Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

27.11.2019 – EFECTELE CONCORDATULUI CU VATICANUL (1927)

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe picior de egalitate[1].

De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat român unificat la 1918, activitatea prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi[2].

Constituţia din 1923 acorda, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe Române calita­tea de „Biserică dominantă”, dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea ierarhilor ortodocşi îi cereau Statului nu privilegii în raport cu celelalte culte, ci doar egali­tate de drepturi. Sintagma de „Biserică dominantă” avea un înţeles nu atât juridic-administrativ, cât istoric-moral, în sensul că Ortodoxia e majoritară în România şi, printr-o lungă tradiţie, mult mai apropiată de viaţa şi interesele poporului român.

În dezbaterile din Senat asupra Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan cerea, de pildă, în numele episcopatului ortodox, numai aplicarea principiului pro­porţionalităţii în fixarea scaunelor episcopale, ca expresie a principiului „egalei protecţiuni a cultelor religioase”, enunţat în Constituţie.

Într-adevăr, în 1927, Biserica Ortodoxă Română avea 18 eparhii la 12 mili­oane de credincioşi. Pentru cei 2 milioane şi jumătate de credincioşi ai ei, Biserica Catolică trebuia să aibă, proporţional, 4 eparhii; Concordatul însă îi oferă nu mai puţin de 11 eparhii. Aceeaşi disproporţie se observă şi în fixarea numărului de canonici (consilieri) şi protopopi.

Cultul greco-catolic alcătuia, după aceeaşi Constituţie, o Biserică „naţiona­lă”, pe temeiul faptului că, spre deosebire de cel romano-catolic, componenţa sa era, cu foarte rare excepţii, românească. Prin articolul II din Concordat, Vaticanul sustrage şi cultul greco-catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-l însumea­ză în „Religia Catolică Apostolică Română” (art. I), transformându-l într-un „rit” al acesteia, alături de cel latin şi de cel armean.

Între cele două războaie mondiale, principala armă pe care Vaticanul a utilizat-o pentru întărirea influenţei sale şi urmărirea ţelurilor ce-şi propunea, a fost încheierea de concordate, convenţiuni speciale cu caracter internaţional pe care Roma le utilizează încă de la începutul sec. al XX-lea (în 1922, se încheie un concordat cu Letonia; în 1925, cu Polonia; în 1927, cu Lituania)[3].

Situaţia de instabilitate politică internă, în care se găsea în mod firesc România după Primul război mondial oferea condiţii prielnice pentru acţiunile Vaticanului pe teritoriul ei. De aceea încă 1919, Vaticanul a trimis la Bucureşti pe cardinalul francez Dubois, care, ca oaspete al regelui Ferdinand, a tratat şi a pus la cale două lovituri papale:

–   stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi România,

  • încheierea unui concordat între Vatican şi România[4].

Astfel, folosind situaţia politică nestatornică din România şi speculând sensibilitatea religioasă a regelui Ferdinand, Vaticanul a izbutit ca după 8 ani de uneltiri să încheie Concordatul pe care-l dorea.

Guvernul Averescu (sub presiunea păturii conducătoare de atunci) a încheiat Concordatul cu Scaunul Papal în anul 1927. Era un act fără nici o bază constituţională. Constituţia din 1923, oricât de larg ar fi interpretată, nu-l poate justifica. Un simulacru de legalitate i s-a dat Concordatului prin art. 7 din Legea pentru regimul general al cultelor din 1928. În 1929, Iuliu Maniu a ratificat Concordatul[5].

Statutul Bisericii Catolice era reglementat de Concordatul din 10 mai 1927, care recunoştea separaţia dintre Biserică şi Stat.

Ca o altă mreajă papală toarsă din firul Concordatului român, a urmat încheierea la 1932, a unui „acord” între România şi Vatican sub pretextul interpretării art. 9 din Concordat. De fapt însă, acest acord a fost conceput şi aplicat ca un nou Concordat, având de astă dată ca obiect numai pe catolicii de rit latin din Transilvania, adică pe catolicii maghiari.

Prin ambele înţelegeri încheiate cu România, Vaticanul îşi asigurase un larg câmp de acţiune precum şi mijloacele necesare, atât în scop de prozelitism cât şi în vederea altor uneltiri împotriva României şi a vecinilor săi[6].

Prejudiciile, pagubele şi suferinţele pricinuite Statului şi poporului român prin încheierea Concordatului cu Vaticanul şi prin aplicarea lui sunt numeroase.

Prin încheierea Concordatului din 1927, ratificat în 1929, cât şi prin încheierea Acordului din 1932, au fost încălcate legile de stat ale României şi drepturile poporului român.

Astfel, urmărind în primul rând să-i asigure Bisericii catolice o cât mai largă bază economică în România, Vaticanul a avut în vedere acest lucru şi cu ocazia încheierii în mod anticonstituţional a Concordatului, prin al cărui text se încalcă suveranitatea şi interesele statului român.

Prin Concordatul cu Vaticanul, s-au călcat dispoziţiile exprese ale Constituţiei Române din 1923, care prevăd un tratament egal şi nu privilegiat, pentru toate cultele din ţară, şi care nu permit dependenţa nici unui cult din ţară de vreo autoritate bisericească din afara graniţelor. Totuşi, ca prin Concordat să i se poată acorda cultului catolic acest privilegiu şi altele, s-a introdus în Legea Cultelor din 1928, art. 7, un aliniat prin care se dădea posibilitatea acordării acestui privilegiu şi a altora legate de el, pe seama cultului catolic[7].

O altă consecinţă priveşte pe românii greco-catolici. În Concordat, Biserica Greco-Catolică nu mai este un cult de sine stătător. Ea nu mai este Biserică de rit oriental, unită cu Biserica Romei, ci este pur şi simplu, un rit al Bisericii Catolice în general.

Prin nenumăratele intervenţii ofensatoare la adresa Statului Român, Nunţiatura papală din Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne ale statului Român, de asemenea şi ierarhia catolică a făcut la fel, trecând dincolo de drepturile sale, aşa încât, prin atitudinea lor, reprezentanţii Papei din România s-au erijat în cenzori ai suveranităţii statului Român[8].

Denunţarea Concordatului s-a luat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, şi publicat în Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1948. Şcolile catolice au fost preluate de stat, preoţii catolici au fost înlăturaţi şi arestaţi. Un decret datat 18 septembrie 1948, a redus numărul scaunelor episcopale romano-catolice de la şase la două. Cei doi episcopi rămaşi în funcţiune au fost şi ei arestaţi la 20 şi 26 iunie 1946. O încercare a guvernului de a înlocui ierarhia catolică existentă cu una ataşată lui a întâmpinat însă o violentă reacţie din partea Vaticanului. Biserica Romano-Catolică a rămas de atunci într-o stare de totală opoziţie faţă de regim.

Prin abrogarea Concordatului se face dreptate celorlalte culte religioase, anulându-se privilegiile deosebite obţinute de cultul catolic. Prin aceeaşi abrogare, se eliberează Statul Român de o situaţie jignitoare pentru el şi pentru suveranitatea lui; i se dă posibilitatea acestui Stat să reintre în posesia unor bunuri care trebuie să-i aparţină de drept şi de fapt şi să înlătură primejdia unei agenturi de propagandă şi educaţie împotriva intereselor politice, economice şi culturale.

Pentru greco-catolici abrogarea Concordatului înseamnă eliberarea de teama faţă de Scaunul papal, pe care Concordatul le-a cultivat-o, dându-le astfel putinţa să se sustragă de pe panta unei tot mai mari depărtări de Biserica Ortodoxă[9].

[1] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. III, ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București,  1992, p. 464.

[2] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 110.

[3] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949, p. 11.

[4] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Editura Polsib, Sibiu, 1993, p. 21.

[5] Stanciu  Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 23.

[6] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, p. 22.

[7] Ibidem, p. 35.

[8] Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria, Bucureşti, 1992.

[9] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 28-29.

27.11.2019 – VIAȚA CĂLUGĂRULUI CĂRTURAR DIONISIE ECLESIARHUL

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Ultimele cercetări arată că Dionisie Eclesiarhul s-a născut în jurul anului 1740, în satul Mănăileşti din judeţul Vâlcea, tatăl lui numindu-se Alexie, decedat de tânăr, iar mama Aspazia sau Aspra, care după moartea soţului ei a intrat în mânăstire primind numele de Anastasia. Numele de botez nu i se cunoaşte dar se presupune că ar fi purtat numele de Dumitru şi că ar fi avut trei fraţi: Constantin, Gheorghe şi Cristina[1]. Preot de mir la Episcopia Râmnicului şi ucenic al episcopului Grigorie Socoteanu, a fost călugărit sub numele de Dionisie[2].

În anul 1766, preotul Dimitrie se afla la Mânăstirea Horezu, având ca ascultare „să copieze cărţi şi manuscrise”.

Activitatea cronicarului este foarte mare și se materializează în 30 de condici de documente format mare, 22 de pomelnice, Hronograful şi alte manuscrise şi traduceri precum şi două cărţi de ritual, care se prezintă în trei mari ipostaze şi anume, cea de pictor-miniaturist, caligrafic şi istoric.

Într-o însemnare din anul 1793, spune: „Nu am avut vreo învăţătură academicească sau săvârşire ritoricească la înfrumuseţarea cuvintelor”(Biblioteca Academiei Române, ms. 3545, f. 235)[3], prin aceasta ajungându-se la concluzia că formarea lui Dionisie s-a făcut la şcolile cele mai răspândite şi anume la cele mânăstireşti. Alexandru Piru în Istoria Literaturii Române spune ca Dionisie Eclesiarhul urmase o „şcoală de slavonie”[4]. Datorită calităţilor sale de caligrafie, de cunoaştere a limbilor slavonă şi greacă este adus în anul 1776, la Episcopia Râmnicului, unde fiinţa o tipografie care aproviziona cu carte toată Ţara Românească. Acest an al venirii lui la Râmnic este foarte contestat, nefiind sigur în timpul cărui episcop a sosit acolo: cel al lui Chesarie sau Filaret, unii susţinând că el ar fi fost adus din nevoi tipografice chiar de episcopul Partenie (21 mai 1764 – 1771)[5].

La Episcopia Râmnicului, Dionisie a avut funcţia de eclesiarh între anii 1776-1786. În această perioadă activitatea lui se remarcă prin munca pe care o depune la scrierea Condicii de documente a Episcopiei, în trei tomuri ce cuprind 3.826 de documente, scrisă fiind între anii 1779-1786, şi la redactarea Pomelnicului ctitoricesc al Mânăstiri Dobruşa[6].

În anul 1787, ajunge eclesiarh la Mânăstirea Tismana unde în puţinul timp care l-a petrecut aici a reuşit să scrie şi Condica acestei mânăstiri, în 2 tomuri, cuprinzând un fond de 2.173 de documente. La Tismana stă până în anul 1788, când îl găsim eclesiarh al Episcopiei la Craiova, unde îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii sale.

Şederea lui Craiova a avut unele întreruperi cum ar fi cea din timpul războiului ruso-austro-turc, din anul 1788, când el se refugiază la Mânăstirea Horezu şi cea din anul 1789, când împreună cu episcopul Filaret şi prietenul său, Naum Râmniceanu, trec în Transilvania cu gândul de a ajunge la Viena, sau atunci când a funcţionat ca eclesiarh al Mitropoliei. După pelegrinările prin Transilvania, Dionisie se reîntoarce la Craiova în anul 1791, stând la metocul Sfintei Episcopii, mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu. În această perioadă a scris Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Gănescu din Craiova (1789), al Bisericii Sfinţii Apostoli (1789), Condica de documente a Mânăstirii Strehaia, Condica de documente a Mânăstirii Sadova (1792), „Calea Împărătească a Crucii Domnului” (1793), Condica de documente a Mânăstirii Jitianu (1793)[7].

În anul 1793, episcopul Filaret este ales mitropolit al Ţării Româneşti. Cu acest prilej, cel mai probabil, Dionisie şi-a urmat ierarhul şi aici, dar pentru foarte putin timp, deoarece din motive politice, Filaret se retrage din scaun în anul următor şi moare la puţin timp, adică, în anul 1794.

În anul 1794, Dionisie vine de la Craiova la Râmnic, ajungând la Drăgăşani unde Filaret zidise o casă şi în anul 1793, începe construirea unei biserici căreia Dionisie îi întocmeşte Pomelnicul ctitoricesc. De aici în acelaşi an ajunge eclesiarh la Cozia, iar un an mai târziu la Bistriţa. Pe timpul când a fost eclesiarh aici a întocmit şi Condicele celor două mânăstiri.

O altă Condică scrisă este cea a Mânăstirii Govora (1796-1797). La această mânăstire a venit direct de la Bistriţa, găsind şi pe prietenul său de la Sadova (Paisie).

Unele din cele mai importante momente din viaţa lui Dionisie sunt acelea petrecute la Mânăstirea Mănăileşti din judeţul Vâlcea, ca egumen al acesteia. Deşi a fost egumen aici, el n-a încercat să întocmească pomelnice şi condice, cum ar fi acelea ale Schitului Păpuşa, Biserica din Urşani, Mânăstirea Arnota.

Datorită neînţelegerilor pe care le-a avut cu episcopul Nectarie, Dionisie se orientează spre Mitropolia Ţării Româneşti, unde mitropolitul Dosoftei îl alege în funcţia de eclesiarh. Activează în această funcţie până în anul 1813, când este ales în locul lui Dosoftei, episcopul Nectarie, cu care el era în conflict. Cât a fost eclesiarh al Mitropoliei a întocmit Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Dintr-un Lemn, Condica Mitropoliei din Bucureşti, Condica Mitropoliei din Târgovişte, Condica Schiturilor Văleni şi Micşanim, Condica de documente a Mânăstirii Cotroceni, Pomelnicul Mitropoliei din Bucureşti[8].

Obosit de această trudă a scrisului şi a rânduielii de documente, se retrage în Oltenia, unde nu-l mai găsim în funcţia de eclesiarh al vreunei mânăstiri ci în aceea de dascăl slavonesc. În această perioadă el nu a renunţat la copierea de acte, întocmirea de documete, sau scrierea de condici cum ar fi: Condica de documete a Mânăstirii Bucovăţ (1813), Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Bucovăţ, Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Oota din Craiova (1813), Pomelnicul bisericii „Sfântului Ioan” Hera (1812-1813), Pomelnicul Schitului Teiuşanu (1814), Pomelnicul Sfântului Nicolae din Tg. Jiu (1814), Pomelnicul Şimnicul de Sus (1814) şi a început să lucreze la cea mai importantă lucrare a sa Cronograful Ţării Româneşti, la care a lucrat până la sfârşitul vieţii sale.

După cum menţionează şi părintele Dumitru Bălaşa,  Dionisie Eclesiarhul „retras la Craiova ca un om învins de pigmei, care erau mulţi, îşi consacră cea mai mare parte a timpului unei lucrări numite Cronograful Ţării Româneşti, lucrare care avea să-i aducă peste ani un renume. A scris și alte pomelnice ctitoricești, unele cunoscute, altele încă nedescoperite. Dintre lucrările cunoscute amintim Pomelnicul ctitoricesc al Bisericii Zăvideni (1815), Pomelnicul Bisericii Postelnicul Fir (1815), Pomelnicul Mânăstirii Ţânţăreni (1816), Condica pravilnicească (1817)[9].

Obosit de truda scrisului şi de întocmirea de documente, Dionisie şi-a dat obştescul sfârşit în cursul anului 1820. Ultima perioadă a vieţii şi-a petrecut-o în lipsuri, căutând să obţină un ban din truda de dascăl slavonesc, iar când n-a mai putut scrie a cerşit la „Cutia milei”. Ultima locuinţă pe care a avut-o a fost în curtea bisericii Brânduşa, unde a şi fost înmormântat.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

 

[1] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în revista „Mtropolia Olteniei”, anul 1982, nr. 1-3, p. 95-96.

[2] George Călinescu, Istoria Literaturii Române, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, (mai recent, ediția apărută la Editura Semne, 2003), p. 37.

[3] Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, transcriere după original de Dumitru Bălaşa, editura Academiei Române, Bucureşti, 1984.

[4] Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române, Editura stiințifică și enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 545.

[5] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, p. 95-96.

[6] Ibidem, p. 98.

[7] Ibidem, p. 102-103.

[8] Ibidem, p. 559-563.

[9] Ibidem, p. 572-582.

27.11.2019 – Dionisei Eclesiarhul – pictor și miniaturist

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seama figuri din trecutul culturii româneşti, defăşurandu-şi activitatea în ajurul anului 1800. Activitatea culturală a cronicarului a fost puţin cunoscută şi se materializează în 30 de Condici şi documente, 22 pomelnice ctitoriceşti, Hronograful, alte manuscrise şi traduceri precum şi 2 cărţi de ritual care au fost editate. Preotul și cercetătorul Dumitru Bălaşa sublinia că această operă îl prezintă pe autor în trei mari ipostaze: pictor şi miniaturist, caligraf şi istoric. Acestea sunt cele trei mari teme pe care le-a tratat Dionisie în opera sa.

Pictor şi miniaturist. După cum menţionează cercetătorii care s-au ocupat de miniaturile şi picturile care îmbogăţesc artistic opera lui Dionisie, acesta şi-a făcut un obicei ca la Condica sau Pomelnicul ctitoricesc al fiecărui schit, biserică sau mânăstire să deseneze în acuarelă sau peniţă biserica respectivă, schitul sau mânăstirea în anumite cazuri chiar „patronul” ei. Din opera vastă a cronicarului ne-au rămas foarte multe lucrări şi tablouri în cerneală neagră, roşie şi acuarelă, cu care şi-a ilustrat lucrările. Chenar, frontoane, îngeraşi, titluri şi chiar iniţiale de paragrafe sunt lucrate de autor cu atâta măiestrie şi migală încât poţi crede că trebuia să-şi aleagă cariera de pictor. Arta pe care o cultivă din acest punct de vedere  este deosebită, fiecare operă, filă şi miniatură neasemănându-se una cu alta, ci avem de-aface cu încercarea de a aduce ceva nou, cu diferite motive decorative naturale: firul de in înflorat, viţa de vie sau păsări.

Se ştie bine că la sfârşitul secolului al XVIII-lea arta religioasa rămâne legată de lumea balcanică şi orientală care-şi află o ultimă prelungire sub pana de zugrav şi cronicar a lui Dionisie, iar aceasta rămâne în esenţa ei rustică şi neconvenţională. Această valoare a picturilor şi miniaturilor al lui Dionisie a fost cercetată şi pusă în valoare de Radu Constantinescu, cel care va impune aducerea marelui cronicar la adevărata valoare care trebuie să i se recunoască. Din această operă artistică, ceea ce-l reprezintă cel mai bine şi care poartă caracteristicele personalităţii dionisiene o constituie împodobirea literei şi aceasta datorită faptului că era în primul rând şi mai presus de toate un alcătuitor de slove şi nu un „zugrav de subţire” cum mai erau numiţi pictorii de atunci. În ceea ce priveşte litera de rând, ea este sobră în tuş negru fiind aşternută în rânduri rare şi citeţe. Datorită acestui fond, iniţiala roşie sau policromă este scoasă mult în evidenţă atrăgând privirea într-un mod plăcut prin fineţea şi splendoarea ei. Abundă literele în tuş negru şi roşu, încadrate de o vegetaţie efervescentă dar stilizată, ori cel puţin simplificată sugerând eflorecenţe de trifoi şi volvură colorate cu fantezie în acuarelă.

În opera lui Dionisie am putea spune ca predomină şi ornamentul greoi al barocului târziu venit prin filieră rusească inspirat din filele cărţilor care imitau tiparul ornament floral.

Pe lângă aceste iniţiale cu caracter floral se întâlnesc şi acelea împodobite cu felurite vieţuitoare, în aceaşi manieră cunoscută cronicarului. Vietatea  preferată a lui Dionisie este şarpele, roşu cu auriu redat cu anumită stângăcie sugerând lesne litera dorită ori oferind cadrul ideal pentru frontispiciu. Pe langă numeroase animale sunt întâlnite păsări; corbul heraldic al Munteniei, grauri galbeni sau vrăbii. Vorbind la capăt despre capacitatea plastică a autorului nostru ea este circumscrisă de simţul decorativului, de aceea, compoziţiile mai complexe pot fi comparate cu cele ale zugravilor de meserie, amintind aici pe Manea Zugravul, Partenie Monahul şi Grigorie Pictorul. În ceea ce priveşte „peisajul” acestuia poate fi înscris în cadrul graficii naive de inspiraţie rustică a unor imagini fixate pe retina artistului şi reprodusă din memorie.

Temele tratate de Dionisie şi ucenicii lui, se înscriu în trei mari categorii: cu subiect dogmatic, cu temă laică şi pur decorative. Din acest punct de vedere, al stilului abordat în miniaturi şi peniţe, se pot spune multe lucruri, unii autori încercând să-l urce la rangul de iconar, el rămânând totuşi pentru noi un miniaturist de aceeaşi extracţie medievală ca şi „popa Flor” la mijlocul secolului al XVIII-lea. În plus, se poate spune că el este, pe de-o parte ultimul reprezentant al acestui filon de veche grafică românească, iar pe de altă parte unul dintre cei care au înnoit miniatura noastră la această vreme, atrăgând-o în domeniul artei naive, folclorice, ţărăneşti, prin modificarea programului tematic şi repertoriului decorativ cum avea să rămâna definitiv după 1820.

Cu potcapul pe ceafă ca mai târziu Ion Creangă, cu pana de gâscă ascuţită, Dionisie Eclesiarhul, păşeşte într-o zonă de spiritualitate mult mai rafinate decât ideile lui Russo sau Voltaire. Denaturate de ofiţeri şi asasini , el descoperă balcanismul, prin opera sa principala Hronograful care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, intră în grecime, turcime şi bulgărime păşind cu adevărat în vechea limbă româncească. Este un Anton Pann înainte de Povestea Vorbei şi un titan care cu instrumente de scris confecţionate la nivelul timpului şi cerneluri vegetale reuşeşte să se remarce ca un original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea. Este adevărat că epoca l-a avantajat foarte bine, fiind o epocă plina de magneţi pentru amatorul de pitoresc. Este epoca când fanarioţii intră în palatul domnilor români, aducându-şi cu ei obiceiuri, apucături, limbă şi politichie.

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seamă figuri din trecutul culturii româneşti care şi-a desfăşurat activitatea în jurul anului 1800.

(Informații culese din lucrarea Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982).

Pr. Gârju Iulian Petrișor

26.11.2019 – Dionisie Eclesiarhul – caligraf, istoric și tipograf

marți, noiembrie 26th, 2019

Caligraf. Un domeniu de referinţă al călugărului Dionisie Eclesiarhul este acela de caligraf superior. De o fineţe rar întâlnită, literele lui întrec în acurateţe şi precizie tiparul, acesta neputându-se compara cu limpezimea, claritatea literelor lui Dionisie. „Scrisul lui când imită tiparul întruchipează o elegenţă neîntrecută”; substanţa pe care o foloseşte Dionisie la realizarea literelor este cerneala vegetală, de cele mai multe ori neagră sau roşie. Titlurile sunt întotdeauna scrise cu roşu şi încadrate în frontispicii diferit colorate. Tot cu roşu sunt scrise notiţele cu diferitele lămuriri ce le dă despre diferite personaje. Numărul de rânduri nu diferă de la o pagina la alta încercând să rămână aceleaşi de-a lungul întregii opere.

Istoric. O altă trăsătură caracteristică a perosnalităţii lui Dionisie încărcată de străduinţele lui culturale şi de demersuile lui general spirituale o constituie faţeta lui de istoric, principala lucrare care-l lansează între istorici constituind-o Hronograful Ţării Româneşti (de la 1764 la 1815). Întreaga operă a cronicarului este de factură istorică şi putem să luăm aici în considerare chiar Pomelnicele care ne redau istorii de biserici, schituri şi mânăstiri, şirul domnitorilor în cele mai multe cazuri nefiind numai o înşiruire de nume ci mai degrabă un scurt istoric al Ţării Româneşti. Partea istorică a tuturor lucrărilor sale le oferă o deosebită valoare documentară. Ca dascăl slavon a tradus o serie de cărţi, acte şi hrisoave domneşti de o inestimabilă valoare.

Cele peste 30 de Cronici de documente ale diferitelor biserici, mânăstiri, mitropolii, și episcopii, conţin în ele o bogată documentare. Pomelnicele ctitoriceşti aduc multe date istorice şi lămuresc multe probleme încurcate pentru cei care se ocupă de istoria Ţărilor Române. Multe dintre ele ne aduc date istorice de importanţă locală, regională şi chiar naţională.

Ca să rămânem numai în cazul pomelnicelor dintre care multe le-a transcris după altele mai vechi sau le-a întocmit el însuşi, acestea au o valoarea istorică mare, lucru mărturisit şi de cercetătorul D. Buzatu care a stabilit foarte bine importanţa pomelnicelor bisericeşti şi a celor ctitoriceşti pentru istorie dar şi pentru lingvistică. Ele păstrează şi transmit date asupra locaşurilor de cult, asupra ctitorilor şi binefăcătorilor mari şi mici, asupra conducătorilor oştilor locale ori ai ţării. Ele dezvăluie aspecte sociale, modul de organizare al obştii ori al vremii respective, mişcări ale populaţiei, nivelul şi posibilităţile de înfăptuire ale acesteia. Unele sunt modele de grafie, de desen şi de miniatură.

  1. Russo analizând pe Dionisie Eclesiarhul scria: „ştiu exact că în copiile de acte făcute de el a schimbat pretutindeni ortografia, a mordenizat pronunţarea, şi a adăugat cuvinte originale. Este important de văzut că Dionisie îşi revede copiile şi-şi dă toată silinţa să-şi îndrepte greşelile: „am îndreptat iarăşi a mea slovă”.

Hronograful lui Dionisei se ocupă de evenimentele Ţării Româneşti între 1764-1815, toate evenimetele sunt întâmplări din timpul autorului şi asta contribuie la savoarea deosebită a lucrării care sare din canoanele genului. Chiar dacă această operă constituie „cel mai bogat izvor istoric pentru epoca anterioară revoluţiei lui Tudor Vladimirescu” (C.S Nicolăescu-Plopşor), fiind utilizată şi admirată de Haşdeu, Xenopol şi N. Iorga. Am dori să atragem atenţia asupra limbii literare „vârtoasă şi spornică” precum folclorul şi mai ales valorii artistice deosebite a cărţii care ne îndreptăţeşte să-l considerăm pe Dionisie Eclesiarhul un înzestrat şi original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea.

Epiglot. Numai din analizarea operei lui, Grigorie Pascul spune că în afară de limba română ştia slavoneşte (fiind şi dascăl slavonesc), ruseşte, turceşte şi greceşte. Aceeaşi părere o aveau Octavia Pânu, Emil Bureţea şi D. Bălaşa, după o minuţioasă cercetare şi analizare a gloselor „Den Hronograful lui Dionisie Eclesiastul”.

Așa cum am menţionat, din opera sa principală, Hronograful, reiese că acesta studiase vechiile cronici româneşti „citise întâmplările războiului franţuzilor şi întoarcerea lor de la Moscova, tălmăcite din nemţie în româneşte şi tipărite la Buda, în 1814. Citise gazeturi, anumite fermanuri şi scrisori ale sultanului al lui Pasvantoglu ori ale ţarului Alexandru”. Din acestea trebuie reţinut faptul că Dionisie nu era un oarecare ci era un mare poliglot şi cercetător istoric scormonind prin documentele îngălbenite în trecerea anilor, Istoria Ţării Româneşti.

Tipograf. Aceste domeniu a fost necunoscut în activitatea lui Dionisie; de altfel el a fost confundat adesea cu Dionisie Criteanul. Unul  din motivele pentru care a fost adus la Episcopia Râmnicului a fost bineînţeles şi acela de a fructifica abilităţile şi cunosţiinţe lui tipografice. În anul 1809, tipografia Episcopiei Râmnicului tipăreşte o carte de cult „Rânduială pentru sfinţirea bisericii”; tot în acelaşi an tipăreşte o altă carte de acealaşi proporţii, numită „Panyhidă”, împreună cu „Litia mică”, unde în foaia de titlu este menţionat că aceasta s-a putut realiza cu „Osârdia smeritului ieromonah Dionysie Cozianola Ecleziarha Sfintei Mitropolii”.

Primul rebusist român cunoscut. La prima vedere, această afirmaţie poate deranja deoarece este de necrezut un astfel de lucru pentru un om care s-a ocupat de atâtea domenii ale culturii române. Concluzia aceasta este rezultatul cercetărilor întreprinse de preotul D. Bălaşa.

Legător de cărţi. Acest domeniu al activităţii al lui Dionisie a fost puţin cercetat. Se poate observa maniera personală şi buna realizare a legăturilor pe care le au toate Condicile şi Pomelnicile lui, lucru care reiese şi din starea în care s-au păstrat până astăzi operele respective. În primul rând, pe un Apostol din anul 1683, există o notă semnată de Dionisie însuşi cu următorul text „s-au înnoit cu legătura, prin osteneala mea Dionisie Ecles (iarh)”. A doua menţiune o avem în Pomelnicul Mânăstirii Bucovăţul vechi unde adaugă scriind: „am înnoit cu legătură trei cărţi: Apostolul, Octoihul şi Mineiul pe septembrie”.

Bibliografie. Bălaşa, Dumitru, Alte manuscrise ale lui Dionisie Eclesiarhul, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1981, nr. 2, p. 81-118; Bălaşa, Dumitru, Contribuţia lui Dionisie Eclesiarhul la îmbunătăţirea Molitfelnicului românesc. Un manuscris necunoscut, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1968, nr. 3, p. 209-221; Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, legător de cărţi, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1958, nr. 10, p. 106-107. Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul – scurtă prezentare, date noi şi un portret moral din 1801, inedit, în Mitropolia Olteniei”, anul 1982, nr. 1-3, p. 89-112. Bălaşa, Dumitru, Dionisie Eclesiarhul Bistriţii, în „Renaşterea”, nr. 4-5, 1946, p. 116-118. Bălaşa, Dumitru, Date noi privitoare la activitatea cronicarului Dionisie Eclesiarhul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1983, nr. 9-10, p. 726-731. Bulat, Toma, Contribuţii documentare la istoria Olteniei, Rm.Vâlcea, 1925. Buzatu, Dumitru, Cărei biserici aparţine Pomelnicul de la Şimnic?, în „Mitropolia Olteniei”,, anul 1969,  nr. 3-4. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941. Constantinescu, Radu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982. Păun, Octavian, Dionisie Eclesiarhul – Hronograful Ţării Româneşti, în analele Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1959, p. 159-165. Piru, Alexandru, Istoria Literaturii Române, Editura știinșifică și enciclopedică, Bucureşti, 1977. Ştrempel, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la anul 1800, Editura Academiei, Bucureşti, 1959. Trăistaru, Ion, Viaţa şi opera lui Dionisie Eclesiarhul, în vol. „Unele Contribuţii la istoria mişcării literare din Oltenia”, Craiova, 1977. Vârtosu, Emil, Date noi despre Dionisie Eclesiarhul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1937, p. 89-97.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

26.11.2019 – CONCORDATUL ROMÂNIEI CU VATICANUL (1927)

marți, noiembrie 26th, 2019

Concordatul este un termen folosit deseori în limbajul juridic şi economic, având un sens „laic” şi unul „religios”. În domeniul economic, prin concordat se înţelege un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor fără compromiterea posibilităţilor de redresare a situaţiei financiare a debitorului. În sens religios-politic, prin termenul de concor­dat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bise­ricii Romano-Catolice, şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său[1].

Concordatul rezultă din nerealismul doctrinei catolice despre Biserică şi Stat. Potrivit acestei doctrine, Biserica şi Statul sunt două societăţi perfecte, a căror au­toritate se exercită totuşi asupra aceloraşi subiecţi şi, adesea, în probleme conexe, ceea ce implică necesitatea unei legi care să determine raporturile lor naturale. Statul deci, fiind şi el „societate perfectă”, ar urma să accepte pur şi simplu, fără dificultăţi, aplicarea pe teritoriul său a principiilor de drept bisericesc privitoare la relaţia dintre puterea spirituală şi cea seculară.

În ţara noastră, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923 (una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulea principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”), cât şi prin Legea cultelor din 1925.

Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc.

Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statu­lui în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici[2].

 Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul state­lor laice. De aceea, Bise­rica Romano-Catolică nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci ea reclamă un statut deosebit, privilegiat.

Tratativele încep îndată după terminarea războiului, în anul 1920, în timpul guvernării Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca mi­nistru al României la Vatican pe D. Pennescu.

Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de „Biserică apostolică romană”.

Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate.

În comentariul pe care-l alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, in­dependenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece une­ori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”[3].

Proiectul cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de „Biserică apostolică romană”. De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de suzeranita­te ale papei.

Din actele vremii rezultă că, în primul rând, Octavian Goga sesizează caracterul cel puţin dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului.

Cu toate acestea, Sfântul Scaun sfidează statul român. Papa nu numai că nu ţine seama de aceste observaţii, dar trimite la Bucureşti un al doilea proiect de con­cordat, al cărui conţinut e mult mai restrictiv la adresa Statului român decât primul.

Guvernul însă îl respinge, pentru motivul că acest proiect „cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem neapărată nevoie”[4].

După căderea de la putere a guvernului Averescu în decembrie 1921, proble­ma este lăsată pe seama guvernului liberal al lui Ion I.C. Brătianu, care conduce des­tinele ţării până în 1926. În ciuda numeroaselor merite politice de netăgăduit, lui îi revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concorda­tului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român.

După trei ani de tăcere, în spatele căreia, în lipsă de informaţii mai amănunţite, se pot prezuma tatonări şi speculaţii subterane, Vaticanul trimite la Bucureşti un nou proiect de concordat, sensibil diferit de cele din 1920 şi 1921, în spiritul unei autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi, mai mult, al unor tendinţe universaliste catolice[5].

Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, adminis­trate până aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice.

La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti.[6]

Niciun concordat încheiat până atunci cu vreun alt stat nu impunea statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe. Începând cu anul 1924, guver­nul liberal acceptă negocierile asupra acestui ultim proiect de concordat şi, în faţa rigidităţii Vaticanului, face concesii treptate pentru ca, în cele din urmă, să cadă de acord. Nu ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere. Opera va fi desăvârşită de guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică în 1926.

În cadrul noii guvernări, Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e deţinut de V. Goldiş. Acesta îşi schimbă atitudinea faţă de Concordat: dacă la început el se prezintă ca un adversar înflăcărat al Concordatului, atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie netăgăduită asupra demnităţii şi intereselor româneşti.

Autorităţile s-au ferit să anunţe opiniei publice semnarea Concordatului pen­tru că doreau să ascundă pe cât posibil prevederile sale ostile şi anti-suverane la adresa Statului român, care ar fi dus la declanşarea unui val de proteste în întreaga ţară, împotriva semnării Concordatului.

Un fapt demn de menţionat că până la această dată, şi încă opt luni după ea, întreaga problemă a Concordatului se consumă în mod secret. Opinia publică ro­mânească ia cunoştinţă de semnarea lui de abia în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului Telegraful Român din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de întreba­re.

Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României şi, în 1928, cere Vaticanului un număr de „declaraţii interpretative”, menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic, ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papa­le, îi spune confidenţial „că este vorba de rezistenţa personală a papei”.

În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care de­săvârşeşte opera începută de Averescu şi continuată de Brătianu. Ignorând pro­testele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, şi fără niciun studiu prealabil, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată într-un discurs foarte documentat al mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.

Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cu­vânt de ordine al lui Iuliu Maniu, transmis prin raportorul parlamentar al Concor­datului. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut loc la Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

 

[1] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 98.

[2] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929, p. 27.

 

[3] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul… p. 108.

[4] Ibidem, p. 109.

[5] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. III,  ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R.,  București, 1992, p. 462.

[6] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului…, p. 30.