Arhiva pentru categoria ‘Poezie Religioasa’

27.11.2017 – Sculptură în cuvânt

luni, noiembrie 27th, 2017

Mi-a venit să înghit marea neagră deodată
Şi lava munţilor ca vinul din pahare s-o beau.
În apele din căuşul palmelor Tale să-mi plimb
Corăbiile între zenit şi nadir.

Mi-am chemat prietenii din stele cu trâmbiţa.
Te-ai cutremurat şi ţi s-au surpat zidurile
Când am început toţi să scuturăm aripile
De săbii ca nişte pene de aur.

Împresurat de jur împrejur de cer şi pământ,
Ca pe un prunc, ca pe o mireasă Te-am dezvelit.
Într-un gând Te-am ucis şi Te-am răstignit
Pe o cruce de cer cu lemn sângeriu.

Pr. Mircea Nincu

16.03.2017 – Epicleză

joi, martie 16th, 2017

M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer

Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.

Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,

Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.

Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.

Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!

Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi

Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.

.

După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?

Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…

Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit

Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.

Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,

Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.

Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt

Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.

.

Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.

Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.

Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere

Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere

În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă

Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă

Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori

Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.

Pr. Mircea Nincu

31.01.2017 – Epicleză

marți, ianuarie 31st, 2017

M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer

Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.

Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,

Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.

Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.

Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!

Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi

Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.

.

După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?

Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…

Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit

Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.

Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,

Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.

Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt

Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.

.

Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.

Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.

Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere

Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere

În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă

Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă

Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori

Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.

Pr. Mircea Nincu

31.01.2017 – Cină pascală

marți, ianuarie 31st, 2017

Seara cobora parcă pentru ultima dată peste apus.

Ucenicii sporovăiau fiecare despre Iisus.

Masa era săracă. Pâine și o carafă de vin,

Pentru toți erau puse, și ceva ulei de măslin.

De-a dreapta lui Iisus, cel ce Îi era cel mai drag,

Mânca din pomul cunoașterii lui Adam

Şi cerceta cât și cum trebuie săpat în pământ

Pentru a pune pe Dumnezeu întreg în mormânt.

Iisus  știa dinainte că măslinii vor plânge cu sânge.

Știa şi pașii ce îi va păși până la cruce.

Nimic nu Îi era străin. Mii de ani la fel pătimise

Printre suflete rătăcind și ieri, și azi ca prin vise.

Întunericul celei mai lungi zile de vară iară așterne

Umbre ca mărturii rupestre și terne.

Iisus întinge cu ulei de măsline și tace apoi.

Învierea Sa aduce când războaie, când pace în noi.

Pr. Mircea Nincu

13.10.2016 – Întuneric divin

joi, octombrie 13th, 2016
Ascultă cum cad picături de lumină și afară e noapte,
Cum taie oglinda cerului ce pământ de stele desparte!
Pic, pleosc, pac picături lovesc pietre, se sparg uniform
În culori de curcubeu, în umbre și în vise care ne dorm.
Ascultă cum plouă! O noapte de lumină e peste toate.
Pare că am fi orbi în lumină când privești de departe,
Însă noi stăm nemișcați precum felinarele care își ard
Uleiul cum paracliserul în cădelniță tămâia de nard.
Ascultă tăcerea razei care ne arde pe piele târziu,
De parcă ar încerca să sape în carne magnific sicriu!
Acolo ai să auzi cum zvâcnește carnea pământului
Și inima nopții zvârcolindu-se sub raza cuvântului.
Ascultă, ascultă, ascultă!… Este tot ce ai de făcut!
În noapte pare că lumina strigă, tu trebuie să fii mut.
Pentru a auzi cuvântul trebuie să vezi precum sfinții
În lumină întuneric și ți se va deschide poarta minții.


Pr. Mircea Nincu