresc „Zilele spirituale ale oraşului”.

†IPS Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

27.09.2017 – Sfântul Antim Ivireanul, arhiereul deşteptării naţionale: Prinos de laudă „celui prea-smerit între monahi

miercuri, septembrie 27th, 2017

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (1650-1716) a fost „unul dintre cei mai vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române”, păstorind în Țara Românească pe vremea domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Era originar din Iviria (Georgia de astăzi), încununându-se la Botez cu numele de Andrei.

În tinerețe, smeritul ierarh a căzut rob la turci, unde s-a deprins, după mărturia cronicarilor, cu meșteșugul tiparului, „în care, cu un talent înnăscut, ajunge la desăvârșire, devenind astfel om cu stare şi cunoscut”. Văzându-i strălucirea şi evlavia, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti din acele veacuri, l-a chemat să ridice viaţa culturală a Bisericii din ținuturile noastre. Astfel, „venind în Țara Românească, unde este sprijinit de un ieromonah Macarie şi de mitropolitul Teodosie… Sf. Antim Ivireanul începe să înveţe limba română, ajungând la o deplină însușire a acesteia, fapt atestat în lucrările pe care le-a scris în românește” (Damian Bogdan, „Viaţa lui Antim Ivireanul”, p. 7).

Din încredințarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, marele ierarh a scos de sub lumina tiparului peste 60 de cărţi în diferite limbi, înfăptuind astfel o lucrare apologetică şi misionară monumentală pentru acele vremuri. În acest scop a înființat tipografia de la Bucureşti, în anul 1678, unde a apărut prima ediţie integrală în limba română a Bibliei. Apoi cea de la Buzău, înființată în 1691, unde a tipărit, sub îndrumarea episcopului Mitrofan, alte lucrări de valoare teologică şi culturală. Reprezentative sunt şi tipăriturile de la Snagov, din 1694, rânduite în grija Sfântului Antim Ivireanul, apoi cele de la Râmnicu Vâlcea (1705) şi de la Târgoviște (1708). Dată fiind erudiția sa, Antim Ivireanul a fost încurajat să tipărească o serie de lucrări bilingve: Evangheliarul greco-român (Bucureşti, 1693), Liturghierul greco-arab (Snagov, 1701) sau Ceaslovul greco-arab (Bucureşti, 1702). Aproape toate lucrările sale au fost frumos împodobite cu diverse scene biblice, motive florale sau simboluri teologice, toate alcătuite în cel mai mic detaliu de mâna marelui arhiereu.

„Apostol al cuvântului binefăcător”

Pe lângă toate aceste calităţi, cel „prea smerit între monahi” s-a dovedit „şi un apostol al cuvântului binefăcător”. Calitatea sa de misionar şi apologet al Bisericii l-a propulsat tot mai aproape de frații aflați în strâmtorare şi prigoană din diferite pricini. Aşa se face că Sfântul Antim şi-a folosit calitățile pentru a purta la ortodocșii de „peste munți” cuvântul cel adevărat al Evangheliei Mântuitorului Hristos. Lucrarea sa tipografică s-a făcut astfel „folositoare de suflet”, „lucru sfânt, pus în serviciul țării şi al Bisericii”. Prin el se dezvoltă grandioasa idee a Sfântului Constantin Brâncoveanu despre o folosință misionară a tiparului, tipărindu-se totdeauna „spre cea de obște folosință”. În felul acesta, el „învăța, sfătuia, mustra, îndrepta şi întărea duhovnicește pe cititorii săi. Dincolo de nevoile vieţii lui modeste de călugăr, el împlinea, tipărind, nevoile sufletești ale neamului românesc. Sfântul Antim punea în această dragoste, bunătatea şi dorinţa de a face bine. La lumina şi la sufletul cărților tipărite, el adăuga sufletul său de binevoitor şi râvnitor, spre edificarea şi îmbunătățirea ctitorilor lui, de aproape şi de departe” (Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, p. 92).

Grija faţă de turma cea cuvântătoare

A fost rânduit să slujească în scaunul de Mitropolit al Țării Româneşti la data de 27 ianuarie 1708, după trecerea la cele veșnice a înaintașului său, bătrânul mitropolit Teodosie. Despre momentul solemn al alegerii sale dă mărturie marele logofăt şi cronicar al curții domnești, Radu Greceanu. De la momentul înscăunării (22 februarie 1708) au rămas memorabile cuvintele prin care Sfântul Antim s-a încredințat să păstreze şi să mărturisească până la jertfa de sine Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Şi mă rog bunătății Lui şi iubirii Sale de oameni să-mi lumineze mintea ca să pot propovădui cuvântul adevărului şi să-mi întărească inima întru frica Lui, ca să pot păstori cuvântătoarea turma Lui cea aleasă, care a răscumpărat-o cu scump sângele Său, din mâna vrăjmașului, după cum adeverează Petru Apostolul, zicând: «…Știind că nu cu lucruri putrede, cu argint sau cu aur v-ați răscumpărat din cea deșartă viaţă a voastră, ci era dată de la părinţi, ci cu cinstit sânge ca a unui miel fără de prihană şi nespurcat Hristos»” (Sf. Antim Ivireanul, Didahii, Chișinău, 1998, p. 12).

A „înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu”

De aici începe propriu-zis urcușul mucenicesc al Sfântului Ierarh. Intrigile susţinute ale celor ce doreau să-i ia locul l-au determinat pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul său, să-i ceară demisia, la 13 ianuarie 1712. Pe motiv că ar fi uneltit împotriva domniei şi că ar fi înstrăinat șapte pungi cu galbeni, Sfântul Antim este chemat înaintea scaunului de domnie să-şi facă rechizitoriu. Se apără temeinic şi, prin cele două apologii ale sale, reușește să respingă învinuirile aduse. În răspunsul dat găsim o adevărată mărturisire de credinţă faţă de neamul, tradiția şi Biserica românească. „Eu aici în țară, consemna Sf. Antim, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului nu am luat-o cu de-a sila; iară ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feței mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi şi măcar că Măria Ta nu doreau să ies de acolo, iar cine au fost pricinuitorii ieșirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu, iar în calea am ieșit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n-am stricat şi nici datorie am lăsat” (Didahiile, 97-103). Cele două apologii ale Sfântului Antim, argumentate clar şi concis, „au înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu, care, convingându-se că nu se poate lipsi de sfaturile înțeleptului mitropolit, îl lasă în scaun” (Damian P. Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, p.17).

Mazilit pe nedrept

După mazilirea şi martiriul binefăcătorului său domnitor, Sfântul Antim devine persona non-grata, fiind prigonit de Nicolae Mavrocordat (1716-1718). De data aceasta prezenţa şi lucrarea sa misionară este interpretată ca fiind una vădit anti-otomană. În acest context, după mai multe suplicii şi umilințe, este mazilit şi scos definitiv din scaun prin caterisire. I-a fost luată până şi demnitatea de călugăr, fiind chemat la judecată sub numele de mirean, Andrei. Detalii despre momentul depunerii şi despre martirajul său ne sunt date de istoricul Damian Bogdan. Acesta arată mai întâi că prin cartea de caterisire, primită de la Constantinopol, „mitropolitului Antim i s-a ridicat potcapul şi i s-a pus pe cap o tichie roşie, i s-a citit şi pus în vedere sentinţa, proclamată de Poartă, de închisoare pe viaţă în străvechea mănăstire de pe Muntele Sinai, Sfânta Ecaterina. În zorii zilei, după îndeplinirea caterisirii şi citirii sentinţei de închisoare şi exil, Sfântul Antim a fost urcat într-un car şi încredinţat pazei unor turci, care ajungând la Galiopoli, aproape de râul Dulcia care trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungria, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu, execuția făcându-se din porunca lui Nicolae Mavrocordat” (Ibidem, p. 19-20). Era pe atunci în zilele de 12 ale lunii septembrie 1716.

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie şi cultură. În contextul acestui dialog se evidenţiază principalele coordonate ale etnogenezei neamului românesc. Tot de aici cresc şi se conturează cele mai importante caracteristici şi realităţi existențial-creştine.

Pr. Ioniţă Apostolache

05.09.2017 – Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitate (Partea a IV-a)

marți, septembrie 5th, 2017

Pregătirea temeinică a elevilor în domeniul muzicii, mai ales a celei psaltice, precum și aprecierile unanime, obiective, elogioase din partea Ministerului Cultelor, a Patriarhiei Române și Arhiepiscopiei Craiovei, dar mai ales a conducerii școlii (1), au contribuit la promovarea Profesorului Chiril Popescu în învățământul teologic universitar. Astfel, în anul 1954, după mai bine de două decenii de activitate didactică, dintre care 5 ani la Craiova unde a obținut cele mai bune rezultate, a fost numit asistent la Catedra de muzică bisericească, Ritual și Tipic de la Institutul Teologic de grad universitar din București.

Din ianuarie-octombrie 1954, după plecarea sa de la București, catedra de muzică a fost suplinită de arhidiaconul Achepsima Rusu, de la Catedrala mitropolitană din Craiova, iar în data de 25 noiembrie a fost titularizat Diac. Profesor Marin Branaru.

Chiril Popescu a funcționat ca profesor la Institutul Teologic din București până în anul 1960 când s-a pensionat, cu excepția perioadei octombrie 1955-1956, când a fost detașat în interes didactic la Seminarul de vocație de la Curtea de Argeș. După această dată a continuat cu aceeași râvnă și har să împodobească sfintele slujbe din duminici și sărbători în bisericuța de pe Șoseaua Giurgiului din București, de departe de zona în care locuia.

Fiind unicul interpret al cântări psaltice din țara noastră, destinatar al unei tehnici primită prin tradiție de la vrednicii săi înaintași, Ioan Zmeu, Ioan Popescu Pasărea ș.a., datorită lipsei de cadre de specialitate ți pensiei care nu-i asigura decât o existență mai puțin decât modestă, între anii 1971-1976, Profesorul Chiril Popescu a fost rechemat la catedra de muzică psaltică la Seminarul Teologic din București unde, deși depășise vârsta psalmistului, a lucrat cu aceeași râvnă și dăruire profesională.

De aceea, în anul 1975, pentru devotamentul său neegalat față de cântarea bisericească și rezultatele obținute în învățământul teologic de toate gradele, vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina – unul dintre puținii ocrotitori ai muzicii psaltice și interpreților ei – i-a acordat drept recompensă morală „ Crucea Patriarhală pentru mireni”, al cărui conținut îl redăm integral: „Justinian, din mila lui Dumnezeu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, locțiitor al Cesarei Capadochiei. Știut fiind  că cei cu dragoste și râvnă deosebită își îndeplinesc îndatoririle lor sunt vrednici de mai multă cinste și laudă. Noi apreciind rodnica activitate depusă în serviciul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române de către Domnul Profesor Chiril Popescu, Îi acordăm „Crucea Patriarhală Pentru Mireni”. Dată la 1 noiembrie 1975, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea Patriarhiei Române”.

În anul 1964, Chiril Popescu a fost cooptat în Comisia pentru uniformizarea și transcrierea cântărilor bisericești pe ambele notații, în locul preotului profesor Grigore Costea, decedat în luna iunie 1963, lucrând alături de ceilalți doi membrii permanenți ai Comisiei, anume Conf. Nicolae Lungu și Pr. Prof. Ene Braniște (2).

Pe măsura înaintării în vârstă, când principala preocupare s-a redus la frecventarea slujbelor în duminici și sărbători la biserica din Șoseaua Giurgiului, în anul 1982 Chiril Popescu a donat un număr însemnat de cărți muzicale Seminarului Teologic din Mofleni-Craiova.

În anul 1984, revenind pe meleagurile Olteniei, a poposit și la Seminarul teologic amintit, fiind invitat la serbarea de sfârșit de an școlar, în al cărei program au fost prezentate și lucrări muzicale din creația sa. Cu acest prilej i s-a făcut o frumoasă primire din partea întregului colectiv didactic.

În luna octombrie a anului 1987, la împlinirea vârstei de 90 de ani, un grup de preoți din Craiova și Filiași, împreună cu Arhid. Prof. Alexie Buzera, l-au vizitat la București pentru a-i aduce cuvenitul omagiu, într-un cadru intim. Cu acel prilej, reeditându-se pe alt plan momentul aniversar care avusese loc cu o jumătate de secol în urmă-i, s-a adus prinos de recunoștință din partea ucenicilor prin cuvântul rostit cu emoție și cu căldură sufletească, pe care îl redăm în întregime: „Mult stimate Domnule profesor, cu o jumătate de secol în urmă, un eveniment comemorativ, al cărui inițiator erați, vă oferea prilejul să afirmați că „Marii artiști… rămân nemuritori prin ceea ce au creat, prin opera lor, prin ceea ce au gândit și au simțit”. Este un sfânt adevăr pe care fericitul prilej al împlinirii memorabilei vârste de 90 de ani a dascălului nostru iubit – Protopsaltul, Profesorul și Compozitorul Chiril Popescu – ne oferă posibilitatea să-l reafirmăm aici, în Capitala țării, cu voci tremurânde și cu sufletele pline de emoții prin una din minunatele Dumneavoastră creații, ce răsună cu unduiri divine în sfintele locașuri de închinare de pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române. Venind de pe meleagurile Olteniei, virtual venim din partea tuturor celor cărora au avut prilejul să le fiți dascăl, pildă și îndemn pentru slujire – prin muzică – lui Dumnezeu și oamenilor timp de peste șase decenii. Vrednic urmaș al celor mai de seamă creatori și interpreți de muzică bisericească din țara noastră, Macarie Ieromonahul, Ghelasie Basarabeanul, Anton Pann, Dimitrie Suceeanul, Ștefanache Popescu, Ion Popescu Pasărea și a memorabilului Dumneavoastră dascăl, Ioan Zmeu, prin întreaga activitate ce ați desfășurat, reprezentați pentru contemporaneitate figura iluștrilor dascăli de tip clasic în care se regăsește în aceeași măsură Compozitorul, Interpretul și Dascălul sau pedagogul consacrat prin întreaga-i ființă muzicii străbune și slujitorilor ei. La această patriarhală aniversare, privind retrospectiv, harul acestor împliniri pornește de demult și de departe, din Cerburenii Argeșului, când printr-o muncă asiduă, desprinsă din frageda copilărie, încălzită de credința în Dumnezeu și dragostea față de altarele străbune, după înalte studii de specialitate, ați urcat pe scara valorilor artistice, pornind de la mult râvnita demnitate de protopsalt al Sfintei Episcopii a Argeșului, unde mai târziu ați exercitat și celelalte laturi ale personalității Dumneavoastră muzicale de dascăl și compozitor… După decenii de activitate, la vârsta măiestriei profesionale, ați purces în inima Olteniei, la Craiova, trăgând brazdă adâncă cu rod bogat în sufletele celor ce v-au cunoscut, dascăli și învățăcei, iar de aici ați mers chiar în inima țării, la cel mai înalt for de cultură teologică, împărtășind viitorilor slujitori ai sfintelor altare din focul sacru al dragostei față de dumnezeieștile cântări, transmise cu măiestrie de către un dascăl harnic și modest. Tot aici, în inima țării, ați contribuit cu modestia, dar și competența ce vă caracterizează la opera de uniformizare și transcriere pe ambele notații suprapuse, a cântărilor psaltice tradiționale, semnând importante lucrări necesare atât învățământului teologic, cât și slujbelor bisericești, iar altele urmând a fi tipărite. Acum, la acest binecuvântat aniversar, alături de mireasma florilor, noi, ucenicii Dumneavoastră, vă împletim o cunună de recunoștință și prețuire, așa cum se cuvine unui venerabil dascăl, care a făcut din catedră apostolat, dorindu-vă zile bun, cu sănătate. Să ne trăiți întru mulți ani” (3).

În luna noiembrie din anul 1987, la Seminarul din Mofleni-Craiova a avut loc un nou moment aniversar u care prilej, Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, ucenic apropiat al muzicianului sărbătorit, a prezentat aspecte din viața și activitatea acestuia și un concert cu selecțiuni din opera muzicală a lui Chiril Popescu (4).

„Emoționantul eveniment desfășurat în lipsa celui sărbătorit, răscolind amintirile legate de începuturile activității acestui for de cultură din Oltenia, a incitat pe unii participanți – Pr. Prof. Nicolae Petrescu și Arhim. Prof. Ioasaf Ganea, foști profesori ai școlii și colegi cu sărbătoritul – să-și exprime satisfacția față de organizatorii acestei lăudabile inițiative, depanându-și în același timp propriile amintiri din perioada activității desfășurate împreună cu nonagenarul Chiril Popescu” (5).

După această aniversare, în ultimii 5 ani ai vieții și-a mângâiat bătrânețile alături de minunata lui soție, învățătoarea Aurelia Popescu, iar după trecerea acesteia în lumea de dincolo, nemaiputând suporta singurătatea, a adormit întru Domnul, modest și cu aceeași demnitate care l-a însoțit toată viața, la 24 ianuarie 1992.

Aflându-se cu întârziere despre decesul său, Facultatea de Teologie din București, în luna martie 1992 a oficiat un parastas de pomenire la Paraclisul Bisericii Sfânta Ecaterina din strada cu același nume din București (6).

Note:

  1. Arhiva Seminarului din Craiova, Registrul de procese verbale pe anii 1949-1952, f. 93 apud Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, în Mitropolia Olteniei, anul XXXIX, nr. 6 (1987), p. 121-122.
  2. „Cuvânt de lămurire”, în Studii Teologice, an XVIII, nr. 1-2 (1966), p. 3.
  3. Manuscris din Colecția Pr. Conf. Alexie Al. Buzera.
  4. Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, p. 123.
  5. Ibidem.
  6. Pr. Prof. Alexie Al. Buzera, „Profesorul Chiril Popescu, 1897-1992”, în Mitropolia Olteniei, an XLIV, nr. 1-6 (1992), p. 192-195.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj