Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – învăţătura apologetică (III)

miercuri, octombrie 9th, 2019

Gandirea patristica a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii, această cunoaştere ducând, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala.Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii, dar aceste tristeti sunt trecatoare, nota dominantă este elanul spre înălţimi, bucuria trăirii în Dumnezeu.Gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul, spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna, sus acolo, în azurul nesfârşit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălţata lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată face oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice, faptul nu e uşor şi nu intră in sfera celor ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură” . Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să fie oameni aleşi, cu anumite calităţi, şi anume să fie dedaţi speculaţiei, curaţi la suflet şi la trup sau pe punctul de a se curăţi. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înţelege şi pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l priveşte, are nevoie de aceleaşi calităţi. Gândirea creştină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, de altfel, ea depaşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti.Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după convertire şi apoi detaliul important că el şi-a încununat viaţa cu martiriu.Tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca şi celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în cele două Apologii şi mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon.

 

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – învăţătura apologetică (II)

miercuri, octombrie 9th, 2019

De o simplitate şi de o acurateţe excepţională, textele de interes liturgic din scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful sunt cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine primare care permit alcătuirea unei scheme generale a Liturghiei din vremea apostolică, desigur, receptarea şi interpretarea acestor fragmente presupun o integrare şi o relaţionare a lor la realitatea cultică actuală, de la care trebuie pornit în investigarea lor.

Evoluţia ulterioară a anaforalei liturgice s-a făcut pe schema generală a Liturghiei primare. Această formă sau „shape” a sinaxei euharistice, cum o numeşte Gr. Dix, cuprinzând în sine elementele esenţiale ale instituirii Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină, este ceea ce a fost fixat şi imutabil pretutindeni în secolul al doilea. Mântuitorul a instituit nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci o acţiune, ceva săvârşit, sau, mai bine spus, continuarea unei „acţiuni” tradiţionale iudaice, dar într-o înţelegere nouă .Diferitele tradiţii de rugăciune euharistică descriu întotdeauna aceleaşi acţiuni esenţiale şi este posibil ca ele să fi fost la origini înrădăcinate într-un singur arhetip. Aceasta nu înseamnă că s-ar putea afirma că a existat un text originar, apostolic, neexistând dovezi în acest sens, dar pentru că „acţiunea euharistică” era pretutindeni aceeaşi, rugăciunea care exprima înţelesul, sensul acestei acţiuni, a avut în mod necesar unele caracteristici fixate, deşi acestea erau „frazate” şi exprimate variat de către diferitele biserici locale.  În acest sens, pe baza mărturiilor liturgice din scrierile Sfântului Iustin, se poate vorbi despre o uniformitate liturgică relativă în epoca apostolică, fiind aici vorba despre o schemă generală cultică, pretutindeni aceeaşi, care însă era pusă în expresie de formulare euhologice în mare parte improvizate. Anaforaua liturgică a secolului al doilea era ajunsă la forma ei clasică, în care cele două binecuvântări asupra elementelor euharistice nu mai erau separate de cină, ci erau ambele rostite împreună, ea avea caracterul general al unei rugăciuni în formă de naraţiune, în care predomina caracterul de mulţumire, şi culmina în invocarea intervenţiei divine în preschimbarea darurilor aduse, misterul euharistic apare pentru prima dată comparat cu cel al Întrupării, de unde şi unicitatea şi frumuseţea epiclezei euharistice folosite în vremea Sfântului Iustin.

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei intervenţii a Logosului divin. În acelaşi mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al întregii creaţii este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor lucrurilor.Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării şi evoluţiei terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât şi în sfinţirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o teologie creştină primară, în care Logosului îi reveneau acţiunile fundamentale în iconomia mântuirii, dar şi în celebrarea cultică, acţiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat (Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968).

Vechimea şi precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică primară fac din scrierile sale documente de importanţă majoră pentru o înţelegere şi o receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale. Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al tradiţiei, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă. Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţei lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: „Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni”36. Frumusetea e opera iubirii. Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti, şi nu o vom iubi zadarnic.

 

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – învăţătura apologetică (I)

miercuri, octombrie 9th, 2019

În Apologia I Iustin subliniază că, în ciuda acuzaţiilor de subversiune, creştinii nu aşteaptă o împărăţie omenească, fiind evident că nu caută să fugă de moarte în speranţa că ar putea fi părtaşi la aceasta; dimpotrivă, propovăduind justiţia divină, creştinismul îi determină pe oameni să ducă o viaţă virtuoasă, care este preţioasă pentru orice societate civilizată. Partea a doua, mult mai amplă (13-67), expune doctrina şi practicile creştine. Intre altele, Iustin observă că nu există motive pentru a lua în râs relată­rile despre Iisus, deoarece mitologia păgână conţine unele analoage, dar pline de imoralitate. Pentru a explica aceste analogii, Iustin dezvoltă trei puncte. Mai întâi, el afirmă că, aşa cum înainte de Iisus demonii au provocat apariţia miturilor, tot astfel, după urcarea sa la cer, i-au înviat pe eretici pentru a-i duce la rătăcire pe credincioşi; aici Iustin îi menţionează pe Simon Magul, pe Menandru şi pe Marcion, despre care vorbea pe larg în Sintagma sa împotriva ereziilor. În al doilea rînd, împlinirea profeţiilor demonstrează că, spre deosebire de eretici, Iisus nu este un om care a vrut să se dea drept Dumnezeu; avem aici un adevărat tratat despre profeţii (30-53, o treime din operă), care în opinia lui Iustin constituiau principalul argument raţional în favoarea creştinismului

Apologia a II-a – este adresată succesorului la tron şi anume împăratului Antonin Verus. Este prilejuită de arestarea şi executarea nedreaptă  a trei creştini făcută de prefectul Romei, Urbicus. Această Apologie nu are introducerea şi în ea se vede că Sfântul  Iustin  profetează  încă  de  la început împotriva faptului că oamenii cei răi urmăresc altceva decât moartea creştinilor. Apologia a II-a este o continuare şi o completare a primeia.

Apologia a II-a,  se referă la evenimente petrecute la Roma sub prefectul Marcus Lullius Urbicus, care a deţinut această funcţie probabil în anii 146-160. O matroană romană care dusese o viaţă depravată, o dată convertită la creştinism, îşi schimbase conduita şi se străduise să-şi convingă soţul să facă la fel; cum toate tentativele s-au dovedit inutile, ea a hotărât să divorţeze, dar apropiaţii (familia din care provenea sau comunitatea creştină) au convins-o să mai aştepte. Cu toate acestea, atunci când bărbatul, plecat la Alexandria, s-a lăsat pradă desfrâului, ea i-a trimis actul de repudiere, iar el, pentru a se răzbuna, a denunţat-o că era creştină ([1] Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p. 263).

            Femeia s-a adresat atunci împăratului, cerându-i să separe cele două probleme: mai întâi, reglementarea situaţiei patrimoniale (furia soţului este explicabilă deoarece, în cazul desfacerii căsătoriei din vina sa, era obligat să restituie dota soţiei; dacă vina era a femeii, atunci el putea să păstreze măcar o parte), apoi apărarea de acuzaţia că e creştină. Împăratul a acceptat, iar soţul, văzând că eforturile sale au fost zadarnice, s-a răzbunat pe învăţătorul creştin al femeii, un anume Ptolemeu (pe care unii l-au identificat cu învăţatul gnostic cu acelaşi nume), făcând ca acesta să fie arestat de către prefect şi apoi condamnat la moarte. Iustin protestează împotriva condamnărilor pronunţate pentru simplul fapt că acuzatul este creştin. Episodul este un exemplu interesant, ce ilustrează impactul social însemnat pe care convertirea la creştinism putea să-1 aibă mai cu seamă în rândul claselor avute din care cu certitu¬dine făcea parte femeia.Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism.

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturiseşte lungul său pelerinaj dominat de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic, acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu, l-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita, aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet (Ibidem).

Dintre aceste opere s-au păstrat în întregime: Apologia I, Apologia a II-a şi Dialogul cu iudeul Trifon, s-a păstrat fragmentar Tratatul: Despre înviere, iar din celelalte opere nu s-a păstrat nimic.Sfântul Iustin martiriul şi filosoful este şi rămâne una dintre cele mai de seamă personalităţi ale Bisericii creştine din secolul II care a îmbrăţişat şi apărat cu tot sufletul şi cu toată fiinţa lui, credinţa creştină şi care a pecetluit cu sângele său martiric viaţa sa de adevărat creştin şi de fiu ales al Bisericii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a fost una dintre marile personalităţi ale Bisericii creştine din veacul al doilea. Fire sen¬sibilă şi profundă, căutător neobosit al adevărului, s-a simţit al ras, de-a lungul timpului, de mai multe sisteme filosofice, care, in final, l-au dezamăgit, singura învăţătură cu adevărat folositoare şi sigură fiind creştinismul (Anton Adămuț, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed.  Fides, Iaşi, 1997, p. 121).

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)


 

09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – apologetul lui Hristos

miercuri, octombrie 9th, 2019

Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de desfășurarea Sfintei Liturghii în vremea sa. Astfel, el ne-a lăsat două descrieri în acest sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) și cealaltă, a Liturghiei obișnuite duminicale. Împărtășirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară îndeplinirea anumitor condiții. „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat” .Condițiile esențiale pentru primirea Împărtășaniei erau: Botezul, credința dreaptă și păzirea poruncilor (Pr Prof Ioan Rămureanu. Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful despre suflet, în S.T. nr. 7-8/1958). Astfel, fiecare creștin era pregătit pentru a se uni cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului. Totodată, Sfântul Iustin atrage atenția asupra confundării pe care mulți o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând această părere. „Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc și în misterele lui Mithra, deoarece și aici, în slujbele care se săvârșesc cu prilejul inițierii cuiva, i se pune înainte pâine și un pahar cu apă însoțite de unele formule

Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o știință pur teoretică sau o posibilitate de a câștiga faimă și ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare și cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El; iar sfinți cu adevărat sunt numai aceia care-și deprind mintea cu filosofia” Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin. Astfel, filosofia de care ni se vorbește aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur și simplu o metodă. Este o metodă atât meditativă, cât și practică, de apropiere a omului de Dumnezeu. Această opinie va fi preluată și dezvoltată de mai mulți Sfinți Părinți, ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creștin care păzește poruncile evanghelice și are adevărata iubire de Dumnezeu și semeni este un filosof. Cum termenul de filosofie se tâlcuiește prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos, Înțelepciunea cea desăvârșită (Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968).

Moștenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece reprezintă o schimbare paradigmatică a relației dintre filosofia păgână și credința creștină. Mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotații importante și actuale înclusiv astăzi. De aceea, Sfântul Iustin se dovedește un profet al cărui glas răsună peste veacuri întregi, îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele culturale actuale.Sfântul Iustin a fost unul dintre apărătorii cei mai devotați ai credinței creștine, trimițând două apologii. Una a fost adresată împăratului Antonin, iar cealaltă senatului roman. În cea de-a doua Apologie, Sfântul Iustin argumentează că un creștin nu ar putea să înfrunte moartea cu atât curaj dacă nu ar fi cu adevărat cinstit. Creștinii erau acuzați în acel timp de comportamente odioase, cultul mai ales fiind înțeles cu totul greșit (Anton Adămuț, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed.  Fides, Iaşi, 1997,pg 121).

Descrierea Liturghiei duminicale a Sfântului Iustin este una dintre cele mai prețioase mărturii ale sale. Ritualul începea prin citirea unor pasaje din Vechiul și Noul Testament, fiind urmată de predica episcopului. După aceea avea loc sfințirea Darurilor, împărtășirea tuturor celor prezenți și trimiterea Împărtășaniei prin diaconi celor bolnavi. Exista și o „Liturghie după Liturghie”, fiind vorba de strângerea de bani pentru ajutorarea celor aflați în nevoi. „În așa-zisă zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau sate și se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi. Cei ce se gătesc cu dare de mână și vor, dau fiecare ceea ce voiește, după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cei lipsiți din vreo cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi (Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968).

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în viaţa Bisericii primare

miercuri, octombrie 9th, 2019

Filosofia a primit în decursul timpului pespective diferite din partea teologiei. De la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoștinței adevărate și până la reprezentarea acesteia ca o știință indispensabilă creativității teologice. Din partea filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creștine prin încercarea directă de uzurpare. Viața și scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful reprezintă o mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două științe. El reprezintă, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibrați gânditori creștini ai primelor veacuri.

Sf. Iustin s-a născut pe la începutul sec. II. Părinţii săi erau păgâni, probabil de origine latină, şi locuiau la Flavia-Neapolis, vechiul Sichern, astăzi Nablus. Tatăl Sf. Iustin se numea Priscus, iar bunicul său Bacchius. Sf. Iustin a fost crescut în tradiţia şi cultura păgână, primind o aleasă formaţie spirituală. El era mistuit de dorul de a cunoaşte adevărul, aşa cum el însuşi ne povesteşte în Prologul Dialogului cu iudeul Trifon

Părinții săi erau păgâni și este puțin probabil să fi avut vreo rudă creștină în familie. Lucru acesta este clar și datorită peregrinării filosofice de care a avut nevoie pentru a cunoaște legea creștină. Din fericire, părinții i-au oferit o educație destul de bună, ajutându-l să-și descopere propriile talente și să fie un căutător al adevărului. Învățăturile primite nu l-au mulțumit prea mult, deoarece se refereau probabil doar la informații fără prea multă aplicație spirituală concretă, ori Sfântul Iustin era, înainte de toate, o persoană analitică, determinată să caute numai esențialul. De aceea a decis că sosise momentul să descopere care este, de fapt, sensul vieții. Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră (Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p. 263).

Convertirea Sfântului Iustin: convertirea sa la creştinism poartă pecetea minunii pe care Dumnezeu o săvârşeşte întotdeauna cu sufletele mari şi curate. Departe de orice urmă omenească, pe ţărmul mării, în singurătatea măreaţă a naturii, Iustin îşi purta, într-o zi gândurile care nu încetau câtuşi de puţin să îl preocupe. Aici, întâlneşte un bătrân plăcut la înfăţişare cu care convorbise asupra frământărilor din sufletul său. Discuţia porneşte de la filosofie pentru a ajunge din nou la filosofic. Porneşte de la filosofi a sentimentelor omeneşti pe care le vânturase sufletul neastâmpărat a lui Iustin, pentru ca sa ajungă apoi la filosofia profeţilor şi a lui Iisus Hristos şi să smulgă din lumea de rând, un nou adept al cerului. Bătrânul dispare, iar pe tărâmul mării se deşteaptă din întuneric la lumină un om cu totul nou, un om cu adevărat renăscut: Sfântul Iustin. Istorisind aceasta minunata întâmplare, Sfântul Iustin adaugă: „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos (Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968).

În Apologia I Sfântul Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia păgână la credinţa în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală ci după o matură reflexiune. Iată cum se exprimă el: „Eu însumi, pe când mă gândeam împărtăşind învăţăturile lui Platon auzind cât de mult erau defăimaţi creştinii şi văzând că totuşi ei sunt fără de teamă în faţa morţii şi în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi în pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor şi desfrâului, care socoteşte un lucru bun să se hrănească din carne de om, ar fi în stare să îmbrăţişeze moartea, ca să se lipsească de bunurile lui şi nu ar căuta cu tot dinadinsul să se bucure de viaţa prezentă şi să se sustragă magistratului, de cât să se expună morţii, denunţându-se pe sine însuşi?”

După convertire, el predica cuvântul lui Dumnezeu în haină de filosof şi lupta pentru credinţă în scrierile sale. In călătoriile sale misionare, el a venit de două ori la Roma unde a înfiinţat şi o Şcoală. In această şcoală, instalată, „deasupra băilor lui Timotei”, Sfântul Iustin a avut destui şcolari, printre care şi Titian Asirianul, căruia i-a lăsat o impresie profundă şi pe care 1-a caracterizat ca: „prea vrednic de admiraţie”.

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)