Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

22.08.2018 – Petrache Lupu şi armata română în cel de-al Doilea Război Mondial: Profeţiile ciobanului vizionar din Maglavit

miercuri, august 22nd, 2018

Ciobanul Petrache Lupu a fost omul care în ziua de vineri 31 mai 1935 și următoarele două vineri, adică 7 și 14 iunie, a mărturisit că Dumnezeu i s-a arătat în chipul unui Moș. Mesajul care i-a fost dat de Dumnezeu să îl spună „la lume, la părinte, la primărie și la biserică” a fost mai mult un îndemn către lume care dacă „nu se potolește (lumea), dacă nu țin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie atunci foc, atunci ne rupe muncile”.

Vestea acestor evenimente a marcat într-un mod pozitiv perioada interbelică, mulți oameni mergând către cioban, iar unii dintre ei primind chiar vindecarea neputințelor lor. Activitatea lui Petrache a fost susținută de conducătorii Biserici dintre care amintim pe Patriarhul Miron, Episcopul Vartolomeu, Episcopul Andrei Magheru ș.a., dar și de marii teologi ortodocși și de unii medici care au confirmat că Petrache Lupu nu este un bolnav mintal.


„Războiul se va pierde. Vin și trec rușii”

Mesajul de pocăință spus de Petrache către toți oamenii a ajuns până la regele Carol I, care a dorit să-l cunoască personal pe cioban. În acest sens a trimis o mașină pentru a fi adus la palatul Peleș. În acest moment lui Petrache Lupu i s-a dat posibilitatea să transmită și „celui mai mare om din țară” mesajul lui Dumnezeu, așa cum îl sfătuise Moșul.  La 1 septembrie 1939 începe cel de-al Doilea Război Mondial. Bărbații erau luați în armată pentru a lupta, lumea începuse să se teamă. În timpul războiului, ciobanul Petrache Lupu va fi dus, de către generalul Ion Antonescu, cu avionul pe câmpul de luptă pentru a sfinți trupele române. După ce ciobanul s-a rugat pentru armantă, el va face profeția că „războiul se va pierde. Vin și trec rușii”. Faptul îl va irita pe general, care a dat ordin să se facă în așa fel încât să nu se dea zvon între oameni ca aflând soldații să cadă în deznădejde.

Corespondenţe

În toată perioada războiului în schimb, uni din cei ce au făcut parte din armata română au ținut legătura cu ciobanul Petrache Lupu, căruia îi trimiteau bani pentru construirea noii biserici începute cu câțiva ani înaintea începerii războiului. Unul dintre aceștia este fiul lui Grigore Sorănescu din comuna Cozia care îi confirmă primirea chitanței cu banii trimiși de fiul lor de pe front: „Cu onoare vă comunicăm că am primit chitanța Dv. Nr. 213/ 943, în valoare de lei 500 sumă depusă de fiul meu, Sterian Sorănescu de pe front”.

Alții au reușit chiar din locuri îndepărtate, cum ar fi Ungaria, să trimită scrisori către Petrache Lupu în care cereau să înalțe rugăciuni pentru întreaga armată și să îi întărească în credință, precum vedem în scrisoarea trimisă în 1943 de Sergentul Maior Hărțău din comuna Pilu județul Arad, scrisoare semnată de mai mulți ostași ai țării. Iată un fragment al scrisorii: „De aici dela mare depărtare de țara mi iubită, îți scri aceste rânduri. Aici în țara fără biserici unde ne aflăm, am nevoie mare de ajutorul lui Du(mne)zeu. Poate că te vei întreba sfinte Petre cine sunt ieu cela ce îți scriu, ieu sunt un fiu al bisericii ortodoxe creștine care din voia lui Du(mne)zeu sfântul mă găsesc pe front la datorie. Duc lupta alături de ceilalți camarazi și cu toții luptăm pentru a distruge pe cei ce ne amenință neamul și biserica.

Noi cari luptăm cu credință  pentru a ne apăra neamul și religia, avem mare nevoie de ajutorul b. Du(mne)zeu spre a ne întări sufletele, a ne oțeli trupurile, ca apoi în numele sfintei Cruci să ducem lupta până la sfârșit”.

Alături de cei care reușeau să trimită scrisori către Petrache de pe câmpul de luptă, mai erau și cei din familiile lor care îl rugau să se roage pentru a-i revedea sănătoși: „Vă rog Sfinte Părinte, rugați-vă pentru casa noastră, copii noștri și toate rudele noastre. Să petrecem sănătoși ori unde ne găsim, și să ne păzească pe toți, de toate primejdiile războiului, și bombardamente. D(Umne)zeu și Maica D(omnu)lui să fie cu noi toți, ori unde am fi. Și să-l păzească sănătos pe Filip  cari este pe front și să fie cât mai curând acasă la soție și copii sănătos, fereștel Doamne de toate relele”.

„Ajutându-mi bunul Dumnezeu să scap de răsboiul din Ungaria”

Ciobanul Petrache Lupu, pe cât de simplu era în vorbă și în purtare a reușit să trezească în inimile oamenilor credința față de Dumnezeu. În perioada războiului, mărturisea soția sa Veta, că lipsea uneori și câte o săptămână de acasă, timp în care era luat și dus în mijlocul soldaților români pentru a le vorbi și a-i întări în credință.

Întreținerea legăturii dintre Petrache Lupu și soldați, dar și recunoștința celor din urmă față de faptul că a înălțat rugăciuni către Dumnezeu în timpul în care ei se aflau pe câmpul de luptă,  se poate observa din scrisorile trimise către el după revenirea soldaților acasă. În ele îi dau slavă lui Dumnezeu și îi mulțumesc ciobanului pentru ajutorul acordat prin rugăciunile sale în această perioadă grea a istoriei. Unul dintre soldați a fost Ion Bogdan din comuna Măceșul de Sus, județul Dolj care a trimis această scrisoare în 1945: „Neică Petrache, Ajutându-mi bunul Dumnezeu să scap de răsboiul din Ungaria, m’am gândit să-ți scriu și d-tale această scrisoare de mulțumire. Din anul 1936 eu m’am schimbat cu totul. Gândul meu a fost numai la Dumnezeu și Maglavit; iar din cauza aceasta bunul Dumnezeu mi-a ajutat de m’am văzut iarăș acasă sănătos, și sunt mulțumit pentrucă m’a apărat precum l’am rugat. Fiind cam departe și timpurile grele nu am putut să vin gândul meu a fost și va fi numai la bunul D(umne)zeu și locul sfânt”.

Prin aceste scrisori se arată rolul binefăcător al minunii de la Maglavit asupra soldaților români și al familiilor lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În această perioadă un rol semnificativ în întărirea conștiinței religioase a oamenilor l-au avut și revelațiile Moșului care a lucrat prin persoana unui om simplu, nebăgat de nimeni în seamă, dar ale cărui vorbe au lucrat mai mult sau mai puțin în sufletele celor care l-au ascultat.

Diac. Alexandru Vanciu

22.08.2018 – Sfântul Constantin Brâncoveanu – domnitor şi „neo-martir”: Un mare ctitor de credinţă ortodoxă şi neam românesc

miercuri, august 22nd, 2018

Prin jertfa sa mucenicească, împlinită alături de cei patru fii ai săi şi de sfetnicul Ianache Văcărescu, Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a ridicat valoarea culturii neamului nostru la cel mai înalt rang cinste şi sfinţenie, oferindu-i o dimensiune veșnică. Prin numeroasele sale realizări pe plan economic, cultural, social şi, nu în cele din urmă, religios, Sfântul Domnitor ar putea fi socotit unul dintre cei mai reprezentativi apologeți ai tradiției româneşti pe plan național şi internațional.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost trimis de Dumnezeu să mărturisească într-o lume foarte frământată şi plină de încercări. Pe întregul parcurs al domniei sale, el s-a sprijinit pe oameni bine pregătiți cultural şi teologic, amintind aici numai pe marele ierarh Antim Ivireanul. Alături de acesta pregătește o strategie cultural-religioasă de combatere a influențelor greco-catolice, care veneau de „peste munți”, din Transilvania. Tipăriturile de la Râmnicu Vâlcea, realizate prin implicarea directă a mitropolitului Antim, precum şi toate celelalte cărţi apărute după 1705, au devenit normative în lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe.

Mănăstirea Horezu – bastion al credinţei Ortodoxe

Un rol foarte important în această confruntare ideologică cu romano-catolicismul l-a avut şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese cumpărată de bunicul domnitorului cu o jumătate de secol mai înainte, devenită acum un adevărat focar de cultură şi de rezistență ortodoxă. Prin acțiunile sale, Constantin Brâncoveanu a continuat tradiția înaintașului său, Mihai Viteazul, care făcuse o adevărată mitropolie ortodoxă la Alba Iulia. În tot acest demers de apărare a credinței strămoșești prin cultură şi carte, se poate afirma că Sfântul Constantin Brâncoveanu a depășit limitele naționalului, dând rezonanță spiritului românesc în mai toate orașele mari ale Europei, până în îndepărtata Arabia şi Iviria. În ctitoria sa de suflet din Oltenia, Mănăstirea Horezu, Sfântul Constantin Brâncoveanu a întemeiat o școală de pictură, consacrată după moartea sa drept izvor de „artă brâncovenească”. Prin poziția sa strategică, aproape de Transilvania, mănăstirea a devenit de asemenea o adevărată punte de legătură cu Ardealul, un mijloc de păstrare şi promovare a Ortodoxiei peste munți. Este confirmat şi faptul că aici marele domnitor şi-ar fi dorit în mod expres să înființeze o bibliotecă de proporții, cu specific şi în scop misionar.

Hanul Hurezi în Cetatea Băniei

Contextul manifestărilor religioase şi culturale inițiate şi promovate de Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost încadrat de o viziune economică cu un specific aparte. În toate activităţile întreprinse, domnitorul nu a urmărit niciodată propriul interes, ci a lucrat cu credinţă şi frică de Dumnezeu pentru țară şi pentru popor. În felul acesta s-a remarcat ca un  mare filantrop şi iubitor de săraci. Exemplul concret este Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din țară, întemeiat în Cetatea Băniei. Construirea acestui han reprezenta, în gândirea Sfântului Constantin Brâncoveanu, o prelungire a tradiției înfiripate la Craiova de înaintaşii săi. Istoricul craiovean, Toma Rădulescu, amintește despre demersul domnitorului pentru dezvoltarea culturală a Băniei. „O serie întreagă de personalități şi mari domnitori ai Țării Româneşti sunt legați cu numele de Craiova. Îi putem aminti aici pe Barbu Craiovescu, călugărul Pahomie – ctitorul Mănăstirii Bistrița Olteană, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Șerban, Radu Șerban, care fusese căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, şi, nu în cele din urmă, pe Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toţii sunt legați de Cetatea Băniei, şi, în special, de un vechi cartier istoric din inima ei. Acesta se afla între vechile străzi Alexandru Lahovari şi Madona Dudu, altfel spus, între Casa Băniei şi casele domnești ale Basarabilor. În această zonă pulsa întreaga viaţă economică a orașului. Tot aici se afla o clădire, de proporții destul de mari, aparținând Mănăstirii Hurezi, ridicată pe locul unde mai târziu a apărut Piața Elca, actualmente Piața Veche. În zonă mai erau poziționate Catedrala „Sfântul Dumitru”, cel mai vechi edificiu al orașului, marea curte în care se aflau casele lui Mihai Viteazul şi moșia clucerului Chiriac Dăianu… Astfel, pe un diametru de aproximativ 250 mp funcționa un complex sistem comercial, administrat de egumenul Ioan de la Mănăstirea Hurezi. Aici pulsa întreaga viaţă economică a Craiovei. În acest han erau bolți şi prăvălii unde se depozitau vinurile, camere pentru găzduire şi, cel mai interesant, bursa Craiovei, cu alte cuvinte, cartierul vamal al orașului. Legat de acest edificiu mai menționăm şi organizarea unui târg anual care aduna negustori din întreaga țară. Ținea din 15 august până în 8 septembrie. Important este că la această manifestare lua parte însuşi domnul țării, în acea perioadă, Sfântul Constantin Brâncoveanu”.

„S-a jertfit pe altarul credinței creştin ortodoxe”

Fără doar şi poate, jertfa mucenicească a binecredinciosului domnitor a încununat în chip desăvârşit bogatele sale realizări culturale şi religioase. Vocația sa martirică îl evidenţiază ca exemplu actual de apologie şi mărturisire ortodoxă. Acest aspect este foarte bine subliniat de IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, care, pornind de la pilda Sfântului Constantin, sublinia foarte frumos într-unul din cuvintele duhovniceşti că „importanța cinstirii sale este ortodoxă, sfântă şi sobornicească, petrecându-se sub semnul adevărului mărturisit de Sfântul Voievod, atât în viaţa lui ca Domnitor creştin ortodox, cât, mai ales, înaintea păgânilor şi a dușmanilor săi”. Mitropolitul Irineu mai arata totodată că dacă Sfântul Constantin „şi-ar fi dat viaţa precum alţi domnitori şi conducători, cum au fost mulți până la el şi după el, ar fi rămas ca un erou al istoriei. El însă s-a jertfit pe altarul credinței creştin ortodoxe, aşa cum ne spune şi balada populară închinată lui, «a murit creştin, Brâncoveanu Constantin». Deci, noi nu vorbim de o simplă amintire sau comemorare a Brâncovenilor, ci de o cinstire sfântă care ne duce cu gândul la cuvintele psalmistului: «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!» (Psalm 67, 36). Apoi, vorbind de preamărirea lor, o vedem ca sărbătoare a întregii Ortodoxii, deoarece Sfânta Biserică îi cinstește ca pe „neo martires”, cu toate că această sintagmă nu este cea mai potrivită definiție a acestei mărturisiri, întrucât toţi sfinţii sunt „noi”, toţi sunt contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar Mântuitorul Hristos este contemporan cu ei şi cu noi. Prin urmare, martiriul este actualizarea Jertfei Euharistice instituite de Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce, este mulțumirea pe care Dumnezeu o aduce Tatălui şi o pune şi în sufletul credinciosului, care-i aduce slavă şi închinare prin viaţa sa, aşa cum spunem la Sfânta Liturghie: «Pre noi înșine şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm»” (IPS Dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Demnitatea şi libertatea umană, realitate şi ideal. Modelul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu”, prelegere susținută în deschiderea lucrărilor Simpozionului Internațional „Demnitatea şi libertatea umană, realitate şi ideal. Modelul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu”, 7-10 octombrie 2014, Mănăstirea Tismana, Judeţul Gorj).

Pr. Ioniţă Apostolache

15.03.2018 – Unitate şi sfinţenie în iubirea neţărmurită a Preasfintei Treimi: Sfântul Irodion de la Lainici şi pilda sa peste veacuri

joi, martie 15th, 2018

În învăţătura noastră de credinţă, în Sfânta Scriptură şi în cuvintele Sfinţilor Părinţi, sfântul este cel care, prin viaţă curată şi râvnă neîncetată, se apropie de Dumnezeu şi, cu darul Sfântului Duh, se uneşte permanent cu Preasfânta Treime. În felul acesta, viaţa sa pământească este binecuvântată şi în ceruri este încununat de slavă.

Pe pământ, sfântul, ca oricare alt om, creşte din treaptă în treaptă, urcă neîncetat şi nu stă o clipă, aşa cum spune Psalmistul David: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă. Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele. Până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5). El stăruieşte în rugăciune ziua şi noaptea, şi doreşte să se unească cu Dumnezeu şi să se împărtăşească de lumina cea neînserată a Preasfintei Treimi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 17). Urcând neîncetat spre desăvârşire, viaţa sa devine o permanentă ascendenţă duhovnicească pe „Muntele Taborului”. În demersul acesta nu rămâne singur niciodată, fiind însoţit de Mântuitorul Hristos „până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt. 28, 20). El descoperă astfel calea adevărului, liniştea sigură şi fericită de a fi cu Domnul, conştient fiind că în lumea de aici nu poate afla cetate veşnică. Urcuşul dohovnicesc al sfântului este spre Crucea Mântuitorului Hristos, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12, 2). Nevoinţele omului duhovnicesc sunt multe şi de aceea Sfânta Scriptură învaţă că cei care vor dori să vieţuiască în Mântuitorul Hristos vor fi prigoniţi: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11).


Prin crucea nevoinţelor către Învierea lui Hristos

Sfântul Irodion, şi asemenea lui toţi sfinţii Bisericii noastre Deptslăvitoare, a rostit neîncetat Numele Domnului şi L-a chemat întru ajutor, să vină şi să se sălăşluiască în suflet şi astfel să ajungă purtător de har, de Duh Sfânt şi de sfinţenie. Din fragedă pruncie, el a intrat în Mănăstirea Cernica, unde l-a avut ca părinte duhovnicesc şi stareţ pe Sfântul Ierarh Calinic. Asemenea lui, Sfântul Irodion s-a străduit să se arate vrednic de această chemare dumnezeiască, pe care Mântuitorul o face cunoscută pentru fiecare în parte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Aceste cuvinte ale Mântuitorului au răsunat permanent în mintea şi inima sa. Astfel, văzându-l pe Sfântul Calinic, Sfântul Irodion şi-a început nevoinţa cea bună şi a adăugat în fiecare zi osteneală peste osteneală ca să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit”, la vârsta deplinătăţii Mântuitorului Hristos(cf. Efs. 4, 13). Era neîntrecut la priveghere, la rugăciune şi la toate ascultările din mănăstire. Ca cel „rănit de dragostea Mântuitorului Hristos”, el nu putea să zăbovească în alte griji şi lucruri pământeşti trecătoare. Asemenea unui cerb însetat după izvoarele apelor, Sfântul Irodion alerga la Biserică, ca la Izvorul cel plin de Apă Vie, pururea curgător, care ţâşneşte din coasta Mântuitorului Hristos şi se revasă peste întreaga lume.

Sfântul Irodion a crescut în mănăstire, nu numai cu vârsta, ci şi cu sfinţenia. Prin evlavie şi credinţă a ajuns să fie cinstit de toţi părinţii. Văzând această dăruire, Sfântul Calinic l-a făcut mai întâi monah, apoi preot şi în cele din urmă, când a ajuns episcop la Râmnic, l-a luat cu el spre a-i fi permanent în preajmă, în rugăciune, în ascultare şi în sfat. Astfel, prin rânduiala lui Dumnezeu, ucenicul a devenit duhovnicul avvei şi avva s-a făcut fiu duhovnicesc al ucenicului.

Sfântul Irodion duhovnicul a fost martorul multor minuni ale Sfântului Ierarh Calinic, el însuşi fiind un făcător de minuni încă din viaţa pământească. De atunci şi până în zilele noastre, Sfântul Irodion a fost cinstit de toţi credincioşii olteni. În ultimii ani, de la marele eveniment al canonizării sale, prăznuirea sfântului s-a răspândit în întreaga noastră Biserică Ortodoxă Română. Şi astăzi, ca şi în trecut, sfântul face minuni cu cei binecredincioşi şi dă tămăduiri de boală, de suferinţă, de necaz şi ne nevoi tuturor credincioşilor. Aşa se face că, întotdeauna în ziua de 3 mai a fiecărui an, mulţime de credincioşi vin la rugăciune în Sfânta Mănăstire Lainici pentru a afla ajutor şi binecuvântare de la cel Sfântul Cuvios Irodion şi mântuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

† Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, joi, 15 martie 2018

28.02.2018 – Sfântul Ioan Cassian, marele teolog din Dobrogea: Ipoteze confirmate ale unei origini daco-romane

miercuri, februarie 28th, 2018

Sfântul Ioan Cassian reprezintă imaginea etalon a unei complexe experienţe de viaţă şi spiritualitate ascetico-mistică. Anul naşterii Sfântului Ioan Cassian pare să fie 350 (sau 360). Cu privire la locul sale părerile sunt împărţite. Cele mai veridice ipoteze îl aşează în zona Dobrogei noastre, aproape de localitatea Caşin. Este prăznuit în Calendarul Ortodox în ziua de 28 februarie.

O bună parte ipotezele patristice cu privire la locul de provenineţă al Sfântului Ioan Cassian susţin originea lui daco-romană, provenind din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Cea mai veche mărturie îi aparţine lui Ghenadie de Marsilia, care spune că Sfântul Ioan era „de neam scit”, slujind la Constantinopol ca diacon al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar mai apoi ca preot Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una de bărbaţi şi cealaltă de femei. Afirmaţia lui este cât se poate de justificată, fiind contemporan cu Sfântul Părinte şi, mai mult, împreună vieţuitor în oraşul Marsilia. Pe de altă parte, patriarhul Fotie al Constantinopolului, care îi citise opera, aminteşte despre el într-unul din comentariile sale, numindu-l „Romanul”, referindu-se la astfel la sorgintea sa latină. Acest lucru se deduce cu uşurinţă din scrierile sale, cu toate că Sfântul Părinte folosea la fel de bine şi limba greacă.

Ipoteze pro şi contra cu privire la originea scythă a Sfântului Ioan Cassian

Teorii despre originea sa „non-scytă” s-au sprijinit în general pe anumite mărturii istorice, interpretări ale unor pasaje din cărţile sale sau diferite ipoteze. Patrologul Theodor Damian adaugă în completare o posibilitate logică de înţelegere a legăturii sale cu Schytia Minor. El vorbeşte despre două categorii de argumente prin care se poate lămuri problema originii marelui didascal patristic: interne şi externe. „Cele interne, spune el, ar putea fi directe şi indirecte: directe, legate de scrierile lui Cassian de unde rezultă clar că nu a fost originar din locurile în care şi-a alcătuia opera, şi indirecte, legate de anumite aluzii pe care le-a făcut şi de interpretările contextului general a cărţilor sale, care arată că venirea sa în Galia nu a fost o întoarcere acasă. Argumntele externe sunt cele legate de alte surse şi care, la rândul lor, sunt de două feluri: mărturii şi interpretări. Acestea sunt menţiuni istorice făcute de contemporani cu privire la anumite elemente din biografia sa şi, în al doilea rând, interpretările şi consideraţiile oferite prin analogii şi descoperiri arheologice, legate de contextul răspândirii creştinismului în primele secole în diferite zone de interes pentru abordarea noastră” (Theodor Damian, Some critical consideration and New Arguments Reviewing the Problem of St. John Cassian’s Birthplace, in Orientalia Christiana Periodica (OCP), Rome, vol. 57/1991, p. 257.).

„Ipoteza scită” este de asemenea confirmată de reputatul teolog american, monahul Columba Steward. El merge pe teoria lingvistică, ajungând la concluzia că „în zilele lui Ioan Cassian, Scythia Minor era o regiune bilingvă, unde a putut primi o educaţie clasică într-un mediu în care elenismul avea o puternică prezenţă … Cassian a putut învăţa limba greacă şi atunci când a ajuns în Palestina. Oricare ar fi însă mediul său, el a călătorit nestingherit în Răsăritul creştin, unde a învăţat viaţa monahală şi ulterior a slujit Biserica din Constantinopol. Deşi destinul său a stat în Occidentul latin, el s-a simţit cel mai acasă în Răsăritul grec” (Columba Steward, Cassian Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere diac. Ioan I. Ică jr şi Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 35).

„Roman după patrie”

Ipoteza unei origini galeze, precum şi alte teorii, după care Sfântul Părinte ar fi fost originar din Siria sau Schythopolis, Palestina, au fost combătute în special de patrologii români. Revendicarea daco-romană a Sfântului Părinte s-a dovedit a fi cea mai aproape de realitate, descrierile contradictorii astfel „şanse să se impună”. Reputatul patrolog român, pr. prof. I.G. Coman arată că încă din vremea sfantului Scythia Minor, Siria sau Palestina au dezvoltat „strânse contacte de natură comercială, culturală, etc”. Mai mult, în câteva din Conlaţiuni sale, el prezintă locurile părinteşti „ca pe nişte regiuni plăcute, cu largi spaţii nelocuite, acoperite de codri adânci şi care ar fi desfătat pe monahi şi ar fi oferit şi posibilităţi de trai”. „Frigul necredinţei”, la care face referire avva Avraam, vizează în mod direct „ţara lui Cassian”. Pe de altă parte, profesorul Coman susţine că „afirmaţia că în provincia sa aproape nu erau călugări, nu indică neaparat provincia Provance sin sudul Galiei, ci tot aşa de bine ori care altă provincie din Imperiu. Indicaţia lui Fotie, că Sfântul Ioan Cassian era «roman după patrie», nu ne lămureşte decât în sensul că la patru sute de ani de la moartea lui, autorul nostru trecea în faţa orientalilor ca un roman autentic, aşa cum va zice Cassiodor despre Dionisie cel Mic” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitorii bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 219).

Mitropolitul Nestor Vornicescu scoate în evienţă experienţa sa monahală, pe care a început-o negreşit pe meleagurile Scythiei natale. Cu toate că, aşa cum am văzut mai sus, viaţa călugărească de aici a fost prezentată într-o lumină slabă de contemporani, „se cunoaşte, prin Sfântul Epifanie, că aici existau mănăstiri bine organizate. În urma cercetărilor arheologice din regiunea Niculiţelului din Dobrogea, unde au fost descoperite moaştele sfinţilor martiri Zorikos, Attalos, Kamasis şi Philipos, se impune, ca o ipoteză plauzibilă că basilica din Niculiţel a devenit încă din secolul IV biserică de mănăstire, ceea ce a coferit până de curând acestui loc denumirea de «Mănăstirea»” (Dr. Nestor Vorncescu, Primele scrieri patristice, Craiova,  1984, p. 55). Sfântul Ioan Cassian în mod personal confirmă acest lucru, arătând foarte clar în însemnările sale că din princie a trăit printre călugări, „ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”.

Pr. Ioniţă Apostolache

22.02.2018 – Din viaţa minunată a Sfântului Matre Mucenic Teodor „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”

joi, februarie 22nd, 2018

Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai bisericii noastre. Mulţi creştini îi poartă numele. De el se leagă şi minunea în care este vorba despre populara „colivă”.

Pentru a cunoaşte mai bine cine a fost Sfântul Teodor, trebuie să ne întoarcem în timp, înainte de apariţia Sinaxarelor. Sfântul Grigorie al Nissei a rostit la 7 februarie 381 o cuvântare în cinstea acestui martir militar din Evhaitele Pontului, care a pătimit în vremea împăratului Maximian. Cuvântarea este importantă din punct de vedere aghiografic. Mai târziu au vorbit despre Marele Mucenic Teodor şi Patriarhul Nectarie al Constantinopolului şi Sfântul Roman Melodul.

Mucenicul Teodor venea din Pont, dintr-o localitate aflată între provincia Capadocia şi Marea Neagră, în Asia Mică. În vremea patimilor sale, creştinii erau târâţi prin tribunale, după legile păgâneşti şi cei care nu îşi negau credinţa, erau condamnaţi la moarte. Teodor, a cărui evlavie o cunoşteau contemporanii săi, dădea mărturie pretutindeni pentru credinţa lui în Hristos, fără să se teamă.

„Pentru mine, Dumnezeu este Hristos, Fiul Cel Unul Născut al Tatălui!”

Într-o zi, chemat fiind să aducă jertfă zeilor şi împăratului, Teodor a răspuns acuzatorilor săi: “Pe zeii voştri nu-i cunosc, căci în realitate ei nici nu există, iar voi păgânii sunteţi cufundaţi în rătăcire”. În oraşul său, Amasia Pontului, se afla un templu, ridicat în cinstea zeiţei Rea, “mama cea mincinoasă a zeilor” (în scrierile Sfântului Roman Melodul se vorbeşte despre templul zeiţelor Afrodita şi Artemisa). Teodor a găsit momentul potrivit, când vântul sufla favorabil şi l-a incendiat. Nu şi-a ascuns fapta şi nu a căutat să fugă, ba chiar s-a lăudat cu ea, “plin de bucurie pentru tulburarea pe care a pricinuit-o necredincioşilor idolatri”. Mucenicul a suportat plin de răbdare loviturile furioase ale călăilor, cântând psalmi. Aruncat în închisoare, se auzeau acolo aceleaşi cântări sfinte ale lui şi lumânările ardeau, luminând temniţa întunecată. Paznicul, speriat, l-a aflat acolo pe mucenic liniştit şi pe ceilalţi întemniţaţi care dormeau şi s-a spăimântat.

Marele Mucenic Teodor ne-a lăsat peste timp, ca învăţătură, amintirea luptelor sale. El este pentru noi “vistierie a bogăţiei şi ajutor la îndemână pentru cei săraci, loc comfortabil de odihnă pentru cei osteniţi, laudă nesfârşită pentru toţi cei ce cu credinţă cinstesc pomenirea lui”.

Moaştele sale au fost mutate în Evhaitele Pontului şi aşezate într-o biserică nouă. Poporul a arătat o cinstire deosebită faţă de acestea şi l-a chemat pe mucenic în ajutor, în nevoi. Cinstirea dată de către creştini dintru început Marelui Mucenic este dovada răsplătirilor pe care Hristos le împarte atleţilor Săi. Trupul lui mucenicesc a devenit vas ales al harului dumnezeiesc.

În secolul al IX-lea întâlnim doi mucenici cu numele de Teodor: Tiron şi Stratilat. Însă cele mai importante elemente biografice şi istorice ale celor doi coincid. Numele de Tiron vine de la tagma tironienilor, cum erau numiţi noii recruţi în armată. Sfântul Teodor Tiron este prăznuit pe 8 februarie, iar Sfântul Teodor Stratilat, pe 17 februarie.

Într-o omilie a patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397) se vorbeşte despre arătarea mucenicului Teodor către patriarhul Eudoxie al Constantinopolului (360-373). Erau vremuri grele, căci biserica a fost lovită ca de o furtună, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Şi fiindcă nicidecum credinţa oamenilor nu scădea, inima împăratului Iulian ardea de răutate.

„Când au venit zilele sfinte ale Postului Mare, când toţi credincioşii, indiferent de vârstă, se îngrijeau de curăţirea sufletului lor de patimi şi de vechile păcate”, fiindcă atunci duşmanul nevăzut se războieşte cu mai multă putere împotriva noastră, fiind mai nemilos şi făcându-ne îndreptarea mai grea, la începutul primei săptămâni a Postului, împăratul Iulian l-a chemat pe sfetnicul său de încredere şi i-a poruncit “să fie retrase din piaţă mâncărurile şi băuturile de post şi să nu fie oferit spre vânzare nimic altceva, decât numai cele… care vor fi stropite şi amestecate cu sângele animalelor jertfite idolilor”, ca toţi să fie nevoiţi să cumpere, ca să mănânce din ele. Şi astfel, credea necredinciosul împărat, “vor primi prin gustul sângelui animalelor jertfite, jertfa adusă zeilor”, sau vor muri de foame.

Porunca Sfântului Teodor către patriarhul Nectarie al Constantinopolului

Dar Teodor, mucenicul lui Hristos, s-a arătat patriarhului în chip real, nu în vis şi i-a poruncit: „Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă, încât nimeni să nu se aprovizioneze cu mâncare şi băutură din piaţă!”. Şi dacă cei mai înstăriţi aveau rezerve de alimente, pentru cei mulţi, „care nu pot să-şi câştige nici mâncarea de zi cu zi”, a zis: „Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea!”. Căci aşa se numea grâul fiert, în dialectul local al evhaitienilor: „colivă”.

Mucenicul Teodor i-a mai zis patriarhului: „Eu sunt Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, Care Însuşi m-a trimis la voi, pentru a vă scăpa de cursa cea periculoasă a duşmanului, pe care v-a întins-o împăratul”. Şi astfel patriarhul a reuşit să păzească nevătămată turma lui Hristos. Iulian Apostatul a înţeles că uneltirea sa contra creştinilor a rămas inutilă, iar aceştia au înălţat imn de mulţumire lui Teodor şi i-au adus laudă printr-o sărbătoare închinată lui.

De atunci ne-a rămas şi nouă tradiţia ca, în fiecare an, să mâncăm din gustoasa colivă şi să săvârşim cu evlavie pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău