Arhiva pentru categoria ‘Poezie Religioasa’

08.08.2018 – Rădăcini

miercuri, august 8th, 2018

Atunci când am închis pentru ultima dată ochii era târziu.
Greierii nopții cântau ca niște grăunți de nisip în pustiu.
Nici nu îmi închipuiam că am să mai îmi pot vedea vreodată
Umbra care mă adâncea peste gânduri din lumea cealaltă.

De atunci mi-am născut în întuneric un vis, un fel de uitare,
O lume în care se amestecau gândurile ca înainte de soare,
Și împletind sclipirile apelor cu adâncul facerii necontenit
Eliberam hergheliile cerului, caii îngerilor din nesfârșit.

Cumpăna cerului, ceasul din turla bisericii, dormeau turturele,
Îmi afundam privirile în stolul lor să îmi umplu uitarea cu ele.
Bang, bang, bang!… Ora exactă lovea miezul timpului mort.
Dormeam. Greierii, pasările, îngerii, caii lor umblau pete tot.

Mi-am spus: aș putea să visez un alt vis, dar totul e-n somn!
Nu ar conta fiindcă fără umbră nu pot vedea, fiindcă dorm.
Umbra care mă învelește, ca într-un cocon, îmi dă însă semne
Că întunericul pe care nu-l văd îmi crește lumina în vene.

Pr. Mircea Nincu

26.06.2018 – Rugăciune târzie

marți, iunie 26th, 2018

Părinte, noaptea în care voiești să mă îngropi este o mlaștină plină de necuvinte.

Umbră de care nu mă pot scutura vreodată din ființă cât lumina ta în lume mă poartă.

Părinte, mi-ai dăruit drum, orizont spre înainte și fără a fi tu te port mereu în cuvinte.

Călător mă știu de când m-ai făcut și ca mine și copiii mei drumuri din ființă deșartă.


Părinte, numai umbra pomilor care mângâia cu trecere trecerea noastră încă o port.

Strigătul acelor păsări negre care hălăduiau prin ceruri strigând după moarte la fel.

Asemenea clopotului ce bate din înaltul turlei cântul răstignitului ca plânsul de mort

Port sunetul strigătului ce se adâncește în ființa mea cu bătăile sale adânci de oțel.


Părinte, nimic nu voiesc a spune de când mă știu fiul tău și nimeni nu-mi cere să spun.

Însă de când ai plecat caut să fiu, părinte, asemenea ție iubitor și născător de copii.

Părinte, sap pământul, vând lumina, povestesc despre ceea ce va să fie și din toate adun

După cum ai adunat tu dinaintea dimensiunilor și mi-ai dat să dărui din mine altora fii.


Părinte, îți aduc toate câte mi-ai dăruit să împlinesc. Numai a fi viu nu îndrăznesc.

Fiindcă viața mea este de la tine și de altora o dăruiesc pe tine te dau lor să te trăiască.

De aceea, părinte, de voi muri, de voi învia, de voi veni la tine iară pentru că te iubesc,

Te rog, iartă-mă părinte drag, fiindcă dau ce nu este al meu din ființa ta dumnezeiască!

19.06.2018 – Erată

marți, iunie 19th, 2018

Eu nu mă pot uita în ceea ce sunt
pentru că nu mă pot privi mai mult
decât mă pot vedea în uitare,
unde vederea mi-e infinitate de zare.

uitarea care mi se oferă ca formă
poartă ca ființare vederea enormă,
și adâncul din care cade spre sine
umple cunoașterea plină cu mine.

privirea ta mi se dăruie luminată.
nu cere și nu caută o altă erată.
încălzește, dă viață și adâncime
luminii ce ai construit-o în mine.

totul este o piruetă-ntr-un dans
ce ne împinge spre un antic avans
al stării de fericire și de armonie
retușat mereu pe un alb de hârtie.

19.06.2018 – Aproape trecere

marți, iunie 19th, 2018

pe drumul în care sunt umbra propriei mele turme
privesc înapoi să văd dacă cineva îmi calcă pe urme.
numai umbra este singura care nu mă poate uita,
un orizont ce mă cheamă necontenit a-l îmbrățișa.

în fapt mă uit după altul ca după cel ce ar putea fi
și uitarea devine vederea ce nu mă mai poate privi,
iar în drumul spre celălalt ochii fac mâini ce se sting
în întunericul care vede cu degetele cu care ating.

astfel privesc pașii care mi se nasc în urma pășirii.
seamănă cu o curgere ce dă sens în timp devenirii
și se întind nesfârșit doar în urmă, ca o amintire,
ce deschide trecutului un alt orizont fără de fire.

dar nu numai infinitatea cărărilor purtând libertatea
mă tulbură și îmi adâncește ființa ca moartea,
ci teama de a merge înainte doar cu propria umbră
către cineva ce nu așteaptă ca altceva să îl ajungă.

26.01.2018 – Devenire

vineri, ianuarie 26th, 2018

fluturi în hlamidă îndumnezeiți
cu aripi întinse și priviri de sfinți
alergat-am tânăr să îi răstignesc
în adâncul bolții albului ceresc.

cu tălpile goale printre mărăcini
sângeram fugind în zbor de lumini.
străbăteam câmpii și uitam de mine
alergând aiurea în culori divine.

doar câțiva gândaci aurii și suri
se-agățau de mine ca niște răsuri.
ca pe buburuze îi rugam să zboare
în zarea în care vor să mă însoare.

poteci de țărână încinse de vis
talpa îmi ardeau dar călcam aprins.
fântâna cu ciuturi pline de sudoare
aștepta măreață setea să-mi omoare.

spice-îngălbenite în câmpii visau
raiul plin de umbre și se legănau
în palmă tăcute fluturând cuminți
stolurile de aripi purtate de sfinți.

Pr. Mircea Nincu