Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

15.06.2017 – Câteva date despre Episcopul Damaschin Dascălul al Râmnicului (1708-1725)

joi, iunie 15th, 2017

După vacantarea scaunului episcopal de la Râmnic, în urma plecării lui Antim Ivireanu în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales, cu acordul domnitorului Constantin Brâncoveanu, un nou episcop în persoana ierarhului de la Buzău și anume Damaschin, supranumit și Dascălul, un ierarh cărturar al cărui nume era cunoscut în cercurile cărturarilor vremii încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, când acesta semna pe mai multe lucrări „smeritul între ieromonahi Damaschin Gheberest Tiparnicul” (1).

În ceea ce priveşte originea Episcopului Damaschin ştim că acesta se trăgea din localitatea Voineștii Dâmboviței, nu departe de cetatea de scaun a Țării Româneşti, iar numele de Gherbest putea fi un pseudonim însemnând „plecat” ori „supus”, trăsături care îl caracterizau şi i se potriveau ieromonahului Damaschin (2). Un document, datat la 13 ianuarie 1741, vorbește despre un anume Ștefan Voinescu, „logofăt la scaunul Craiovei, fiu al răposatului logofăt Stan Voinescu, văr cu Radu ce avea împreună cu frații şi verii moșie la Voinești” (3).

El avea și o bună pregătire cărturărească, fiind un fin cunoscător de slavonă, greacă și latină (4).

După alegerea în scaunul de la Râmnic, întâmplată în anul 1708, episcopul Damaschin a continuat activitatea gospodărească începută de înaintașul său, Antim Ivireanul, fiind în special preocupat de „păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei” (5). Astfel, a cumpărat moșii, vii, case și vaduri de moară, a refăcut schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa (6).

Episcopul Damaschin nu a rămas însă cunoscut în istorie pentru activitatea sa gospodărească, ci mai cu seamă pentru măiestria și talentul cu care a știut să traducă în limba română cărțile de slujbă.

Deși păstoria sa s-a desfășurat în împrejurări foarte grele, după anul 1716, Oltenia fiind cucerită de către austrieci (7) și obligată să renunțe și la legătura religios-canonică cu Mitropolia Ungrovlahiei, totuși episcopul Damaschin Dascălul a știut să găsească cele mai bune soluții pentru a putea să-și apere credincioșii, atât de pericolul înstrăinării naționale, cât și de primejdia înstrăinării spirituale și religioase, prin pierderea credinței strămoșești.

Pus în fața acestor grele circumstanțe, episcopul Damaschin s-a comportat „ca un adevărat diplomat” (8); în noiembrie 1719, a fost conducătorul unei delegații de boieri la Viena, pentru a duce tratative privind situația viitoare a Olteniei, prilej cu care a realizat un memoriu în 11 puncte, memoriu prin care cerea ca Biserica să-şi păstreze vechile drepturi. În prealabil, organizase și un sinod la care participaseră egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora.

Printre cele mai importante cereri formulate de episcopul Damaschin se numărau: ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie și punerea acesteia sub directa conducere a Patriarhiei Constantinopolului (aducea ca argument existenţa unei mai vechi mitropolii în Oltenia, cu reședința la Severin); dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor pentru ierarhul de la Râmnic, ierarh ce trebuia să fie, pentru totdeauna, de neam român; înființarea unei școlii româneşti la Râmnic, pusă sub îngrijirea episcopului Damaschin şi a unei școli latinești la Craiova, pusă sub îngijirea şi cheltuiala autorităților austriece (9).

Din nefericire, noile autorități nu au aprobat cererile episcopului Damaschin. Chiar și așa, lupta acestuia pentru păstoriții săi nu a încetat, ci a continuat într-un alt plan, cel cultural. Astfel, a pus la cale un plan bine întocmit ce urmărea românizarea cărților de slujbă și răspândirea acestora la toate parohiile din eparhie. Și-a făcut ucenici pe care s-a putut baza în demersul său, astfel că după 15 ani de la ocuparea scaunului ierarhicesc de la Râmnic a căutat să dea la lumină roadele ostenelilor sale prin înființarea unei tipografii (10). S-a lovit și acum de refuzul autorităților habsburgice, care nu vedeau cu ochi buni strădaniile episcopului cărturar. După mai multe demersuri și „daruri” pe care le-a trimis conducătorilor politici și militari de la Sibiu, a primit, în 1723, aprobarea de a înființa o tipografie eparhială, tipografie ce a funcționat până în jurul anului 1830. În acele vremuri grele, Damaschin a rămas singurul luptător pentru drepturile conaționalilor săi (11).

Până la mutarea la cele veșnice a reuşit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă. Vroia ca de aceste cărți în românește să se bucure și românii din Transilvania, Banatul Timișoarei şi din districtul Aradului, și ei aflați sub stăpâniri străine.

Prima carte care vede lumina tiparului sub păstorirea episcopului Damaschin a fost un Ceaslov (1724), fiind urmat de o carte intitulată Învăţătură despre șapte taine. În anul următor (la 31 ianuarie 1725) apărea o Psaltire. Aceasta este ultima carte tipărită din porunca şi cu grija episcopului Damaschin, cel care avea să se mute la cele veșnice în anul 1725. Tiparnița înființată de el va continua însă și în anii următori să dea la lumină alte lucrări traduse de acesta, prin purtarea de grijă a urmașilor săi (12).

Traducerile sale au fost valorificate de urmașii săi în scaun și de ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare ce îi aparțin lui Damaschin Dascălul consemnăm: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, și chiar Mineiele revizuite și tipărite de episcopii Chesarie și Filaret între 1776-1780, dar și alte lucrări (13). Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele rămase de la Damaschin.

Cărți care purtau amprenta episcopului Damaschin au continuat să apară și la mai mulți ani după trecerea la cele veșnice a vrednicului ierarh. Astfel, edițiile Octoihului de la Râmnic își au rădăcinile tot în traducerile episcopului Damaschin, fapt susţinut şi de episcopul Iosif al Argeșului, la anul 1811 (14).

Așadar, un mare patriot, episcopul Damaschin Dascălul, fin cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavă, a avut un mare rol în românizarea cărților de slujbă, conștientizând că poporul avea nevoie să audă Liturghia în limba pe care o cunoștea. A dorit ca toate cărțile sale să circule în toate străvechile teritorii românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania și Banat), contribuind și el la formarea unei conștiințe naționale românești.

Note:

  1. Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 3-4, p. 869.
  2. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX (2007), nr. 5-8, p. 140.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a II-a, București, 1994, p. 328.
  4. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 141.
  5. Ibidem.
  6. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 328.
  7. În urma războiului turco-austriac, încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de către austrieci si rămasă sub ocupație o bună perioadă de timp până în anul 1739, dată la care a fost realipită Țării Româneşti printr-un nou tratat de pace, de această dată încheiat la Belgrad.
  8. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 142.
  9. Ibidem.

10.  Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, p. 871-872.

11.  Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 143.

12.  Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – episcopul Damaschin Dascălul, în volumul „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 830-841.

13.  Ibidem.

14.  Ibidem.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – Mitropolitul Andrei Șaguna, un ierarh providențial pentru neamul românesc

joi, iunie 15th, 2017

În anul 1701, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei de la Alba-Iulia a încetat să mai existe, odată cu „re-hirotonirea” mitropolitului Atanasie Anghel ca episcop unit (1). Astfel, preoții şi credincioşii ortodocși din Ardeal au rămas fără ierarh ortodox timp de 60 de ani (2). Locul Mitropoliei ortodoxe a fost luat de o episcopie unită care era supusă arhiepiscopului romano-catolic din Estergom.

Abia în 1761, Curtea din Viena, în urma numeroaselor memorii şi plângeri făcute de către credincioşii și preoții transilvăneni, dar și a mai multor răscoale ori revolte, a admis numirea unor episcopi ortodocși, care însă erau de neam sârb, primul din acest șir fiind episcopul sârb al Budei, Dionisie Novacovici. A urmat apoi o nouă perioadă de pauză (14 ani), fără ierarh ortodox în Ardeal. Abia în 1809, a fost ales un nou episcop ortodox, preotul din Sebeș, Vasile Moga, care „cu toate strădaniile şi bunele lui intenții, n-a reuşit să schimbe situația Bisericii pe care o cârmuia” (3).

Creștinii din părțile Aradului au ajuns să vadă un episcop român în scaunul episcopal de la Arad abia în 1829, în persoana egumenului mănăstirii Bezdin, făgărășanul Nestor Ioanovici (4).

Cu toate aceste strădanii, situația Bisericii și a Neamului românesc din străvechea provincie a Transilvaniei nu s-a îmbunătățit foarte mult. A fost necesară venirea „ierarhului providențial care a fost Andrei Șaguna, trimis de Dumnezeu în fruntea clerului şi a credincioșilor români ortodocși în vremuri de grea cumpănă, ca să ridice Biserica sa la o strălucire necunoscută până atunci” (5).

Andrei Șaguna s-a născut în satul Mișcolț (Miskolc), la 20 decembrie 1808, primind la naştere numele de Anastasiu. Familia sa era de origine macedo-română, tatăl său fiind un negustor pe nume Naum Șaguna, iar mama sa se numea Anastasia. Tânărul Anastasiu a fost botezat în „noua biserică a comunității ortodoxe române-greceşti din Mişcolţ, ridicată cu câțiva ani mai înainte (1806), prin jertfele materiale ale enoriașilor, între care,  la loc de frunte, se aflau şi amândoi bunicii viitorului  mitropolit” (6). Încă de mic a fost nevoit să respingă intenția tatălui său care, din cauza sărăciei, dorea să-şi crească copiii în religia catolică, nădăjduind că astfel o să primească ajutor material din partea arhiepiscopului catolic.

A fost unul dintre cei mai buni elevi ai școlii „greco-valahe” și ai gimnaziului din Mişcolţ. În Pesta a urmat apoi gimnaziul superior şi a făcut studii de filosofie şi drept la Universitate. S-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, care era un negustor macedoromân. În casa acestuia şi-a găsit adăpost împreună cu mama, fratele şi sora sa, tatăl său murind în 1822. Tot în casa acestuia se întâlneau fruntași români care trăiau în Pesta şi care erau mai ales oameni cu carte: Samuil Micu şi Petru Maior, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodoru ş.a. Astfel, viitorul mitropolit a trăit  şi s-a format într-un  mediu foarte bogat în ceea ce priveşte cultura, limba şi istoria românească.

Când a împlinit 21 de ani, şi-a îndreptat pașii spre Vârșeț pentru a urma seminarul teologic, mai ales că acolo păstorea episcopul român Maxim Manuilovici, care i-a arătat tânărului teolog o afecțiune deosebită.

Îndată după absolvire „a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele de Andrei (la 24 octombrie 1833)” (7). În februarie 1834, a fost hirotonit ierodiacon, ajungând mai târziu profesor la Seminarul din Carloviț. După ce trece prin mai multe trepte ierarhice, în 1842, mitropolitul Iosif Raiacici l-a hirotonit arhimandrit, numind-l egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și Covil (8).

În 1846, după moartea episcopului Vasile Moga, tânărul Andrei a fost numit vicar general al episcopiei rămase fără păstor. Timp de un an şi jumătate cât timp a fost vicar, s-a străduit să facă ordine în viaţa bisericească, un exemplu foarte bun fiind acela că a ridicat perioada cursurilor seminarului de la șase luni la un an. A făcut o serie de demersuri la Curtea din Viena, cerând ca alegerea noului episcop să se facă „potrivit vechiului obicei” (9), adică de către protopopii eparhiei. Astfel, pe data de 2 decembrie 1847, s-a întrunit la Turda sinodul electoral care a ales 3 candidați: Andrei Șaguna, Ioan Moga şi Moise Fulea. Dintre aceştia trei, Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna care „a fost hirotonit în catedrala din Carloviţ de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de cei doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848. Pe data de 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu fiind întâmpinat de clerul şi de credincioşii săi iar pe lângă aceştia şi de unii români greco-catolici” (10). Simion Bărnuțiu a ținut o cuvântare în care i-a cerut să ia asupra sa „conducerea națiunii” (11).

După alegerea în scaunul episcopal de la Sibiu, prima şi cea mai mare grijă a episcopului Andrei a fost aceea a organizării bisericești. El a luptat încă de la începutul păstoririi sale pentru emanciparea Bisericii ortodoxe şi egalitatea ei cu celelalte confesiuni, pentru despărțirea ierarhică de Biserica sârbească şi pentru reînființarea vechii Mitropolii autonome a Ardealului (12).

Episcopul sibian a condus o delegație românească înaintea împăratului austriac înaintându-i acestuia „petiția generală a națiunii române” (13) (13/25 februarie 1849), cerând,  printre altele, „deschiderea unui congres al românilor” (14) care să aleagă un „cap ecleziastic de sine stătătoriu… şi sub care vor sta şi ceilalţi episcopi naționali” (15). La 5 martie 1849, aceeași delegație va înainta din nou un memorandum Ministerului Imperial, având aceleași doleanțe.

La 12/24 octombrie 1849, delegația înaintează către Ministerul cultelor un lung memoriu în vederea despărțirii ierarhice de Biserica sârbă. În partea de final a memoriului se cerea „un mitropolit cu totul independent de supremația sârbească şi să dea voie ca acest mitropolit să se aleagă într-un congres convocat de națiunea română…” (16). Pe când se afla la Viena, episcopul Andrei a tipărit o broșură în nemțește şi în românește numită „Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești naționale a românilor de religie răsăriteană”, care avea scopul să „convingă cercurile conducătoare despre existenţa Mitropoliei ortodoxe române la Alba-Iulia, bazat pe afirmațiile istoricilor” (17), broșură pe care o completează în anul 1850, aducând noi dovezi despre vechimea Mitropoliei Ardealului.

Problema autonomiei Bisericii Ardelene a fost ridicată şi la sinodul ierarhilor ortodocși din Austria, dar Iosif  Raiacici, care conducea sinodul a omis această problemă. În tot acest timp, episcopul Andrei a adresat Curții imperiale 11 petiții în 5 ani la care  primea răspunsuri evazive sau nu primea deloc.

Alte încercări s-au mai făcut după 1860, când s-au ivit timpuri mai favorabile în urma căderii regimului absolutist, înlocuit cu „regimul liberal”. Astfel, episcopul Andrei a ținut două conferințe împreună cu reprezentanți ai Bisericii sârbești, dar nu a ajuns la niciun acord. A adresat un  nou memoriu  împăratului, de data aceasta hotărându-se organizarea unui sinod ortodox în Austria care să discute această problemă. Andrei Șaguna a convocat un sinod al eparhiei la Sibiu, făcând cunoscute demersurile sale din ultimii ani. Este întocmit un nou memoriu, la 26 octombrie 1860, prin care se cerea reînființarea vechii mitropolii ai Transilvaniei (18). Dar și data aceasta lucrurile au stagnat. După moartea patriarhului Iosif (1862), și Biserica sârbă a sprijinit dorința de autonomie religioasă a românilor. S-au înmulțit cererile în acest sens, astfel că, la 29 iunie 1863, Cancelaria aulică transilvană a trimis rescriptul imperial (cu data de 25 iunie) prin care împăratul accepta separarea bisericească a românilor de sârbi şi reînființarea unei mitropolii românești în imperiu. La 1 august 1864, s-au deschis la Carloviţ lucrările sinodului Bisericii sârbești pentru alegerea unui nou patriarh. A fost ales episcopul Timișoarei, Samuil Maşirevici, un colaborator al lui Șaguna, astfel că s-a ajuns repede la decizia reînființării Mitropoliei Ardealului, primul întâistătător urmând să fie ales de împărat. La 12/24 decembrie 1864, acesta din urmă încuviința înființarea Mitropoliei Ardealului şi numirea ca întâistătător a episcopului Andrei Șaguna (19).

Mitropolia românilor ardeleni urma să aibă ca episcopii sufragane Aradul şi Caransebeșul, aceasta din urmă înființându-se chiar în acel an, primul episcop fiind Ioan Popasu.

Aşadar, stăruințele vrednicului ierarh Andrei Șaguna pentru drepturile conaționalilor săi au dat roade. În plan bisericesc, el a reușit reînființarea Mitropoliei Ardealului, dar totodată a fost și un neobosit militant pentru soluționarea revendicărilor naţionale şi sociale ale românilor aflați sub stăpânire habsburgică.

S-a mutat la cele veșnice la 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „biserica mare” din Rășinari. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 29 octombrie 2011, fiind pomenit în fiecare an la 30 noiembrie.

Note:

  1. Mircea  Păcurariu, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, 1964, nr. 11-12, p. 814.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCI, 1973, nr. 7-8, p. 854.
  4. Idem, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 816.
  5. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. 89.
  6. Idem100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 854.
  7. Idem, Dicționarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, 1996, Bucureşti, p. 431.
  8. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. p. 90.
  9. Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 855.

10.  Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 91.

11.  Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 856.

12.  Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, Sibiu, 1911, p. 269-270.

13.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

14.  Ibidem.

15.  Nicolae Popea, Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei. Suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu, 1870, p. 155-156, apud Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

16.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 819.

17.  Ibidem, p. 819.

18.  Ibidem, p. 826.

19.  Ibidem, p. 832.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI BISERICA STRĂMOȘEASCĂ

joi, iunie 15th, 2017

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, într-o familie moldovenească, cel mai probabil la Bârlad. A învățat, până în anul 1831, într-un pension francez din Iași, fiind trimis apoi la Paris unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma sa fiind semnată de Francois Guizot, ministrul Instrucțiunii publice din Franța. Deși era atras de Medicină, s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă nu a absolvit-o. A devenit în schimb membru al societății economiștilor din Paris (1). S-a reîntors în țară, iar între anii 1837-1840, a activat în armată, având gradul de cadet; între anii 1843-1845, a fost membru al Judecătoriei ținutului Covurlui. La 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei Sturza. Aceasta i-a fost tot timpul o soție atentă şi „prea-îngăduitoare”.

În timpul Revoluției de la 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a numărat printre fruntașii pașoptiști, aflându-se printre cei care au luat cuvântul la  adunarea de la hotelul Petersburg din Iași (27 martie 1848), cerând reformarea întregii societăți românești. Din acest motiv, a fost arestat şi exilat în Turcia, reușind însă să fugă la Brăila şi apoi în Transilvania, unde a participat la Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj (din 3/15 mai 1848). A rămas impresionat de mulțimea țăranilor sosiți din tot Ardealul, dar și de cuvântările lui Simion Bărnuțiu şi Avram Iancu.

A participat și la mișcarea revoluționară din Bucovina (alături de Costache Negri, Petrache Cazimir şi alţii), fiind nevoit să părăsească această provincie românească din cauza holerei. A călătorit apoi la Viena, Paris și Constantinopol; de aici l-a însoțit în drumul spre casă pe noul domn al Moldovei, Grigorie Ghica, om cu vederi mult mai liberare decât predecesorul său, Mihai Sturza, şi un partizan convins al unirii. Din 1849 și până 1859 a deținut mai multe funcții în aparatul administrativ și militar, fiind, pe rând, președinte al judecătoriei Covurlui,  director în Ministerul de Interne, vornic și pârcălab al orașului Galați, iar din octombrie 1858, colonel și comandant al întregii armate a Moldovei. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, domn al Țării Româneşti. La 11 februarie 1866 a fost silit să abdice și trimis în exil. Moare la 3 mai 1873, la Heidelberg, Germania. Osemintele sale au fost aduse şi înmormântate la moșia sa de la Ruginoasa, fiind mutate în 1947, la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iași (2).

În plan bisericesc, Alexandru Ioan Cuza s-a remarcat, mai întâi, prin dorința de a realiza cât mai repede posibil, unificarea bisericească, deoarece, aşa cum până la Unire cele două principate formau două țări separate, tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română avea organizare și ierarhie separată, atât în Moldova, cât și în Țara Românească (3). Până  la unirea din 1859, existau în România două scaune mitropolitane la Bucureşti şi Iași, fiecare cu vechile eparhii sufragane: Râmnic, Buzău şi Argeș în Muntenia, Roman şi Huși în Moldova (4). Spre sfârșitul anului 1864, s-a înființat prin ordonanță domnească (necanonic) şi episcopia Dunării de jos, fiind numit ca ,,locotenent de episcop”, Mechisedec Ștefănescu. În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul Nifon (1850-1875), iar eparhiile sufragane erau cârmuite astfel: la Râmnic păstorea Sfântul Calinic de Cernica (1850-1868); la Buzău  păstorea Filotei (1850-1860), iar la Argeş, Climent (1850-1862). În fruntea Mitropoliei Moldovei se afla Sofronie Miclescu (1851-1861), iar eparhiile sufragane erau cârmuite de locțiitori (vacante). În tot cursul domniei  lui Alexandru Ioan Cuza  nu s-au făcut alegeri de mitropoliți  sau episcopi, în cazul vacantării unor scaune, acestea fiind ocupate de locțiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc (5). Prima măsură luată de guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a fost numirea arhimandritului Dionisie Romano, ca locțiitor de episcop la Buzău în locul lui Filotei (trecut la Domnul la data de 19 iulie 1860), însă mitropolitul Nifon s-a opus hirotoniei întru arhiereu, acest act săvârșindu-se abia spre sfârșitul anului 1862, la Iași.

În ceea ce privește viaţa bisericească, consemnăm faptul că existau mai mulți preoți decât ar fi fost nevoie, această situație fiind cauzată de hirotoniile săvârșite abuziv de ierarhii străini (Vidin), dar și mai mulți protopopi într-un județ, fapt ce împiedica buna administrație bisericească. Pregătirea acestora lăsa și ea de dorit, cei mai mulți clerici fiind instruiți în şcolile catehetice, numărul absolvenților de seminarii (înființate pe lângă eparhii în epoca Regulamentelor Organice) fiind în continuare scăzut. În multe  biserici se slujea în greacă, iar multe mănăstiri erau închinate locurilor sfinte din afara țării.

La 3 decembrie 1864, printr-un decret domnesc, s-a proclamat autocefalia sau independența Bisericii din noul stat şi constituirea unui sinod general, act contestat însă de Patriarhia ecumenică. În acelaşi scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de mitropolit primat.

O lege importantă promulgată de Cuza a fost Legea asupra instrucțiunii, decretată la 25 noiembrie 1864 şi promulgată la 5 decembrie, același an. Cuprindea şi dispoziții privitoare la învățământul teologic. Astfel, seminariile erau împărțite în două categorii: seminarii de gradul I, cu patru clase, care funcționau pe lângă fiecare episcopie și seminarii de gradul II, cu opt clase, care funcționau pe lângă mitropoliile de la Bucureşti şi Iași. Problemele financiare ale acestor școli cădeau în sarcina statului, iar absolvenții lor puteau funcționa, fără examen, şi ca învățători în şcolile sătești.

În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât ca în Biserică să se slujească numai în limba română. La intervenția grecilor, a acceptat să se slujească şi în limba greacă în câteva mănăstiri şi biserici.

De remarcat faptul că la începutul anului 1864, guvernul vroia să introducă în țară calendarul gregorian, în acest scop convocându-se la Bucureşti un aşa numit ,,Consiliul Bisericesc”, format din mai mulți arhierei şi egumeni, care să se pronunțe asupra acestei probleme. S-a produs în țară o oarecare neliniște, această măsură fiind considerată un prim pas în introducerea papismului (catolicismului). Din această cauză,  comisia a fost nevoită să mențină pe mai departe vechiul calendar, iar Cuza a renunțat şi el la această idee.

Prin Legea pentru Înmormântări, din 27 martie 1864, se stabilea că toate cultele sunt datoare să-și organizeze cimitire, la cel puţin de 200 metri de la marginea fiecărui oraș sau sat (6). Se interzicea înmormântarea în Biserică, în temple, sinagogi, capele etc. În cimitirul creştin se puteau înmormânta şi cei de alte religii, dacă  nu aveau cimitir propriu.

Prin Legea comunală s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), pe care o avusese până atunci, aceasta trecând în seama primăriilor. Articolul 26 prevedea că aceste acte se vor subscrie de ofițerul stării civile de persoanele înfățișate înaintea lui şi de martori sau se va menționa cauza ce a oprit pe aceştia de a subscrie (7).

Mai consemnăm și faptul că prin codul civil se permitea căsătoria de la gradul IV (verișori primari) de rudenie înainte, în timp ce canoanele bisericești prevedeau că aceasta este posibilă abia de la gradul VII.

Prin Legea călugăriei sau Decretul organic pentru stabilirea regulilor schismei monahicești, se stabilea că nimeni nu poate fi tuns în monahism fără încuviințarea Sfântului Sinod. Acest decret prevedea că pentru intrarea în monahism a unui bărbat, acesta trebuia să aibă cel puţin 60 de ani ori să fie invalid sau bolnav incurabil (dacă avea pensie, trebuia să renunțe la ea). Pentru femei se prevedea vârsta minimă de 50 de ani, excepție făcând  cele bolnave, invalide, sau cele care nu aveau mijloace de trai în lume. Erau exceptați de la aceste prevederi absolvenții unei școli teologice superioare (Seminariile de la Iași şi Bucureşti), dintre aceştia urmând să fie aleși viitori ierarhi.

Legea Secularizării averilor mănăstirești, din 1863, poate fi socotită una din cele mai importante reforme realizate de Cuza. De-a lungul timpului, multe mănăstiri din Țările Române au fost închinate (cu tot cu pământurile lor) altor așezăminte bisericești din afara țării. Așa s-a ajuns la situația ca un sfert din suprafața țării să fie în stăpânirea unor entități din afara granițelor.

O  seamă dintre mănăstirile din Țările Româneşti  au fost ,,închinate” de către ctitorii lor, adică puse sub autoritatea patriarhiilor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, sau a marilor mănăstiri de la Muntele Athos ori Orientul Creştin.          Mănăstirile închinate ajung să fie considerate simple izvoare de venit, multe dintre acestea ajungând în stare de ruină.

Pentru că acestea nu plăteau niciun impozit statului și nici nu purtau de grijă așezămintelor pe care le stăpâneau, de-a lungul timpului s-au mai încercat soluții pentru remedierea acestei situații. Totuși, cel care a rezolvat pentru totdeauna problema mănăstirilor închinate a fost Alexandru Ioan Cuza, care, constatând nerespectarea îndatoririlor și obligațiilor (8) ce reveneau acestor mănăstiri, a luat decizia secularizării averilor tuturor mănăstirilor (9). Pentru că grecii nu au acceptat niciuna din sumele oferite de statul român drept despăgubire, marile puterii ale Europei au considerat problema încheiată, românii nemaiplătind niciun ban. Totodată, s-a putut realiza și o altă reformă importantă, cea agrară (împroprietărirea țăranilor) (10).

Așadar, domnitorul Alexandru Ioan Cuza rămâne o figură marcantă nu doar a politicii românești, ci și a Bisericii strămoșești, reformele sale în plan eclesiastic având înrâurire până în zilele noastre.

Note:

  1. Pe larg în Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, Bucureşti, 1966 și A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. XIII, Iași, 1903, p. 10-11.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p.113.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Chiru C. Costescu, Colecțiune de Legi, Regulamente, Acte, Deciziuni, Circulări, Instrucțiuni, Formulare şi Programe, Bucureşti, 1961, p. 402.
  7. Ibidem.
  8. La începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile închinate erau obligate să verse vistieriei, potrivit legii, un sfert din veniturile lor anuale. Sustrăgându-se de la această obligație, se ajunge la datorii uriașe. Astfel, în Moldova, datoria lor se ridica, la începutul lui aprilie 1859, la 1.466.520 de lei. În Țara Românească, situația era şi mai gravă, la finele lui iulie 1859, mănăstirile datorau 16.565.062 de lei, la care se adăugau 2.925.062 lei reprezentând contribuția de 25% pe anul curent.
  9. Constantin  C. Giurescu și Dinu  C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor Pentru Tineret Îndeosebi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 239-240.

10.  Dan Bogdan și Viorel Știrbu,  Pe urmele lui  Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1985; Constantin C. Giurescu,  Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000; Gheorghe Bonciu, Alexandru Ioan Cuza şi organizarea de stat a României (1859-1866), Râmnicu-Vâlcea, 1997.

Pr. Florea Aurel

31.05.2017 – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Patronul primăverii

miercuri, mai 31st, 2017

„Răsărit-a primăvara, veniți să ne desfătăm!

Strălucit-a Învierea Lui Hristos, veniți să ne veselim!

Arătat-u-s-a pomenirea purtătorului de chinuri, Gheorghe,

care luminează pe cei credincioși.”

(Slava de la Laude, Slujba Sf. Gheorghe)

.

Icoana Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul naturii,

realizată de tinerii din GTMD alături de elevii și profesorii

de la Palatul Copiilor din Craiova în cadrul proiectului catehetic

„Descoperitorii valorilor religioase, culturale si tradiționale”.

Încă din cele mai vechi timpuri Sf. Mare Mucenic Gheorghe a fost simțit de către creștini ca fiind unul dintre cei mai importanți ocrotitori. Astfel vedem că încă de pe vremea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Sf. Gheorghe era așezat pe steagurile de luptă pentru a apăra poporul dreptcredincios, dar și natura, care era frate cu românul. Sfântul Gheorghe este des întâlnit în iconografie ca fiind cel care omoară balaurul, aducând astfel nu doar biruință asupra celui rău ci și echilibrul în natură.

În perioada când Sf. Gheorghe este sărbătorit (23 aprilie) observăm că natura este frumos înflorită, iar creștinii împodobesc icoanele, casele și gospodăriile cu flori de liliac. Totodată, se spune în popor că în noaptea de Sf. Gheorghe înflorește nucul, iar numele Gheorghe înseamnă lucrător cu pământul, plugar.

Toate aceste lucruri mai sus menționate i-au făcut pe înaintașii noștri să-l considere pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe ca fiind nu doar un ocrotitor al bisericilor ci și al așezămintelor omenești (ex. orașul Sf. Gheorghe), dar și un ocrotitor al naturii, căci iată, și un braț al Dunării i l-au atribuit, numindu-l după numele său (brațul Sf. Gheorghe).

Pr. Mihail Scorbură,

Paraclisul Mitropolitan „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova

30.05.2017 – Lupta Bisericii cu iconoclasmul cumunist: Mărturisitori ai credinţei ortodoxe în Oltenia

marți, mai 30th, 2017

Lupta Bisericii cu iconoclasmul nu a încetat nici după Sinodul VII Ecumenic. Depărtarea tot mai pregnantă de sens şi golirea de conţinut a valorilor Tradiţiei creştine, a generat de-a lungul secolelor problematici şi provocări complexte, pentru care Biserica a fost nevoită să dea din nou răspunsuri. Chipul omului secular, puternic dominat de materialism, concupiscenţă, ignoranţă, indiferenţă şi pasivitate, aduce iată o nouă provocare pentru lucrarea ortodoxă de mărturisire.

Începând cu Reforma, acest model de iconoclasm este intens promovat şi introdus în societate. O primă mutaţie intervine prin introducerea conceptului de „sola Scriptura”, care avea în vedere, printre altele, „înlocuirea gândurilor bazate pe imagini cu gânduri centrate pe cuvinte”. De la imaginea vie, lucrătoare şi mărturisitoare a adevărului dumnezeiesc, se trece subtil spre „autoritatea cuvântului scris”. Dat fiind acest lucru, din punct de vedere apologetic, se impun câteva nunaţări de explicitare. Astfel, devine limpede că spiritul iconoclast al Reformei şi modernităţii afectează decisiv dimensiunea iconică a teologiei, gândirea şi spiritualitatea centrate pe evenimentul Întrupării, dar şi mistagogia liturgică, explcit relaţionată cu experienţa eclesială. Tradiţia Bisericii este în mod fundamental iconică, structurând gestul de închinare în Duh şi Adevăr. În cuprinsul acestei înţelegeri, cuvântul nu exclude imaginea, ci o transfigurează în icoană. Iar cuvântul scris se împlineşte în Cuvântul Întrupat, care este Icoana lui Dumnezeu Tatăl” (Apologetica Ortodoxă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, p. 299).

„Iconoclaşti şi apostaţi contemporani”

Adăugat peste toate acestea, ateismul militant al evului comunist a luptat permanent împotriva Bisericii. Camufalt sub diferite forme ideologice sau conceptuale, economice sau moralizatoare, acest puternic iconoclasm a tulburat intens viaţa eclesială creştinilor ortodocşi din ţara noastră. În chip profetic, fenomenul a fost identificat şi înfierat de unul dintre cei mai de seamă mărturisitori şi apologeţi ai Bisericii noastre, profesorul martir Ioan Gh. Savin. Acesta vorbeşte lămurit despre pericolul care avea să se reverse asupra României, asemânându-se oarecum lui unui Soloviov, care prevestise la rându-i stăpânirea comunismului în celebrele sale „Povestiri despre Antihrist”. Savin îşi leagă ideile într-un alt fel, de data aceasta providenţial pentru tematica întâlnirii noastre. „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani” este lucrarea în găsim referinţe atât cu privire la pericolul depărtării de tradiţie, cât şi la flagelul comunismului ateist, care bătea puternic la uşă. „Apariţia bolşevismului, ca şi dispariţia lui, e în funcţie de religie. Lupta care se dă acum în Rusia, nu e numai între capital şi muncă, între burghezie şi revoluţie, între naţionalism şi internaţionalism. Acestea sunt fragmente numai, simple aspecte din marea luptă dintre spirit şi materie, dintre om şi bestie, dintre Satana şi Dumnezeu, dintre Hristos şi Antihrist. Bolşevismul va apărea acolo şi va dăinui atâta timp cât credinţa, care afirmă existenţa unei ordini divine, cârmuitoare a destinelor lumii, va fi în stare de eclipsare sau de decădere. Aşa se şi explică marea luptă ce a început-o comunismul rus împotriva religiei. Şi tot aşa se explică apariţia şi bruscul triumf al comunismului în Rusia, ţara clasică a misticismului religios şi a conservatorismului politic” (Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 61-62).

Părintele Gherasim Iscu, icoană vie a credinţei ortodoxe

Sub acest tăvălug a intrat şi Biserica Ortodoxă Română. În frunte cu patriarhul Justinian Marina, a cărui comemorare împlinim de asemenea anul acesta, ea a trecut străbătut apăsarea feroce a regimului de tristă amintire. Dumnezeu n-a lăsat să piară „podoaba casei Sale”, ci a împodobit-o şi mai frumos cu sângele martirilor care au suferit în „lagăre şi închisori pentru deminitatea şi libertatea noastră, pentru credinţa noastră ortodoxă”. Asemenea primelor veacuri creştine, în frunte cu patriarhul lor, preafericitul părinte Justinian, slujitorii Sfintelor Altare s-au oferit spre jertfă pentru ca dragostea de Biserică să nu piară, credinţa să nu se stingă şi sfintele locaşuri să nu se pustiască.

Aducem în actualitate pilda părintelui ieromonah Gherasim Iscu (1912-1951), ultimul stareţ al Tismanei. A fost arestat în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1948. Pe data de 21 mai 1949 a fost trimis în judecată sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost închis mai întâi la Craiova, transferat la Aiud, Poarta Albă şi în cele din urmă la Târgu Ocna, unde a trecut la cele veşnice.  Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: „Auzi frate? Îngerii cântă!”, deschizând ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit, i-a răspuns: „Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte” (Oameni şi locuri din istoria Bisericii Oltene, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2011, p. 134).

Pr. Ioniţă Apostolache