Arhiva pentru categoria ‘Poezie Religioasa’

16.03.2017 – Epicleză

joi, martie 16th, 2017

M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer

Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.

Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,

Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.

Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.

Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!

Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi

Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.

.

După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?

Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…

Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit

Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.

Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,

Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.

Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt

Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.

.

Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.

Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.

Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere

Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere

În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă

Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă

Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori

Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.

Pr. Mircea Nincu

31.01.2017 – Epicleză

marți, ianuarie 31st, 2017

M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer

Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.

Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,

Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.

Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.

Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!

Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi

Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.

.

După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?

Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…

Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit

Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.

Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,

Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.

Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt

Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.

.

Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.

Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.

Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere

Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere

În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă

Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă

Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori

Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.

Pr. Mircea Nincu

31.01.2017 – Cină pascală

marți, ianuarie 31st, 2017

Seara cobora parcă pentru ultima dată peste apus.

Ucenicii sporovăiau fiecare despre Iisus.

Masa era săracă. Pâine și o carafă de vin,

Pentru toți erau puse, și ceva ulei de măslin.

De-a dreapta lui Iisus, cel ce Îi era cel mai drag,

Mânca din pomul cunoașterii lui Adam

Şi cerceta cât și cum trebuie săpat în pământ

Pentru a pune pe Dumnezeu întreg în mormânt.

Iisus  știa dinainte că măslinii vor plânge cu sânge.

Știa şi pașii ce îi va păși până la cruce.

Nimic nu Îi era străin. Mii de ani la fel pătimise

Printre suflete rătăcind și ieri, și azi ca prin vise.

Întunericul celei mai lungi zile de vară iară așterne

Umbre ca mărturii rupestre și terne.

Iisus întinge cu ulei de măsline și tace apoi.

Învierea Sa aduce când războaie, când pace în noi.

Pr. Mircea Nincu

13.10.2016 – Întuneric divin

joi, octombrie 13th, 2016
Ascultă cum cad picături de lumină și afară e noapte,
Cum taie oglinda cerului ce pământ de stele desparte!
Pic, pleosc, pac picături lovesc pietre, se sparg uniform
În culori de curcubeu, în umbre și în vise care ne dorm.
Ascultă cum plouă! O noapte de lumină e peste toate.
Pare că am fi orbi în lumină când privești de departe,
Însă noi stăm nemișcați precum felinarele care își ard
Uleiul cum paracliserul în cădelniță tămâia de nard.
Ascultă tăcerea razei care ne arde pe piele târziu,
De parcă ar încerca să sape în carne magnific sicriu!
Acolo ai să auzi cum zvâcnește carnea pământului
Și inima nopții zvârcolindu-se sub raza cuvântului.
Ascultă, ascultă, ascultă!… Este tot ce ai de făcut!
În noapte pare că lumina strigă, tu trebuie să fii mut.
Pentru a auzi cuvântul trebuie să vezi precum sfinții
În lumină întuneric și ți se va deschide poarta minții.


Pr. Mircea Nincu

29.09.2016 – Flori adiacente

joi, septembrie 29th, 2016

Flori adiacente cădeau opulente în pleoapele tale.

Atunci astfel am început să-ți spun despre Cuvânt:

.

”… și iau cuvântul ca pe un trup

Și-l biciuiesc și-l fac să urle,

Îl pun să spună tot ce poate spune

Iar de-mi ascunde ceva îl surghiunesc mai mult.

Îl pun pe roată, îl leg de cai, îl răstignesc pe cruce

Să urle, să strige să țipe până la moarte

Și să învie apoi din suferință

Să îmi promită mie toate imaginile și stările

Care le comportă și care le poate rosti,

Mărturisi în carne și în credință.

.

Îmi place când promite că mă va duce în vise

Acolo unde numai în sine doar cu a lui putere

Urcase fără timp și fără trup doar vrere fusese

Și nu doar a lui, ci fiindcă dintotdeauna

doar lui i se promisese.

.

Și pun în bici plumbi și-n lovituri plăcere,

Pe fruntea lui atârn toți spinii din pădure,

Scuip peste fața lui ca o furtună ură

Și-arunc cu pietre ca pe oglinda apei

Să văd cum mușcă-n carne și sânge risipește.

.

Dar de-ar muri mă întreb cui îi mai folosește?

.

Astfel, abia acum poemul înflorește.

.

Poate să crape cerul și morții să învie,

Să plângă mame după copiii lor,

Să ardă în altare pădure de tămâie

Și lumânări ca jertfă încât din fumul sfânt toți dumnezeii vii

Și dumnezeii morți să strige: Îndeajuns! S-a mers mult prea departe!

Cuvântul schingiuit, ucis, batjocorit, scuipat, respins și chinuit…

Mai mult de-atât nu poate să mai ducă! E de-ajuns!

.

Cât mai voiți cu-a voastră artă

Să conjurați cuvântul în forme să se-mpartă?!

.

L-ați prefăcut din nesfârșit sfârșit, din infinit finit, din imaterial

O formă de mental, de pietre prețioase … închipuiri frumoase…

.

Ajunge! Lăsați-l cu adevărat să fie doar cuvânt.

Nu îl mai împletiți! Să fie! Doar atât!

.

Iară de nu vă place cătați, cătați mai în adânc!

Cuvântul în sine nu este doar pământ.”

Pr. Mircea Nincu