Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

27.09.2017 – Sfântul Antim Ivireanul, arhiereul deşteptării naţionale: Prinos de laudă „celui prea-smerit între monahi

miercuri, septembrie 27th, 2017

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (1650-1716) a fost „unul dintre cei mai vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române”, păstorind în Țara Românească pe vremea domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Era originar din Iviria (Georgia de astăzi), încununându-se la Botez cu numele de Andrei.

În tinerețe, smeritul ierarh a căzut rob la turci, unde s-a deprins, după mărturia cronicarilor, cu meșteșugul tiparului, „în care, cu un talent înnăscut, ajunge la desăvârșire, devenind astfel om cu stare şi cunoscut”. Văzându-i strălucirea şi evlavia, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti din acele veacuri, l-a chemat să ridice viaţa culturală a Bisericii din ținuturile noastre. Astfel, „venind în Țara Românească, unde este sprijinit de un ieromonah Macarie şi de mitropolitul Teodosie… Sf. Antim Ivireanul începe să înveţe limba română, ajungând la o deplină însușire a acesteia, fapt atestat în lucrările pe care le-a scris în românește” (Damian Bogdan, „Viaţa lui Antim Ivireanul”, p. 7).

Din încredințarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, marele ierarh a scos de sub lumina tiparului peste 60 de cărţi în diferite limbi, înfăptuind astfel o lucrare apologetică şi misionară monumentală pentru acele vremuri. În acest scop a înființat tipografia de la Bucureşti, în anul 1678, unde a apărut prima ediţie integrală în limba română a Bibliei. Apoi cea de la Buzău, înființată în 1691, unde a tipărit, sub îndrumarea episcopului Mitrofan, alte lucrări de valoare teologică şi culturală. Reprezentative sunt şi tipăriturile de la Snagov, din 1694, rânduite în grija Sfântului Antim Ivireanul, apoi cele de la Râmnicu Vâlcea (1705) şi de la Târgoviște (1708). Dată fiind erudiția sa, Antim Ivireanul a fost încurajat să tipărească o serie de lucrări bilingve: Evangheliarul greco-român (Bucureşti, 1693), Liturghierul greco-arab (Snagov, 1701) sau Ceaslovul greco-arab (Bucureşti, 1702). Aproape toate lucrările sale au fost frumos împodobite cu diverse scene biblice, motive florale sau simboluri teologice, toate alcătuite în cel mai mic detaliu de mâna marelui arhiereu.

„Apostol al cuvântului binefăcător”

Pe lângă toate aceste calităţi, cel „prea smerit între monahi” s-a dovedit „şi un apostol al cuvântului binefăcător”. Calitatea sa de misionar şi apologet al Bisericii l-a propulsat tot mai aproape de frații aflați în strâmtorare şi prigoană din diferite pricini. Aşa se face că Sfântul Antim şi-a folosit calitățile pentru a purta la ortodocșii de „peste munți” cuvântul cel adevărat al Evangheliei Mântuitorului Hristos. Lucrarea sa tipografică s-a făcut astfel „folositoare de suflet”, „lucru sfânt, pus în serviciul țării şi al Bisericii”. Prin el se dezvoltă grandioasa idee a Sfântului Constantin Brâncoveanu despre o folosință misionară a tiparului, tipărindu-se totdeauna „spre cea de obște folosință”. În felul acesta, el „învăța, sfătuia, mustra, îndrepta şi întărea duhovnicește pe cititorii săi. Dincolo de nevoile vieţii lui modeste de călugăr, el împlinea, tipărind, nevoile sufletești ale neamului românesc. Sfântul Antim punea în această dragoste, bunătatea şi dorinţa de a face bine. La lumina şi la sufletul cărților tipărite, el adăuga sufletul său de binevoitor şi râvnitor, spre edificarea şi îmbunătățirea ctitorilor lui, de aproape şi de departe” (Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, p. 92).

Grija faţă de turma cea cuvântătoare

A fost rânduit să slujească în scaunul de Mitropolit al Țării Româneşti la data de 27 ianuarie 1708, după trecerea la cele veșnice a înaintașului său, bătrânul mitropolit Teodosie. Despre momentul solemn al alegerii sale dă mărturie marele logofăt şi cronicar al curții domnești, Radu Greceanu. De la momentul înscăunării (22 februarie 1708) au rămas memorabile cuvintele prin care Sfântul Antim s-a încredințat să păstreze şi să mărturisească până la jertfa de sine Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Şi mă rog bunătății Lui şi iubirii Sale de oameni să-mi lumineze mintea ca să pot propovădui cuvântul adevărului şi să-mi întărească inima întru frica Lui, ca să pot păstori cuvântătoarea turma Lui cea aleasă, care a răscumpărat-o cu scump sângele Său, din mâna vrăjmașului, după cum adeverează Petru Apostolul, zicând: «…Știind că nu cu lucruri putrede, cu argint sau cu aur v-ați răscumpărat din cea deșartă viaţă a voastră, ci era dată de la părinţi, ci cu cinstit sânge ca a unui miel fără de prihană şi nespurcat Hristos»” (Sf. Antim Ivireanul, Didahii, Chișinău, 1998, p. 12).

A „înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu”

De aici începe propriu-zis urcușul mucenicesc al Sfântului Ierarh. Intrigile susţinute ale celor ce doreau să-i ia locul l-au determinat pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul său, să-i ceară demisia, la 13 ianuarie 1712. Pe motiv că ar fi uneltit împotriva domniei şi că ar fi înstrăinat șapte pungi cu galbeni, Sfântul Antim este chemat înaintea scaunului de domnie să-şi facă rechizitoriu. Se apără temeinic şi, prin cele două apologii ale sale, reușește să respingă învinuirile aduse. În răspunsul dat găsim o adevărată mărturisire de credinţă faţă de neamul, tradiția şi Biserica românească. „Eu aici în țară, consemna Sf. Antim, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului nu am luat-o cu de-a sila; iară ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feței mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi şi măcar că Măria Ta nu doreau să ies de acolo, iar cine au fost pricinuitorii ieșirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu, iar în calea am ieșit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n-am stricat şi nici datorie am lăsat” (Didahiile, 97-103). Cele două apologii ale Sfântului Antim, argumentate clar şi concis, „au înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu, care, convingându-se că nu se poate lipsi de sfaturile înțeleptului mitropolit, îl lasă în scaun” (Damian P. Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, p.17).

Mazilit pe nedrept

După mazilirea şi martiriul binefăcătorului său domnitor, Sfântul Antim devine persona non-grata, fiind prigonit de Nicolae Mavrocordat (1716-1718). De data aceasta prezenţa şi lucrarea sa misionară este interpretată ca fiind una vădit anti-otomană. În acest context, după mai multe suplicii şi umilințe, este mazilit şi scos definitiv din scaun prin caterisire. I-a fost luată până şi demnitatea de călugăr, fiind chemat la judecată sub numele de mirean, Andrei. Detalii despre momentul depunerii şi despre martirajul său ne sunt date de istoricul Damian Bogdan. Acesta arată mai întâi că prin cartea de caterisire, primită de la Constantinopol, „mitropolitului Antim i s-a ridicat potcapul şi i s-a pus pe cap o tichie roşie, i s-a citit şi pus în vedere sentinţa, proclamată de Poartă, de închisoare pe viaţă în străvechea mănăstire de pe Muntele Sinai, Sfânta Ecaterina. În zorii zilei, după îndeplinirea caterisirii şi citirii sentinţei de închisoare şi exil, Sfântul Antim a fost urcat într-un car şi încredinţat pazei unor turci, care ajungând la Galiopoli, aproape de râul Dulcia care trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungria, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu, execuția făcându-se din porunca lui Nicolae Mavrocordat” (Ibidem, p. 19-20). Era pe atunci în zilele de 12 ale lunii septembrie 1716.

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie şi cultură. În contextul acestui dialog se evidenţiază principalele coordonate ale etnogenezei neamului românesc. Tot de aici cresc şi se conturează cele mai importante caracteristici şi realităţi existențial-creştine.

Pr. Ioniţă Apostolache

05.09.2017 – Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitate (Partea a IV-a)

marți, septembrie 5th, 2017

Pregătirea temeinică a elevilor în domeniul muzicii, mai ales a celei psaltice, precum și aprecierile unanime, obiective, elogioase din partea Ministerului Cultelor, a Patriarhiei Române și Arhiepiscopiei Craiovei, dar mai ales a conducerii școlii (1), au contribuit la promovarea Profesorului Chiril Popescu în învățământul teologic universitar. Astfel, în anul 1954, după mai bine de două decenii de activitate didactică, dintre care 5 ani la Craiova unde a obținut cele mai bune rezultate, a fost numit asistent la Catedra de muzică bisericească, Ritual și Tipic de la Institutul Teologic de grad universitar din București.

Din ianuarie-octombrie 1954, după plecarea sa de la București, catedra de muzică a fost suplinită de arhidiaconul Achepsima Rusu, de la Catedrala mitropolitană din Craiova, iar în data de 25 noiembrie a fost titularizat Diac. Profesor Marin Branaru.

Chiril Popescu a funcționat ca profesor la Institutul Teologic din București până în anul 1960 când s-a pensionat, cu excepția perioadei octombrie 1955-1956, când a fost detașat în interes didactic la Seminarul de vocație de la Curtea de Argeș. După această dată a continuat cu aceeași râvnă și har să împodobească sfintele slujbe din duminici și sărbători în bisericuța de pe Șoseaua Giurgiului din București, de departe de zona în care locuia.

Fiind unicul interpret al cântări psaltice din țara noastră, destinatar al unei tehnici primită prin tradiție de la vrednicii săi înaintași, Ioan Zmeu, Ioan Popescu Pasărea ș.a., datorită lipsei de cadre de specialitate ți pensiei care nu-i asigura decât o existență mai puțin decât modestă, între anii 1971-1976, Profesorul Chiril Popescu a fost rechemat la catedra de muzică psaltică la Seminarul Teologic din București unde, deși depășise vârsta psalmistului, a lucrat cu aceeași râvnă și dăruire profesională.

De aceea, în anul 1975, pentru devotamentul său neegalat față de cântarea bisericească și rezultatele obținute în învățământul teologic de toate gradele, vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina – unul dintre puținii ocrotitori ai muzicii psaltice și interpreților ei – i-a acordat drept recompensă morală „ Crucea Patriarhală pentru mireni”, al cărui conținut îl redăm integral: „Justinian, din mila lui Dumnezeu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, locțiitor al Cesarei Capadochiei. Știut fiind  că cei cu dragoste și râvnă deosebită își îndeplinesc îndatoririle lor sunt vrednici de mai multă cinste și laudă. Noi apreciind rodnica activitate depusă în serviciul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române de către Domnul Profesor Chiril Popescu, Îi acordăm „Crucea Patriarhală Pentru Mireni”. Dată la 1 noiembrie 1975, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea Patriarhiei Române”.

În anul 1964, Chiril Popescu a fost cooptat în Comisia pentru uniformizarea și transcrierea cântărilor bisericești pe ambele notații, în locul preotului profesor Grigore Costea, decedat în luna iunie 1963, lucrând alături de ceilalți doi membrii permanenți ai Comisiei, anume Conf. Nicolae Lungu și Pr. Prof. Ene Braniște (2).

Pe măsura înaintării în vârstă, când principala preocupare s-a redus la frecventarea slujbelor în duminici și sărbători la biserica din Șoseaua Giurgiului, în anul 1982 Chiril Popescu a donat un număr însemnat de cărți muzicale Seminarului Teologic din Mofleni-Craiova.

În anul 1984, revenind pe meleagurile Olteniei, a poposit și la Seminarul teologic amintit, fiind invitat la serbarea de sfârșit de an școlar, în al cărei program au fost prezentate și lucrări muzicale din creația sa. Cu acest prilej i s-a făcut o frumoasă primire din partea întregului colectiv didactic.

În luna octombrie a anului 1987, la împlinirea vârstei de 90 de ani, un grup de preoți din Craiova și Filiași, împreună cu Arhid. Prof. Alexie Buzera, l-au vizitat la București pentru a-i aduce cuvenitul omagiu, într-un cadru intim. Cu acel prilej, reeditându-se pe alt plan momentul aniversar care avusese loc cu o jumătate de secol în urmă-i, s-a adus prinos de recunoștință din partea ucenicilor prin cuvântul rostit cu emoție și cu căldură sufletească, pe care îl redăm în întregime: „Mult stimate Domnule profesor, cu o jumătate de secol în urmă, un eveniment comemorativ, al cărui inițiator erați, vă oferea prilejul să afirmați că „Marii artiști… rămân nemuritori prin ceea ce au creat, prin opera lor, prin ceea ce au gândit și au simțit”. Este un sfânt adevăr pe care fericitul prilej al împlinirii memorabilei vârste de 90 de ani a dascălului nostru iubit – Protopsaltul, Profesorul și Compozitorul Chiril Popescu – ne oferă posibilitatea să-l reafirmăm aici, în Capitala țării, cu voci tremurânde și cu sufletele pline de emoții prin una din minunatele Dumneavoastră creații, ce răsună cu unduiri divine în sfintele locașuri de închinare de pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române. Venind de pe meleagurile Olteniei, virtual venim din partea tuturor celor cărora au avut prilejul să le fiți dascăl, pildă și îndemn pentru slujire – prin muzică – lui Dumnezeu și oamenilor timp de peste șase decenii. Vrednic urmaș al celor mai de seamă creatori și interpreți de muzică bisericească din țara noastră, Macarie Ieromonahul, Ghelasie Basarabeanul, Anton Pann, Dimitrie Suceeanul, Ștefanache Popescu, Ion Popescu Pasărea și a memorabilului Dumneavoastră dascăl, Ioan Zmeu, prin întreaga activitate ce ați desfășurat, reprezentați pentru contemporaneitate figura iluștrilor dascăli de tip clasic în care se regăsește în aceeași măsură Compozitorul, Interpretul și Dascălul sau pedagogul consacrat prin întreaga-i ființă muzicii străbune și slujitorilor ei. La această patriarhală aniversare, privind retrospectiv, harul acestor împliniri pornește de demult și de departe, din Cerburenii Argeșului, când printr-o muncă asiduă, desprinsă din frageda copilărie, încălzită de credința în Dumnezeu și dragostea față de altarele străbune, după înalte studii de specialitate, ați urcat pe scara valorilor artistice, pornind de la mult râvnita demnitate de protopsalt al Sfintei Episcopii a Argeșului, unde mai târziu ați exercitat și celelalte laturi ale personalității Dumneavoastră muzicale de dascăl și compozitor… După decenii de activitate, la vârsta măiestriei profesionale, ați purces în inima Olteniei, la Craiova, trăgând brazdă adâncă cu rod bogat în sufletele celor ce v-au cunoscut, dascăli și învățăcei, iar de aici ați mers chiar în inima țării, la cel mai înalt for de cultură teologică, împărtășind viitorilor slujitori ai sfintelor altare din focul sacru al dragostei față de dumnezeieștile cântări, transmise cu măiestrie de către un dascăl harnic și modest. Tot aici, în inima țării, ați contribuit cu modestia, dar și competența ce vă caracterizează la opera de uniformizare și transcriere pe ambele notații suprapuse, a cântărilor psaltice tradiționale, semnând importante lucrări necesare atât învățământului teologic, cât și slujbelor bisericești, iar altele urmând a fi tipărite. Acum, la acest binecuvântat aniversar, alături de mireasma florilor, noi, ucenicii Dumneavoastră, vă împletim o cunună de recunoștință și prețuire, așa cum se cuvine unui venerabil dascăl, care a făcut din catedră apostolat, dorindu-vă zile bun, cu sănătate. Să ne trăiți întru mulți ani” (3).

În luna noiembrie din anul 1987, la Seminarul din Mofleni-Craiova a avut loc un nou moment aniversar u care prilej, Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, ucenic apropiat al muzicianului sărbătorit, a prezentat aspecte din viața și activitatea acestuia și un concert cu selecțiuni din opera muzicală a lui Chiril Popescu (4).

„Emoționantul eveniment desfășurat în lipsa celui sărbătorit, răscolind amintirile legate de începuturile activității acestui for de cultură din Oltenia, a incitat pe unii participanți – Pr. Prof. Nicolae Petrescu și Arhim. Prof. Ioasaf Ganea, foști profesori ai școlii și colegi cu sărbătoritul – să-și exprime satisfacția față de organizatorii acestei lăudabile inițiative, depanându-și în același timp propriile amintiri din perioada activității desfășurate împreună cu nonagenarul Chiril Popescu” (5).

După această aniversare, în ultimii 5 ani ai vieții și-a mângâiat bătrânețile alături de minunata lui soție, învățătoarea Aurelia Popescu, iar după trecerea acesteia în lumea de dincolo, nemaiputând suporta singurătatea, a adormit întru Domnul, modest și cu aceeași demnitate care l-a însoțit toată viața, la 24 ianuarie 1992.

Aflându-se cu întârziere despre decesul său, Facultatea de Teologie din București, în luna martie 1992 a oficiat un parastas de pomenire la Paraclisul Bisericii Sfânta Ecaterina din strada cu același nume din București (6).

Note:

  1. Arhiva Seminarului din Craiova, Registrul de procese verbale pe anii 1949-1952, f. 93 apud Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, în Mitropolia Olteniei, anul XXXIX, nr. 6 (1987), p. 121-122.
  2. „Cuvânt de lămurire”, în Studii Teologice, an XVIII, nr. 1-2 (1966), p. 3.
  3. Manuscris din Colecția Pr. Conf. Alexie Al. Buzera.
  4. Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, p. 123.
  5. Ibidem.
  6. Pr. Prof. Alexie Al. Buzera, „Profesorul Chiril Popescu, 1897-1992”, în Mitropolia Olteniei, an XLIV, nr. 1-6 (1992), p. 192-195.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

05.09.2017 – Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitate (Partea a III-a)

marți, septembrie 5th, 2017

Criza economică din timpul celui de-al II Război Mondial și situația creată între Ministerul Apărării Naționale și Episcopia Argeș privind exproprierea terenului și a unor clădiri aferente acesteia, între care și clădirea Școlii de cântăreți (1), în toamna anului 1924, Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș s-a mutat la Mânăstirea Turnu, județul Vâlcea, unde a funcționat până la reforma învățământului din august 1948. Dintre personalul care a însoțit școala în acest refugiu face parte și Chiril Popescu, profesorul ei de muzică, cel care din 1947 a fost numit director (2).

Din anul 1949, când învățământul teologic de toate gradele a fost trecut sub directa îndrumare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, profesorul Chiril Popescu a fost încadrat la Școala de cântăreți bisericești de la Mânăstirea Coșuna, din localitatea Mofleni-Craiova, unde în prezent se află Seminarul Eparhial.

Despre începuturile activității sale la această școală relatează unul dintre primii profesori ai acestui așezământ teologic (3). Problema profesorilor școlii, după cum relatează unul dintre mărturisitorii acestor începuturi, nu a fost atât de simplă. „În primele două luni și jumătate de la începerea cursurilor s-au perindat pe la catedra de muzică psaltică trei profesori. Pr. Ion Iordache, Protodiacon Nichita Lăcătușu din Craiova și Profesorul Constantin Popescu din Râmnicu Vâlcea; mai mult de o săptămână sau două n-a stat nici unul. La începutul lui aprilie 1949 a venit al patrulea: Chiril Popescu. După cum ne obișnuisem, nu ne așteptam să rămână prea mult nici dânsul, dar spre marea noastră bucurie, nu am mai plecat și ne-a fost un vrednici dascăl și un adevărat prieten și părinte cu cuvântul și cu fapta. Activitatea zilnică a profesorului Chiril Popescu se desfășura în trei etape distincte: -la slujba de la biserică, seara și dimineața, la orele de curs și la programul de meditație. Nelipsit de la fiecare, lucrând diferențiat cu fiecare elev și folosind metode adecvate, după specificul activității , dânsul a inițiat elevii în tainele cultului muncii și al dragostei față de cântarea psaltică tradițională” (4).

Prin competența și dăruirea sa profesională, profesorul Chiril Popescu a obținut rezultate deosebite privind însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor de cântare bisericească, contribuind la ridicarea prestigiului tinerei instituții de învățământ care și-a început activitatea la 17 ianuarie 1949. Despre aceasta sunt mărturie conținutul proceselor verbale întocmite de inspectorii de la Patriarhie și Mitropolie care au vizitat școala, ca și numeroase documente din arhiva școlii. De asemenea, se păstrează în arhiva Seminarului unele din programele serbărilor susținute de către corul școlii.

Cu alte cuvinte, „activitatea școlară a Domnului Chiril Popescu este cu totul excepțională, lucrând cu elevii școlii nu numai în orele de curs, ci și în afară de acestea numai și numai de a-i face să-și însușească cunoștințele ambelor muzici cât mai temeinic și a fi cu totul folositori atât Bisericii, cât și societății după absolvire. În fiecare zi este nelipit dintre elevii de la biserică, atât dimineața, cât și după amiază, supraveghindu-i necontenit și cântând cu fiecare în parte pentru a-i desprinde și cu cântarea practică, completând și consolidând cele făcute la catedră. În fiecare duminică și sărbătoare ia parte la serviciul divin al Utreniei, iar în timpul sfintei Liturghii conduce corul școlii pe patru voci, cor organizat prin munca depusă de domnia sa nu numai în cele două ore de Ansamblu săptămânal, ci și în afară de acestea când elevii sunt liberi” (5).

Pentru rezultatele obținute pe linia activității didactice și atașamentul manifestat față de școală, la propunerea scrisă a Directului școlii, Arhimandritul Theofil S. Niculescu, din data de 7 mai 1952, Mitropolitul Olteniei a aprobat numirea profesorului Chiril Popescu în funcția de director adjunct începând cu data de 29 mai 1952, funcție pe care a deținut-o până în anul 1954, când a fost transferat în învățământul teologic superior (6).

Aprecieri elogioase au fost făcute și de Pr. Profesor universitar Ene Braniște, în calitate de președinte al Comisiei examenului de diplomă din 1952, extras din procesul verbal din 30 octombrie: „Am apreciat îndeosebi înaltul nivel de care dau dovadă toți candidații în ceea ce privește cunoștințele de Tipic și Muzică bisericească. Am avut prilejul să-i văd punând și în practică aceste cunoștințe, la slujbele oficiate în biserică în timpul celor 3 zile cât a durat examenul (1-3 octombrie), slujbe la care au luat parte, dând răspunsurile la strană și în cor armonizat pe 4 voci bărbătești sub conducerea harnicului și distinsului profesor de muzică, Domnul Chiril Popescu, care a stat în continuu în mijlocul elevilor. Am putut constata nu numai frumusețea slujbei și a cântărilor, cuviința, ordinea și disciplina elevilor în biserică, ci și interesul și dragostea lor pentru cele bisericești, precum și frumoasa educație pe care au primit-o aici… încât nu ezit să cred că absolvenții Școlii de la Mofleni vor fi printre cei mai buni studenți ai Institutului Teologic din București”.

De aceea doi dintre primele promoții de absolvenți ai școlii de la Mofleni au îmbrățișat cariera muzicală: Vasile C. Martinoiu, solist al Teatrului de Operă din București și Pr. Conf. Alexie Buzera de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova.

Note:

  1. Pr. Ștefan Bădescu Turcu, Școala de cântăreți Curtea de Argeș, 1942, p. 32.
  2. Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, în Mitropolia Olteniei, anul XXXIX, nr. 6 (1987), p. 119.
  3. Arhid. Ioasaf Ganea, „Un sfert de veac sub streașina Mănăstirii Bucovăț”, în Mitropolia Olteniei, an XXIV, nr. 11-12 (1972), p. 925.
  4. Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, p. 121.
  5. Arhiva Seminarului din Craiova, Registrul de procese verbale pe anii 1949-1952, f. 92 apud Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, p. 121-122.
  6. Ibidem, f. 141.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

05.09.2017 – Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitate (Partea a II-a)

marți, septembrie 5th, 2017

La 7 octombrie 1897 s-a născut al patrulea copil din cei nouă ai lui Nicolae și ai Anei, stabiliți în localitatea Cerbureni, județul Argeș, localitate componentă a comunei Valea Iașului, circa opt km N-E de orașul Curtea de Argeș (1).

Chiril Popescu a urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în satul natal, după care, datorită vocii frumoase și darului cântării, moștenite de la tatăl său, cântăreț la biserica satului, s-a înscris în anul 1913 la Școala de cântăreți bisericești de la Curtea de Argeș, de puțin timp înființată (2). Aici a studiat muzica bisericească sub îndrumarea unuia dintre cei mai de seamă compozitori și pedagogi din pragul celor două veacuri, anume profesorul Ioan Zmeu.

După absolvirea școlii, datorită pregătirii temeinice în domeniul muzicii bisericești și a rânduielii slujbelor, cât și a talentului de care dădea dovadă, profesorul să l-a recomandat episcopului Calist, pentru funcția de cântăreț la strana de la Mănăstirea Curtea de Argeș, la acel moment catedrala episcopiei. După numai cinci ani, tânărul Chiril va promova în funcția de protopsalt. Activitatea desfășurată în această calitate timp de șapte ani (1917-1924) a fost hotărâtoare pentru formarea personalității tânărului absolvent care până în anul 1922 a cântat zi de zi împreună cu dascălul său de muzică, consolidându-și tehnica paralaghiei și interpretării cântării psaltice.

Aici, în strana Catedralei episcopale, Ioan Zmeu, a ajuns la vârsta senectuții, convingându-se de vocația și dăruirea ucenicului său, i-a îndrumat pașii spre noi orizonturi cu scopul de a-i continua activitatea nu numai la Catedrala Episcopiei Argeș, ci și la Școala de cântăreți a episcopiei, în calitate de profesor.

În această situație, din îndemnul profesorului său, în anul 1925, Chiril Popescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din București, iar în anul 1928, când a fost înființată Academia de Muzică Bisericească, împreună cu alți colegi iluștri ai muzicii psaltice, s-a înscris la cursurile acestui unic for de învățământ muzical din România, deschis oficial la 5 martie 1928 (3).

Astfel, el face parte din prima promoție de absolvenți, alături de Gheorghe Comișel, tatăl cunoscuților muzicieni Florin și Emilia Comișel, I. Bănescu, Constantin C. Popescu, Dumitru David ș.a., nume cunoscute în istoria învățământului muzical din România, prin contribuțiile aduse în domeniul didacticii muzicale și al repertoriului școlar (4).

Printre profesorii care au contribuit la formarea sa profesională în cadrul Academiei se numără Ioan D. Chrescu de la catedra de muzică psaltică și solfegiu comparat, Gheorghe Cucu, profesor de armonie, contrapunct, compoziție corală și dirijat, Gheorghe Folescu, Ioan Livescu, episcopul Tit, Constantin Brăiloiu (5) etc.

Preocupat de o cât mai bună pregătire profesională, Chiril Popescu se înscrie printre semnatarii memoriului din anul 1930 privind „drepturile absolvenților Academiei care au la bază școala de cântăreți sau cursul inferior de liceu” (6).

În anul 1932, după absolvirea Academiei de Muzică, a funcționat timp de un deceniu ca profesor se muzică psaltică la Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș, iar din anul 1939 până în 1942 a fost directorul acestei școli. Tot în această perioadă a îndeplinit și funcția de protopsalt al catedralei episcopale. În acest fel a preluat ștafeta de la dascălul său, Ioan Zmeu, atât la școala de pregătire a slujitorilor stranei, cât și a episcopiei.

Devotamentul și înaltul profesionalism din această perioadă cu care a onorat cele două funcții au determinat pe unii din biografii săi să înscrie în filele de istorie momente din activitatea sa cu următoarele cuvinte: „…adânca emoție și plăcere ce o are compozitorul Pasărea ascultând doxologia de 7 decembrie – creația lui Ghelasie Basarabeanul – ce se cântă pentru Sf. Muceniță Filofteia, mai ales când este cântată de protopsaltul Chiril Popescu în capela noastră episcopală…. Ați auzit vreodată acel „Iubite-voi Doamne, vârtutea mea” al lui Evghenie Humulescu, arhiereu locotenent la Episcopia noastră, cântat de sobor și protopsaltul Chiril Popescu? Cred cu toată convingerea mea că Dumnezeu, acolo în ceruri, destinde aripirile văzduhurilor să asculte această cântare… este o rugăciune cum trebuie să fie o cântare psalticească. Aceasta-i metoda dascălului și protopsaltului Chiril Popescu; el face din cântarea ce-o predă și-o execută o rugăciune… elevii săi sunt miniatura sa: exacți în notă, dar perfect executori ai nuanței cântării în intimitatea sa” (7).

Preotul Vasile Ionescu, de la Secția culturală a Consiliului eparhial de la Episcopia Curtea de Argeș, inspectând școala de cântăreți din localitate face următoarele aprecieri: „Am asistat și la ora de Muzică Bisericească (astăzi 11 Februarie 1941m de la 8-9). Acest obiect se predă de către Domnul Chiril Popescu, diplomat al Academiei de Muzică. Domnia sa a cântat cu elevii clasei I și apoi cu fiecare în parte, Utrenia glasului I și apoi cântarea: Să se îndrepteze. Elevii cunosc bine cântările și lucrarea fiecărui semn. Sunt atașaâi sufletește de Domnul profesor, de la care au cea mai frumoasă pildă de muncă conștiincioasă. Sunt deosebit de impresionat că Domnia sa n-a abdicat un moment de la acest imperativ al muncii încununate de rezultate frumoase, când în jur și peste tot s-a aclimatizat o părere că se poate câștiga destul și fără prea multă muncă” (8).

Vizitând Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș, marele etnomuzicolog Gheorghe Breazul consemna la dare de 19 noiembrie 1938 următoarele: „Ca vechi și credincios cântăreț de biserică și dirijor de cor ceremonial, apoi ca modest cercetător al trecutului muzicii noastre bisericești, constatând bunele rezultate ce se obțin la această școală, îmi întăresc credința în rolul nu numai ritual, ci și social și cultural al cântării și cântărețului de biserică… așa cum se învață aci, după cum am putut constata la Ansamblul de muzică bisericească de sub energica dirigenție a Domnului profesor Chiril Popescu, ne îndreptățește să așteptăm vremuri noi și de dreptate ce nu vor zăbovi de a veni, pentru repunerea cântărețului de strană în vaza și prețuirea de acum un veac și mai bine” (9).

Din păcate, acele vremuri au întârziat și încă se lasă așteptate deoarece din anul 1950, de când cântăreții bisericești din mediul rural nu au mai fost subvenționați de la bugetul statului, numărul lor a scăzut de la un an la altul, iar școlile de cântăreți au dispărut; din anul 1990 acestea se află în etapa unor permanente căutări, iar făgașul pe care merg nu este nici la nivelul dinainte de anul 1950 (10).

În anul 1937, când s-au împlinit 15 ani de la moartea lui Ioan Zmeu, „un comitet compus din foști elevi și admiratori ai lui… între care se numără și d-nul Chiril Popescu distins cântăreț și profesor la Curtea de Argeș… au ridicat o preafrumosă cruce la mormântul lui” (11). În ziua de 30 noiembrie 1937 s-a făcut sfințirea ei cu o deosebită solemnitate, cu un parastas de către însuși Episcopul Grigorie Leu înconjurat de clerul sfintei mânăstiri. Au asistat un însemnat număr de cântăreți, elevii școlii de cântăreți, o delegație a Seminarului în frunte cu Directorul său, Pr. Mihail Chiriță, fost colaborator al lui Ioan Zmeu, Ioan Popescu Pasărea, cunoscut compozitor și profesor de muzică bisericească, președintele asociației cântăreților bisericești din România ș.a. Printre cei care au ținut cuvântări la mormântul muzucianului s-a înscris și Chiril Popescu, cel mai apropiat ucenic și colaborator al acestuia, din care extragem următoarele date biografice și aprecieri: „Marii artiști ai lumii au trăit, trăiesc și vor trăi veacuri de-a rândul nu prin monumente ridicate în numele lor cu pompe fastuoase. Ei rămân nemuritori prin ceea ce au creat, prin opera lor, prin ceea ce au gândit și au simțit. Trebuie să ne mândrim că țara noastră n-a fost lipsită de mari artiști care se numără printre artiștii lumii. E destul să amintim pe neuitatul M. Eminescu, Grigorescu ș.a., iar în domeniul muzicii bisericești pe Macarie, A. Pann, Suceveanu, Ștefanache, iar aici în Argeșul nostru pe Ghelasie Basarabeanul, Dimitrie și Teodor Protopopescu, apoi Gheorghe Clar, Veniamin Nițescu și Ioan Zmeu… El trăiește în memoria noastră, mai ales a acelora care l-am avut profesor. Îl avem icoană vie în fața noastră fiindcă există prin opera lăsată spre folosință nouă celor de azi. El a sădit în sufletele noastre dragostea pentru arta cântului și tot el ne-a dat secretul măiestrit împletit al particularităților în arta cântului bisericesc… Fie ca devotamentul lui pentru cântarea psaltică să strălucească în fața generațiilor de cântăreți ai viitorului, iar amintirea lui să fie neștearsă în aceste locuri unde a trăit, a lăudat pe Domnul și s-a stins ca o floare ofilită, bătută de asprimea vremii” (12).

Prin cuvintele rostite cu acel prilej, Chiril Popescu a adus un pios omagiu lui Ioan Zmeu și prinosul întregii lui recunoștințe pentru cel ce i-a fost vrednic dascăl și îndrumător apropiat.

Note:

  1. Arhid. Prof. Alexie Al. Buzera, „Moment aniversar la Seminarul teologic din Craiova”, în Mitropolia Olteniei, anul XXXIX, nr. 6 (1987), p. 119.
  2. Pr. Ștefan Bădescu Turcu, Școala de cântăreți Curtea de Argeș, 1942, p. 7.
  3. Alexie Buzera, „Constantin Brăiloiu și Academia de muzică religioasă”, în Centenar Constantin Brăiloiu, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1994, p. 193.
  4. Ibidem, p. 198.
  5. Ibidem, p. 194.
  6. Ibidem.
    1. Pr. Ștefan Bădescu Turcu, op. cit., p. 40.
    2. Ibidem, p. 14-15.
    3. Ibidem, p. 16.

10.  Alexie Al. Buzera, Învățământul muzical la Craiova, Studiu dactilografiat.

11.  „Comemorarea valorosului cântăreț Ioan Zmeu la Curtea de Argeș”, în Cultura, an XXVI, nr. 12 (1937), p. 111.

12.  Ibidem, p. 112-114.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

15.06.2017 – Câteva date despre Episcopul Damaschin Dascălul al Râmnicului (1708-1725)

joi, iunie 15th, 2017

După vacantarea scaunului episcopal de la Râmnic, în urma plecării lui Antim Ivireanu în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales, cu acordul domnitorului Constantin Brâncoveanu, un nou episcop în persoana ierarhului de la Buzău și anume Damaschin, supranumit și Dascălul, un ierarh cărturar al cărui nume era cunoscut în cercurile cărturarilor vremii încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, când acesta semna pe mai multe lucrări „smeritul între ieromonahi Damaschin Gheberest Tiparnicul” (1).

În ceea ce priveşte originea Episcopului Damaschin ştim că acesta se trăgea din localitatea Voineștii Dâmboviței, nu departe de cetatea de scaun a Țării Româneşti, iar numele de Gherbest putea fi un pseudonim însemnând „plecat” ori „supus”, trăsături care îl caracterizau şi i se potriveau ieromonahului Damaschin (2). Un document, datat la 13 ianuarie 1741, vorbește despre un anume Ștefan Voinescu, „logofăt la scaunul Craiovei, fiu al răposatului logofăt Stan Voinescu, văr cu Radu ce avea împreună cu frații şi verii moșie la Voinești” (3).

El avea și o bună pregătire cărturărească, fiind un fin cunoscător de slavonă, greacă și latină (4).

După alegerea în scaunul de la Râmnic, întâmplată în anul 1708, episcopul Damaschin a continuat activitatea gospodărească începută de înaintașul său, Antim Ivireanul, fiind în special preocupat de „păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei” (5). Astfel, a cumpărat moșii, vii, case și vaduri de moară, a refăcut schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa (6).

Episcopul Damaschin nu a rămas însă cunoscut în istorie pentru activitatea sa gospodărească, ci mai cu seamă pentru măiestria și talentul cu care a știut să traducă în limba română cărțile de slujbă.

Deși păstoria sa s-a desfășurat în împrejurări foarte grele, după anul 1716, Oltenia fiind cucerită de către austrieci (7) și obligată să renunțe și la legătura religios-canonică cu Mitropolia Ungrovlahiei, totuși episcopul Damaschin Dascălul a știut să găsească cele mai bune soluții pentru a putea să-și apere credincioșii, atât de pericolul înstrăinării naționale, cât și de primejdia înstrăinării spirituale și religioase, prin pierderea credinței strămoșești.

Pus în fața acestor grele circumstanțe, episcopul Damaschin s-a comportat „ca un adevărat diplomat” (8); în noiembrie 1719, a fost conducătorul unei delegații de boieri la Viena, pentru a duce tratative privind situația viitoare a Olteniei, prilej cu care a realizat un memoriu în 11 puncte, memoriu prin care cerea ca Biserica să-şi păstreze vechile drepturi. În prealabil, organizase și un sinod la care participaseră egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora.

Printre cele mai importante cereri formulate de episcopul Damaschin se numărau: ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie și punerea acesteia sub directa conducere a Patriarhiei Constantinopolului (aducea ca argument existenţa unei mai vechi mitropolii în Oltenia, cu reședința la Severin); dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor pentru ierarhul de la Râmnic, ierarh ce trebuia să fie, pentru totdeauna, de neam român; înființarea unei școlii româneşti la Râmnic, pusă sub îngrijirea episcopului Damaschin şi a unei școli latinești la Craiova, pusă sub îngijirea şi cheltuiala autorităților austriece (9).

Din nefericire, noile autorități nu au aprobat cererile episcopului Damaschin. Chiar și așa, lupta acestuia pentru păstoriții săi nu a încetat, ci a continuat într-un alt plan, cel cultural. Astfel, a pus la cale un plan bine întocmit ce urmărea românizarea cărților de slujbă și răspândirea acestora la toate parohiile din eparhie. Și-a făcut ucenici pe care s-a putut baza în demersul său, astfel că după 15 ani de la ocuparea scaunului ierarhicesc de la Râmnic a căutat să dea la lumină roadele ostenelilor sale prin înființarea unei tipografii (10). S-a lovit și acum de refuzul autorităților habsburgice, care nu vedeau cu ochi buni strădaniile episcopului cărturar. După mai multe demersuri și „daruri” pe care le-a trimis conducătorilor politici și militari de la Sibiu, a primit, în 1723, aprobarea de a înființa o tipografie eparhială, tipografie ce a funcționat până în jurul anului 1830. În acele vremuri grele, Damaschin a rămas singurul luptător pentru drepturile conaționalilor săi (11).

Până la mutarea la cele veșnice a reuşit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă. Vroia ca de aceste cărți în românește să se bucure și românii din Transilvania, Banatul Timișoarei şi din districtul Aradului, și ei aflați sub stăpâniri străine.

Prima carte care vede lumina tiparului sub păstorirea episcopului Damaschin a fost un Ceaslov (1724), fiind urmat de o carte intitulată Învăţătură despre șapte taine. În anul următor (la 31 ianuarie 1725) apărea o Psaltire. Aceasta este ultima carte tipărită din porunca şi cu grija episcopului Damaschin, cel care avea să se mute la cele veșnice în anul 1725. Tiparnița înființată de el va continua însă și în anii următori să dea la lumină alte lucrări traduse de acesta, prin purtarea de grijă a urmașilor săi (12).

Traducerile sale au fost valorificate de urmașii săi în scaun și de ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare ce îi aparțin lui Damaschin Dascălul consemnăm: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, și chiar Mineiele revizuite și tipărite de episcopii Chesarie și Filaret între 1776-1780, dar și alte lucrări (13). Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele rămase de la Damaschin.

Cărți care purtau amprenta episcopului Damaschin au continuat să apară și la mai mulți ani după trecerea la cele veșnice a vrednicului ierarh. Astfel, edițiile Octoihului de la Râmnic își au rădăcinile tot în traducerile episcopului Damaschin, fapt susţinut şi de episcopul Iosif al Argeșului, la anul 1811 (14).

Așadar, un mare patriot, episcopul Damaschin Dascălul, fin cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavă, a avut un mare rol în românizarea cărților de slujbă, conștientizând că poporul avea nevoie să audă Liturghia în limba pe care o cunoștea. A dorit ca toate cărțile sale să circule în toate străvechile teritorii românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania și Banat), contribuind și el la formarea unei conștiințe naționale românești.

Note:

  1. Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 3-4, p. 869.
  2. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX (2007), nr. 5-8, p. 140.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a II-a, București, 1994, p. 328.
  4. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 141.
  5. Ibidem.
  6. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 328.
  7. În urma războiului turco-austriac, încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de către austrieci si rămasă sub ocupație o bună perioadă de timp până în anul 1739, dată la care a fost realipită Țării Româneşti printr-un nou tratat de pace, de această dată încheiat la Belgrad.
  8. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 142.
  9. Ibidem.

10.  Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, p. 871-872.

11.  Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 143.

12.  Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – episcopul Damaschin Dascălul, în volumul „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 830-841.

13.  Ibidem.

14.  Ibidem.

Pr. Florea Aurel