Arhiva pentru categoria ‘Manastiri si Biserici din Oltenia’

22.06.2017 – Din istoria şi prezentul vieţii bisericeşti a parohiilor oltene: Dragostea credincioşilor doljeni din Amărăştii de Jos pentru cele sfinte

joi, iunie 22nd, 2017

Parohia Amărăștii de Jos I face parte din Protopopiatul Craiova Sud. În arhivele Sfintei Episcopii a Râmnicului și Argeșului, în dosarul nr. 28 din anul 1840, la filele 99 și 102 stă scris că în comuna Amărăști de Jos, erau trei Biserici, între care și Biserica cu hramul Sfinții Voievozi.

Comuna Amărăștii de Jos (Amarășoaia) este amintită de la 1574, iar în 1782 moșia sa era a Bibeștilor. În secolul al XVIII-lea, în această așezare romănățeană era deja o biserică-bordei la 1840, unde s-au înființat două Biserici cu hramurile: „Sfinții Voievozi” – de zid (1759) și „Sfântul Ioan Botezătorul” – de lemn, în 1812, ambele construite de preoți și localnici. Comuna este așezată pe șoseaua care vine de la Craiova – Mârșani – Daneți, la punctul de întretăiere cu șoseaua Caracal – Dăbuleni. Există aici un punct de intersecție care stabilește Amărăștiul la 25 km de Caracal, la 19 km de Dăbuleni și la 60 km de Craiova. Primul hrisov care-i amintește este de pe vremea lui Alexandru Vodă, din 1574: „Răspunseră moșnenii – scrie hotarnicul – cum că n-ar fi pus semnele moșiei (este vorba de moșia Praporului n.n.) după spusele lor, ci s-ar fi pus de pe o carte a lui Alexandru Vodă…”, iar în dosul cărții s-au văzut doi boieri iscăliți, care socoteau semnele moșiei Amărăști, către moșia Praporului. Născuți creștini din tată în fiu, amărăștenii poartă în sufletele lor un puternic sentiment religios. Credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos, le-a adus mângâiere pe pământ și în vremuri de tristețe, bucurii în anii recoltelor bogate și speranțele  vieții viitoare. Așa se explică faptul că ei și-au organizat foarte de timpuriu viața spirituală, poate de la începutul începutului, având aceeași comuniune de sentimente religioase. Dacă literatura spune că românul s-a născut poet, privind finețurile sufletești, noi suntem îndreptățiți să susținem că amărăștenii s-au născut creștini.

Biserica veche cu hramul „Sfinții Voievozi”

În centrul comunei Amărăștii de Jos, la distanță de circa 100 de metri de șoseaua județeană Craiova – Amărăștii de Jos – Dăbuleni, alături de biserica în funcțiune (Biserica Nouă), în partea de miazănoapte se găsește Biserica Veche cu hramul „Sfinții Voievozi”.

Biserica este în formă de corabie și a fost zidită de preotul Visarion Ieromonahul în anul 1657 din cărămidă cu mortar de var. Tradiția spune că pe locul unde se află cele două biserici a fost „crâng” și că preotul Visarion a fost călcat de haiduci care i-au cerut bani, iar preotul le-ar fi spus că-i are îngropați în crâng și mergând să le arate locul unde sunt, le-a arătat biserica a cărei construcție o începuse. Preotul le-a spus că în ea și-a investit toți bani și că nu au cu ce s-o termine. Haiducii i-au dat bani și construcția a fost terminată.

În anul 1755 a fost reparată de fiii și nepoții lui, când i s-a adăugat în față un pridvor deschis pe bolți și a fost înălțată. De acum se pare că datează și pisania de deasupra fostei intrări a bisericii, care se poate citi foarte clar și al cărei cuprins este următorul: „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică ce se reînnoiește cu hramul îngerilor este zidită de ieromonahul Visarion. Acu înfrumusețează zugrăveli Dragomir, Popa Radu, diaconii Gheorghe, Dumitru și Ion în zilele luminatului domn Constantin Voevod”. Pisania este scrisă cu negru în chirilică pe fond alb direct pe zid.

În anul 1862 s-a făcut o nouă reparație și pentru că Biserica devenise neîncăpătoare, s-a închis pridvorul cu cărămidă și s-a adăugat în față o nouă zidire închisă cu turlă care servește actualmente de clopotniță.

Pictura este în tempera pe fond albastru de Voroneț și este distrusă în cea mai mare parte. Întreaga construcție este într-o stare avansată de degradare și se poate dărâma în orice clipă, fiind practic o ruină. Acoperișul este complet distrus și apa se infiltrează prin bolți și pereți, distrugând tencuielile, iar temelia este măcinată de igrasie. Au fost făcute numeroase demersuri pentru restaurare, dar fără nici o finalitate.

Biserica Sfinții Voievozi se afla pe lista monumentelor istorice din județul Dolj, însă nu se știe cu precizie când s-a construit, dar după spusele bătrânilor ar fi fost de pe vremea lui Matei Basarab (1634-1654), fiind din lemn și apoi din cărămidă.

În dicționarul geografic găsim anul 1657 an de construcție, de către monahul Visarion Voicu. Biserica în formă de corabie a fost reparată și mărită în anul 1755, de fiii și nepoții monahului Visarion. Nu cu mulți ani în urmă, specialiștii care s-au deplasat și au cercetat la fața locului această biserică afirmă cu certitudine că prima parte a bisericii și anume altarul, ar fi medievală și că sub actuala temelie și zugrăveală s-ar găsi o alta de mare valoare istorică. În anul 1862 s-a ridicat clopotnița și s-a reparat din nou (Ion D. Amărăscu, Dumitru Dumitru, preot Mihai, preot Paraschiv, preot Stan, Petru Radu).

În 1873 s-a acoperit din nou și s-a zugrăvit înăuntru și afară, fiind și pardosită. A fost binecuvântată în zilele prințului Carol I de Preasfinția Sa Părinte Arhiereu Inochentie – 10 noiembrie 1872. Biserica a stat zece ani fără acoperiș fapt ce a contribuit la degradarea ei.

Sunt pomeniți preotul Radu Dragomir, Gheorghe Dumitru, Ion, care au contribuit la înfrumusețarea bisericii. În documentele lui Matei Basarab Voda mai sunt pomeniți Popa Mitre, Nan și Dinu.

Biserica nouă

Construcția acestei biserici s-a început în anul 1913 de către preotul Florea Ionescu cu sprijinul Consiliului Parohial și al enoriașilor. Lucrările de construcție au continuat sub preoții Florea Tudorănescu și Teodor Ștefănescu, arhitect fiind Petre Costorici. Fundația este din beton, iar zidăria din cărămidă cu mortar de var și este acoperită cu tablă galvanizată. Biserica are forma de cruce cu patru turle.  Pictura este în ulei și a fost executată de pictorii Costinescu și Gheorghiu în stil neobizantin. Catapeteasma este din lemn cu 46 icoane. Biserica a fost terminată în anul 1922 când a fost sfințită de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, paroh fiind preotul Teodor Ștefănescu. În anul 1958 s-a spălat și restaurat pictura bisericii de către zugravul Ilie Belgun, sub conducerea pictorului bisericesc Calogoreanu Ștefan. Resfințirea bisericii după restaurare s-a făcut de ÎPS Mitropolit Firmilian la data de 17 noiembrie 1958, paroh fiind preotul Ionescu Ion. În 1972-1973 s-a construit o clopotniță din beton armat cu patru nivele și acoperită de tablă zincată.

Lucrările de renovare a bisericii au început în anul 1997, a fost îngrădită cu gard din  beton curtea bisericii, s-a pavat aleea principală și au fost instalate porți din fier. În anul 1999, pe 7 noiembrie, după ample lucrări și eforturi deosebite atât ale preoților, Florea Aurel –paroh si Nitescu Dorel, cât și ale Consiliului Parohial, cu aportul credincioșilor, biserica a fost resfințită de către ÎPS Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei.

Preoţi slujitori

În anul 1925, în locul preotului Teodor Ștefănescu, transferat la cerere, a fost numit preotul Nicolae Dumitrescu care a slujit fără întrerupere până în anul 1969 când, în urma desființării unui post de preot, a fost transferat din oficiu la parohia Amărăști de Jos III. În anul 1936 au fost numiți la această parohie și preoții Gheorghe Stancu și Ionescu Ion, care au slujit până în anul 1959. Tot atunci a fost transferat în postul vacant preotul Vișan Gheorghe. La 11 ianuarie 1971 s-a înființat postul de preot II la această parohie, fiind transferat preotul Ionescu Ion, care a preluat și oficiul parohial de la preotul Vișan Gheorghe.   În anul 1975, oficiul parohial a fost preluat de preotul Vișan Gheorghe. În anul 1987 a venit preotul Didu Gheorghe, care a activat până în anul 1998 ca preot paroh. În anul 1997 a venit preotul Nițescu Dorel care a activat până în anul 2013.  Pe data de 1 noiembrie 1998 a fost numit la această parohie preotul Florea Aurel ca preot paroh. În anul 2014 februarie a fost numit preot II Dogariu Adrian.

Parohia Amărăști de Jos I are în administrare două cimitire: Cimitirul Crângul Sadului și Cimitirul Săliște.

Oaspeţi de seamă în Parohia Amărăştii de Jos I

În anul 1999 parohia a fost vizitată de către președintele României, domnul Emil Constantinescu. În anul 1999, ziua de 7 noiembrie, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu a resfințit biserica parohială. În anul 2002, Preasfinţitul Părinte Nicodim Nicolaescu a binecuvântat parohia Sfinții Voievozi prin vizita sa. În anul 2007, parohia a primit vizita și binecuvântarea IPS Teofan Savu, pe atunci Mitropolitul Olteniei, care a săvârșit Taina Sfântului Maslu fiind înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi. În  30 martie 2014, IPS Părinte Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Altarul bisericii celei noi a parohiei, fiind înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.

Preot paroh Florea Aurel

15.06.2017 – Dezbinarea Bisericii din Transilvania între anii 1697-1701

joi, iunie 15th, 2017

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei (1683), în Transilvania își vor impune dominația austriecii, și odată cu aceștia, Biserica Romano-Catolică.

Principele Transilvaniei, Mihail I Apafi (1661-1690), a încheiat cu Imperiul Habsburgic, în 1686, un acord (la Viena), fiind astfel stabilit cadrul intrării trupelor imperiale în Transilvania. Prin tratatul de la Blaj, din 27 octombrie 1687, erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți şi orașe, iar la 9 mai 1688, urmare a presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte protectoratul împăratului Austriei (1).

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă în 18 puncte, diplomă ce va servi, pentru un secol și jumătate, drept constituție a principatului Transilvaniei. Se stabilea acum că Ardealul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, fiind ajutat de un consiliu format din 12 membri. În 1694, s-a înființat şi aşa numita Cancelarie aulică transilvană, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.

De aspectele financiare se ocupa un Tezaurariat, de cele militare, Con­siliul de război al Curții, iar organul legislativ rămânea Dieta. Transilvania își pierdea independența, românii nu erau recunoscuți nici acum ca națiune (erau recunoscuți doar ungurii, sașii și secuii), iar pentru Ortodoxia românească se puneau la cale planuri de dezbinare. Drepturi aveau doar cele patru confesiuni: catoli­că, luterană, calvină şi unitariană (2).

Toate aceste abuzuri puse la cale de habsburgi și de Biserica Romano-Catolică au fost practic consfințite prin tratatul de pace de Karloviț (26 ianuarie 1699), tratat prin care Poarta otomană recu­noștea trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Habsburgic.

Pe plan religios, s-a pus la cale un plan de dezbinare a românilor majoritari ortodocși, urmărindu-se înființarea unei noi „Biserici” Greco-Catolică. Planul a fost pus în practică între 1697 şi 1701. Astfel, în februarie 1697, are loc un pretins sinod de unire, organizat chiar de mitropolitul Teofil, la Alba-Iulia, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor 4 puncte florentine. La 10 iunie, vlădica Teofil și 11 protopopi au fost obligați să semneze o scrisoare adresată cardinalului Kollonics, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul Ungariei, scrisoare în care se confirmau hotărârile luate la Alba-Iulia. În realitate, se pare că acest sinod și înscrisurile sale ulterioare au fost urmarea unor minciuni și abuzuri ale iezuiților care începuseră atacul  la adresa  poporului românesc transilvănean, prin minciună şi falsitate. La sfatul iezuiților, împăratul austriac a dat, la 14 aprilie 1698, o rezoluţie potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare dintre cele 4 religii recepte, subliniindu-se însă că aceia care se uneau cu Biserica Romei, recunoscând pe Papă drept cap al Bisericii, se vor bucura de privilegiile preoților catolici (3). Recunoscând primatul papal, primeau în schimb scutirea de iobăgie şi de contribuțiile faţă de stat şi faţă de nobili. La 2 iunie 1698, Kollonics adresa un manifest către preoții români ardeleni, prin care preciza că se vor bucura de drepturile şi privilegiile clerului catolic numai aceia care vor mărturisi şi vor crede tot ce învaţă Biserica Romano-Catolică şi mai ales cele 4 puncte deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă şi Catolică numite „florentine”.

Ca urmare a acestor presiuni, amenințări și minciuni, s-a ținut la 7 octombrie 1698, sub președinția noului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, la Alba-Iulia, un alt sinod la care au participat 38 de protopopi (4). S-a hotărât acum că Biserica Ortodoxă din Transilvania urma să recunoască pe Papa de la Roma drept „cap” al ei, unindu-se cu Biserica Romano-Catolică în schimbul  dobândirii privilegiilor avute de clerul romano-catolic, dar cu condiţia păstrării ierarhului, ceremoniilor, sărbătorilor, posturilor şi calendarului (5).

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă prin care preoții români uniți erau scutiți de dări primind şi privilegiile preoților catolici; la 26 august 1699, împăratul a dat un decret prin care se reconfirmau dispozițiile din februarie, obligând Guvernul să-l respecte. Cu toată împotrivirea nobililor protestanți din Dietă, care arătaseră că cei mai mulți români continuau să rămână ortodocși, iar cei care treceau la uniatism o făceau doar din dorința de a scăpa de dări, hotărârile imperiale au fost făcute publice (6).

Pentru a se întări cele hotărâte, iezuiții au pus la cale un nou sinod, între 4-5 septembrie 1700, la care au participat 54 de protopopi români, fiecare cu câte doi preoți şi trei mireni (7). Se pare că și acest sinod a fost rezultatul unor minciuni și înșelătorii, din moment ce hotărârile erau semnate de clerici care s-au aflat ulterior în linia întâi de luptă împotriva uniatismului. Pare și mai ilogic acest sinod din moment ce se mai organizaseră anterior încă două întruniri asemănătoare (1697 și 1698) (8).

Mitropolitul Atanasie Anghel a plecat, în ianuarie 1701, spre Viena, unde ajunge la 5 februarie 1701, la trei ani după ce mersese la Târgoviște spre a fi ales şi sfințit ca  arhiereu ortodox. Sub presiuni și amenințări a fost forțat să primească „unirea” cu Biserica Romei. A fost apoi primit de împăratul Leopold I şi de cardinalul Kollonics, primind titlul de consilier împărătesc, un lanț de aur cu chipul împăratului şi  promisiunea de aducere la îndeplinire a privilegiilor pentru clerul unit (9). A fost hirotonit a doua oară ca episcop unit şi, cel mai rușinos, a primit ca mitropolit al său pe cardinalul-primat al Ungariei, iar ca patriarh pe Papa. În zadar au protestat reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu; aceștia deveniseră peste noapte „şişmatici” şi „eretici” (10).

Urmarea acestor uneltiri viclene puse la cale deopotrivă de austrieci și de catolici a fost dezbinarea românilor ardeleni și punerea în primejdie a idealurilor naționale. De favoruri ori de privilegii nici nu a fost vreodată vorba pentru că românii au rămas în aceeași stare mizeră. Au fost aruncați într-o stare de confuzie, rupți şi de legătura cu Biserica şi frații de peste munți. În aceste condiții, nici nu este de mirare că  marea majoritate a românilor nu a vrut să audă de părăsirea legii strămoșești. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie totuși menționat că au existat și români care au renunțat la Ortodoxie, cei mai mulți pentru diferite privilegii. În fruntea lor s-a aflat mitropolitul Atanasie Anghel, devenit peste noapte episcop unit, cu ranguri imperiale. Toate aceste favoruri materiale nu i-au adus însă liniștea lăuntrică, astfel că la 19 august 1713, chinuit de remușcări, a murit. Răul făcut nu a mai putut fi îndreptat, astfel că efectele dezbinării din 1697-1701 se resimt încă în Transilvania.

Note:

  1. Pe larg în Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 341-374.
  2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1992, p. 289.
  3. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, în „Almanah Bisericesc 2002”, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p. 183-195.
  4. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti și a vieții religioase a românilor, ediţia a II-a, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 23.
  5. Ibidem, p. 22.
  6. Pentru mai multe date, vezi Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Editura și tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, retipărire Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei, Presa Universitară Clujeană, 2000.
  7. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.
  8. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, p. 185.
  9. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.

10.  Ibidem, p. 31-32.

Pr. Florea Aurel

17.03.2017 – Valea Fântânilor, o candelă aprinsă în mijlocul câmpiei

vineri, martie 17th, 2017

Traiul oamenilor din satul oltenesc s-a legat dintot­deauna ființial de locașul de închinare. Fie ele mai vechi sau mai noi, existența și utilul bisericilor străbune merg dincolo de timp și spațiu, ancorându-se în veșnicia unei credințe nestrămutate, vii și lucrătoare.

Găsim de fiecare dată folos și mai ales câștig duhovnicesc atunci când vorbim despre darul și jertfa pe care un creștin le aduce înaintea milei lui Dumnezeu. Nimic nu se compară însă cu dorința de a ridica în cinstea Ziditorului a toate locaș de închinare, casă euharistică în care să-și plece genunchii cei apăsați, să-și spună necazul și bucuria toți cei care se socotesc a fi după dreptate dreptslăvitori creștini. Așa se face că, ori de câte ori vorbim despre istoricul vreunui sfânt locaș de închinare, gândul nostru merge în primul rând spre ostenelile celor care l-au ridicat. Mai mult, fiecare loc în care Dumnezeu a rânduit să se ridice o biserică a devenit cu timpul reper de educație și cultură pentru doritorii de cele duhovnicești. Foarte multe din parohiile oltene desfă­șoară ample proiecte de catehizare, de prevenire a abandonului școlar, de combatere a analfabetismului și violenței juvenile.

Un loc cu istorie bisericească recentă

La 38 km distanță de municipiul Craiova, în latura de sud-vest a județului Dolj, se găsește o frumoasă așezare de oameni gospodari, numită din străbuni aproape metaforic Valea Fântânilor. Aici s-a ridicat nu de mult o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului. Iniția­tiva a aparținut unor oameni de suflet, fii ai satului, remarcându-se în mod special Petre Petrescu și Dan Marin. Proiectul s-a materializat la data de 28 octombrie 2007, când s-a să­vârșit și slujba de Sfințire. Noul locaș de închinare venea să umple un mare gol spiritual, pe care parohienii l-au simțit pregnant de-a lungul vremii. Bucuria a fost mare, dat fiind faptul că în noua biserică parohială au început să se săvâr­șească sfintele slujbe, după un canon liturgic bine alcătuit.
Prin implicarea preotului Jan Laurențiu s-a demarat un nou proiect edilitar în vederea construirii unui nou locaș de închinare, de data aceasta având hramurile „Sfânta Treime” și „Naște­rea Maicii Domnului”. Lucrările se găsesc în prezent în plină desfășurare.

Activitatea catehetică și misionară din parohie se desfășoară în baza mai multor parteneriate de colaborare dintre preot și șco­lile din localitate. În acest context, alături de Fundația World Vision, parohia a reușit să dezvolte mai multe proiecte de caritate, implicându-se în prevenirea abandonului școlar și a absenteismului. De asemenea, prin proiectul „Alege școala!”, mai mulți elevi din parohie, cu posibilități financiare reduse, au fost trimiși în tabere de creație.

Programul liturgic al parohienilor de la Valea Mare este completat cu lectura duhovnicească. În acest sens, preotul paroh a pus la dispoziția credincioșilor săi peste 200 de titluri de cărți și reviste de profil religios și nu numai.


Pr. Ioniţă Apostolache, în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 16 martie 2017

10.03.2017 – Monumente istorice eclesiale în Arhiepiscopia Craiovei: Biserica „Sfântului Nicolae” de la Oltenu de Gorj

vineri, martie 10th, 2017

Între multele activități pe care Parohia gorjeană Olteanu le propune, una dintre cele mai importante constă în restaurarea bisericii-monument, locaș de cult cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Pentru a realiza acest lucru, avem nevoie de oameni dedicați care cunosc istoria bisericii și care doresc să redea locului frumusețea de odinioară.

Am considerat că este necesară alcătuirea unei prezentări istorice scurte care să aducă un plus de informație pentru cei care vor dori să afle mai multe despre trecutul bisericii noastre, dar și despre ceea ce dorim să facem în prezent. Fără a avea pretenția unei monografii academice, rândurile următoare vor avea la bază două surse de informație importante, anume pisania bisericii și o scurtă monografie scrisă de către preotul Aureliu Frățilă în anul 1972.

Parohia Olteanu aparține de comuna Glogova, în prezent comună a județului Gorj. Spun aceasta pentru că înainte de anul 1968, comuna Glogova, situată pe linia Baia de Aramă (Apa Neagră) și Motru, aparținea de județul Mehedinți. O simplă accesare a unei hărți online va prezenta comuna noastră la limita dintre cele două județe oltenești, Mehedinți și Gorj. În prezent comuna Glogova are în componență următoarele sate: Glogova, Cămuiești, Iormănești, Olteanu, Boghicești și Cleșnești, biserica la care face referire titlul fiind localizată în satul Cleșnești. Avem astfel comuna Glogova, din care fac parte satele, printre altele Olteanu, de unde denumirea parohiei, precum și satul Cleșnești, unde se află ridicată biserica „Sf. Nicolae”.

Prezentare istorică

Din pisania Bisericii, aflăm un amănunt important care ne permite să datăm anul zidirii bisericii, anume numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel care a reușit să realizeze unirea Principatelor Române la anul 1859. Astfel, se consideră ca an al ridicării al acestei biserici anul 1864, cu lucrări de finalizare și sfințire în anul 1865. Există o anume poveste consemnată în monografia amintită mai sus, dar și în tradiția populară. Printre altele, trebuie menționat că locul pe care este amplasată biserică a reprezentat un subiect de dispută între cei care au avut inițiativa construirii bisericii, anume preotul Constantin Grasu și boierul Matei Păunescu, și cel care deținea terenul, un anume preot Pătru. Deși acesta refuzase să își dea acordul pentru donarea terenului, se susține că într-o oarecare zi un număr de 300 de care de piatră s-au așezat pe acest teren tocmai pentru a nu pierde ocazia de a ridica biserica. Monografia consemnează că acest Pătru a fost convins de un judecător de la Baia de Aramă să doneze acest teren pentru că în esență această biserică va rămâne peste ani ca un bun al tuturor. Așadar, lucrările au început și s-au strâns multe ajutoare, atât de la anumiți boieri, dar și de la localnicii satului și ai comunei, dar și de la oamenii din zonele vecine. Piatra de var a fost adusă din munte cu carele și arsă în cuptoare construite în aproprierea terenului unde se construia biserica. A fost adusă și piatră pentru a zidi temelia, iar scândura de lemn care s-a folosit la acoperișul bisericii s-a cumpărat din Peșteana de Vulcan, județul Gorj. Tot satul a fost mobilizat în vederea transportului materialelor, mai ales la cel de cărămidă, unde se estimează că s-au folosit câteva zeci de mii. Evident, femeile din sat au fost cele care s-au ocupat cu gătirea mâncării pentru cei care munceau la ridicarea bisericii. Biserica a fost sfințită în anul 1865, în Duminica Tomii, parcă o aluzie gestul de neîncredere al Apostolului Toma că Hristos Domnul a înviat din morți. Noi credem că fericiți au fost cei care nu au crezut că biserica va fi gata așa repede și au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor slujba sfântă de târnosire a acestei bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae. Foarte important de reținut că tradiția satului și a comunii de a organiza sărbătoarea locală la Duminica Tomii de aici își are originea. De asemenea trebuie consemnat anumite personalități, fără de care construcția bisericii ar fi fost imposibilă și anume preotul Constantin Grasu (menționat ca primul preot al acestei bisericii, căruia i-a murit soția și fiul, motiv pentru care s-a dedicat proiectului zidirii bisericii), boierul Matei Păunescu și familia sa, boierul Gheorghe Popescu și familia sa. Fără îndoială că toți care au ajutat, mai mult sau mai puțin, la zidirea bisericii pot fi trecuți și pomeniți în rândul ctitorilor. Remarcabil și gestul unuia dintre zugravi care ar fi ajutat cu o sumă de 10 galbeni, o sumă deloc de neglijat la acea vreme.

Preoți slujitori peste ani

În fiecare duminică ne rugăm înaintea Bunului Dumnezeu pentru cititorii acestei bisericii, care și pentru cei care au slujit, mai mult sau mai puți, la altarul acesteia. O trăsătură aparte care m-a marcat atunci când am căutat să văd care sunt acești preoți slujitori rămâne faptul că majoritatea au avut parte de o slujire îndelungată în această parohie. Din această categorie nu fac excepție nici eu în calitate de slujitor de aproximativ 20 de ani la această parohie. Monografia consemnează următori preoți: Constantin Grasu (considerat și ctitor principal), Gheorghe Popescu (reprezintă excepția, slujind doar un an, după care a murit, s-ar părea, otrăvit), Ion Păunescu (avem informația că a slujit 52 de ani și că în anul 1940 a murit, iar următorul preot a fost numit în anul 1932, ceea ce înseamnă că a devenit slujitor al bisericii noastre în jurul anului 1880, deci la 15 de ani după ridicarea bisericii), Aureliu Frățilă (autor al monografiei amintite deja, slujitor de la 1 iulie 1932, trecut la cele veșnice în jurul anului 1985). În perioadă neacoperită de monografie și până în prezent, parohia a avut ca preoți pe: Modoran Gheorghe (începând cu anul 1986, după ce o scurtă perioadă de timp după moartea părintelui Frățilă parohia a avut preot suplinitor) și Alexandru Cocîr (din iunie 1997 până în prezent).

Diferie lucrări de restaurare

La aproape o jumătate de veac după ridicarea bisericii, au fost necesare anumite lucrări de restaurare, care au constat în pardosirea cu scândură de brad a interiorului, precum și acoperea bisericii cu tablă, inițială acoperită direct cu scândură. Aceste lucrări au avut loc în timpul părintelui Ion Păunescu. Următoarea lucrare de consemnat constă în achiziționarea unui clopot nou, cel vechi fiind reținut de către soldații germani în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). În timpul preotului Frățilă sunt consemnate două momente de reparație, anume refacerea gardului bisericii, precum și schimbarea tablei de pe turlă și vopsirea tablei de pe restul bisericii, această din urmă lucrare fiind susținută de prefectura județului Mehedinți, la cerea primarului Constantin Păunescu, care era și cântăreț bisericesc. Am menționat deja că înainte de anul 1968, comuna Glogova și inclusiv satul Cleșnești, unde este biserica noastră, a aparținut din punct de vedere geografic și administrativ de județul Mehedinți, ulterior atașată județului Gorj.

Viaţa parohiei astăzi

În prezent, biserica „Sf. Ierarh Nicolae” se află într-un amplu proces de restaurare a zidurilor de susținere, a acoperișului, dar și a picturii. Fiind cuprinsă în lista monumentelor bisericești din România, lucrările de restaurare sunt supravegheate și finanțate printr-un program special dedicat monumentelor istorice bisericești. Lucrările s-au demarat deja și nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și prin implicarea tuturor, să finalizăm acest proiect într-un timp cât mai scurt, pentru ca la resfințirea bisericii, în prezența Înaltpreasfinţitului Părine Mitropolit Irineu Popa, să atingem și noi sentimentul acelora care au ajutat și au fost prezenți la sfințirea din anul 1865.

Pr. paroh Alexandru Cocîr

01.03.2017 – Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Veleşti

miercuri, martie 1st, 2017


Parohia Veleşti, din comuna Murgaşi, este aşezată la nord de oraşul Craiova (circa 47 km) pe direcţia Veleşti, Balota, Murgaşi, Motoci. Tradiţia spune că numele localităţii vine de la protoiereul Ion Velescu, originar din aceste locuri.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Veleşti a fost temeluită în anul 1931. Sfântul locaş a fost construit în perioada interbelică, pe un teren donat de familia Nicolae Soceanu, cu ajutorul parohienilor. Lucrările au stagnat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind reluate între anii 1951-1952. În această perioadă s-a făcut şi pictura de către zugravii Ghiţă Bărbulescu de la Tismana şi Belgun din Craiova. Slujba de sfinţire a fost săvârşită la data de 12 octombrie 1952 de vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin. Din soborul de slujitori amintim pe Grigore Marinică, preotul paroh, şi protoiereul Ion Velescu.

Detaliile tehnice impresionează în ceea ce priveşte dimensiunea, lungimea sfântului locaş fiind de 25 metri şi lăţimea de 12 metri. Construcţia este sub formă treflată, împodobită cu o turlă impunătoare. Catapeteasma este construită din material lemnos, cu baza de rezistenţă din tencuială, cu patru spaţii decorate pentru icoanele împărăteşti. Naosul prezintă prin construcţie două abside, turla (cu 10 ferestre verticale), iar pronaosul are boltă sub formă de arcă, cu despărţire (la cafas). Pronaosul este separat de pridvor printr-o uşă despărţitoare. Tot în pridvor se mai găsesc şi două camere confesionale. În anul 2006 au fost făcute câteva lucrări de reparaţii şi consolidare a temeliei.
După 46 de ani de slujire preoţească, preotul paroh Grigorie Marinică s-a retras la data de 1 octombrie 1974. Pe perioada slujirii sale a fost ajutat de cantorii Ioan Ciobanu şi Nicolae Soceanu. Între 1974 şi 2004, timp de 30 de ani, slujirea preoţească a fost oficiată de către nepotul părintelui Marinică, preotul Dumitru Popescu, care s-a pensionat în 2004. Din mai 2004 până în noiembrie 2004, parohia a fost suplinită de pr. Vasile Dumitru, iar din 20 noiembrie 2004 este preot paroh Ioan Ciobanu.