Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

08.10.2019 – OAMENI DEOSEBIȚI AI SATULUI ROMÂNESC NICOLĂESCU ALEXANDRU – FOLEȘTII DE JOS

marți, octombrie 8th, 2019

Tema anului omagial și comemorativ 2019: „An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. a fost un bun prilej ca prin simpozioane, dezbateri, colocvii și seminarii să comemorăm personalități locale cu un rol deosebit în comunitatea în care au activat și pe care au slujit-o cu dăruire.

            La nivelul parohiilor, această temă a adus în lumină persoane și fapte care trebuiau menționate scoțându-le din anonimatul comunității, dar și din colbul uitării care s-a așternut încet-încet.

            În mod firesc, în fiecare comunitate a existat de-a lungul timpului personalități locale cărora li se datorează ridicarea unei biserici, a unei școli, a unei biblioteci sau, de ce nu, dezvoltarea unei localități. Nemenționate, faptele, inițiatorii și împlinitorii lor ar rămâne pierdute în noianul timpului. Prin recunoașterea meritului lor însă și prin comemorare, ne vom cunoaște și respecta înaintașii, dar vom avea și modele de urmat, ca și noi, la rândul nostru, să păstrăm și să continuăm activitatea lor.

            În comunitatea din satul Foleștii de Jos, comuna Tomșani, județul Vâlcea, s-au evidențiat în ultimul secol mai multe persoane ca modele de dăruire. Menționăm preot Ilie Barbu, învățătorul Văduva Gheorghe, învățătorul Nițu Lucian, preot Diaconu C. Dumitru, dar șu un enoriaș deosebit: domnul Nicolăescu Alexandru. Acestui om, alături de preotul Găman Ion, parohul din anii ’70, i se datorează într-o oarecare măsură existența lăcașului de cult din sat.

            În urma cutremurului din 4 martie 1977, biserica parohială cu hramul „Sfinții Trei Iararhi” a suferit pagube însemnate, toată structura fiind afectată serios. Se impunea altfel refacerea lăcașului de cult. Deși exista dorința preotului paroh, ca și voința satului, era totuși o problemă în a înfăptui renovarea sau refacerea bisericii – și anume opoziția politicii comuniste de atunci, care trasase ca obiectiv principal alocarea de materiale de construcție pentru refacerea, cu prioritate, a locuințelor și obiectivelor industriale afectate.

            Prin funcția pe care o ocupa, de vice-primar, domnul Nicolăescu Alexandru avea în atribuții și întocmirea contractelor de achiziții de materiale de construcție. Întrunindu-se Adunarea Parohială și hotărându-se refacerea lăcașului de cult, s-a ajuns în discuție și la acest aspect al achiziției materialelor – ceea ce părea un impas important în realizarea obiectivului dorit de toată comunitatea. Atunci s-a ridicat glasul lui nenea Sandu – cum îi spuneau enoriașii: „Mă ocup eu de achiziții, de contracte pentru toate materialele!”. Preotul paroh a replicat: „E foarte bine, dar vă puneți în joc slujba și implicit viitorul familiei dumneavoastră”. Aici a răzbătut măreția acestui om: „Eu, părinte, cum bine știți, am crescut la țară. Știu să țin și de coarnele plugului și să dau și cu sapa și cu coasa. Ce o vrea Dumnezeu, adr satul fără biserică nu trebuie să rămână!”

            Zis și făcut. Lucrările au mers bine, materialele au venit, oamenii din sat s-au implicat cu tot ce au putut și în toamna anului 1978 biserica era aproape gata, sfințindu-se în 29 ianuarie 1979.

            Dumnezeu a rânduit ca Nicolăescu Alexandru să nu „pățească” nimic în urma acestei acțiuni, insă existența bisericii se datorează și mărinimiei și credinței lui.

 

Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

 

08.10.2019 – O VIAȚĂ – O SLUJIRE

marți, octombrie 8th, 2019

    Născut în Vladimir-Gorj la 24 iunie 1909, al cincilea din cei șase copii ai Mariei si ai lui Constantin Diaconu, rămas orfan de tată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, încearca de mic să-și croiască un drum în viață prin truda minții și a brațelor. Poposind în tinda bisericii din sat de câte ori îi îngăduiau treburile, învață aici să citească și să scrie, fapt pentru care a fost sfătuit și ajutat să meargă la școală.

           După terminarea claselor primare, este sprijinit de toată familia să–și urmeze visul de a învăța la Seminarul Teologic de la Rm. Vâlcea, care era un important centru de pregătire spirituală și intelectuală a acelor vremuri. Aici, în decurs de 8 ani (clasele gimnaziale V-VII si cursurile liceale VIII-XII), își formează și aprofundează pregătirea teologica. Se remarcă prin râvnă, istețime, slujire (la strană), ascultare, fiind pe rând bibliotecar, șef de clasă, dar și responsabil și șef de cor la Catedrala Episcopală în ultimii trei ani de studiu.

             Absolvând Seminarul în iunie 1930, se căsătorește cu Iulia Barbu, fiica preotului Ilie Barbu – paroh pe atunci la Parohia Foleștii de Jos.

             Este hirotonit preot în Ajunul Crăciunului – 24 decembrie 1930 și trimis să slujească credincioșilor din Foleștii de Jos încă de a doua zi. Astfel, prima slujbă la parohie are loc în biserica ,,Sfinții Trei Ierarhi “ în ziua de 25 decembrie1930 – Nașterea Domnului.

             A locuit în gazdă mai mulți ani, înfruntând lipsurile materiale ale acelor timpuri, dar bucurându-se de bogăția sufletească a oamenilor de atunci, aceasta motivându-l să rămână alături de ei, să-i îndrume și să le slujească.  În decurs de opt ani a locuit la două gazde (pe atunci –spunea părintele – erau case mici cu una–două camere, dar cu oameni mulți). După această perioadă, este luat în gospodăria lor de Ion și Ana Budrigă, o familie care nu avea copii, pentru a-i da o mână de ajutor părintelui, dar și pentru a avea ei un sprijin la bătrânețe.

             A ridicat o casă și a cumpărat două bucăți de pământ, slujind și muncind deopotrivă pentru a putea duce o viață decentă în vremurile grele ale anilor 1940-1944 (al doilea Război Mondial), dar și după aceea.

            Copiii pe care i-a daruit Dumnezeu „părintelui Mitică” au fost în număr de cinci: Petru (mort la 1 an), Sofia (+2014 la 80 ani), Ecaterina (+1978 la 42 ani), Ion (+2008 la 69 ani) și Dumitru(+2016 la 75 ani).

             În anii  50 se înscrie la studii superioare la Facultatea de Teologie de la București, unde își întregește pregătirea intelectuală. Teza de Licență cu care își finalizeaza studiile este  ,,Învierea morților după Sf. Apostol Pavel”.

           Rămane văduv în primăvara anului 1964, continuând slujirea atât în Parohia Foleștii de Jos, unde era titular, dar suplinind de multe ori și parohiile Foleștii de Sus, Tomșani, Cârstănești, Oteșani și Măldărești. 

          Fiind un model în slujire, Preasfințitul Iosif l-a chemat ca slujitor la Catedrala Episcopală a Râmnicului, dar fiind legat de locurile în care ,,a prins rădăcini”, a cerut să fie lăsat în continuare în parohia în care slujise până atunci.

          În anul 1965 merge pentru o jumătate de an în Brazilia, la fratele sau Ion, pentru o intervenție chirurgicală. Revenind în țară, este monitorizat de securitate timp de 34 ani, până la Revoluție, fiind chemat de cel puțin 2-3 ori pe an la anchete și înrebări despre ce a făcut în Brazilia și ce le spune enoriașilor despre viața de acolo. Nu a fost lăsat în pace, dar nici nu a fost condamnat – și aceasta pentru că întotdeauna și-a văzut de misiunea sa.

          S-a pensionat la 1 aprilie 1976, dar nu a încetat a sluji, fiind prezent la sfintele slujbe atât în parohie uneori, cât și la Mănăstirile  Hurezi și Dintr-un lemn, pentru care a și primit îmbisericirea. Slujirea efectivă în zilele de sărbătoare de peste 20 de ani de la Mănăstirea Hurezi, l-a făcut un apropiat al viețuitorilor de aici și al oamenilor din împrejurimi. Deși a fost rugat de mai multe ori să rămână în mănăstire, a spus de fiecare dată că locul său e la Folești. Și într-adevăr locul acela în biserica parohială unde slujise zeci de ani l-a reluat din anul 2000, când paroh a venit în Foleștii de Jos nepotul sau – preotul Diaconu D. Dumitru. De atunci,  rareori a mai plecat la slujbă în altă parte – și atunci doar ,,să aducă un strop de bucurie și sufletelor de acolo”.

          Deși în slujirea la mănăstire a cunoscut mulți ierarhi și duhovnici ai Bisercii Ortodoxe, întotdeauna și-a păstrat atitudinea de om modest și echilibrat și, rugat fiind de unii dintre ei să fie mediatizat, a refuzat spunănd: ,,Dacă am trăit toata viața ca un anonim, de ce aș vrea acum să devin un cunoscut al tuturor?” și continua uneori: ,,cei ce m-au întâlnit (mai ales ca slujitor), aceia mă cunosc”, arătând prin aceasta și modestie și convingerea că a lăsat, a sădit ceva în sufletele multor oameni.

          A slujit până aproape de sfârșitul vieții pământești, ultimele slujbe săvârșindu-le ca preot duminică, 23, și marți, 25 martie 2008, de Buna Vestire. Pătimind alături de Mântuitorul Hristos în Săptămâna Patimilor, a plecat către Dumnezeu în marea zi a Învierii Domnului – în după-amiaza zilei de Duminică, 27 aprilie 2008.

           Din  modestie și respect pentru toată comunitatea, a cerut să fie înmormântat în cimitirul parohial, loc în care a fost depus în ziua de 30 aprilie 2008, slujba înmormântării fiind oficiată de Preasfintitul Episcop Gherasim, împreună cu un sobor de 18 preoți și un diacon.

          Cu nădejdea odihnei sufletului său în împărăția lui Dumnezeu Caăuia i-a slujit, va rămâne în inimile și în memoria celor care l-au cunoscut ca un preot și duhovnic model de viață și de slujire.     

   Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

       

12.08.2019 – Omagial: Arhim Veniamin Micle, la 80 de ani

luni, august 12th, 2019

„Sub cerurile Oltului”, ca să folosim expresia mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, se află, ca într-o constelaţie monastică, mândra Mănăstire Bistriţa din satul vâlcean Costeşti. Ctitorită de marea familie a boierilor Craioveşti, care au dat însemnaţi domnitori, sfântul lăcaş este amintit în 1491-1492, în Hrisov sau „Cartea banului Barbu Craiovescu”. Aici s-au scris şi hrisoave, între care se remarcă Cronograful lui M. Moxa din 1620, prima istorie universală, „Viaţa Sf. Grigore Decapolitul”, scrisă de Matei al Mirelor. Şi tot aici, din păcate, a fost şi domiciliul forţat al generalului (ulterior mareşalul) Ion Antonescu.

Pe urmele acestor mari cărturari (să amintim că pictorul Gh. Tătărescu a pictat pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi, foarte curios, chiar în cele două cămăruţe ale mânăstirii în care a fost nevoit să stea (arest la domiciuliu) Ion Antonescu, sălăsluieşte vrednicul cărturar, arhimandritul Veniamin Micle. Se trage dintr-o familie de viţă nobilă, descendentă a cnejilor maramureşeni din Ţara Chioarului. Un strămoş al său, Ioan Micle de Şugatag a fost ridicat la rangul de baron de către Matei Corvin şi s-a stabilit în Maramureşul istoric, în 1477. Alţii descind din cneazul (nobili feudali, stăpâni ai satelor) Giula din Giuleşti-Maramureş, creştini ortodocşi, menţionaţi în Diplomă din 1349 a regelui maghiar Ludovic I. Antroponimul Micle apare documentar în 1419. Între descendenţii celebri îl situăm pe universitarul ieşean, Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, participant la Revoluţia din 1848, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană (1858-1860), profesor universitar la nou înfiinţată (de către A.I. Cuza) Universitate ieşeană, fiind ales decan, prorector, rector. Aici reputatul universitar a organizat primul laborator de chimie şi Observatorul astronomic din Iaşi.

Cu o asemenea moştenire spirituală, studiată şi tipărită în vol. „Genealogia familiei Micle” (2006) şi în „Memorial” (2008), arhimandritul cu care suntem contemporani, Veniamin Micle, a ţinut ştacheta morală, teologică, didactică şi ştiinţifică la un nivel ridicat, de care să nu se ruşineze în faţa iluştrilor ascendenţi.

O temeinică pregătire teologică

S-a născut la 7 iulie 1939, în satul maramureşean Plopiş-Şişeşti, în familia cu şase copii ai Eudochiei şi Timoftei. „Părinţii mei, moştenitori ai principiilor tradiţiei nobilimii române şi ai creştinismului ortodox, ne-au crescut în acest spirit al virtuţiilor superioare, caracterizate prin rugăciune, muncă şi disciplină” (Memorial, p. 7). A învăţat cititul la cinci ani, a urmat primele clase în mai multe localităţi (Plopiş, Făureşti, Cavnic) între 1946-1953. La Satu Mare urmează un an la Şcoala Medie Tehnică Mecanică (care se va defiinţa), este transferat la Liceul „M. Eminescu” din aceeaşi localitate. Urmându-şi vocaţia, la 11 noiembrie 1954 intră novice la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia-Maramureş, sub protectoratul teologic al protosinghelului Iustin Chira (viitorul episcop), care l-a îndemnat spre Seminarul Teologic din Cluj (1955), pe care-l absolvă în 1959, pe primul loc între cei 40 de seminarişti. La 19 iulie 1958 a depus voturile monahale primind numele Veniamin. Tot pe primul loc intră, în 1959, la Institutul Teologic din Sibiu. La această vârstă, încep necazurile: prin Decretul bolşevic 410/1959, a fost înlăturat din facultate şi din mănăstire. Este obligat să se angajeze la un atelier de pictură şi confecţionat rame în oraşul Dej, urmând şi Şcoala Populară din localitate.

La intervenţia stareţului Justinian , este reprimit la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, hirotonit ierodiacon (20 decembrie 1959), ieromonah ( a doua zi), desfăşurând activitate misionar-pastorală în parohii vacante (Vima Veche, Maşca, Fânaţe, Căpâlnic, Suciu de Sus). La îndemnul episcopului Teofil al Clujului a reluat cursurile universitare în 1962, pe care le-a finalizat în 1966, examenul de licenţă având tema „Conştiinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti de Samuil Micu” (îndrumător: pr. prof. Sofron Vlad, rectorul, cu calificativul „excepţional”). Rectorul Vlad îl povăţuieşte să-şi dea doctoratul la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică (1966-1968). Teza de doctorat: „Problemele predicii creştine în vremea noastră”. Ca doctorand, obţine de la preşedintele francez Charles de Gaulle o bursă pentru Teologia Ortodoxă Română, la Facultatea de Teologie Catolică din Strassbourg (1968-1971).

Întors în ţară în 1971 este înştiinţat că va fi asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, dar „prin intrigi de culise, ţesute în cercuri mai înalte” ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971-1972), apoi este numit, prin concurs, asistent la Catedra de Omilitică şi Catehetică a Institutului Teologic din Sibiu, fiind delegat şi împuternicit pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim (1973). Îşi aprofundează studiile în Grecia şi Spania. O nouă dezamăgire: este propus episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, dar este prelucrat, cum îi spune patriarhul Justinian Marina: „abia în clipa aceea am avut revelaţia lumii în care trăiesc! Însă, ca prin miracol, sufletul mi-a fost învăluit într-o pace divină, care îmi va ajuta în restul vieţii să privesc totul cu detaşarea înţeleaptă a monahului”.

Neocupând funcţia de episcop vicar la Sibiu, a fost transferat la Seminarul Teologic din Mofleni (Craiova), ca profesor de franceză, engleză, rusă, filosofie, logică, ecumenism, istoria religiilor. Mitroplitul Olteniei, Teoctist, îi acordă rangul de „protosinghel” (22 martie 1975).

Director al Seminarului Central din Bucureşti

Din 1 septembrie 1977 este numit director al Seminarului Teologic din Bucureşti şi profesor de Omiletică, apreciat de patriarhul Justin Moisescu. Sfântul Sinod îi acordă rangul de „arhimandrit”. În timpul directoratului său „apare «cazul Calciu»; cei interesaţi profită şi mă biruie”. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rostit atunci, în 1978, la Biserica Radu-Vodă, „Şapte cuvinte către tineri”, care au circulat pe ascuns, în copii dactilografiate (Vezi: „Testamentul părintelui Calciu (1925-2006)”, Bucureşti, Editura Christiana, 2007). Un caz delicat, folosit cu parşivenie de ateii agresivi din România, cu funcţii şi atribuţii dubioase.

Viaţa monahală

Arhimandritul Veniamin Micle hotăreşte să se retragă definitiv la mănăstire, la vârsta de 40 de ani şi după 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte iniţial la Mănăstirea Cozia, ca preot slujitor, apoi eclesiah al Catedralei episcopale din Rm. Vâlcea (1982-1984). Împreună cu Episcopia Râmnicului, a intervenit ca Mânăstirea Bistriţa (aflată sub administrarea Ministerului Muncii) să fie redată scopului pentru care a fost ctitorită. E o izbândă, arhimandritului Micle încrediţindu-i-se stăreţia pentru restaurarea şi organizarea vieţii monahale. Aici s-a creat un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), un muzeu al tiparului românesc, s-a amenajat o bibliotecă cu săli de lectură şi pentru simpozioane ştiinţifice. În 1992, prin transformarea mănăstirii într-una de maici, arhimandritul a devenit preot-slujitor al mânăstirii, dar şi-a valorificat şi a doua vocaţie, cercetarea ştiinţifică, teolgică.

Moştenirea scrisă a părintelui Veniamin

A scris 103 cărţi, 98 studii, 322 articole, 18 predici, 32 comentarii etc., din domeniul teologice, istorie naţională, spiritualitate ortodoxă. Majoritatea  acestor cărţi le donează, aşa cum recent a donat Basarabiei peste 3.000 volume). Aceste studii aduc remarcabilele contribuţii documentare despre mânăstirile Coşuna-Bucovăţ, polovraci, Bistriţa olteană, Călui, Arnota etc., despre personalităţi ecletiastice: Sf. Grigore Decapolitul, Samuil Micu, Eufrosin Poteca, Sf. Antonie de la Iezerul, Sf. Grigore de la Bistriţa, arh. Teofil S.Niculescu, Chiriac Râmniceanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, exegeze precum: Trepte spre amvon. Studii omilitice (1993), Iniţieri catehetice (1993), Antihristica (1994), Cultul Sfinţilor (1994), Citirea şi interpretarea Sf. Scripturi (1994), Minunile Mântuitorului nostru (1999), Iisus  Hristos şi Evanghelia mântuirii (2000), Lumină pentru suflet (2002), Ortodoxia, adevărata credinţă (2003), Fecioara Maria,Maica Domnului (2003), Exorcizarea (2001), Făclii nestinse (2005), Sf. Cruce, apărătoarea creştinilor (2006) etc.

Contribuţiile arhimandritului în probleme controversate de istorie şi literatură română veche sunt bine cunoscute specialiştilor. De pildă, despre „Ieromonahul Macarie. Tipograful român (1508-1512)” a scris prima monografie din cultura română, în 2008, considerându-l pe autorul tipăririi primei cărţi româneşti, „Liturghierul” în 1508, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită de Gutenberg (Biblia cu 42 de rânduri, 1455), pe Macarie „român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Matinus Burciensis de Cseidino, devenit «Macarie ieromonahul», prin adoptarea voturilor sinodale şi primirea harului preoţiei” (Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograful român, Mânăstirea Bistriţa olteană, 2008, p. 134).

Un alt subiect controversat în istoriografia română, abordat şi de arh. Micle, a fost/este „bătălia de la Posada”. Din cele 22 de localizări ale celebrei bătălii conduse de Carol Robert de Anjou, Micle consideră că adevărata Posada este Defileul Bistriţei oltene. Cu prilejul lansării acestei cărţi, pr. N. State-Burluşi a sublinat că Posada reprezintă, de fapt „neamul şi limba română”.

Nu lipsit de importanţă este faptul că arhimandritul Veniamin Micle concepe, scrie aceste cărţi şi studii în cele două cămăruţe ocupate altădată de un om demn şi bun creştin, Ion Antonescu, le „acoperă” cu sugestive coperţi, le tehnoredactează computerizat, le imprimă în tiparniţa modernă aflată într-una din aceste cămăruţe, le leagă şi le expediază celor interesaţi. Totul este făcut numai de cele două mâini ale arhimandritului, dirijate de un creier supradezvoltat şi pus, creştineşte, în folosul tuturor. Este încă o dovadă de admiraţie pentru scriitorul şi tipograful total, arhimandritul Veniamin Micle, un Macarie contemporan.

Tudor Nedelcea

12.08.2019 – O contribuţie esenţială pentru Apologetica Ortodoxă: Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

luni, august 12th, 2019

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei medicale pe plan naţional şi internaţional a fost cu siguranţă ilustrul doctor şi om de ştiinţă Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării şi inovaţiei medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puţin cunoscut în ceea ce-l priveşte pe ilustrul nostru concetăţean este predispoziţia sa pentru religie şi dăruirea totală pentru credinţa ortodoxă. A fost un adevărat trăitor şi mărturisitor al Adevărului înomenit, însoţindu-şi elaborările ştiinţifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă absolutul inepuizabil al Fiinţei Divine.

Marele savant român de renume internaţional, Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureştean Calea Moşilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătoreşte cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruieşte patru copii. În ordinea naşterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate şi două surori: Constantin, Elena şi Constanţa. În şcoală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi Gimnaziul „Mihai Bravul”, din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995).

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptată exclusiv spre folosul pacientului, îi ascute spiritul filantropic conaţionalului nostru. În numai decât doi ani de la începutul lucrării sale alături Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relaţia dintre ei creştea de la cea profesională, la o amiciţie model, întărită de o compatibilitate desăvârşită. „Nu-i mai întâlnim ca patron şi discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecţiunii respective. Începând cu 1897, anul în care şi-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului şi devine colaborator în principalele publicaţii ale lui Lancereaux, făcât împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 22).

            După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experiemete reuşite şi inovaţii terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile şi a beneficiilor acesora pentru ţesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge şi mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obţine în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reuşeşte să îşi ia „pe rând, doctoratele în medicină şi chirurgine în 1897, în ştiinţe naturale în 1899 şi titlul de doctor al Universităţii din paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 24).

            Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în ţară. Pentru francezi decizia sa a rămas de neînţeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce şi-ar fi putut dori un profesor şi un cercetător de talie internaţională, pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el se revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog naţional” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice …, p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe”

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Paulescu, legătura dintre ştiinţă şi credinţă a fost una firească. Pentru el cunoaşterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nicio concluzie firească în ceea ce priveşte existenţa. Marele savant şi apologet român şi-a susţinut şi argumentat convingerile ştiinţifice într-o autentică şi originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet şi de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „ştiinţa cade în absurd”. O astfel de ştiinţă nu are niciun orizont şi nu lucrează în folosul omului. Unul din rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepţiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum şi în ce fel această plagă acţiunează în special asupra generaţiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte, pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei – el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – ca să se impună mulţimii semisavanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperiementaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr şi a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generaţii la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 159).

În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoştinţele sale ştiinţifice. În antiteză, materialismul se regăseşte în pseudo-ştinţă şi în ignoranţa faţă de adevăratele valori existenţiale. După Paulescu, adevăraţii oameni de ştiinţă sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinţei, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Decartes, Bacon, Pascal, Leibniy, Newton etc. În consecinţă, savantul socoteşte că „mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, şi care i se supune: idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei, idealul virtuţilor Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”

Viziunea creştină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidenţiată post-mortem de nume alese ale intelighenţiei româneşti şi nu numai. Amintim aici numai câteva poziţii consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru şi contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişază în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român. Aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiaţi, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învăţat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).

             Pr. Ioniţă Apostolache

19.07.2019 – Praznicul celui ales între proorocii Vechiului Testament: Sfântul Ilie în lumina Scripturilor

vineri, iulie 19th, 2019

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile credincioşilor ortodocşi. Biserica i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi.

Sfântul Ilie a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V, 17), însă a trăit ca un om ceresc. A fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu. A avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi.

„A biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”

Mai marele între prooroci era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI, 30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne, care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.

            Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui  Dumnezeu. Pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.

            Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).

„Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu”

În acest chip minunat a fost hrănit alesul şi plăcutul lui Dumnezeu Ilie. Corbii îi aduceau pâine şi carne în fiecare zi, iar setea şi-o potolea adăpându-se cu apă din pârâu. Secând pârâul din cauza secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia era săracă lipită pământului ca şi locuitorii ţinutului, căci nu avea decât „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă ca să-şi astâmpere foamea, căci se încredinţase în cuvintele lui atunci când i-a zis: „Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” .

            Minunea se întâmplase întocmai, căci Dumnezeu îi răsplăteşte bunătatea femeii, făcând ca ultimul gram de făină şi puţinul untdelemn pe care îl mai avea să nu se împuţineze, ci să prisosească pe toată durata secetei, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie. Dărnicia femeii şi felul în care a recompensat-o Dumnezeu ne arată cât de mult valorează fapta milosteniei. Tot cu acest prilej Sfântul Prooroc Ilie a mai săvârşit o minune. Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei , profetul reuşeşte să-l readucă la viaţă prin puterea rugăciunilor sale şi să-l încredinţeze mamei lui spunând: „Iată, copilul tău este viu” la care văduva, cu sufletul plin de recunoştinţă, îi răspunde: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” .

„Domnul este Dumnezeu”

A venit vremea ca Dumnezeul cel adevărat să-şi arate puterea divină înaintea oamenilor şi aceştia să-l preaslăvească. Pentru aceasta, marele Ilie a mers înaintea preoţilor mincinoşi şi a focut legământ să se arate prin foc care este dumnezeul cel adevărat. O zi întreagă s-au rugat popii lui Baal, s-au frământat şi s-au agitat peste măsură, încât, „se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce curgea sânge. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către proorocii lui Baal: Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea!” (III Regi, XVIII, 28-29). Mai întâi a luat 12 pietre după numărul celor 12 seminţii ale lui Israel, a zidit din pietrele acestea jertfelnic în numele Domnului, a pus pe el lemne şi a aşezat deasupra lor viţelul cel junghiat. Apoi, a turnat apă din belşug, şi, căzând în genunchi, s-a rugat cu stăruinţă zicând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine” (III Regi XVIII, 37). Rugăciunea a fost ascultată şi din înălţimea cerului „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (III Regi XVIII, 38), iar poporul, copleşit de măreţia acestei minuni, a căzut cu faţa la pământ, slăvind pe Dumnezeu şi zicând: „Domnul este Dumnezeu” (III Regi XVIII ,39). Acum toţi s-au convins că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, iar închinarea la idoli este  o înşelăciune.

Cinstirea Sfântului Ilie în Biserică

Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a mărturisit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”. În timp ce se înălţa spre cer în car de foc, i-a căzut mantia, care a rămas în posesia ucenicului Elisei, despărţind şi el cu ajutorul acesteia apele Iordanului. Acesta a continuat în Israel lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi urmaş al său. Aceasta este istorisirea pe scurt a vieţii şi faptelor minunate ale Sfântului Proroc Ilie.

            Şi ceilalţi profeţi au făcut minuni, au prevestit venirea Mântuitorului Hristos şi au avut viziuni, însă, personalitatea Sfântului Prooroc Ilie îi covârşeşte în chip uimitor. El a fost figura profetică cea mai populară şi cea mai iubită de poporul israelit, iar Biserica Ortodoxă l-a aşezat în locul de cinste al marilor prooroci.

Biserica învată despre el că, aşa cum L-a propovăduit pe Dumnezeu pe pământ înaintea oamenilor, tot aşa se va înfăţişa şi înaintea celei de a doua veniri a Mântuitorului, cu slavă, ca să vestească lumii apropierea judecăţii de apoi şi să-L prezinte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În faţa lui vor rămâne înmărmuriţi şi ruşinaţi toţi cei ce l-au tăgăduit pe Hristos şi i-au călcat poruncile Lui, aşa cum odinioară evreii părăsiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu şi se închinau lui Baal.

 

Pr. Florin Vânătoru