Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

12.08.2019 – Omagial: Arhim Veniamin Micle, la 80 de ani

luni, august 12th, 2019

„Sub cerurile Oltului”, ca să folosim expresia mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, se află, ca într-o constelaţie monastică, mândra Mănăstire Bistriţa din satul vâlcean Costeşti. Ctitorită de marea familie a boierilor Craioveşti, care au dat însemnaţi domnitori, sfântul lăcaş este amintit în 1491-1492, în Hrisov sau „Cartea banului Barbu Craiovescu”. Aici s-au scris şi hrisoave, între care se remarcă Cronograful lui M. Moxa din 1620, prima istorie universală, „Viaţa Sf. Grigore Decapolitul”, scrisă de Matei al Mirelor. Şi tot aici, din păcate, a fost şi domiciliul forţat al generalului (ulterior mareşalul) Ion Antonescu.

Pe urmele acestor mari cărturari (să amintim că pictorul Gh. Tătărescu a pictat pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi, foarte curios, chiar în cele două cămăruţe ale mânăstirii în care a fost nevoit să stea (arest la domiciuliu) Ion Antonescu, sălăsluieşte vrednicul cărturar, arhimandritul Veniamin Micle. Se trage dintr-o familie de viţă nobilă, descendentă a cnejilor maramureşeni din Ţara Chioarului. Un strămoş al său, Ioan Micle de Şugatag a fost ridicat la rangul de baron de către Matei Corvin şi s-a stabilit în Maramureşul istoric, în 1477. Alţii descind din cneazul (nobili feudali, stăpâni ai satelor) Giula din Giuleşti-Maramureş, creştini ortodocşi, menţionaţi în Diplomă din 1349 a regelui maghiar Ludovic I. Antroponimul Micle apare documentar în 1419. Între descendenţii celebri îl situăm pe universitarul ieşean, Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, participant la Revoluţia din 1848, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană (1858-1860), profesor universitar la nou înfiinţată (de către A.I. Cuza) Universitate ieşeană, fiind ales decan, prorector, rector. Aici reputatul universitar a organizat primul laborator de chimie şi Observatorul astronomic din Iaşi.

Cu o asemenea moştenire spirituală, studiată şi tipărită în vol. „Genealogia familiei Micle” (2006) şi în „Memorial” (2008), arhimandritul cu care suntem contemporani, Veniamin Micle, a ţinut ştacheta morală, teologică, didactică şi ştiinţifică la un nivel ridicat, de care să nu se ruşineze în faţa iluştrilor ascendenţi.

O temeinică pregătire teologică

S-a născut la 7 iulie 1939, în satul maramureşean Plopiş-Şişeşti, în familia cu şase copii ai Eudochiei şi Timoftei. „Părinţii mei, moştenitori ai principiilor tradiţiei nobilimii române şi ai creştinismului ortodox, ne-au crescut în acest spirit al virtuţiilor superioare, caracterizate prin rugăciune, muncă şi disciplină” (Memorial, p. 7). A învăţat cititul la cinci ani, a urmat primele clase în mai multe localităţi (Plopiş, Făureşti, Cavnic) între 1946-1953. La Satu Mare urmează un an la Şcoala Medie Tehnică Mecanică (care se va defiinţa), este transferat la Liceul „M. Eminescu” din aceeaşi localitate. Urmându-şi vocaţia, la 11 noiembrie 1954 intră novice la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia-Maramureş, sub protectoratul teologic al protosinghelului Iustin Chira (viitorul episcop), care l-a îndemnat spre Seminarul Teologic din Cluj (1955), pe care-l absolvă în 1959, pe primul loc între cei 40 de seminarişti. La 19 iulie 1958 a depus voturile monahale primind numele Veniamin. Tot pe primul loc intră, în 1959, la Institutul Teologic din Sibiu. La această vârstă, încep necazurile: prin Decretul bolşevic 410/1959, a fost înlăturat din facultate şi din mănăstire. Este obligat să se angajeze la un atelier de pictură şi confecţionat rame în oraşul Dej, urmând şi Şcoala Populară din localitate.

La intervenţia stareţului Justinian , este reprimit la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, hirotonit ierodiacon (20 decembrie 1959), ieromonah ( a doua zi), desfăşurând activitate misionar-pastorală în parohii vacante (Vima Veche, Maşca, Fânaţe, Căpâlnic, Suciu de Sus). La îndemnul episcopului Teofil al Clujului a reluat cursurile universitare în 1962, pe care le-a finalizat în 1966, examenul de licenţă având tema „Conştiinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti de Samuil Micu” (îndrumător: pr. prof. Sofron Vlad, rectorul, cu calificativul „excepţional”). Rectorul Vlad îl povăţuieşte să-şi dea doctoratul la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică (1966-1968). Teza de doctorat: „Problemele predicii creştine în vremea noastră”. Ca doctorand, obţine de la preşedintele francez Charles de Gaulle o bursă pentru Teologia Ortodoxă Română, la Facultatea de Teologie Catolică din Strassbourg (1968-1971).

Întors în ţară în 1971 este înştiinţat că va fi asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, dar „prin intrigi de culise, ţesute în cercuri mai înalte” ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971-1972), apoi este numit, prin concurs, asistent la Catedra de Omilitică şi Catehetică a Institutului Teologic din Sibiu, fiind delegat şi împuternicit pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim (1973). Îşi aprofundează studiile în Grecia şi Spania. O nouă dezamăgire: este propus episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, dar este prelucrat, cum îi spune patriarhul Justinian Marina: „abia în clipa aceea am avut revelaţia lumii în care trăiesc! Însă, ca prin miracol, sufletul mi-a fost învăluit într-o pace divină, care îmi va ajuta în restul vieţii să privesc totul cu detaşarea înţeleaptă a monahului”.

Neocupând funcţia de episcop vicar la Sibiu, a fost transferat la Seminarul Teologic din Mofleni (Craiova), ca profesor de franceză, engleză, rusă, filosofie, logică, ecumenism, istoria religiilor. Mitroplitul Olteniei, Teoctist, îi acordă rangul de „protosinghel” (22 martie 1975).

Director al Seminarului Central din Bucureşti

Din 1 septembrie 1977 este numit director al Seminarului Teologic din Bucureşti şi profesor de Omiletică, apreciat de patriarhul Justin Moisescu. Sfântul Sinod îi acordă rangul de „arhimandrit”. În timpul directoratului său „apare «cazul Calciu»; cei interesaţi profită şi mă biruie”. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rostit atunci, în 1978, la Biserica Radu-Vodă, „Şapte cuvinte către tineri”, care au circulat pe ascuns, în copii dactilografiate (Vezi: „Testamentul părintelui Calciu (1925-2006)”, Bucureşti, Editura Christiana, 2007). Un caz delicat, folosit cu parşivenie de ateii agresivi din România, cu funcţii şi atribuţii dubioase.

Viaţa monahală

Arhimandritul Veniamin Micle hotăreşte să se retragă definitiv la mănăstire, la vârsta de 40 de ani şi după 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte iniţial la Mănăstirea Cozia, ca preot slujitor, apoi eclesiah al Catedralei episcopale din Rm. Vâlcea (1982-1984). Împreună cu Episcopia Râmnicului, a intervenit ca Mânăstirea Bistriţa (aflată sub administrarea Ministerului Muncii) să fie redată scopului pentru care a fost ctitorită. E o izbândă, arhimandritului Micle încrediţindu-i-se stăreţia pentru restaurarea şi organizarea vieţii monahale. Aici s-a creat un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), un muzeu al tiparului românesc, s-a amenajat o bibliotecă cu săli de lectură şi pentru simpozioane ştiinţifice. În 1992, prin transformarea mănăstirii într-una de maici, arhimandritul a devenit preot-slujitor al mânăstirii, dar şi-a valorificat şi a doua vocaţie, cercetarea ştiinţifică, teolgică.

Moştenirea scrisă a părintelui Veniamin

A scris 103 cărţi, 98 studii, 322 articole, 18 predici, 32 comentarii etc., din domeniul teologice, istorie naţională, spiritualitate ortodoxă. Majoritatea  acestor cărţi le donează, aşa cum recent a donat Basarabiei peste 3.000 volume). Aceste studii aduc remarcabilele contribuţii documentare despre mânăstirile Coşuna-Bucovăţ, polovraci, Bistriţa olteană, Călui, Arnota etc., despre personalităţi ecletiastice: Sf. Grigore Decapolitul, Samuil Micu, Eufrosin Poteca, Sf. Antonie de la Iezerul, Sf. Grigore de la Bistriţa, arh. Teofil S.Niculescu, Chiriac Râmniceanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, exegeze precum: Trepte spre amvon. Studii omilitice (1993), Iniţieri catehetice (1993), Antihristica (1994), Cultul Sfinţilor (1994), Citirea şi interpretarea Sf. Scripturi (1994), Minunile Mântuitorului nostru (1999), Iisus  Hristos şi Evanghelia mântuirii (2000), Lumină pentru suflet (2002), Ortodoxia, adevărata credinţă (2003), Fecioara Maria,Maica Domnului (2003), Exorcizarea (2001), Făclii nestinse (2005), Sf. Cruce, apărătoarea creştinilor (2006) etc.

Contribuţiile arhimandritului în probleme controversate de istorie şi literatură română veche sunt bine cunoscute specialiştilor. De pildă, despre „Ieromonahul Macarie. Tipograful român (1508-1512)” a scris prima monografie din cultura română, în 2008, considerându-l pe autorul tipăririi primei cărţi româneşti, „Liturghierul” în 1508, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită de Gutenberg (Biblia cu 42 de rânduri, 1455), pe Macarie „român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Matinus Burciensis de Cseidino, devenit «Macarie ieromonahul», prin adoptarea voturilor sinodale şi primirea harului preoţiei” (Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograful român, Mânăstirea Bistriţa olteană, 2008, p. 134).

Un alt subiect controversat în istoriografia română, abordat şi de arh. Micle, a fost/este „bătălia de la Posada”. Din cele 22 de localizări ale celebrei bătălii conduse de Carol Robert de Anjou, Micle consideră că adevărata Posada este Defileul Bistriţei oltene. Cu prilejul lansării acestei cărţi, pr. N. State-Burluşi a sublinat că Posada reprezintă, de fapt „neamul şi limba română”.

Nu lipsit de importanţă este faptul că arhimandritul Veniamin Micle concepe, scrie aceste cărţi şi studii în cele două cămăruţe ocupate altădată de un om demn şi bun creştin, Ion Antonescu, le „acoperă” cu sugestive coperţi, le tehnoredactează computerizat, le imprimă în tiparniţa modernă aflată într-una din aceste cămăruţe, le leagă şi le expediază celor interesaţi. Totul este făcut numai de cele două mâini ale arhimandritului, dirijate de un creier supradezvoltat şi pus, creştineşte, în folosul tuturor. Este încă o dovadă de admiraţie pentru scriitorul şi tipograful total, arhimandritul Veniamin Micle, un Macarie contemporan.

Tudor Nedelcea

12.08.2019 – O contribuţie esenţială pentru Apologetica Ortodoxă: Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

luni, august 12th, 2019

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei medicale pe plan naţional şi internaţional a fost cu siguranţă ilustrul doctor şi om de ştiinţă Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării şi inovaţiei medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puţin cunoscut în ceea ce-l priveşte pe ilustrul nostru concetăţean este predispoziţia sa pentru religie şi dăruirea totală pentru credinţa ortodoxă. A fost un adevărat trăitor şi mărturisitor al Adevărului înomenit, însoţindu-şi elaborările ştiinţifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă absolutul inepuizabil al Fiinţei Divine.

Marele savant român de renume internaţional, Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureştean Calea Moşilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătoreşte cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruieşte patru copii. În ordinea naşterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate şi două surori: Constantin, Elena şi Constanţa. În şcoală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi Gimnaziul „Mihai Bravul”, din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995).

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptată exclusiv spre folosul pacientului, îi ascute spiritul filantropic conaţionalului nostru. În numai decât doi ani de la începutul lucrării sale alături Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relaţia dintre ei creştea de la cea profesională, la o amiciţie model, întărită de o compatibilitate desăvârşită. „Nu-i mai întâlnim ca patron şi discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecţiunii respective. Începând cu 1897, anul în care şi-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului şi devine colaborator în principalele publicaţii ale lui Lancereaux, făcât împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 22).

            După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experiemete reuşite şi inovaţii terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile şi a beneficiilor acesora pentru ţesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge şi mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obţine în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reuşeşte să îşi ia „pe rând, doctoratele în medicină şi chirurgine în 1897, în ştiinţe naturale în 1899 şi titlul de doctor al Universităţii din paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 24).

            Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în ţară. Pentru francezi decizia sa a rămas de neînţeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce şi-ar fi putut dori un profesor şi un cercetător de talie internaţională, pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el se revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog naţional” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice …, p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe”

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Paulescu, legătura dintre ştiinţă şi credinţă a fost una firească. Pentru el cunoaşterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nicio concluzie firească în ceea ce priveşte existenţa. Marele savant şi apologet român şi-a susţinut şi argumentat convingerile ştiinţifice într-o autentică şi originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet şi de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „ştiinţa cade în absurd”. O astfel de ştiinţă nu are niciun orizont şi nu lucrează în folosul omului. Unul din rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepţiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum şi în ce fel această plagă acţiunează în special asupra generaţiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte, pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei – el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – ca să se impună mulţimii semisavanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperiementaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr şi a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generaţii la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 159).

În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoştinţele sale ştiinţifice. În antiteză, materialismul se regăseşte în pseudo-ştinţă şi în ignoranţa faţă de adevăratele valori existenţiale. După Paulescu, adevăraţii oameni de ştiinţă sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinţei, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Decartes, Bacon, Pascal, Leibniy, Newton etc. În consecinţă, savantul socoteşte că „mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, şi care i se supune: idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei, idealul virtuţilor Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”

Viziunea creştină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidenţiată post-mortem de nume alese ale intelighenţiei româneşti şi nu numai. Amintim aici numai câteva poziţii consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru şi contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişază în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român. Aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiaţi, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învăţat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).

             Pr. Ioniţă Apostolache

19.07.2019 – Praznicul celui ales între proorocii Vechiului Testament: Sfântul Ilie în lumina Scripturilor

vineri, iulie 19th, 2019

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile credincioşilor ortodocşi. Biserica i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi.

Sfântul Ilie a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V, 17), însă a trăit ca un om ceresc. A fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu. A avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi.

„A biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”

Mai marele între prooroci era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI, 30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne, care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.

            Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui  Dumnezeu. Pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.

            Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).

„Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu”

În acest chip minunat a fost hrănit alesul şi plăcutul lui Dumnezeu Ilie. Corbii îi aduceau pâine şi carne în fiecare zi, iar setea şi-o potolea adăpându-se cu apă din pârâu. Secând pârâul din cauza secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia era săracă lipită pământului ca şi locuitorii ţinutului, căci nu avea decât „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă ca să-şi astâmpere foamea, căci se încredinţase în cuvintele lui atunci când i-a zis: „Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” .

            Minunea se întâmplase întocmai, căci Dumnezeu îi răsplăteşte bunătatea femeii, făcând ca ultimul gram de făină şi puţinul untdelemn pe care îl mai avea să nu se împuţineze, ci să prisosească pe toată durata secetei, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie. Dărnicia femeii şi felul în care a recompensat-o Dumnezeu ne arată cât de mult valorează fapta milosteniei. Tot cu acest prilej Sfântul Prooroc Ilie a mai săvârşit o minune. Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei , profetul reuşeşte să-l readucă la viaţă prin puterea rugăciunilor sale şi să-l încredinţeze mamei lui spunând: „Iată, copilul tău este viu” la care văduva, cu sufletul plin de recunoştinţă, îi răspunde: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” .

„Domnul este Dumnezeu”

A venit vremea ca Dumnezeul cel adevărat să-şi arate puterea divină înaintea oamenilor şi aceştia să-l preaslăvească. Pentru aceasta, marele Ilie a mers înaintea preoţilor mincinoşi şi a focut legământ să se arate prin foc care este dumnezeul cel adevărat. O zi întreagă s-au rugat popii lui Baal, s-au frământat şi s-au agitat peste măsură, încât, „se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce curgea sânge. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către proorocii lui Baal: Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea!” (III Regi, XVIII, 28-29). Mai întâi a luat 12 pietre după numărul celor 12 seminţii ale lui Israel, a zidit din pietrele acestea jertfelnic în numele Domnului, a pus pe el lemne şi a aşezat deasupra lor viţelul cel junghiat. Apoi, a turnat apă din belşug, şi, căzând în genunchi, s-a rugat cu stăruinţă zicând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine” (III Regi XVIII, 37). Rugăciunea a fost ascultată şi din înălţimea cerului „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (III Regi XVIII, 38), iar poporul, copleşit de măreţia acestei minuni, a căzut cu faţa la pământ, slăvind pe Dumnezeu şi zicând: „Domnul este Dumnezeu” (III Regi XVIII ,39). Acum toţi s-au convins că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, iar închinarea la idoli este  o înşelăciune.

Cinstirea Sfântului Ilie în Biserică

Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a mărturisit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”. În timp ce se înălţa spre cer în car de foc, i-a căzut mantia, care a rămas în posesia ucenicului Elisei, despărţind şi el cu ajutorul acesteia apele Iordanului. Acesta a continuat în Israel lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi urmaş al său. Aceasta este istorisirea pe scurt a vieţii şi faptelor minunate ale Sfântului Proroc Ilie.

            Şi ceilalţi profeţi au făcut minuni, au prevestit venirea Mântuitorului Hristos şi au avut viziuni, însă, personalitatea Sfântului Prooroc Ilie îi covârşeşte în chip uimitor. El a fost figura profetică cea mai populară şi cea mai iubită de poporul israelit, iar Biserica Ortodoxă l-a aşezat în locul de cinste al marilor prooroci.

Biserica învată despre el că, aşa cum L-a propovăduit pe Dumnezeu pe pământ înaintea oamenilor, tot aşa se va înfăţişa şi înaintea celei de a doua veniri a Mântuitorului, cu slavă, ca să vestească lumii apropierea judecăţii de apoi şi să-L prezinte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În faţa lui vor rămâne înmărmuriţi şi ruşinaţi toţi cei ce l-au tăgăduit pe Hristos şi i-au călcat poruncile Lui, aşa cum odinioară evreii părăsiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu şi se închinau lui Baal.

 

Pr. Florin Vânătoru

20.05.2019 – Sfinții Împărați Constantin și Elena: Ocrotitori și rugători nevăzuți ai creștinilor

luni, mai 20th, 2019

Biserica noastră Ortodoxă îi pomenește, încă din secolul al V-lea, în fiecare an pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.  Ei sunt mărturisiţi astăzi, ca şi atunci, ca cei mai importanți membri ai primei familii imperiale romane creștine. 

Ce este creștinismul? Este religia întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, pentru ca omul să poată redobândi moștenirea veșnică, prin sfințenia vieții și prin lucrarea harului dumnezeiesc. Dar, procesul de sfințirea a persoanei înseamnă articularea ei la viața dumnezeiască, la împlinirea poruncilor Mântuitorului, ceea ce determină un alt mod de viețuire.

Sfântul Constantin cel Mare a domnit în prima jumătate al veacului al IV-lea, fiind fiul împăratului Constanțiu Chlor și al Sfintei Elena. Sfânta împărăteasă Elena a fost pentru Constantin cel dintâi dascăl creștin, devenind apoi un real sprijin în politica sa filocreștină. Izvoarele vremii au consemnat faptul că dânsa, alături de fiul său, au fost primii mari ctitori de locașuri sfinte. Pelerinajul său la Ierusalim și la Locurile Sfinte este considerat și astăzi foarte important pentru istoria creștinismului din primele secole. Din acel moment, Sfânta Elena a devenit cel mai activ membru al familiei imperiale constantiniene în politica sa de promovare a creștinismului și de susținere a Bisericii. 

De ce Părinții Bisericii au rânduit ca Sfinții împărați să fie trecuți în calendar spre pomenire veșnică?

Întâi de toate, Biserica creștină – comunitatea tuturor celor ce cred în Hristos, împlinesc poruncile Lui și Îl mărturisesc pe El ca Dumnezeu înomenit – a primit din partea familiei imperiale o puternică susținere politică și materială.

Sfântul Constantin a fost cel dintâi împărat roman căruia Hristos Domnul i S-a descoperit ca Dumnezeu Atotputernic printr-o minune – o cruce de lumină pe cer cu mesajul Prin acest semn vei învinge! De asemenea, a fost cel dintâi împărat care s-a botezat și a mărturisit credința creștină. Tot de numele Sfântului Constantin se leagă și adunarea celui dintâi sobor ecumenic de diaconi, de preoți și de episcopi (la Niceea în anul 325).

Nu în ultimul rând, Sfântul împărat a întemeiat cea dintâi capitală imperială creștină – Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Prioritatea lui Constantin cel Mare era să aibă un oraș nou, un oraș al lui. De ce? Răspunsul este simplu: în ultima parte a domniei sale împăratul voia să-și întărească proiectul său religios prin întemeierea unui oraș ce trebuia să devină nu doar capitala lumii, ci și locul de raportare al tuturor popoarelor la credința Sfântul împărat Constantin cel Mare și după moartea sa. Închinându-l Maicii Domnului, orașul lui Constantin era ca un reper al creștinismului pentru întreaga lume, păgână și creștină deopotrivă. Deci, este foarte probabil ca prin denumirea de Noua Romă Constantin să se fi gândit la cetatea noului Dumnezeu cu o nouă tradiție religioasă.

Nu doar imperiul a suferit în primele trei secole o instabilitate politică și morală, ci, așa cum era firesc, familia romană a intrat și ea într-o criză morală, fiind afectată în mod direct unitatea ei. Asemenea și familia creștină, aceasta trebuind să suporte urmările persecuțiilor – moartea unuia/ambilor părinți, confiscarea averilor, deportări forțate sau părăsirea de către întreaga familie a locului natal etc. Această stare de fapt aducea cu sine o puternică instabilitate socială, care, de această dată, pleca de jos în sus, de la individual la nivel general.

Programul de guvernare al familiei constantiniene urmărea firescul, naturalul, în conlucrarea puterii lumești – reprezentată de această dată în persoana împăratului – cu puterea spirituală, simbolizată de Biserică. Astfel, politica religioasă imperială a avut ca prioritate umanizarea societății veacului al IV-lea și îmbunătățirea vieții cetățenilor. De asemenea au fost interzise munca forțată din mine, pedepsele chinuitoare, dar și cele care afectau demnitatea umană.

Sfântul împărat Constantin cel Mare a așezat Imperiul roman pe o traiectorie ce ducea în mod inevitabil spre încreștinarea întregii lumi romane și a vecinilor. Relevante sunt cuvintele istoricului creștin Paul Orosius la începutul secolului al V-lea: Oriunde merg în imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit; sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, o singură credință, un singur înger mă apără, sunt pretutindeni la mine.

Nu în ultimul rând, atenția primului împărat roman creștin a fost îndreptată și către marile valori ale umanității: demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția, mărturie stând legislația sa creștină dintre anii 316-320. 

De ce ne mai amintit de ei și astăzi?

Sfântul Constantin cel Mare este pentru conducătorul de azi un model spre care acesta poate și trebuie să privească. Împăratul a înțeles că un conducător trebuie să aibă drept obiective principale pacea, legea, bunăstarea, sănătatea și autoritatea suverană.

Un lucru extrem de important este și modul cum și-au exprimat împărații Constanțiu, Elena și Constantin religiozitatea la palat și înaintea supușilor lui. De remarcat că niciunul dintre ei nu a impus credința personală celorlalți. Ei au fost primii martori și apărători ai toleranței religioase, stabilind că fiecare om are dreptul să-și aleagă religia și dreptul de a o practica în deplină libertate. Însă, acceptarea libertății celuilalt pornește din înțelegerea realității.

Observăm că acest mod – doar mărturisirea credinței, nu revoltă și nici război religios, fără răspuns violent individual sau organizat – a fost firescul Bisericii, al martirilor și al creștinilor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc…ca să fiți fiii Celui Preaînalt” (Luca, 6, 35-36).

Omul zilelor noastre trebuie să-și aducă aminte că încă din secolul al IV-lea familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a respectat toleranța religioasă și a legiferat-o prin Edictul de la Milano (312/313).

De la acest împărat iubit de Domnul Hristos avem ziua Duminicii ca zi de odihnă, de rugăciune, de slujire lui Dumnezeu.

Prin politica sa religioasă inițiată în contextul marii persecuții, familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a dovedit că religia creștină nu poate fi distrusă definitiv nici măcar prin măsuri persecutorii deosebit de aspre, aceste acte îndreptate împotriva creștinilor stârnesc doar mânia lui Dumnezeu.

Însă, moștenirea cea mai valoroasă spre care privim și astăzi este indiscutabil modelul familiei imperiale a Sfântului împărat Constantin cel Mare. În contextul celei mai mari persecuții îndreptate împotriva creștinismului, membrii familiei imperiale reactualizează mesajul Mântuitorului: „Și lumea trece și pofta ei, dar cel care face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 17). Augustul Constanțiu și apoi fiul său care i-a urmat la guvernare au dovedit prin politica lor imperială că viața trăită după poruncile Dumnezeului creștinilor este diferită de viața lumii, de modul egoist și materialist al lumii.

Astăzi Statul poate privi cu încredere la competența bimilenară a Bisericii în susținerea operei de caritate, căci baza filantropiei trebuie căutată în învățătura Bisericii, în formularea dimensiunii educative și culturale a proiectului social, dar mai ales în consolidarea familiei, puternic afectată de criza valorilor, de instabilitatea economică și de curentul secularizării societății moderne. Prin susținerea creștinismului de către casa imperială, familia romană a dobândit stabilitate și coeziune. Deci, creștinismul poate fi un factor puternic de comuniune personală în societatea modernă. Biserica a convins că are toate potențele susținerii unui program educativ, cultural, umanitar și social-filantropic menit să ajute Statul în asigurarea bunăstării cetățenilor lui și a siguranței lor.

Consider că astăzi creștinismul este supus la o mare provocare – războiul diplomatic și armat din Orient, cu o puternică nuanță religioasă. Ca și în perioada dinaintea guvernării constantiniene, astăzi creștinii sunt prigoniți și omorâți zilnic pentru credința lor. Este imperios necesar să ne amintim de sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea.

Rânduiala dumnezeiască a făcut ca părticele din sfintele lor moaște să fie cinstite și în țara noastră, în Catedrala patriarhală din București și în alte biserici cu hramul lor.

Prof. dr. Marian-Emanoil Păun

 

19.01.2019 – „Părintele Dumitru Stăniloae – păstor şi misionar al BOR”

miercuri, ianuarie 23rd, 2019

Lupta cea bună m-am luptat,

călătoria am săvârşit,

credinţa am păzit”(1)

Cuvinte cheie: teolog ortodox, preot, traducător, dogmatică, filocalie, rugăciune

Keywords: orthodox theologian, priest, translator, dogmatics, philanthropy, prayer

Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai mare teolog ortodox român al tuturor timpurilor dar şi una dintre cele mai importante voci ale teologiei creştine din ultimul secol. Om de o mare calitate spirituală, suflet luminat, dăruit cu totul slujirii lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae a făcut din cuvânt o cale minunată de a spune acestei lumi despre nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Şi a făcut-o într-un mod strălucit, lasând generaţiilor viitoare o sumedenie de cărţi şi lucrări de o valoare incontestabilă, expresie vie a unei vieţi excepţionale, a unui suflet virtuos, de o rară bunătate, blândeţe şi sensibilitate.

Cei care l-au cunoscut aduc nenumărate mărturii despre personalitatea marelui profesor, preot, scriitor, teolog, traducător, cercetător, părinte spiritual, îndrumător, sfătuitor. Părintele profesor L-a iubit enorm pe Dumnezeu, a iubit Biserica, învăţătura acesteia, a iubit atât de mult poporul român, despre care a avut numai cuvinte bune, ca unul ce a fost un adevărat fiu al acestui pământ. Rămâne un exemplu de dăruire şi slujire, de viaţă pusă în slujba credinţei şi a neamului.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este cel mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei româneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice: Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica şi Mistica; în Teologia Dogmatică şi Liturgică, fiecare dintre acestea cu delimitările şi capitolele lor particulare.(2)

Prin conferinţele, articolele şi carţile sale, Părintele Dumitru Staniloae a transformat aproape de unul singur teologia ortodoxa română, dându-i o orientare radical diferită în perioada postbelică. Atent faţă de alţii, cald şi apropiat, dânsul exprima o adevarată curtoazie creştină. Când vorbeşte în Experienţa lui Dumnezeu despre umanitatea, tandreţea şi delicateţea sfinţilor, el zugrăveşte involuntar propriul său portret. Are darul preţios de a transmite, prin simpla sa prezenţă, un sentiment de totalitate şi pace.(3)

Autor al unei opere monumentale, Părintele Dumitru Staniloae era un om de o modestie impresionantă. Este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai veacului trecut, însă nu concepea teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu cel viu. Părintele Staniloae „n-avea nimic dintr-un idol mediatic, nimic spectaculos, regizat. Totul – firesc. Tot ce se poate povesti despre marele preot gânditor vorbeşte de smerenia autentică a unui om a cărui blândeţe, discreţie şi naturaleţe impun un respect copleşitor, chiar şi celor care nu mai pot decât să asculte mărturii.”(4)

Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit. „Părintele Stăniloae nu a obosit să îndemne la o înnoire a teologiei ortodoxe prin recuperarea izvoarelor, a duhului Sfinţilor Părinţi, a spiritualităţii Tradiţiei, a isihasmului palamit.”(5)

El apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vedem cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că „teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.”(6) Dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Întreaga sa operă poate fi percepută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-L iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. El a scris o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Operele sale, pot fi socotite fundamentale pentru dezvoltarea domeniilor cercetate, fiind adevărate sinteze şi monumente în care este cuprinsă învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii. „Opera teologică realizată de Prea Cucernicia Sa are în centrul ei Persoana lui Hristos şi persoana umană, aflate permanent într-un dialog viu, derulat în lume şi în timp – opere ale iubirii infinite ale lui Dumnezeu.”(7)

Părintele Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. El este pentru totdeauna „Părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.(8)

VIAŢA ŞI OPERA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

1903. S-a născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, judeţul Braşov; Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.(9)

1917. La 10 februarie, pleacă la Braşov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna”.

1918. I se oferă o bursă pentru clasa a IV-a de către Fundaţia „Emanuil Gojdu”.

1922. Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi.

1923-1924. După un an părăseşte Universitatea pentru a se înscrie şi urma cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.

1924. În Postul Mare se întâlneşte cu mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.

1927. Termină anul IV la Cernăuţi şi susţine licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiţă, cu lucrarea Botezul copiilor; primeşte o bursă pentru studii de specializare la Atena.

1928. Toamna, susţine la Cernăuţi teza de doctorat cu titlul Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea prof. V Loichiţă. Centrul Mitropolitan din Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. Pleacă la Munchen, pentru semestrul de iarnă, urmând seminarul de Istorie şi filologie bizantină al profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.

1929. În ianuarie pleacă la Berlin, pentru semestrul de vară, având profesori pe Hans Lietzmann şi Reinhold Seeberg, apoi la Paris şi la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie şi Dogmatică şi documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama; la întoarcerea în ţară este încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice „Andreiene”; aici, în decursul celor 17 ani de activitate didactică, a predat Teologie Dogmatică(1929- 1946), Apologetică (1929-1932 şi 1936-1937), Pastorală (1932-1936) şi Limba Greacă(1929-1934). La Cernăuţi i se publică teza de doctorat.

1930. Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta şi copia opera teologică a Sfântului Grigorie Palama; la 5 octombrie se căsătoreşte cu Maria (născută Mihu).

1931. În luna mai i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie 1931) şi Maria; la 16 octombrie, este hirotonit diacon. Apare la Sibiu Catolicismul de după războiu.

1932. La 25 septembrie este hirotonit preot.

1933. La 8 octombrie se naşte Lidia, avându-l ca naş de botez pe istoricul transilvănean Ioan Lupaş.

1934. La 1 ianuarie este numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, funcţie îndeplinită, vreme de 12 ani, până în 13 mai 1945, cand îl cunoaşte şi leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

1936. În iunie este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită până în 1946.(10)

1938. Apare la Sibiu lucrarea fundamentală Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama.(11)

1939. Publică la Sibiu Ortodoxie şi românism.(12)

1940. Vara, România intră în cel de-al Doilea Război Mondial. Se constituie, la iniţiativa poetului Sandu Tudor, grupul Rugul aprins, din care făceau parte Ierom. Ivan Kulighin, duhovnicul mitropolitului rus de Rostov (refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuş, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, Pr. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu. Intâlnirile periodice la mănăstirile Antim şi Cernica au constituit o înviorare duhovnicească a vieţii creştine în Bucureşti.

1942. Apare la Sibiu Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, conţinând şi articole publicate iniţial în Telegraful Român.

1943. Apare la Sibiu Iisus Hristos sau Restaurarea omului.

1945. La sfârşitul lunii aprilie, moare fiica Maria (Mioara).

1946. Sub presiunea autorităţilor comuniste, reprezentate de Petru Groza, mitropolitul Nicolae Bălan este silit, împotriva propriei voinţe, să-i ceară demisia din funcţia de rector al Academiei; rămâne profesor în continuare până în 1947. Apare la Sibiu, primul volum din traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Este transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, urmându-l la catedra de Teologie ascetică şi mistică pe Nichifor Crainic.

1947. Locuieşte cu soţia şi fiica Lidia în casa parohială a bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi”. Apare la Sibiu volumul 2 al Filocaliei.

1948. Apar la Sibiu volumele 3 şi 4 ale Filocaliei.

1949. Catedra de Teologie ascetică şi mistică fiind desfiinţată, rămâne profesor de Teologie dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.

1950. Participă la întâlnirile organizate de grupul Rugul aprins, din care nu face parte, dar unde conferenţiază de câteva ori.

1955. La Sibiu, are loc un mare congres al preoţilor ortodocşi; Petru Groza, membru al prezidiului refuză să vorbească cu Părintele Stăniloae, fapt ce va avea consecinţe negative mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.

1958. Începe un nou şi mare val de arestări în România, ca o condiţie a retragerii trupelor sovietice. Sunt arestaţi membri ai grupului Rugul aprins. Este urmărit de Securitate. La 4 septembrie este arestat, se face percheziţie la domiciliul din Bucureşti. In 5 septembrie, ora 4.00 dimineaţa, este dus la închisoarea din strada Uranus, pentru o lună, apoi în strada Plevnei, pentru încă o lună. In 4 noiembrie, începe procesul înscenat, caracteristic regimului comunist. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică şi simbolică: manual pentru Institutele Teologice, în colaborare cu Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran, Ioan Petreuţă – Părintele Stăniloae nu a fost consemnat ca autor, întrucât, înainte de publicarea lucrării, a fost arestat.

1959. Este dus la Aiud, având printre alţi colegi de celulă pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea sau pe avocatul şi publicistul Petre Pandrea, care-1 evocă în scrierile sale. Vreme de câteva luni este ţinut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui, căsătorită între timp, naşte pe unicul nepot Dumitru Horia; fiind asistentă la catedra de Fizică a Universităţii din Bucureşti, este obligată să părăsească Universitatea.

1961. Toamna, este adus la Bucureşti pentru noi cercetări penale.

1962. În martie, este readus la penitenciarul din Aiud.

1963. În ianuarie este eliberat din închisoare şi lucrează ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod, iar în octombrie este reintegrat la catedră.

1965. Este solicitat să scrie articole şi studii, de către cei care-l cenzuraseră înainte.

1968. Este invitat la Freiburg şi Heidelberg, de către profesorii Paul Miron şi respectiv Heyer, pentru conferinţe; primeşte acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii României.

1969. Conferenţiază la Oxford unde leagă prietenie cu profesorul de Teologie şi scriitorul anglican Donald Allchin.

1971. Merge la Vatican ca membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.

1973. Apare la Bucureşti Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român. Devine pensionar cu titlu de profesor onorar, rămânând profesor consultant pentru cursul de doctorat.

1976. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 5, iar la Atena volumul Гια Ένα Ορθοδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία, Πίστη, Εκκληςία (Despre un ecumenism ortodox. Euharistie, credinţă, Biserică), cu o prefaţă semnată de Panayotis Nellas. Este declarat Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Tesalonic; participă la Al Doilea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă organizat la mănăstirea Penteli – Atena, alături de preoţii profesori Ene Branişte, Ion Bria, Ioan G. Coman, Dumitru Popescu şi Dumitru Radu.

1977. Apar la Bucureşti volumele 6 şi 7 ale Filocaliei.

1978. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică ortodoxă pentru Institutele teologice, volumele 1-3.(13)

1979. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 8.

1980. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 9; la Geneva, Dieu est Amour, traducere de D. Nesser; la New York, Theology and the Church, traducere de R. Berringer, cu o prefaţă de John Meyendorff; la Atena, Προσευχή, Eλευθεία, Aγίοτητα (Rugăciune, libertate, sfinţenie). I se acordă premiul „Dr. Leopold Lucas” al Universităţii din Tübingen.

1981. Este numit Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox „Saint Serge” din Paris. Este premiat la Londra cu distincţia onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice şi creştineşti. Apare la Paris Prière de Jésus et expérience de Saint Esprit, cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément; la Bucureşti Teologia morală ortodoxă, vol. 3: Spiritualitatea ortodoxă (Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe) şi Filocalia, volumul 10.

1982. I se acordă titlul Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad; în noiembrie conferenţiază la New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la Bucureşti traducerea din Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, vol. 1.

1985. Apare la Benzinger Verlag, Gütersloher Verlagshaus, Orthodoxe Dogmatik, vol. I, în traducerea profesorului H. Pitters, cu o introducere scrisă de Jürgen Moltmann; la Paris apare Le génie de l’Orthodoxie, traducere de Dan Ilie Ciobotea (azi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément.

1986. Apare la Craiova Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă.

1987. Apare la Craiova Chipul nemuritor al Iui Dumnezeu şi la Bucureşti traducerea Scrieri, partea I, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1988. Apare la Bucureşti traducerea Scrieri, partea a II-a, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1990. Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare în aceeaşi editură ca şi primul volum Orthodoxe Dogmatik, vol. 2, traducere de H. Pitters, cu o prefaţă scrisă de Jurgen Moltmann; la Roman apare Filocalia, volumul 11, iar la Craiova volumul Studii de Teologie dogmatică ortodoxă care cuprinde Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Omul şi Dumnezeu şi traducerea Imnele iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

1991. Devine membru titular al Academiei Române. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena. Apare la Sibiu Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos; la Bucureşti apare traducerea Scrieri, vol. 1, de Sfântul Chiril al Alexandriei şi Filocalia, volumul 12.

1992. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Apare la Craiova volumul Reflecţii despre spiritualitatea poporului român.

1993. Apar la Bucureşti lucrările Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului şi Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. La 4 octombrie acelaşi an, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la cele veşnice.

Un aspect din viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae, precizate chiar de sfinţia sa:

„M-am născut în satul Vlădeni, … mama a fost nepoata de preot, foarte bună, foarte sentimentală, ne vorbea şi ne sfătuia mult, tata era mai tăcut, mai gânditor, îşi adună oamenii în jurul lui şi le vorbea, era un fel de filosof al satului. Nu i-am auzit vreodată să se certe cu cineva din sat. Erau foarte credincioşi, nu exista să nu meargă la biserică… Mergeam cu tata în pădure după lemne, mergeam cu părinţii după fân, lucram şi eram foarte necăjit în 1916, la începutul lui august când ştiam că voiau să mă dea la şcoală… cum să plec eu şi să las vitele, să las boii ? Mă împrietenisem cu ei, mi se părea ca şi cu boii se poate vorbi…”(14)

Despre arestarea Părintelui Stăniloae

“Mama îmi povestea cum au venit noaptea pe la 11. Au bătut în geamul dormitorului şi când tata s-a uitat afară să vadă cine e, i-au îndreptat o lanternă puternică spre ochi. <<Erau patru>> mi-a spus mama. <<Ba nu, au fost mai mulţi, veneau unii şi plecau alţii, a fost un du-te vino necontenit. Dar patru au rămas tot timpul. Au început să cotrobăiască, să arunce foile scrise şi cărţile pe jos, călcând cu răutate peste ele>> <<Ce-ţi trebuie atâtea hârtii ? s-a răstit unul dintre ei la tata, … Ce faci cu atâtea hârţoage bune de pus pe foc ?>>. <<Sunt profesor şi din asta trăiesc, a răspuns el. Scriu cărţi şi cursuri pentru studenţi, fără cărţi nu se poate>>. Era liniştit şi răspundea fără spaimă, cu demnitate. Dar cărţile azvârlite pe jos îi făceau rău. Tata care nu putea suferi să vadă o carte aşezată fără grijă. Au scotocit până pe la 4 dimineaţa. Atunci l-au luat pe tata şi au plecat. La poarta aştepta o maşină neagră. Mama s-a uitat pe fereastra deşi o ameninţaseră: <<Dacă te uiţi pe geam venim şi te luăm şi pe tine !>>. A văzut cum i-au pus tatei ochelari negri. Unul dintre ei îl ducea pe braţ şi l-au împins în maşină ca pe un răufăcător.” (15)

CONCLUZII

Părintele Dumitru Stăniloae, considerat cel mai mare teolog al sec. XX, a cunoscut în profunzime și a folosit în toate operele și studiile sale teologice gândirea și scrierile Sfinților Părinți, pe care le-a prezentat într-o formă vie și actuală. „Personalitate proeminenta a culturii romane si universale, a teologiei ortodoxe si a crestinismului intreg, Pr. Dumitru Staniloae ramane valoarea simbol a Bisericii noastre. Despre personalitatea covarsitoare a patriarhului teologiei romanesti s-a scris mult si frumos.”(16)

Întreaga sa operă este o sinteză neo-patristică creatoare, pe care a realizat-o nu doar citind, citând și traducând operele Sfinților Părinți, ci continuând în duhul Sfinților Părinți reflecția teologică ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae nu se referă doar la teologia Sfinților Părinți, ci preia temele majore din literatura patristică, le adâncește și le continuă, în dialog cu contextul socio-cultural și misionar al epocii noastre.

În monumentala Filocalie în 12 volume, notele explicative constituie aprofundări teologico-mistice de o copleșitoare bogăție spirituală, încât, prin strădania de o viață a Părintelui Stăniloae, Sfinții Părinți devin contemporani și prieteni cu cititorii teologiei acestui mare dascăl și teolog român.

“Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae putem vorbi numai la prezent, el fiind o făclie de Înviere pentru teologia și spiritualitatea Bisericii noastre. Purtător al unei mărturii mature și rodnice, luminoasă și plină de speranță, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne pentru noi un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii noastre, precum și o frumoasă pildă care trebuie să ne inspire constant.”(17)

Prin teologia sa vastă, profundă și bogată, ca sinteză creatoare între Tradiție și actualitate, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în memoria Bisericii un mărturisitor al iubirii divine și un apărător al demnității umane, atât în timp de libertate, cât și în timp de prigoană. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae persoana umană este o permanentă taină și o permanentă noutate. “Om al rugăciunii tainice, el a scris și promovat o teologie care îndeamnă mereu la rugăciune, la unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții și bucuriei veșnice.”(18) Profunzimea sintezei neo-patristice creatoare a Părintelui Dumitru Stăniloae este un model care trebuie urmat în toată teologia noastră pentru a rămâne mereu fideli Sfintei Evanghelii a lui Hristos, pentru a ne menține neîntrerupt în comuniune cu Sfinții Părinți ai Bisericii și pentru a elabora astăzi o teologie misionară, care leagă textul Sfintelor Scripturi de contextul istoric al vieții creștine.

“Dorinţa Părintelui Stăniloae de a vorbi despre Dumnezeu şi om are la bază dorul său ca umanitatea să fie îndumnezeită prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos şi lucrarea harului Duhului Sfânt.”(19) “Pentru a vorbi şi a scrie despre Dumnezeu şi om, în profunzimea legăturii, a conlucrării şi a comuniunii, Părintele Stăniloae a învăţat să se roage: „Odată, când i s-a permis să prezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: „Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?” Părintele Stăniloae a spus: „În închisoare am învăţat să mă rog“, răspuns care i-a şocat pe cei prezenţi. Deci, închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii.”(20)

“Orice om îl caută pe Dumnezeu, să se întâlnească cu El, să vorbească cu El şi mai ales să se împărtăşească cu El. Părintele Stăniloae a avut experienţa sa deosebită cu privire la acest aspect, despre care spune:„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-l întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”(21)

“Gândindu-ne la ţara în care vieţuim şi lucrăm, este necesar ca în contextul social actual confuz, în care omul contemporan este prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste, să punem la suflet cuvintele Părintelui Stăniloae, pentru a aprecia darul vieţii şi universul în care am fost lăsaţi de Dumnezeu să trăim în ascensiunea noastră spre veşnicie.”(22)

BIBLIOGRAFIE

  • · Biblia, sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2008
  • · Bartoş, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999
  • · Costa de Beauregard, Marc-Antoine, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995
  • · Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Gabor, Pr. Adrian, Aspecte din activitateta Pr. Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic din Bucureşti, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, Bucureşti, 2013
  • · Ionescu, Costin, Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Lăcaşuri Ortodoxe, nr. 37/2010, Agenţia de Ştiri „Lăcaşuri Ortodoxe” – autor Stelian Gomboş – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, sursa www.lonews.ro
  • · Lovişteanul, PS Emilian, Pr. Dumitru Stăniloae – teolog şi trăitor al dumnezeirii, în Revista Clipa, Martie 2013, sursa www.revistaclipa.com
  • · Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2013
  • · Păcurariu, Pr.Prof.Dr. Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996
  • · Idem, Pr.Prof.Acad.Dumitru Stăniloae, câteva coordonate biografice, în Caietele Universităţii “Sextil Puşcariu”, Anul II, nr. 2, vol. III, Braşov, 2002
  • · Popa, Virginia, Biobibliografie, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Patriarhiei Române, București, 2013
  • · Ritter, Adolf Martin, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri. Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
  • · Săsăujan, Pr. Mihail, Părintele Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, Bucureşti, 2013
  • · Stăniloae-Ionescu, Lidia, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
  • · Teşu, Pr.Conf.Dr. Ioan C., Lumea şi raţionalitatea în „tâlcuirea” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, în rev. Teologie şi Viaţă, sursa www.teologieşiviaţă.ro
  • · Vestitorul Ortodoxiei, Serie nouă, Anul VI (XXIII), Nr. 9-10 (483-484), Septembrie-Octombrie, Bucureşti, 2013
  • · Vornicescu, Dr.Acad.Nestor Mitropolitul Olteniei, O teologie pentru lumea contemporană, în Ortodoxia, revista Patriarhiei Romane, Anul XLV, nr. 3-4, Iulie-Decembrie, Bucureşti, 1993
  • · Ware, Kallistos Episcop de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003

Note

(1) 2 Timotei 4, 7

(2) Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teșu, Lumea şi raţionalitatea în „tâlcuirea” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, în rev. Teologie și Viață, sursa www.teologieșiviață.ro

(3) Kallistos Ware, Episcop de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.61

(4) Costin Ionescu, Părintele Dumitru Staniloae în conştiinţa contemporanilor, Mărturii, evocări, amintiri, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 53

(5) Adolf Martin Ritter, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor…, op.cit., p. 139-140

(6) Vestitorul Ortodoxiei, Serie nouă, Anul VI (XXIII), Nr. 9-10 (483-484), Septembrie-Octombrie, București, 2013, p. 16

(7) Pr.Conf Dr. Ioan C. Teșu, op. cit.,

(8) Lăcaşuri Ortodoxe, nr. 37/2010, Agenţia de Ştiri „Lăcaşuri Ortodoxe” – autor Stelian Gomboș – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, sursa www.lonews.ro

(9) Virginia Popa, Biobibliografie, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Patriarhiei Române, București, 2013

(10) Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996, p. 418

(11) Pr. Mihail Săsăujan, Părintele Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, București, 2013, p.105

(12) Ibidem

(13) Pr. Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Pr.Prof.Acad.Dumitru Stăniloae, câteva coordonate biografice, în Caietele Universității “Sextil Pușcariu”, Anul II, nr. 2, vol. III, Brașov, 2002, p. 54

(14) Dr. Acad. Nestor Vornicescu Mitropolitul Olteniei, O teologie pentru lumea contemporană, în Ortodoxia, revista Patriarhiei Române, Anul XLV, nr. 3-4, Iulie-Decembrie, București, 1993, p. 93

(15) Lidia Stăniloae-Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2010, p.279-280

(16) Pr. Adrian Gabor, Aspecte din activitateta Pr. Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic din București, în rev. Studii Teologice, seria a-III-a, anul IX, nr. 1, Ianuarie-Martie, București, 2013, p.153

(17) Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2013

(18) Ibidem

(19) Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999, p. 41

(20) Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor …, op. cit., p. 32

(21) Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187

(22) PS Emilian Lovișteanul, Pr. Dumitru Staniloae – teolog și trăitor al dumnezeirii, în Revista Clipa, Martie 2013, sursa www.revistaclipa.com

Drd. Iordache Florin Eugen, Anul II

Școala Doctorală ”Sfântul Nicodim de la Tismana”,

Facultate de Teologie Ortodoxă din Craiova, Universitatea Craiova