Arhiva pentru categoria ‘Poezie Religioasa’

21.05.2020 – ÎMPĂRAT ŞI ÎMPĂRĂTEASĂ

joi, mai 21st, 2020

Sursa foto: Internet

Autor: Lhana Roma-Nova

(20.05.2015)

Tu, împărat, cel Mare Constantin

al cărui vis a fost de vis,

tu, ascultat-ai sfat divin,

primit-ai semn în somn şi în scris.

.

Pe cer o luminoasă cruce(s)

ţi-a dat mesaj în a ta limbă:

adică „in hoc signo vinces”…

Printre duşmani Domnul te plimbă!

.

Prin cruce tu aflat-ai biruinţa

în lupta cu Maxentiu, împărat roman,

precum de la Hristos a fost cerinţa…

Credinţa ta n-a fost în van!

.

Tu triumfat-ai către cer,

pe Arcul de Triumph din Roma,

cuvinte pică din eter:

„instinctu divinitatis” e… aroma!

.

Prin inspiraţie divină

pe steag de luptă ai pus crucea

prea sfântă, plină de lumină…

Hristos – printre soldaţi, răscrucea!

.

Şi toate căile greşite

ajuns-au drepte pân’ la tine

în timpul somnului, mărite,

când Domnul Însuşi te susţine!

.

Dar cea mai mare bătălie

nu fost-a cu imperii,

ci păgânismul ai învins – se ştie,

ci creştinismul scos-ai din mizerii!

.

Edictul din Milano a fost şi va rămâne

minunea ce-a adus dreptate…

Creştinilor  şi tuturor, stăpâne,

tu… dat-ai drept, legalitate!

.

Căci arderea cu fierul roşu

şi răstignirea grea, pe cruce,

sunt amintiri în infraroşu

când Crezul spre botez te duce!

.

Iar tu, Elena împărăteasă,

fostă soţie de general,

lui Constantiu Chlorus nu ai rămas credincioasă,

ci căutat-ai pre Domnul… în astral!

.

Tot căutând, tot căutându-L

pe cel mai mare General,

pe dealul Golgotei – aflându-L,

trei cruci adus-ai din astral!

.

Când mort atins-a câte una,

în rugăciune tu ai stat

şi, tot rugându-te întruna,

dintr-un sărut de Cruce… a înviat!

.

Episcop de Ierusalim, întâiul Macari-e,

în mână ţine Crucea Sfântă,

prea fericiţilor creştini, pe 14 Septembri-e,

Crucea Înălţată… în noi se-mplântă!

.

Tu… o Biserică zidit-ai

să fie leagăn Sfintei Cruci,

pentru Mormântul Sfânt din Rai

şi pentru a’ noastre prea mici rugi!…

19.02.2020 – Incipio

miercuri, februarie 19th, 2020

Va veni vremea în care se va scurge toată ființa în neființă.

o sfârșire a gândului care nu va mai fi gândit ca o neputință.

ofilirea ființei făpturii create din soare se va visa umbră

care se întoarce în adâncul din care gândul prin sine se urcă.

 

Va fi nesfârșirea sfârșii în care uitarea devine orizont crud

un ghem infinit, încurcat între cer și pământ, un arc ce în vânt

plin de idei și de realități neatinse, însă vii, ce pot deveni vise

ce aruncă sinele cuvântului spre a deveni sine de sine în gând.

 

Vremea aceea este vremea care spune despre ceea ce vine,

însă acea vreme nu e săvârșită atunci când va fi fost mai mult.

e doar un alt început prin care ființa se deșiră din nesfârșire

pe sine și prin sine sinele sinelui din care pe sine s-a început.

Pr. Nincu Mircea 

 
 

17.01.2020 – Poemul pântecului

vineri, ianuarie 17th, 2020

Tăceri împietrite sunt rostogolite

de mosoare care, ca niște motoare,

tot împletesc timpul ca să umple nimbul

luminii din care răsar în uitare

pufoase fuioare de lână bătrână

care se țesală în poartă pe seară,

când bătrâne mume împletesc cunune

pentru cei ce pleacă ca s-adune apă

lumii care moare într-o zi cu soare,

lumii care piere sub cerul cu stele.

 .

Privind, căutând

ritm lumesc de gând

ele împletesc

cămăși albe vii ca niște copii

care se prefac

lemn pentru altar de mărgăritar,

timp care devine și umple cu sine

nesfârșirea nopții și lumina sorții,

orizonturi largi pline cu cei dragi,

neatinse încă de tării de stâncă

pe care din pântec pământul ca suflet

le naște și-l doare și devine mare,

mare nesfârșită care să cuprindă

toată lumea noastră de viță albastră. 

Pr. Mircea Nincu

 
 

17.01.2020 – Duhovnicească

vineri, ianuarie 17th, 2020

Tăceri împietrite sunt rostogolite

de mosoare care, ca niște motoare,

tot împletesc timpul ca să umple nimbul

luminii din care răsar în uitare

pufoase fuioare de lână bătrână

care se țesală în poartă pe seară,

când bătrâne mume împletesc cunune

pentru cei ce pleacă ca s-adune apă

lumii care moare într-o zi cu soare,

lumii care piere sub cerul cu stele.

 

Privind, căutând

ritm lumesc de gând

ele împletesc

cămăși albe vii ca niște copii

care se prefac lemn pentru altar de mărgăritar,

timp care devine și umple cu sine

nesfârșirea nopții și lumina sorții,

orizonturi largi pline cu cei dragi,

neatinse încă de tării de stâncă

pe care din pântec pământul ca suflet

le naște și-l doare și devine mare,

mare nesfârșită care să cuprindă

toată lumea noastră de viță cerească. 

Pr. Mircea Nincu

05.12.2019 – Lumină lină

joi, decembrie 5th, 2019
  • lumină lină senină,
    coboară rază divină
    și mă înfășoară cu tină
    să strălucesc ca astru ceresc
    alunecând anonim și fără vină
    de-a lungul cerului ce strivește
    în apus ochiul care privește
    adânc în omenesc.

    dincolo de razele tale
    lasă să ardă visele siderale
    din care să nască spre o zare
    aripi de valuri în spații întinse,
    nisip adâncind departe o depărtare
    cu orizonturi de nimeni cuprinse,
    eternități, însingurări promise,
    nesfârșiri de visare.

    lumină lină, ca un suspin
    mă arde în suflet și din plin
    risipește-te cu parfum de crin,
    și mă întrupează ca să pot naște
    toate distanțele care te ard anonim
    în ochi care văd cum te renaște
    rostogolind cerul cu astre
    în focul sublim.

     Pr. Mircea Nincu