Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

14.11.2018 – Monahismul în Dobrogea în primul mileniu creștin

miercuri, noiembrie 14th, 2018

După ce Constantin cel Mare a dat libertate creştinis­mului şi a îngăduit organizarea lui şi în Iliricum (prin care înţelegem toate provinciile latine din Peninsula Balcanică) comunităţile creştine se înmulţesc.

Viaţa creştină la Dunăre era puternică şi înflorirea episcopatelor este o dovadă a importanţei organizării colective[1].

În secolele al III-lea şi al IV-lea, Biserica din Dobrogea apare bine organizată avînd în fruntea ei episcopi. Primul episcop menţionat este Evangelius, iar al doilea atestat documentar este Efrem, mort ca martir la 7 martie 304. În anul 369, avem ştiri sigure despre existenţa la Tomis a unui episcop cu numele Vetranion (Bretanion) care a înfruntat pe împăratul Valens, ce mărturisea învăţătura greşită a ereticului Arie, iar Bretanion a apărat printr-o cuvântare Ortodoxia, potrivit învă­ţăturilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). Lui Vetranion i-a urmat Gherontie, care a participat la Sinodul al II-lea ecu­menic din Constantinopol (381), fiind dat ca pildă de împăratul Teodosie pentru credinţa sa ortodoxă. În anul 392 întâlnim: menţionat ca episcop de Tomis pe Teotim I, trecut de Biserică în rândul sfinţilor pentru viaţa sa curată. El era un om învăţat, scriind în greceşte câteva dialoguri cu cuprins moralizator. El a luat apărarea Sfâtului Ioan Gură de Aur împotriva duşma­nilor săi la sinoadele din anii 400 şi 403, ţinute la Constantinopol. Lui Teotim I i-a urmat Timotei care a luat parte la lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes din anul 431, semnând condamnarea ereticului Nestorie. După Timotei a urmat Ioan ce a combătut, de asemeni, nestorianismul. Urmaşul său a fost Alexandru, care a participat la un sinod din Constantinopol în anul 449, împotriva ereziei lui Eutihie. A semnat şi hotărârile sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon din 451, deşi nu par­ticipase la lucrări. Lui Alexandru i-a urmat Teotim II.

Peste o jumătate de veac găsim menţionat un alt epis­cop pe nume Paternus. Numele său îl cunoaştem de pe un disc de argint aurit aflat azi în muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg[2], disc refăcut din porunca sa înainte de anul 518. În anul 520, Paternus lua parte la lucrările sinodului patriarhal din Constan­tinopol semnând ca mitropolit al provinciei Sciţia. Aceasta în­seamnă că sub jurisdicţia sa mai erau şi alte episcopii. Acest lucru a fost dovedit de cercetările arheologice din anul 1960, care au descoperit la Mangalia o cruce de calcar, pe care este menţionat numele episcopului Ştefan. Ea ne atestă pentru prima dată existenţa unui episcop în alt oraş al Dobrogei în afară de Tomis[3]. Ultimul episcop cunoscut de Tomis este Valentinian, teolog învăţat, amintit în actele Sinodului al V-lea ecumenic ţinut la Constantinopol în 553.

Datorită năvălirilor avare din secolul al VII-lea scaunul episcopal de aici a fost obligat să-şi mute reşedinţa şi să  funcţioneze în alt centru pentru că se cunoşteau în secolele al V-lea şi al VI-lea în Scythia Minor 15 episcopate, dintre care „unele funcţionau în cetăţi de pe malul drept al Dunării,  iar aria lor misionară se întindea şi în Muntenia şi în Moldova”[4].

Am menţionat şirul episcopilor cunoscuţi în primele secole pentru a dovedi vitalitatea şi organizarea Bisericii noastre străbune, dar şi pentru a conchide că aceşti episcopi aveau în jurul lor călugări. Aceasta reiese şi din faptul că, începând din secolul al IV-lea, demnitatea de episcop trebuia să fie deţinută numai de călugări, iar episcopii „încurajau monahismului în care găseau sprijin în lupta contra ereziilor”[5].

Înainte de organizarea administrativ-ierarhică din veacul al XV-lea nu se poate vorbi despre un monahism organizat, ci „doar putem presupune practicarea ascezei simple sub forma înfrânării, abstinenţei în cadrul familiei ca şi prin locuri mai retrase, care s-a putut altoi uşor pe tradiţia stră­moşilor noştri”.

Din această perioadă a începutului organizării mona­hismului românesc în Dobrogea şi la curbura Carpaţilor, în zona Buzăului avem dovezi suficiente care să ne vorbească şi despre existenţa unor mănăstiri. Existenţa mănăstirilor în secolul al IV-lea în Scythia Minor este mărturisită de Sfântul Epifanie (315-403) în lucra­rea sa „Contra ereziilor”[6], unde ne vorbeşte de mănăstirile audienilor.

Descoperirea de la Niculiţel a Sfinţilor Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filipos, aşezaţi într-o biserică, a deter­minat pe specialişti să susţină existenţa unei mănăstiri în acest loc. Cu siguranţă că vor fi fost mănăstiri şi în alte lo­curi din Dobrogea, dacă aici era o viaţa atât de intensă sub aspect bisericesc, dar ale vor fi fost roase de vitregiile vremii.

Descoperiri importante s-au făcut şi la Celic-Dere şi Saon, nu departe unele de altele şi care alcătuiesc un triun­ghi cu centrul la Niculiţel, unde probabil era lavra și unde în 1971, au fost descoperiţi cei patru martiri.

Cu siguranţă că de aici au ieşit acei vestiţi călugări cu înaltă cultură teologică şi o trăire aleasă, pe care izvoa­rele timpului îi amintesc. Istoricul Sozomen în a sa „Istorie bisericească” aşează la loc de cinste figura ilustrului epis­cop Teotim I al Tomisului, despre care  ne spune că „era scit de neam şi că fusese educat în filosofie, adică în învăţătura şi viaţa monahală, iar ca semn purta tot timpul plete şi ducea o viaţa cumpătată”[7]. Viaţa sa ascetică şi curăţia morală au fost admirate şi de contemporanii săi chiar şi de păgâni, cum au fost hunii, care îl numeau „Dumnezeul romanilor”[8].

O altă figură a monahismului dobrogean din primele secole este călugărul Ioan Cassian. El s-a născut în Dobrogea şi a trăit între anii 360-435, fiind contemporan cu mari persona­lităţi creştine ca: Sfinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin şi alţii. Nu ne-a lăsat amănunte asupra patriei sale, dar aducându-şi aminte de patria natală, plină de farmec, a părinţilor săi, scrie: „văd mereu munţii îngăduitori (Munţii Măcin) pe care pasc turme de oi şi de capre, iar păstorii lor nu se mai închină duhurilor necurate, ci se închină în duh şi adevăr. Ei şi-au făcut locaşuri pe unde au putut, ferindu-se de cei ce le răpesc avutul şi viaţa. Ne-am simţit permanent îndemnaţi să ne întoarcem în ţara de baştină, să ne vedem părinţii… Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor locurile care formau glia moştenită de la strămoşi „frumuseţea surâzătoare a peisajelor… Foarte multe întinderi pline de singurătate, singurătate pe cât de dulce, pe atât de folositoare. Ce plăcere pentru un călugăr să petreacă în ascunzişul pădurilor, dar şi ce îmbelşugate mijloace de existenţă”[9].

În casa părintească Sfântul Ioan Cassian a primit o învăţătură aleasă. A învăţat să citească şi să scrie în limba latină şi limba greacă în una din şcolile laice existente atunci la Tomis, Histria, Calatis, etc., dar mai precis în locaşurile de cultură ale timpului, care erau comunităţile creştine şi mănăstirile dobrogene.

El s-a format în Dobrogea, iar la vârsta maturităţii a plecat spre Palestina cu fratele său duhovnicesc Gharman, stabilindu-se pe la 380, într-o mănăstire lângă Betleem, de unde s-a dus mai târziu în Egipt, sălăşluind acolo în două rânduri, aproape 14 ani, vizitând poate şi pe Evraghie Ponticul şi de unde s-a întors la Constantinopol în 399, găsind patriarh pe Sfântul Ioan Gură de Aur. A ajuns până la Roma şi Marsi­lia, în sudul Franţei, unde în 415, întemeiază două mănăstiri, una de călugări şi alta pentru maici, pe care le-a condus până la sfârşitul vieţii, după ce le dăduse interesante reguli de viaţă duhovnicească.

O altă mare personalitate a monahismului din Dobrogea în primele secole creştine este Dionisie cel Mic, Exiguul sau „Smeritul”. El s-a născut către anul 470. A învăţat într-o mănăstire după cum reiese dintr-o prefaţă a sa adresată unui episcop, Petru, căruia îi mulţumeşte pentru „hrana spirituală”, pe care i-a dat-o acesta în copilărie[10].

Dionisie Exiguul spre deosebire de Sfântul Ioan Cassian ne dă informaţii valoroase despre patria sa. El ne spune că: „Sciţia este îngrozitoare prin frig şi prin barbari, dar totdeau­na a ridicat oameni plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea ţinutei lor. Că aste aşa, eu o ştiu, nu numai printr-o cunoaş­tere directă, de la naşterea mea, ci şi printr-o experienţă, întrucât acolo, într-o comunitate terestră, cu harul lui Dumne­zeu prin botez, a unui număr de oameni dintre care unii sunt fericiţi părinţi, cu care această regiune se slăveşte ca de o fertilitate duhovnicească deosebită…, oameni pe care am fost învrednicit să-i văd ducând o viaţă cerească într-un trup fragil”. El ne-a lăsat multe opere, impunându-se în cultura teologică a timpului. A rămas celebru prin faptul că este autorul unui nou sistem de numărare a anilor. El este cel care a introdus era creştină. Cassiodorus îl aşează în rândul „bărbaţilor iluştri, strălucitori de podoaba învăţăturilor sănătoase, fiind un bărbat înţelept, simplu şi smerit”[11]. Către începutul secolului al VI-lea (517) documentele menţionează un grup de călugări dobrogeni şi anume: Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ioan, Mauriciu, Petre Diaconu, Ioan şi Ahile. Ei aveau probabil metania la Niculiţel şi sunt cunoscuţi sub numele de „călugării sciţi”. Ei sunt cunoscuţi datorită disputei hristologice la care au participat prin susţinerea formulei: „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”. Pentru a apăra credinţa ei au făcut o călătorie la Constantinopol şi la Roma, unde au luat legătura şi cu călugării africani exilaţi în Sar­dinia de către regele Trasomund al vandalilor. Această doctrina a fost declarată de împăratul Justinian obliga­torie pentru cei ce mărturisesc credinţa ortodoxă, iar la sino­dul al V-lea ecumenic această învăţătură a triumfat definitiv.

Acest episod al „călugărilor sciţi” învederează nivelul cugetării şi preocupărilor teologice din mănăstirile noastre prin secolele al V-lea şi al VI-lea.

Pentru secolele al VII-lea şi al VIII-lea nu avea dovezi până în prezent. Existenţa unui episcop, Ursus, în secolul al VIII-lea, într-o regiune în care s-au păstrat urme de viaţă religioasă, ne îndrumă să credem că monahismul s-a menţinut și în aceste secole, continuînd tradiţiile anterioare. Aserţiunea că viaţa religioasă ar fi încetat cu totul la noi pentru aproa­pe trei secole este contrazisă de logica istoriei şi de rapida reînviere a tradiţiilor, observată odată cu revenirea bizantină la Dunărea de jos, în timpul împăratului Ioan Tzimisches (969-976).

Începînd cu secolul al IX-lea ştirile despre viaţa monahală pe teritoriul Dobrogei se înmulţesc. Unul dintre cele mai vechi aşezăminte bisericeşti de pe teritoriul patriei noastre este cel descoperit în cariera de piatră de la Basarabi, azi comuna Murfatlar în judeţul Constanţa. Este un adevărat complex mănastiresc, format din biserici şi paraclise în număr de şase, datând de la sfârşitul secolului al IX-lea. Se mai găsesc aici încăperi funerare, ga­lerii, morminte cioplite în masivul de cretă. Acest complex şi-a început existenţa odată cu cariera deschisă în dealul de cretă, în care muncitorii au cruţat într-adins anumite por­ţiuni, săpând apoi în ele şase bisericuţe, galerii şi mai multe încăperi. Datarea nu a ridicat probleme, căci mai multe inscripţii cuprind indicii sigure în acest sens. Călugării de aici au lăsat însemnate pe pereţii locaşurilor texte în limba slavonă şi greacă, ce datează din secolul al X-lea.

În bisericuţe s-au descoperit şi alte numeroase grafite, multe nedescifrate însă, unele indicînd nume ce aparţineau probabil unor monahi şi credincioşi din împrejurimi. Dacă adăugăm la acestea imaginile de sfinţi încrustate pe pereţi, este drept unele foarte naive, apoi sărăcia în obiecte de inventar a mormintelor şi lipsa scheletelor de copii, ajungem la imaginea unei vieţi călugăreşti simple, trăită în sărăcie, curăţie şi credinţă.

O altă vatră monahală, dar de proporţii mai reduse dacă ţinem cont de dimensiunile bisericuţei ce o deservea (circa 6 m. lungime) a fiinţat prin secolele al X-lea – al XII-lea la Niculiţel, punctul Cetăţuia din judeţul Tulcea.

Bisericuţa probabil a aparţinut vreunui schit, chiar dacă iniţial va fi fost capelă de mormânt martiric, deoarece lângă ea nu s-au găsit urme de locuinţe (chilii) iar de jur- împrejur pe o distanţă apreciabilă nici o aşezare omenească care să justifice eventuala ei destinaţie de biserică sătească[12].

Un alt centru dobrogean unde a fiinţat o comunitate mănăstirească este Bisericuţa Garvăn (fosta cetate romană Dinogeţia). Unii cercetători au optat pentru începuturile ei în veacul al X-lea, ţinînd cont de intrarea în biserică, dinspre miazănoapte, element cu totul neobişnuit la bisericile din această epocă[13].

Pr. Coșerea Mihai


[1] Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria  culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 98.

[2] Byzantine art in the Collections of Soviet Museums, Leningrad, 1986, p. 66-68.

[3] Emilian Popescu, Contributions a la geographie historique de la Peninsule Balkanique aux V-a-VIII-a siecles de notre ere, în „Dacia”, IV, 813, 1969, p. 403-415; Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVII (1978), nr. 3-4, p. 302.

[4] Emilian Popescu, Inscripţii greceşti şi latine din secolele al IV-lea – al XIII-lea descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 30.

[5] Istoria Bisericii Universale, manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 1975, p. 184.

[6] Sfântul Epifanie, Contra ereziilor, Cartea III, tomul I, erezia 70, cap. 14, P.G., XLII, col. 372 B, apud Ioan G. Coman, Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXVI, 1948, nr. 5-8, p. 350.

[7] Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 185.

[8] Ioan Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCII, 1974, nr. 7-8, p. 1007.

[9] Petre I. David , La Sfântul Ioan Cassian, în „Glasul Bisericii”, anul XXXV, 1967, nr. 1-2, p. 67.

[10] Ioan G. Coman, Sciţii Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneeană, în „Studii Teologice”, anul XXVII, 1975, nr. 3-4, p. 172.

[11] Ioan Barna, Bisericuţele rupestre de la Murfatlar, în vol. „De la Dunăre la Mare”, Galaţi, p. 134-141.

[12] Virgil Vătăşanu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1959, p. 128-129.

[13] Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului, în „Glasul Bisericii”, anul XXXIII, 1974, nr. 5-6, p. 507.

14.11.2018 – Biblia de la București sau Biblia mitropolitului Teodosie (1688)

miercuri, noiembrie 14th, 2018

Anul acesta, când întreaga suflare românească aniversează împlinirea unui secol de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 (Centenarul Marii Unirii), noi românii mai avem un prilej de înaltă bucurie duhovnicească, și anume împlinirea a 330 de ani de la tipărirea, pentru întâia oară în limba română a Cărții Cărților – Biblia. Lucrare monumentală, tipărirea Sfintei Scripturi în tiparnița Mitropoliei Ungrovlahiei de la București a avut la bază binecuvântarea și strădaniile depuse de ierarhul care cârmuia duhovnicește Țara Românească, și anume Teodosie Veștemeanul. Acesta s-a născut în luna august a anului 1620. Despre originea sa, cercetătorul Marina Vlasiu spunea: „S-a discutat nu numai despre originea sa dar și despre apelativul de care mitropolitul Teodosie este însoţit pe tot parcursul istoriei și anume acela de Veştemeanul”. Toma G. Bulat afirma: „Convingerea este că el era de obârşie ardelean, transplantat însă în Râmnicul Vâlcea, în colonia străveche de ,,Ungureni” ce s-a fixat și există și azi în acest oraş… Faptul că biserica Sfântul Gheorghe, din acelaşi colț de oraş, se bucura de ocrotirea sa este un argument în plus, deoarece biserica aceasta, deşi zisă a boierilor Rudeni, era și este și azi a Ungurenilor, adică a ardelenilor”. Confirmând cele de mai sus, părintele academician Mircea Păcurariu susține că „între anii 1677-1680, vlădica Teodosie, a ridicat un locaş de închinare în Râmnic cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil, cunoscut sub numele de schitul Cetăţuia, închinat Mitropoliei, pe seama căruia a cumpărat mai multe imobile”.

Teodosie s-a călugărit la mănăstirea Cozia, fără să știm cu exactitate data, ajungând ulterior egumen al mănăstirii Argeş. Tot părintele Păcurariu afirmă că „nu se ştie când a ajuns Teodosie egumen la mănăstirea lui Neagoe-Vodă… se întâlneşte pentru prima oară în această calitate, la 7 aprilie 1662… Viata aleasă pe care a dus-o, dragostea de carte, priceperea în cele gospodăreşti, la care se adaugă și ataşamentul față de partida Cantacuzinilor, vor fi motivele care au dus la alegerea sa în scaunul mitropolitan, la 20 mai 1668”.

Într-adevăr, după ce mitropolitul Ştefan al Țării Românești se mută la cele veșnice (25 aprilie 1668), a fost ales în locul său, la data de 20 mai 1668, pe Teodosie, egumenul de la Argeș, numit în actele vremii „obraz mai luminat” La numai câteva zile după alegerea și hirotonirea sa, printr-un hrisov dat de Radu Leon la 8 iunie 1668, s-a hotărât oficial mutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti. Vrednicul ierarh a avut două păstoriri: 1668-1672 și 1679-1708. A fost izgonit din scaun în 1672, din cauza conflictului dintre boierii Cantacuzini și Băleni care doreau să aibă în fruntea Bisericii un om al lor; socotit omul Cantacuzinilor, a fost nevoit să se retragă din scaun după realegerea ca domn al țării a lui Grigorie Ghica, omul Bălenilor. Va reveni în fruntea Bisericii din Țara Românească în 1679, la scurt timp după înscăunarea domnitorului Șerban Cantacuzino și va rămâne în funcție până la 27 ianuarie 1708, când s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat lângă altarul catedralei mitropolitane din Bucureşti.

Fără îndoială că cea mai mare realizare a sa rămâne tipărirea Bibliei de la 1688, numită și Biblia lui Şerban Cantacuzino. Tipărirea acesteia a început la 5 noiembrie 1687, și s-a sfârşit în septembrie 1688. După o lună domnitorul Şerban moare, tronul fiind ocupat de Constantin Brâncoveanu, nepotul său. Despre Biblia de la București, mitropolitul Antonie Plămădeală spunea: „Biblia de la Bucureşti e rodul pământului românesc, e limba românească ajunsă la maturitate, în stare să cuprindă și să împământenească cuvântul lui Dumnezeu, e limba românilor făcută să fie și limba lui Dumnezeu care, de atunci înainte va vorbi cu noi numai româneşte toate tainele Sale… Până la 1688, părţi din Biblie fuseseră traduse în româneşte, unele rămase în manuscris, altele tipărite. Biblia de la Bucureşti însă înmănunchează toata Scriptura, toate cărţile ei, Vechiul și Noul Testament pentru prima oara traduse și adunate între aceleaşi coperţi”. Lucrarea avea 944 de pagini, într-un format mare, textul fiind imprimat cu litere mărunte pe două coloane. Are două prefeţe dintre care una pusă sub numele domnitorului Şerban Cantacuzino, iar cea de a doua atribuită și semnată de Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Mitropolitul Teodosie a apelat la patriarh pentru a-i conferi Bibliei mai multă autoritate, prestigiu și circulaţie.

La baza textului Noului Testament a stat ediţia de la Alba-Iulia din 1648, iar  cât priveşte textul Vechiului Testament – cărţile canonice și necanonice – la baza acestuia a stat traducerea făcută de renumitul umanist moldovean Nicolae Milescu Spătarul.

Mitropolitul Teodosie, foarte bun cunoscător al limbii greceşti, a participat și el la traducerea Bibliei prin diortosirea sensului unor cuvinte, deja traduse. Tot el se pare că a revizuit traducerea lui Nicolae Milescu. Înainte de a fi dat la tipar, întregul text al Bibliei a fost revăzut de doi cărturari munteni, fraţii Radu și Şerban Greceanu, ajutați la rândul lor de unii cărturari greci, printre ei fiind Ghermano de Nissa și poate chiar patriarhul Dositei al Ierusalimului care în vremea aceea se afla în Țara Românească.

Datorită circulaţiei Bibliei în toate ţinuturile locuite de români, ea a avut rol esențial în pregătirea unităţii poporului român.

Bibliografie: Marina Vlasiu, Teodosie Veştemeanul, de origine transilvană, vâlceana sau argeşeană, în „Mitropolia Ardealului”, anul III (1958), nr. 1-2; Toma G. Bulat, Un schit de lângă Râmnicu Vâlcea închinat Mitropoliei Bucureşti: Cetăţuia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIII (1971), nr. 3-4; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia. a-II-a, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 126-136; Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în „Studii Teologice”, anul IV (1952), nr. 5-6 ; Aurelian Sacerdoţean, Tudor Spudei, viitorul Mitropolit Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1708), în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII (1970), nr. 7-8; Ioan Dură, Mitropolitul Teodosie și mutarea scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CVI (1988), nr. 9-10; Antonie Plămădeala, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI (1978), nr. 9-10; G. T. Pop, Biblia în traducerea lui Nicolae Milescu, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXX (1962), nr. 9-10.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – Mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1896-1893; 1896-1909)

marți, noiembrie 13th, 2018

După moartea mitropolitului Calinic Miclescu, întâmplată la 14 august 1886, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a ales, la 22 noiembrie 1886, ca primat al României pe episcopul Dunării de Jos, Iosif Gheorghian. Acesta era român, fiind născut la 29 august 1829, la Botoşani. Tatăl său, Gheorghe, era preot la Biserica „Sfinţii Voievozi” din acest oraş. Viitorul mitropolit primise la botez numele Ioan şi își începuse pregătirea în oraşul său natal. După terminarea claselor primare, a studiat la colegiul de la Trei Ierarhi şi apoi la Academia Mihăileană (ambele din Iași). Bun cunoscător al limbii grecești, va atrage atenția mitropolitului Veniamin Costache. La vârsta de 17 ani a fost tuns în monahism la mănăstirea Mogoşeni, fiind hirotonit ierodiacon chiar în acelaşi an (1846). A slujit la episcopia din Huşi şi la mitropolia din Iaşi, pe lângă mitropolitul Sofronie Miclescu. A fost trimis apoi ca diacon la Capela Româna din Paris unde rămâne până în anul 1863. Aici are posibilitatea să studieze literatura, frcventând cursurile prestigioasei Universități Sorbona. Întorcându-se în ţară, a fost hirotonit preot, ajungând ulterior director al seminarului din mănăstirea Neamţ. De aici a trecut stareţ la mănăstirea Todireni de lângă Burdujeni şi ceva mai târziu la mănăstirea Popăuţi din Botoşani.

La 17 iulie 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit prin decret, episcop de Huşi, fiind recunoscut canonic abia în anul 1872. Rămâne în fruntea acestei eparhii până 27 februarie 1879, când este ales episcop de Galați (Dunărea de Jos). În 1881, face cunoscută Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărârea sa de a se retrage din scaun. La insistența celorlalți ierarhi ai țării renunță la demisie, iar la 22 noiembrie 1886, Colegiul Electoral l-a ales mitropolit primat în locul lui Calinic Miclescu, trecut la cele veșnice. Învestitura şi înscăunarea sa s-au făcut cu mare fast pe 30 noiembrie 1886.

După o păstorie de 6 ani și 4 luni, la 29 martie 1893, motivat numai de suferinţe trupeşti, așa cum el însuși mărturisea, s-a retras din scaunul mitropolitan pentru a-şi petrece restul vieţii în linişte şi singurătate, în locul său fiind ales Ghenadie Petrescu. Se pare că motivul retragerii sale avea însă legătură cu noua Lege a clerului mirean, întocmită de ministrul Take Ionescu, lege pe care Iosif Gheorghian o socotea necanonică. Timp de trei ani s-a bucurat de liniştea şi singurătate pe care le-a găsit la mănăstirea Căldăruşani. Aici va traduce din franţuzeşte diferite lucrări istorico-literare. La 20 mai 1896, mitropolitul Ghenadie Petrescu era și el nevoit să părăsească scaunul de mitropolit primat al României, tot din cauza amestecului partidelor politice de la acea vreme în viața Bisericii strămoșești. Timp de aproape 7 luni, mitropolia Ungrovlahiei a fost condusă (până la 6 decembrie, același an) de o locotenenţă alcatuită din mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi episcopii Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. La 6 decembrie 1896, Iosif Gheorghian revenea pe scaunul de mitropolit primat al României.

Dintre realizările sale consemnăm reparațiile făcute la Catedrala Sfintei Mitropolii, precum şi la reşedinţa mitropolitană. La Tipografia Cărţilor Bisericeşti a ridicat, în 1902, o magazie de zid pentru păstrarea tipăriturilor şi a materialelor tipografice. În ianuarie 1902, a apărut Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă de ministrul Cultelor de atunci, Spiru Haret (1851-1912). Acest nou aşezământ care funcţiona pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (ca şi Casa Şcoalelor) avea următoarele atribuţii: să controleze administrarea averilor bisericilor, mănăstirilor şi aşezămintelor bisericeşti; să administreze toate fondurile destinate prin legi sau puse la dispoziţie din bugetul statului pentru întreţinerea cultelor, să asigure păstrarea bisericilor şi mănăstirilor precum şi a averilor bisericeşti; să se îngrijească de toate problemele bisericeşti şi religioase privitoare la numirea personalului şi la înfiinţarea de biserici aparţinând oricărui cult (erau exceptate câteva aşezăminte bisericeşti care se conduceau singure: Eforia Spitalelor Civile, Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi, aşezăminte brâncoveneşti din Bucureşti şi Epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova). Articolul opt din această lege prevedea ca fondurile care vor rămâne la libera dispozitie a Casei Bisericii vor fi întrebuinţate şi pentru ajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice alt mijloc de trai. Casa Bisericii a dăinuit până în 1921, fără să fi fost însă de vreun folos real Bisericii şi Statului”.

Tot de la mitropolitul Iosif Gheorghian ne-au rămas numeroase traduceri după lucrări teologice din limba franceză şi din literatura patristică. Vladimir Guettee, Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe (Huşi, 1875); Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica orientală (Bucureşti, 1880); Mitrofan din Koneveţ, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte (Bucureşti, 1891); Inochentie (Borisov), Cuvântări spre folosul celor ce se pregătesc la penitenţă şi la sfânta cuminecare (Bucureşti, 1897); Sfântul Vasile, arhiepiscopul Chesariei Capodociei (Bucureşti, 1898); Thomas A. Kempis, Urmarea lui Hristos (Bucureşti, 1901); Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească şi Viaţa lui Constantin cel Mare (Bucureşti, 1896); Sozomen, Istoria bisericească (Bucureşti, 1897); Socrate Scolasticul, Istoria bisericească (Bucureşti, 1899); Evagrie şi Filostorg, Istoria bisericească (Bucureşti, 1899) ş.a.

Păstoria sa s-a încheiat în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1909, când ros de boală şi gârbovit de bătrâneţe, s-a mutat către Domnul. A fost înmormântat în partea stângă a tindei bisericii Sfântul Gheorghe de la mănăstirea Cernica, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 196; Nicolae Iorga, Moartea mitropolitului Iosif Gheorghian, în revista „Neamul Românesc”, 1909, p. 169-170; P. Gârboviceanu, Necrolog, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXXII, 1908-1909, p. 1201-1225; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 817-818 și 820-821; Eugen Drăgoi, Ierarhi și preoți de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1989, Galați, 1990, p. 31-34 și 270-271; Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999. Dicționar, București, 1999, p. 209-210.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI ARGEŞULUI. EPISCOPUL IOSIF, UN ISCUSIT TIPOGRAF

marți, noiembrie 13th, 2018

Într-o «anafora» a divanului către domnitorul Alexandru Moruzi (1793-1796), cu data de 18 octombrie 1793, se arăta că noul mitropolit Dositei a făcut „problimă… cum că pentru ocârmuirea biseri­cească şi duhovnicească găseşte cu cale de a se mai adaugă o epis­copie scaunului sfintei noastre mitropolii, la care să se dea două ju­deţe, Argeşul şi Oltul, şi să aibă scaunul de la sfânta mănăstire Argeş şi rănd după episcopul Buzăului”. În acelaşi timp, făcea propunerea de a se încredinţa conducerea noii episcopii arhiereului titular Iosif Sevastias, un ales cărturar, român de neam. Membrii Divanului au fost de acord cu propunerea mitropolitului, cerând, la rândul lor, domnului să aprobe înfiinţarea noii episcopii „pentru folosul sufletesc al obştii” şi pentru „podoaba” scaunului mitropolitan. În aceeaşi zi, domnul a întărit anaforaua mitropolitului şi a divanului, luând astfel naştere o nouă episcopie, cu reşedinţa la Argeş, ca sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei.

Cu toate că în propunerea mitropolitului se invoca depărtarea prea mare a judeţelor Argeş şi Olt de scaunul mitropolitan, adevă­ratele motive care au stat la baza înfiinţării noii Episcopii erau al­tele. Mitropolitul Dositei voia să lase în locul său la Buzău pe nepotul său Costandie Filitti, protosinghelul Mitropoliei din Bucureşti, ceea ce a şi izbutit. Dar numeroşi boieri şi egumeni, însufleţiţi de sentimente naţionale, voiau ca pe acest scaun să fie ridicat episcopul titular Iosif Sevastias, mult apreciat de contemporani. Se adăuga apoi faptul că şi celelalte scaune vlădiceşti erau ocupate tot de ierarhi greci (Dositei Filitti la Bucureşti şi Nectarie la Râmnic). Pentru a da satisfacţie clerului şi credincioşi­lor români, Dositei a propus înfiinţarea unui nou scaun episcopal, izbutind tot­odată să asigure şi alegerea nepotului său Costandie ca episcop de Buzău.

S-a cerut aprobarea Patriarhiei ecumenice pentru înfiinţarea noii eparhii şi „strămutarea canonică” a lui Iosif de la scaunul Sevastiei la cel al Argeşului, pe care patri­arhul Neofit VII a şi dat-o, la 17 noiembrie 1793. La 13 decembrie 1793, s-a făcut „alegerea canonică” a lui Iosif, când a semnat şi măr­turisirea de credinţă, obişnuită în astfel de ocazii, în Condica Sfântă de hirotoniri arhiereşti.

Câteva luni mai târziu, la 23 februarie 1794, Alexandru Moruzi dădea un hrisov solemn de înfiinţare a noii eparhii, cu indicarea tuturor privilegiilor cu care a fost înzestrată. În hrisov se făcea un scurt istoric al înfiinţării episcopiei, cu aprecieri deosebit de elo­gioase la adresa primului ei întâistătător, episcopul Iosif. Între altele, se preciza că, deşi noua episcopie urmează în rang după a Buzăului, „aflându-se mai veche aceea”, totuşi, cu Iosif se face excepţie, acordându-i „rând mai sus” faţă de episcopul Costandie de la Buzău „şi pentru vârsta sa şi pentru căci au fost hirotonisit mai înainte episcop Sevasti şi mai vârtos pentru politia şi slujbele sale, atât cele biseri­ceşti, cât şi cele politiceşti cu care ne-am înştiinţat că s-au urmat”.

Noul ales era român de neam, născut în satul Malaia, în părţile Vâlcei. Părinţii lui s-au călugărit spre bătrâneţe, mama sfârşindu-şi viaţa în schimnicie, la schitul Turnu, ucisă de tâlhari. De mic a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei, unde se pare că a şi fost călugărit, apoi a trecut la Cozia, să înveţe carte. Probabil l-a avut dascăl pe Rafail, cunoscutul „diortositor” al cărţilor tipărite la Râmnic pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, de la care va fi învăţat şi greceşte. Remarcat de episcopul Chesarie al Râmnicului, 1-a luat pe lângă sine, fiind hirotonit de mai înainte întru diacon, ajutîndu-1 probabil şi în lucrarea sa de tipărire a cărţilor bisericeşti. Urmaşul acestuia, Filaret, 1-a hirotonit ieromonah şi 1-a ridicat la treapta de protosinghel. În acelaşi timp, i-a încredinţat şi egumenia mănăstirii „Sfântul Dumitru” din Craiova, care era metoc al Episcopiei Râmnicului.

S-a remarcat, încă din această perioadă a vieţii sale, prin preocupările sale cărturăreşti. Activitatea sa 1-a impus în ochii tuturor, încât, spre sfârşitul anu­lui 1791, a fost propus să fie ri­dicat la treapta arhieriei. Patriarhul ecumenic şi-a dat consimţământul să fie ales episcop titular pentru scaunul Sevastiei, la începutul anu­lui următor. A rămas de-acum înainte la Bucureşti, pe lângă mitro­politul Filaret. Din multipla sa activitate ca episcop de Argeş trebuie să reţi­nem în primul rând realizările cărturăreşti-tipografice. Cu ajutorul financiar al negustorului Constantin Hagi Pop, a tipărit, între 1804-1805, cele 12 Mineie, la Buda, „în crăiasca tipografie a Universităţii de la Pesta”, prin purtarea de grijă a medicului oculist loan Piuariu-Molnar, fiul preotului Ioan Piuariu zis Popa Tunsu din Sadu, cunoscutul luptător pentru apărarea Ortodoxiei în Transilvania. Tot prin colaborarea cu Hagi Con­stantin Pop s-a tipărit la Sibiu, în 1796, cartea numită Alegere din toată Psaltirea. În 1806, au tipărit, tot în Sibiu, Slujba Sf. Nifon, cu prefaţa lui Iosif, din care reiese că el a revizuit o traducere mai veche pe care o tipărea acum. În 1811, a apărut la Sibiu lucrarea Învăţătură de multe ştiinţe folositoare copiilor creştineşti celor ce vor să înveţe şi să ştie dumnezeiasca Scriptură. În acelaşi an, episcopul Iosif a tipărit Octoihul „în crăiască tipografie a Universităţii din Pesta”, cu același ajutor din partea doctorului Ioan Piuariu Molnar. În acelaşi an a tipărit o altă ediţie a Octoihului, la Râmnic, „prin osârdia la îndreptarea tâlcuirii şi cu toată cheltuiala sa”. În anii care au urmat a contribuit la tipărirea câtorva cărţi la mănăstirea Neamţ. De pildă, în 1816, s-a ti­părit aici o carte masivă: Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieştilor dog­me ale credinţei… a lui Atanasie de la Păros …şi întrebările cu răs­punsurile cele theologhiceşti ale Sfântului Athanasie celui Mare… şi Istoria pentru împărechiarea şi pentru purcederea Prea Sfântului Duh… a lui Teofan Procopovici, arhiepiscopul Novgorodului. Cartea Tâlcuirea pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită la Neamţ în 1817, era tradusă din greceşte, la îndemnul său, de iero­monahul Gherontie. În prefaţa Noului Testament de la Neamţ, din 1818, se menţiona că s-a tipărit „cu ajutorul episcopului Iosif şi al altor iubitori de Hristos hristiani”. În 1819, se tipărea la Bucureşti, „prin îndemnarea” lui Iosif, o nouă ediţie din Apologia tradusă de Gherontie monahul (ed. I la Neamţ, în 1816). Traducerea celor Şase cuvinte pentru preo­ţie, scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur, de către ierodiaconul Gri­gorie (tipărită la Bucureşti, în 1820) s-a făcut tot „prin osârdia” epis­copului Iosif. În sfârşit, tot la îndemnul său a fost tipărit Penticostarul, la Bucureşti, în 1820, după „izvodul cel tălmăcit de episcopul Damaschin”.

Așadar, episcopul Iosif a fost un adevărat îndrumător al activităţii tipografice din Ţara Românească, într-o vreme când tipografiile de la Bucureşti, Râmnic şi Buzău nu mai funcţionau din lipsa de interes a ierarhilor greci care cârmuiau eparhiile respective.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu (1836-1918)

marți, noiembrie 13th, 2018

Cel de-al patrulea mitropolit primat al României, Ghenadie Petrescu, s-a născut în anul 1836, în mahalaua Hagiului din Bucureşti, într-o familie de comercianţi. A învățat carte cu doi dascăli, un grec şi un român, așezați la Biserica Stelea din Bucureşti; în 1853, a absolvit cursul elementar de la școala deschisă pe lângă Biserica Domniţa Bălaşa. Avea înclinări către caligrafie, desen şi pictură. ,,După marele incendiu din Bucureştii anului 1847, s-a alipit pe lângă o rudă a sa, călugăr, unde găsi protecţie şi sprijin, spre a putea studia Sfânta Scriptură, fiind înclinat spre cele bisericeşti”.

În anul 1854, intra ca frate în mănăstirea Căldărușani, unde a fost supus la toate ascultările noviciale. În 1857, mitropolitul Nifon l-a luat în serviciul mitropoliei, un an mai târziu fiind tuns în monahism, punându-i-se metania la mănăstirea Cernica şi schimbându-i-se numele din Gheorghe în Ghenadie. În același an a fost hirotonit diacon pe seama catedralei mitropolitane din București (în 1867, ridicat la rangul de arhidiacon). La 26 octombrie 1869, a fost hirotonit preot, iar în 1870, devenea mare eclesiarh al Mitropoliei, cu rangul de protosinghel, încredintându-i-se şi conducerea şi controlul bisericilor şi preoţilor din capitală, precum şi supravegherea generală a toată eparhia Ungrovlahiei. La 23 februarie 1875, a fost ales arhiereu vicar pe seama Episcopiei Argeșului, iar la 14 martie 1876, devenea episcop eparhiot pentru aceeași eparhie. La 26 octombrie 1873, i s-a acordat rangul de arhimandrit, iar peste un an, în 1874, Sfântul Sinod l-a ales într-unul din posturile de arhiereu din ţară, aflat liber. La 24 decembrie 1874, mitropolitul Nifon a cerut binecuvântarea Patriarhiei ecumenice şi aceasta a comunicat-o la 24 ianuarie 1875. La 22 februarie 1875, i s-a făcut ipopsifierea, iar a doua zi, 23 februarie, a fost hirotonit arhiereu cu titlul de Evantias, schimbat mai apoi în Piteşteanul. La 10 iunie 1875, prin trecerea episcopului Iosif Naniescu în scaunul de mitropolit al Moldovei, rămânând vacantă Episcopia Argeşului, mitropolitul primat Calinic Miclescu recomanda Ministerului Cultelor, la 17 iunie 1875, pe arhiereul Ghenadie Piteşteanul ca locotenent al eparhiei Argeşului”. La 21 iunie 1875, domnitorul Carol I, la propunerea Ministerului de resort, a întărit această numire, astfel că la sfârșitul aceleiași lunii, Ghenadie Evantias-Piteşteanul a fost instalat provizoriu la conducerea eparhiei argeșene. S-a făcut remarcat prin restaurarea a numeroase biserici și mănăstiri din eparhie (inclusiv biserica lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş) și din afara ei (a făcut însemnate reparaţii și la Căldăruşani). A sprijinit multe societăţi culturale şi filantropice, a întreţinut studenţi la învăţătură și a ajutat editarea colecţiei de Documente privitoare la istoria modernă a României (două volume).

A ajuns mitropolit primat al României la 18 mai 1893, urmând în scaun mitropolitului Iosif Gheorghian (1829-1909), care se retrăsese din scaun din cauza neînţelegerilor cu guvernul conservator. În acest context, alegerea lui Ghenadie ca mitropolit primat a fost socotită o modalitate eficientă de stingere a conflictului, episcopul de Argeş fiind cunoscut ca simpatizant şi chiar apropiat al conservatorilor. În 1895, în urma alegerilor, guvernul conservator cade, fiind înlocuit cu un guvern liberal condus de Dimitrie A Sturdza. În aceste condiţii se pune acut problema readucerii lui Iosif Gheorghian pe scaunul de mitropolit primat. Judecat pe 20 mai 1895, pentru acuzaţii neîntemeiate (inovaţii în cult, ierosilie, adică furtul și batjocorirea celor sfinte și arghirofilie), mitropolitul Ghenadie a fost caterisit şi exilat la mănăstirea Căldăruşani. A fost reabilitat la începutul lunii decembrie a anului 1896, doar pentru a-și da demisia. Proinmitropolitul Ghenadie a trăit aproape tot restul vieţii la mănăstirea Căldăruşani. S-a mutat la cele veșnice la 31 august 1918, într-un azil din București. Slujba înmormântării a fost oficiată de mitropolitul Cononon Arămescu Donici. Își doarme somnul de veci în bisericuţa Cocioc de lângă mănăstirea Căldăruşani, refăcută de el.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 360-361; G. I. Gibescu, Un mare ierarh din trecutul apropiat al Bisericii noastre: mitropolitul Ghenadie Petrescu, București, 1940; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 818-820; Niculae Șerbănescu, Episcopii Argeșului, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XVII, 1965, nr. 7-8, p. 618-619.

Pr. Coșerea Mihai