Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

joi, martie 15th, 2018

În învăţătura noastră de credinţă, în Sfânta Scriptură şi în cuvintele Sfinţilor Părinţi, sfântul este cel care, prin viaţă curată şi râvnă neîncetată, se apropie de Dumnezeu şi, cu darul Sfântului Duh, se uneşte permanent cu Preasfânta Treime. În felul acesta, viaţa sa pământească este binecuvântată şi în ceruri este încununat de slavă.

Pe pământ, sfântul, ca oricare alt om, creşte din treaptă în treaptă, urcă neîncetat şi nu stă o clipă, aşa cum spune Psalmistul David: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă. Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele. Până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5). El stăruieşte în rugăciune ziua şi noaptea, şi doreşte să se unească cu Dumnezeu şi să se împărtăşească de lumina cea neînserată a Preasfintei Treimi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 17). Urcând neîncetat spre desăvârşire, viaţa sa devine o permanentă ascendenţă duhovnicească pe „Muntele Taborului”. În demersul acesta nu rămâne singur niciodată, fiind însoţit de Mântuitorul Hristos „până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt. 28, 20). El descoperă astfel calea adevărului, liniştea sigură şi fericită de a fi cu Domnul, conştient fiind că în lumea de aici nu poate afla cetate veşnică. Urcuşul dohovnicesc al sfântului este spre Crucea Mântuitorului Hristos, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12, 2). Nevoinţele omului duhovnicesc sunt multe şi de aceea Sfânta Scriptură învaţă că cei care vor dori să vieţuiască în Mântuitorul Hristos vor fi prigoniţi: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11).


Prin crucea nevoinţelor către Învierea lui Hristos

Sfântul Irodion, şi asemenea lui toţi sfinţii Bisericii noastre Deptslăvitoare, a rostit neîncetat Numele Domnului şi L-a chemat întru ajutor, să vină şi să se sălăşluiască în suflet şi astfel să ajungă purtător de har, de Duh Sfânt şi de sfinţenie. Din fragedă pruncie, el a intrat în Mănăstirea Cernica, unde l-a avut ca părinte duhovnicesc şi stareţ pe Sfântul Ierarh Calinic. Asemenea lui, Sfântul Irodion s-a străduit să se arate vrednic de această chemare dumnezeiască, pe care Mântuitorul o face cunoscută pentru fiecare în parte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Aceste cuvinte ale Mântuitorului au răsunat permanent în mintea şi inima sa. Astfel, văzându-l pe Sfântul Calinic, Sfântul Irodion şi-a început nevoinţa cea bună şi a adăugat în fiecare zi osteneală peste osteneală ca să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit”, la vârsta deplinătăţii Mântuitorului Hristos(cf. Efs. 4, 13). Era neîntrecut la priveghere, la rugăciune şi la toate ascultările din mănăstire. Ca cel „rănit de dragostea Mântuitorului Hristos”, el nu putea să zăbovească în alte griji şi lucruri pământeşti trecătoare. Asemenea unui cerb însetat după izvoarele apelor, Sfântul Irodion alerga la Biserică, ca la Izvorul cel plin de Apă Vie, pururea curgător, care ţâşneşte din coasta Mântuitorului Hristos şi se revasă peste întreaga lume.

Sfântul Irodion a crescut în mănăstire, nu numai cu vârsta, ci şi cu sfinţenia. Prin evlavie şi credinţă a ajuns să fie cinstit de toţi părinţii. Văzând această dăruire, Sfântul Calinic l-a făcut mai întâi monah, apoi preot şi în cele din urmă, când a ajuns episcop la Râmnic, l-a luat cu el spre a-i fi permanent în preajmă, în rugăciune, în ascultare şi în sfat. Astfel, prin rânduiala lui Dumnezeu, ucenicul a devenit duhovnicul avvei şi avva s-a făcut fiu duhovnicesc al ucenicului.

Sfântul Irodion duhovnicul a fost martorul multor minuni ale Sfântului Ierarh Calinic, el însuşi fiind un făcător de minuni încă din viaţa pământească. De atunci şi până în zilele noastre, Sfântul Irodion a fost cinstit de toţi credincioşii olteni. În ultimii ani, de la marele eveniment al canonizării sale, prăznuirea sfântului s-a răspândit în întreaga noastră Biserică Ortodoxă Română. Şi astăzi, ca şi în trecut, sfântul face minuni cu cei binecredincioşi şi dă tămăduiri de boală, de suferinţă, de necaz şi ne nevoi tuturor credincioşilor. Aşa se face că, întotdeauna în ziua de 3 mai a fiecărui an, mulţime de credincioşi vin la rugăciune în Sfânta Mănăstire Lainici pentru a afla ajutor şi binecuvântare de la cel Sfântul Cuvios Irodion şi mântuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

† Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, joi, 15 martie 2018

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

miercuri, februarie 28th, 2018

Sfântul Ioan Cassian reprezintă imaginea etalon a unei complexe experienţe de viaţă şi spiritualitate ascetico-mistică. Anul naşterii Sfântului Ioan Cassian pare să fie 350 (sau 360). Cu privire la locul sale părerile sunt împărţite. Cele mai veridice ipoteze îl aşează în zona Dobrogei noastre, aproape de localitatea Caşin. Este prăznuit în Calendarul Ortodox în ziua de 28 februarie.

O bună parte ipotezele patristice cu privire la locul de provenineţă al Sfântului Ioan Cassian susţin originea lui daco-romană, provenind din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Cea mai veche mărturie îi aparţine lui Ghenadie de Marsilia, care spune că Sfântul Ioan era „de neam scit”, slujind la Constantinopol ca diacon al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar mai apoi ca preot Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una de bărbaţi şi cealaltă de femei. Afirmaţia lui este cât se poate de justificată, fiind contemporan cu Sfântul Părinte şi, mai mult, împreună vieţuitor în oraşul Marsilia. Pe de altă parte, patriarhul Fotie al Constantinopolului, care îi citise opera, aminteşte despre el într-unul din comentariile sale, numindu-l „Romanul”, referindu-se la astfel la sorgintea sa latină. Acest lucru se deduce cu uşurinţă din scrierile sale, cu toate că Sfântul Părinte folosea la fel de bine şi limba greacă.

Ipoteze pro şi contra cu privire la originea scythă a Sfântului Ioan Cassian

Teorii despre originea sa „non-scytă” s-au sprijinit în general pe anumite mărturii istorice, interpretări ale unor pasaje din cărţile sale sau diferite ipoteze. Patrologul Theodor Damian adaugă în completare o posibilitate logică de înţelegere a legăturii sale cu Schytia Minor. El vorbeşte despre două categorii de argumente prin care se poate lămuri problema originii marelui didascal patristic: interne şi externe. „Cele interne, spune el, ar putea fi directe şi indirecte: directe, legate de scrierile lui Cassian de unde rezultă clar că nu a fost originar din locurile în care şi-a alcătuia opera, şi indirecte, legate de anumite aluzii pe care le-a făcut şi de interpretările contextului general a cărţilor sale, care arată că venirea sa în Galia nu a fost o întoarcere acasă. Argumntele externe sunt cele legate de alte surse şi care, la rândul lor, sunt de două feluri: mărturii şi interpretări. Acestea sunt menţiuni istorice făcute de contemporani cu privire la anumite elemente din biografia sa şi, în al doilea rând, interpretările şi consideraţiile oferite prin analogii şi descoperiri arheologice, legate de contextul răspândirii creştinismului în primele secole în diferite zone de interes pentru abordarea noastră” (Theodor Damian, Some critical consideration and New Arguments Reviewing the Problem of St. John Cassian’s Birthplace, in Orientalia Christiana Periodica (OCP), Rome, vol. 57/1991, p. 257.).

„Ipoteza scită” este de asemenea confirmată de reputatul teolog american, monahul Columba Steward. El merge pe teoria lingvistică, ajungând la concluzia că „în zilele lui Ioan Cassian, Scythia Minor era o regiune bilingvă, unde a putut primi o educaţie clasică într-un mediu în care elenismul avea o puternică prezenţă … Cassian a putut învăţa limba greacă şi atunci când a ajuns în Palestina. Oricare ar fi însă mediul său, el a călătorit nestingherit în Răsăritul creştin, unde a învăţat viaţa monahală şi ulterior a slujit Biserica din Constantinopol. Deşi destinul său a stat în Occidentul latin, el s-a simţit cel mai acasă în Răsăritul grec” (Columba Steward, Cassian Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere diac. Ioan I. Ică jr şi Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 35).

„Roman după patrie”

Ipoteza unei origini galeze, precum şi alte teorii, după care Sfântul Părinte ar fi fost originar din Siria sau Schythopolis, Palestina, au fost combătute în special de patrologii români. Revendicarea daco-romană a Sfântului Părinte s-a dovedit a fi cea mai aproape de realitate, descrierile contradictorii astfel „şanse să se impună”. Reputatul patrolog român, pr. prof. I.G. Coman arată că încă din vremea sfantului Scythia Minor, Siria sau Palestina au dezvoltat „strânse contacte de natură comercială, culturală, etc”. Mai mult, în câteva din Conlaţiuni sale, el prezintă locurile părinteşti „ca pe nişte regiuni plăcute, cu largi spaţii nelocuite, acoperite de codri adânci şi care ar fi desfătat pe monahi şi ar fi oferit şi posibilităţi de trai”. „Frigul necredinţei”, la care face referire avva Avraam, vizează în mod direct „ţara lui Cassian”. Pe de altă parte, profesorul Coman susţine că „afirmaţia că în provincia sa aproape nu erau călugări, nu indică neaparat provincia Provance sin sudul Galiei, ci tot aşa de bine ori care altă provincie din Imperiu. Indicaţia lui Fotie, că Sfântul Ioan Cassian era «roman după patrie», nu ne lămureşte decât în sensul că la patru sute de ani de la moartea lui, autorul nostru trecea în faţa orientalilor ca un roman autentic, aşa cum va zice Cassiodor despre Dionisie cel Mic” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitorii bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 219).

Mitropolitul Nestor Vornicescu scoate în evienţă experienţa sa monahală, pe care a început-o negreşit pe meleagurile Scythiei natale. Cu toate că, aşa cum am văzut mai sus, viaţa călugărească de aici a fost prezentată într-o lumină slabă de contemporani, „se cunoaşte, prin Sfântul Epifanie, că aici existau mănăstiri bine organizate. În urma cercetărilor arheologice din regiunea Niculiţelului din Dobrogea, unde au fost descoperite moaştele sfinţilor martiri Zorikos, Attalos, Kamasis şi Philipos, se impune, ca o ipoteză plauzibilă că basilica din Niculiţel a devenit încă din secolul IV biserică de mănăstire, ceea ce a coferit până de curând acestui loc denumirea de «Mănăstirea»” (Dr. Nestor Vorncescu, Primele scrieri patristice, Craiova,  1984, p. 55). Sfântul Ioan Cassian în mod personal confirmă acest lucru, arătând foarte clar în însemnările sale că din princie a trăit printre călugări, „ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”.

Pr. Ioniţă Apostolache

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

joi, februarie 22nd, 2018

Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai bisericii noastre. Mulţi creştini îi poartă numele. De el se leagă şi minunea în care este vorba despre populara „colivă”.

Pentru a cunoaşte mai bine cine a fost Sfântul Teodor, trebuie să ne întoarcem în timp, înainte de apariţia Sinaxarelor. Sfântul Grigorie al Nissei a rostit la 7 februarie 381 o cuvântare în cinstea acestui martir militar din Evhaitele Pontului, care a pătimit în vremea împăratului Maximian. Cuvântarea este importantă din punct de vedere aghiografic. Mai târziu au vorbit despre Marele Mucenic Teodor şi Patriarhul Nectarie al Constantinopolului şi Sfântul Roman Melodul.

Mucenicul Teodor venea din Pont, dintr-o localitate aflată între provincia Capadocia şi Marea Neagră, în Asia Mică. În vremea patimilor sale, creştinii erau târâţi prin tribunale, după legile păgâneşti şi cei care nu îşi negau credinţa, erau condamnaţi la moarte. Teodor, a cărui evlavie o cunoşteau contemporanii săi, dădea mărturie pretutindeni pentru credinţa lui în Hristos, fără să se teamă.

„Pentru mine, Dumnezeu este Hristos, Fiul Cel Unul Născut al Tatălui!”

Într-o zi, chemat fiind să aducă jertfă zeilor şi împăratului, Teodor a răspuns acuzatorilor săi: “Pe zeii voştri nu-i cunosc, căci în realitate ei nici nu există, iar voi păgânii sunteţi cufundaţi în rătăcire”. În oraşul său, Amasia Pontului, se afla un templu, ridicat în cinstea zeiţei Rea, “mama cea mincinoasă a zeilor” (în scrierile Sfântului Roman Melodul se vorbeşte despre templul zeiţelor Afrodita şi Artemisa). Teodor a găsit momentul potrivit, când vântul sufla favorabil şi l-a incendiat. Nu şi-a ascuns fapta şi nu a căutat să fugă, ba chiar s-a lăudat cu ea, “plin de bucurie pentru tulburarea pe care a pricinuit-o necredincioşilor idolatri”. Mucenicul a suportat plin de răbdare loviturile furioase ale călăilor, cântând psalmi. Aruncat în închisoare, se auzeau acolo aceleaşi cântări sfinte ale lui şi lumânările ardeau, luminând temniţa întunecată. Paznicul, speriat, l-a aflat acolo pe mucenic liniştit şi pe ceilalţi întemniţaţi care dormeau şi s-a spăimântat.

Marele Mucenic Teodor ne-a lăsat peste timp, ca învăţătură, amintirea luptelor sale. El este pentru noi “vistierie a bogăţiei şi ajutor la îndemână pentru cei săraci, loc comfortabil de odihnă pentru cei osteniţi, laudă nesfârşită pentru toţi cei ce cu credinţă cinstesc pomenirea lui”.

Moaştele sale au fost mutate în Evhaitele Pontului şi aşezate într-o biserică nouă. Poporul a arătat o cinstire deosebită faţă de acestea şi l-a chemat pe mucenic în ajutor, în nevoi. Cinstirea dată de către creştini dintru început Marelui Mucenic este dovada răsplătirilor pe care Hristos le împarte atleţilor Săi. Trupul lui mucenicesc a devenit vas ales al harului dumnezeiesc.

În secolul al IX-lea întâlnim doi mucenici cu numele de Teodor: Tiron şi Stratilat. Însă cele mai importante elemente biografice şi istorice ale celor doi coincid. Numele de Tiron vine de la tagma tironienilor, cum erau numiţi noii recruţi în armată. Sfântul Teodor Tiron este prăznuit pe 8 februarie, iar Sfântul Teodor Stratilat, pe 17 februarie.

Într-o omilie a patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397) se vorbeşte despre arătarea mucenicului Teodor către patriarhul Eudoxie al Constantinopolului (360-373). Erau vremuri grele, căci biserica a fost lovită ca de o furtună, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Şi fiindcă nicidecum credinţa oamenilor nu scădea, inima împăratului Iulian ardea de răutate.

„Când au venit zilele sfinte ale Postului Mare, când toţi credincioşii, indiferent de vârstă, se îngrijeau de curăţirea sufletului lor de patimi şi de vechile păcate”, fiindcă atunci duşmanul nevăzut se războieşte cu mai multă putere împotriva noastră, fiind mai nemilos şi făcându-ne îndreptarea mai grea, la începutul primei săptămâni a Postului, împăratul Iulian l-a chemat pe sfetnicul său de încredere şi i-a poruncit “să fie retrase din piaţă mâncărurile şi băuturile de post şi să nu fie oferit spre vânzare nimic altceva, decât numai cele… care vor fi stropite şi amestecate cu sângele animalelor jertfite idolilor”, ca toţi să fie nevoiţi să cumpere, ca să mănânce din ele. Şi astfel, credea necredinciosul împărat, “vor primi prin gustul sângelui animalelor jertfite, jertfa adusă zeilor”, sau vor muri de foame.

Porunca Sfântului Teodor către patriarhul Nectarie al Constantinopolului

Dar Teodor, mucenicul lui Hristos, s-a arătat patriarhului în chip real, nu în vis şi i-a poruncit: „Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă, încât nimeni să nu se aprovizioneze cu mâncare şi băutură din piaţă!”. Şi dacă cei mai înstăriţi aveau rezerve de alimente, pentru cei mulţi, „care nu pot să-şi câştige nici mâncarea de zi cu zi”, a zis: „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”. Căci aşa se numea grâul fiert, în dialectul local al evhaitienilor: „colivă”.

Mucenicul Teodor i-a mai zis patriarhului: „Eu sunt Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, Care Însuşi m-a trimis la voi, pentru a vă scăpa de cursa cea periculoasă a duşmanului, pe care v-a întins-o împăratul”. Şi astfel patriarhul a reuşit să păzească nevătămată turma lui Hristos. Iulian Apostatul a înţeles că uneltirea sa contra creştinilor a rămas inutilă, iar aceştia au înălţat imn de mulţumire lui Teodor şi i-au adus laudă printr-o sărbătoare închinată lui.

De atunci ne-a rămas şi nouă tradiţia ca, în fiecare an, să mâncăm din gustoasa colivă şi să săvârşim cu evlavie pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău

22.02.2018 – Lucrarea duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul la Roma „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”

joi, februarie 22nd, 2018

Din vasta lucrare teologică a Sfântului Dionisie Exiguul fac parte o serie de traduceri duhovniceşti sau aghiografice: „Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisis”, „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acestor lucrări li se adaugă alcătuirea unui florilegiu în care a cuprins, „Exempla Sanctorum Patrum”, însumând o sută de pasaje patristice prin care se stabileau „mai multe punţi de legătură între fraţii creştini”. Toate acestea însumează o contribuţie monumentală pentru literatura patristică apuseană, ţinâd cont de atracţia latinilor pentru experienţelor mistice ale Părinţilor Orientali şi aşezarea lor recurentă în viaţa comunităţilor monahale apusene.

Sfântul Dionisie Exiguul, unul dintre reprezentanţii de seamă ai spiritualităţii daco-romane în Cetatea Eternă, a tradus în limba latină lucrarea „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Demersul Sfântului Părinte a venit la rugămintea „preacinstitului abate Gaudenţiu” (ad Gaudentium Abbatem), aşa cum rezultă din prefaţa traducerii sale. De aici aflăm că Înaintemergătorul Domului s-a arătat în vedenie unor monahi palestinieni, „care au ridicat preafinţitul lui cap din casa acelui necredincios rege Irod, apoi l-au dus la Emesa unde mult timp a rămas necunoscut, până ce tot monahilor s-a arătat, la fel acum, prin osârdia smeriţilor monahi, Sfântul Ioan s-a învrednicit să-şi dea pe faţă romanilor, povestirea sa, îndemnat, cred eu, de supunerea la o poruncă evlavioasă, prin cei ce duc o viaţă singură, să-şi arate slava sa întru Hristos” (Dionisii Exigui ad Gaudentium Abbatem, CCSL, LXXXV, Scriptores „Illyrici” Minores, Prefatio VIII, p. 69-71).

Istoria aflării Cinstitului Cap al Botezătorului

În vremea domniei sale, Iulian Apostatul a dat porunsă că fie risipite moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. Dumnezeu a rânduit însă ca ele să fie salvate de doi monahi, care se aflau în aproierea locului unde au fost aruncate. Cinstitele odoare au fost adăpostite în bisericile de lângă Muntele Măslinilor, capul fiind mai întâi aşezat într-o biserică din Ierusalim şi apoi dus la Alexandria. Aici a pus laolaltă cu moaştele Sfântului Prooroc Elisei, fiind primite de Sfântul Atanasie cel Mare, „care le-a păstrat într-o livadă până a fost ridicată o biserică în cistea lor, unde au fost astfel aşezate”. Sfântul locaş s-a ridicat abia în vremea lui patriarhului Teofil, fiind aşezat în locul numit Karmuz. Legătura dintre cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament este subliniiată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată simbolic într-una din predicile sale că această alăturare s-a împlinit prin poruncă dumnezeiască: „am întins trupul tău lângă cel al profetului Elisei” (mărturie dintr-un manuscris arab, conţinând o predică atribuită Sf. Ioan Hrisostom, contemporan cu patriarhul Teofil al Alexandriei).

În 391, împăratul Valens a dorit cu tot dinadinsul ca cinstitul odor să fie adus în Constantinopol. Cassiodor spune că, pe când delegaţia trecea prin apropriere de Calcedon, carul cu boi în care se afla racla cu sfintele moaşte s-a oprit şi nu a mai vrut să înainteze. Văzând în aceasta semn de la Dumnezeu, împăratul a aşezat Capul Înaintemergătorului într-o bisericuţă, pe care i-a închinat-o lui. Cea de a doua aflare a Capului s-a împlinit la Emesa, în Siria (453). Povestirea tradusă de Sfântul Dionisie se pare că-i aparţine arhimandritul Marcel din Emesei.

Traducerea Sfântului Dionisie Exiguul în contextul epocii sale

Sfântul Dionisie Exiguul traduce această lucrare în contextul decapitării filosofului Boeţiu di ordinul împăratului ostrogot Theodoric. Unii au interpretat iniţiativa monahului dobrogean în sensul unei susţineri a primatului papal, subiect mult dezbătut în epoca sa. Cert este că această povestioară hagiografică demonstra din plin evlavia de care se bucura Botezătorul în mediul Apusean. Se dovedeşte încă odată „faima de care se bucura învăţatul monah dobrogean de la curtea papală printre simplii călugări din Occident”. Mărturiile păstrate până astăzi leagă prezenţa Sfâtului Dionisie în Cetatea Eternă de Basilica „Sfintei Anastasia” de sub Palatin (foto), unde se pare că alcătuit şi această lucrare.

Această contribuţie teologică, culturală şi nu în ultimul rând duhovnicească a Sfântului Dionisie Exiguul se adaugă din plin la procesul de dezvoltare a învăţământului ascetic din Cetatea Eternă. Se cunoaşte în acest sens că a fost dascăl de dialectică în şcoala lui Cassiodor de la Viviarum. El duce mai departe lucrarea începută de înaintaşul său, Sfântul Ioan Cassian, aducând la Viviarum experienţele scetico-mistice ale Părinţilor Orietali. În viziunea sa, despătimirea era o condiţie esenţială pentru „lectio divina”. Alături de bunul său prieten, învăţatul Cassiodor, Exiguul „s-a inspirat din spiritul care a asumat în această epocă întregul monahism”.

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2018 – Cultul Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah în Bisericile Orientale

joi, februarie 15th, 2018

Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah sunt poate cei mai cunoscuţi martiri din întregul Orient. Legenda martiriului lor, în ciuda vechimii ei, nu a dobândit valoare istorică. Nici data la care au trecut la Hristos nu este foarte sigură, fiind socotită de unii la sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea.

Aceşti doi „megalomartiri” au fost demnitari romani care au refuzat să aducă jertfe zeilor. Vah a murit primul, fiind biciuit până la sânge. A primit cununa muceniciilor sale la Soura, în Siria, fiind adus mai târziu la Barbalissos (Balis), pe Eufrat, localitate aflată la cinci kilometri de Alep. Serghie, după numeroase cazne, a fost decapitat la al-Rusafa, tot pe râul Eufrat. În cinstea jertfei sale, creştinii au ridicat aici o bazilică impunătoare, devenită cel mai căutat loc de pelerinaj din zonă. Secole la rând, creştinii din Bizanţ şi Arabia au venit aici să aducă cinstire sfântului, străbătând distanţe impresionante. Există mărturii că împăratul persan Chosroes II, când s-a închinat lui Mauricius pentru a-şi recupera regatul, a oferit mai multe daruri acestei biserici.


Pildă de credinţă şi mărturisire

Cei doi martiri au pătimit pe vremea împăratului roman Maximian Daia. Serghie era pimnicer (primicerius scholae gentilium), ofiţer de prim rang al gărzii regale. Regimentul pe care îl conducea era format în integralitate din gentili, adică persoane care nu aveau cetăţenie romană. Mai mult, Serghie era unul dintre sfetnicii de taină ai împăratului. După documentele siriace, el ar fi fost chiar rudă cu cezarul. Alături de el a stat întotdeauna Vah, bunul său prieten, aşezat la rându-i în dem­nitatea de secundicer. Amân­doi „se bucurau de o mare libertate în cuvânt înaintea tronului”.

Erau creştini în taină, lucru pe care l-au aflat şi cei care îi invidiau. Aceştia, plini de invidie, au mărturisit taina împăratului şi acesta de îndată a hotărât să-i pună la încercare. Ca să afle adevărul, Maximian a hotărât ca toţi cei din gardă să aducă jertfe în templul lui Zeus. La momentul stabilit nu i-a găsit pe cei doi sfinţi înăuntru şi, căutându-i, i-a aflat afară cântând imnuri de laudă lui Dumnezeu. I-a obligat mai apoi să intre înlă­untru şi i-a pus să jertfească. Sfinţii Mucenici au început să cânte şi aici din Cartea Psalmilor: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi că nu este duh în gura lor” (Ps. 134, 15-17). Au urmat chinuri groaznice, cei doi primind în cele din urmă cununa muceniciei.


Popularitatea celor doi mucenici în Biserica Orientală

În anul 431, Episcopul Alexandru de Hierapolis, localitate aflată în nordul Siriei, a investit trei sute de pungi de aur pentru a ridica o bazilică în cinstea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah. Locaşul de închinare s-a zidit în mijlocul stepei siriene, între zidurile cetăţii Rusafa. Acesta a fost momentul de răspândire masivă a cultului celor doi sfinţi mucenici în întregul Orient creştin. Mărturia ne este dată într-una dintre cele mai complete publicaţii cu privire la viaţa, cultul şi importanţa duhovnicească a celor doi martiri pe pământul jertfelnic al Siriei: „The Barbarian Plain. Saint Sergius between Rome and Iran”. Autoarea acestui studiu, prof. Elizabeth Key Fowden, vorbeşte astfel despre o răspândire atât de mare a cultului celor doi sfinţi, încât, din secolul al V-lea, „influenţa lor a început să iradieze dincolo de Rusafa, peste Siria şi Mesopotamia, ajungând până în Munţii Zagros, Armenia, Egipt şi Galia” (Ibidem, p. 7). Cultul Sfântului Serghie, în secolele V-VII, s-a manifestat cu precădere la interferenţa dintre două cele mai însemnate culturi şi puteri politice ale vremii, Roma şi Iranul.

Popularitatea celor doi sfinţi s-a manifestat atât în cult, cât şi în tradiţia hagiografică ulterioară. Aşa se face că autorul sinaxarului închinat Sfântului Atanasie de Clysma a folosit istorisirea morţii Sfinţilor Serghie şi Vah ca model de martirologiu, în care a rânduit replici şi pentru cei doi mucenici. În acest sinaxar, Sfântul Atanasie este un ofiţer de rang înalt, aflat în dregătoria lui Maximian, fiind descoperit, de asemenea, ca slujitor al lui Hristos. Aceleaşi similitudini apar şi în alcătuirea Vieţii Sfântului Victor.

Hagiografii au ajuns la concluzia că Sinaxarul Sfinţilor Serghie şi Vah datează din secolul al V-lea, fiind scris original în limba siriacă. Textul grecesc îi aparţine lui Sever de Antiohia, fiind legat de frumoasa sa Omilie pentru Mucenici din Rusafa.


Cultul Sfinţilor Serghie şi Vah

Cultul Sfinţilor Serghie şi Vah s-a răspândit în întreaga lume. În Orient, Mitropolitul Ahudemmeh de Tagrit (sec. VII) a ridicat o nou bazilică în cinstea lor, replică a celei de la Rusafa, în mijlocul stepei de la N:E de Irak. Dorinţa lui era să-şi ferească episcopia de raidurile beduinilor. Sfântul Serghie este cinstit la sirienii de răsărit la data de 1 octombrie, pe 3 şi pe 6 mai, pe 9 decembrie şi mai cu seamă pe 7 octombrie. Amintim, de asemenea, că Sever de Antiohia a scris în cinstea celor doi sfinţi o omilie, rostită la 7 octombrie 514. Textul se găseşte tradus din siriacă de profesorul Rubens Duval în colecţia Patrologia Orientalis (IV, 1, 1908, pp. 83-94, Omilia LVII).

Capetele celor doi sfinţi au fost aduse în ţara noastră de către domnitorul Neagoe Basarab şi depuse la Mănăstirea Curtea de Argeş. Raclele sfintelor moaşte au fost făcute din porunca arhierească a Episcopului Iosif de Argeş, cu sprijinul creştinilor binevoitori din oraşul Piteşti, în anul 1867, ca semn de recunoştinţă pentru binefacerile primite prin ale lor sfinte rugăciuni.
În anul 1949, la 25 octombrie, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sfintele moaşte au fost aduse la Craiova şi depuse în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru“ din Craiova, în timpul Înaltpreasfinţitului Firmilian, Mitropolitul Olteniei. Din 2013, cei doi sfinţi mucenici au devenit patronii Facultăţii de Teologie din Craiova, fiindu-le închinat un paraclis în incinta noului sediu al facultăţii.

Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

15 februarie 2018