Arhiva pentru categoria ‘Documentare’

16.03.2017 – Școala de cântăreți de la Curtea de Argeș. Istorie și personalități (partea I)

joi, martie 16th, 2017

Printre școlile și vetrele de cultură muzicală bisericească din țara noastră, cea de la Curtea de Argeș ocupă un loc important. În cadrul ei s-au format și afirmat un număr mare de cântăreți, interpreți, compozitori și copiști de muzică psaltică (1).

Începuturile ei sunt atestate încă din secolul al XIV-lea, când mitropolitul Țării Românești, Iachint, după transferarea la Vicina la Curtea de Argeș sau la Câmpulung Muscel – unde a fost sediul mitropoliei la începuturile ei (2) – preocupat de pregătirea clerului cu învățătură de carte și cântare bisericească, avea misiunea de a „întări” pe citeți, diaconi și preoți în slujba lor (3). În același scop, Vladislav Vlaicu, domnul Țării Românești, a trimis tineri la Athos „spre desăvârșire” (4).

După mutarea mitropoliei la Târgoviște, în anul 1517, activitatea muzicală și de pregătire a clerului a intrat într-un con de umbră. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când școlile de muzică bisericească au cunoscut o revigorare datorită grijii domniei și conducerii bisericești, între Mitropolia de la București și diferiți dascăli s-au făcut contracte pentru predarea învățăturii de carte și a „meșteșugului cântării”. Un astfel de contract s-a încheiat între mitropolitul Filaret și dascălul Pantelimon pentru Școala de la Argeș. La 23 februarie 1793, data semnării lui, erau menționați 20-30 de copii la învățătură și cântare (5).

Printre școlile extracarpatice frecventate de tineri din Transilvania este amintită și cea de la Curtea de Argeș. Astfel, relatările transilvăneanului Ioan Puiaru Molnar din această perioadă arată că din cei 292 de tineri români veniți din Transilvania, 121 erau la București, 93 la Iași, 42 la Mânăstirea Dintr-un Lemn și 36 la Curtea de Argeș (6). La sosirea lor la Argeș, aceștia erau încredințați unui „dascăl psaltu, ca să învețe cântare cu meșteșugul psaltichiei” (7 martie). La 28 martie 1796, unul dintre școlari scria lui Hagi Constantin Pop la Sibiu: „Eu, Gheorghe, fiul sufletesc… am ajuns la sfânta episcopie și m-am pus la grecie după cum ai scris dumneata și am învățat filandra și la Octoih 4 glasuri și am învățat semnele psaltichiei și slovele cu glasurile lor, heruvicul pe glasul al 7-lea, priceasna de la marți, pe glasul același, rânduiala Vecerniei și a Liturghiei, axioanele de peste an și acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, învăț Anastasimatorul și la Octoih… și cânt la biserică de răsună mănăstirea și m-am făcut ipodiacon, adecă ceteț… și Prea Sfinția Sa părintele episcop este la București cu dascălul meu…” (8).

Despre acest „Gheorghe” s-a păstrat un schimb de scrisori între Hagi Constantin Pop de la Sibiu și episcopul Argeșului (9) în legătură cu pregătirea lui școlară. Scrisorile conțin informații despre programul și programa de pregătire a elevilor, precum și despre grija pentru studiul cântării după „semnele psaltichiei”.

Activitatea muzicală a școlii de cântare bisericească de la Curtea de Argeș s-a intensificat și consolidat în secolul al XIX-lea, după introducerea și generalizarea notației hrysantice, datorită lui Ghelasie Basarabeanul. Astfel, într-o însemnare din anul 1930, preotul Nicolae M. Popescu, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie din București, sublinia interesul față de opera muzicală a lui Ghelasie și rolul lui în istoria muzicii: „Manuscrisele de psaltichie din biblioteca preotului Rizea Dobrescu din Pitești – cumpărate de Domnul G. T. Kirileanu… sunt interesante pentru studierea psaltichiei din Seminarul de la Argeș… și pentru rostul ieromonahului Ghelasie Basarabeanul în istoria psaltichiei noastre” (10).

Activitatea lui Ghelasie Basarabeanul a contribuit la traducerea și la românirea cântărilor bisericești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, la întocmirea unor lucrări muzicale – pe care nu le-a putut tipări – la circa 50 manuscrise psaltice, autografe și copii, realizate cu elevii din seminar, precum și la formarea unui mare număr de ucenici. Dintre aceștia amintim pe Mihai Vasilescu din satul Valea Mare, comuna Turia, județul Olt (11), mai târziu, profesor de muzică la școala de cântăreți bisericești din Slatina (12), Dimitrie Protopopescu-Matache, urmașul lui Ghelasie Basarabeanul la catedra de muzică bisericească de la Seminarul din Curtea de Argeș (13) ș.a.

Un alt reprezentant de seamă al Școlii de muzică psaltică de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea a fost profesorul și compozitorul Ioan Zmeu, fost protopsalt al episcopiei și profesor de muzică bisericească la Școala de cântăreți din oraș, unul dintre compozitorii de seamă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului al XX-lea, care prin lucrările de muzică psaltică întocmite și tipărite a contribuit la ridicarea prestigiului Școlii de muzică argeșene (14).

Cel mai de seamă dintre ucenicii lui Ioan Zmeu a fost Chiril Popescu, urmașul său la strana bisericii Sfintei episcopii Curtea de Argeș, cât și la școala de cântăreți din aceeași localitate (15).

„Unica figură a iluștrilor dascăli de tip clasic” (16) din epoca secolului al XX-lea, personalitatea muzicianului Chiril Popescu merită să devină cunoscută, anul acesta împlinindu-se 26 de ani de când a trecut la cele veșnice și 120 de la nașterea sa.

Note:

* Prezentul studiu reprezintă un extras, revizuit și adăugit, din teza de licență semnată de către Cocîr I. Alexandru, Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitatea, coordonată de Pr. Conf. Buzera Alexie, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova, 1996.

  1. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Ghelasie Basarabeanul și școala de psaltichie de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea”, studiu dactilografiat.
  2. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 259.
  3. Documente privind Istoria României. B. Țara Românească, I, p. 13.
  4. Idem, p. 17.
  5. Gheorghe Parnuta, „Din istoria învățământului muzical românesc”, în Studii de muzicologie, vol. XIX, Ed. Muzicală, București, 1985, p. 79.
  6. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.
  7. Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Ed. Casa Școalelor, București, 1928, p. 114.
  8. Idem, „Contribuții la Istoria literaturii române”, în Analele Academiei, seria a II-a, tom. 28, p. 210.
  9. Ibidem, p. 219.

10.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.

11.  Arhiereul Nestor, „Trei manuscrise psaltice vechi”, în Mitropolia Olteniei, an XXIV, nr. 11-12 (1972), p. 943.

12.  Mihail Gr. Poslusnicu, Istoria muzicii la români, București, 1928, p. 66.

13.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Un ucenic al lui Ghelasie Basarabeanul – Dimitrie Protopopescu-Matache”, studiu dactilografiat.

14.  Ion N. Bostenaru, „Contribuția lui Ioan Zmeu la păstrarea și dezvoltarea cântării psaltice tradiționale”, în Studii Teologice, an XXV, nr, 5-6 (1973), p. 412-419; Nicu Moldoveanu, „Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea (I)”, în Glasul Bisericii, an XLI, nr. 11-12 (1982), p. 907-908; Gheorghe C. Ionescu, Lexicon, Ed. Diogene, București, 1994, p. 375.

15.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Profesorul Chiril Popescu, nonagenar”, în Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 6 (1987), p. 119.



Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

25.03.2016 – Praznicul „Bunei Vestiri” în gândirea Sfinţilor Părinţi: Sărbătoarea bucuriei veşnice

vineri, martie 25th, 2016

Bunavestire este sărbătoarea bucuriei prin excelență, o bucurie nevremelnică, adusă Bisericii celei iubitoare de Hristos. Ea nu îşi pierde degrabă forţa, precum florile primăverii, căci nu izvorăşte din lume. Este o bucurie veşnică şi mereu înfloritoare, iar  tăria ei este mai presus de lume.

Cuvântului lui Dumnezeu, potrivit cu voința Tatălui și prin împreuna-lucrare a Duhului Sfânt, se uneşte cu firea noastră omenească, cea care odinioară a fost scoasă din rai și o readuce la frumusețea ei primordială. Să ne gândim cât de mare era prăpastia între firea dumnezeiască și firea cea omenească, muritoare! Nu era doar cât prăpastia care despărțea pe bogatul nemilostiv de Lazăr, cel aflat în sânurile lui Avraam. Era prăpastia care desparte firea necreată și veșnică a lui Dumnezeu de firea omenească stricăcioasă. Să ne gândim şi la unirea inseparabilă a unor firi așa de diferite, cea a omului cu cea a lui Dumneazeu. “A lui Dumnezeu Cel Bun, Creatorul, Stăpânul, Cel care a făcut toate doar cu Cuvântul. Cel care a adus de la ne-existență la existență, doar prin voința Sa, lumea cea văzută și cea nevăzută. Și a omului, a robului celui muritor, a celui nerecunoscător și nemulțumit, a celui care, prin neascultare, a ales viața cea trecătoare” (Sfântul Petru al Argosului).

Stăpânul tuturor coboară de dragul nostru din înălțimea Sa cea de negrăit, “ca să plătească pentru lenea și somnul adânc al indiferenței” neamului omenesc. Să înţelegem pogorământul Său. Căci Dumnezeu nu ne mai vorbește prin Lege și prin profeții Săi, ci Cuvântul ia firea noastră ca să o curăţească de păcat. Acum este vestită lumii cea mai mare noutate (cum spunea Sfântul Ioan Damaschinul): că Fiului lui Dumnezeu se va naşte din Preacurata și Pururea Fecioara Maria.

“Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”

Dumnezeu Cel Atotputernic trimite pe îngerul Său în Nazaret, către Fecioara Maria, ca să aducă vestea cea plină de bucurie a zămislirii. Gavriil, împlinind voia Tatălui, iese degrabă din bolta cea cerească, brăzdează văzduhul cu trupul său cel iute și ușor și, “venind de sus cu aripi”, ajunge la Fecioara Maria. Iar îngerul, uimit de curăţia şi nevinovăţia ei, se întreabă în sinea lui ce cuvinte să găsească pentru a-i vesti copilei celei prea-fericite măreţia tainei ce avea să se petreacă într-însa? Desigur, nu aşa cum grăise mai înainte lui Zaharia – robul, ci cum se cuvenea celei înlăuntrul căreia Însuşi Stăpânul se sălăşluise. Şi îi spune: “Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!” Odinioară, Domnul grăise Evei: „Întru dureri vei naște fii”. Şi lui Adam: „În sudoarea feţei tale te vei hrăni cu pâinea ta”. Acum blestemul Evei se ridică şi se preschimbă în binecuvântare. Însuşi Adam, cel dintâi blestemat, se binecuvântează prin Fecioara. Întreg neamul omenesc primeşte binecuvântarea Tatălui (Sfântul Sofronie al Ierusalimului).

Faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu se afla în planul providenței divine cu mult timp înainte. „Fecioara cea de Dumnezeu mărită și aleasă a fost organ al lui Dumnezeu”, „instrument” în lucrarea mântuitoare a neamului omenesc, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și primirea Lui în ființa ei. Cei din Legea Veche cunoşteau şi aşteptau împlinirea acestui fapt. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul, citând din psalmul lui David, zice: „Astăzi toate popoarele să strige Împărătesei care s-a născut din David, zicând împreună cu el: Lucruri minunate s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu, a Împăratului (Psalm 86, 2). Să se deschidă cartea profeților cea scrisă de Dumnezeu și să vorbească despre pururea copila și Fecioara Maria, să se bucure prin mijlocirea cetății celei insuflate (Nazaretul) toate cetățile Iudeei…”.

„Mijlocitoarea neamului celui muritor al oamenilor”

Fecioara Maria este „antitipul vasului însuflețit al lui Noe”. Căci corabia lui Noe, salvatoarea omenirii din dezastrul potopului, preînchipuie pe Maica Domnului, care prin sălășluirea în ființa ei a Fiului lui Dumnezeu, s-a făcut sălaș al întregii omeniri și salvarea ei de la pieirea trupească și sufletească. Este „Mijlocitoarea neamului celui muritor al oamenilor”, căci de la pământ la ceruri a făcut “pod” celor muritori! Ea aduce liniștirea furtunii tristeților și împleteşte harul veseliei, îmbrăcându-i cu hainele strălucitoare ale nestricăciunii. Fecioara Maria este „palat mai mare decât întreaga zidire”.

Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre Bunavestire, reaminteşte că taina aceasta este neînțeleasă nu numai de oameni, ci și de îngeri și arhangheli. Gavriil, fiind întrebat de Fecioara Maria cum va fi aceasta, de vreme ce ea nu știe de bărbat (Luca 1, 34), neputând să-i răspundă și să-i tălmăcească, a găsit scăpare la Dumnezeu, zicând: “Duhul Sfânt se va pogorî…” (Luca 1, 35), adică „Duhul Sfânt și puterea Celui Preînalt vor zămisli pruncul cel fără sămânță, dar cum și în ce fel, nu a spus”. Acest cuvânt cuprindea o taină și mai mare, pentru că Cel ce (din ea) se naște se va numi Fiul Celui Preaînalt.


„Astăzi Adam cel alungat se întoarce”

Fecioara a fost înzestrată, în afară de curățenie, și cu mai multă înțelepciune decât orice altă fiinţă omenească. Ea cunoştea tainele Scripturilor de Dumnezeu insuflate și ale Sfinților Profeți. De aceea, s-a supus întru totul voinței lui Dumnezeu, zicând îngerului: Iată roaba Domnului, fie mie precum spui! Şi de îndată ce îngerul a plecat de lângă ea, a intrat înlăuntrul ei Stăpânul îngerilor și al întregii zidiri, “fără a părăsi tronul Tatălui Său, dar sălășluindu-se cu totul în pântecele Fecioarei” (Sfântul Petru al Argosului).

Sfântul Simeon Noul Teolog, tâlcuind evenimentul Buneivestiri, spune că Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a trimis pe Arhanghelul Gavriil „din înălțimea cea sfântă a Lui” (Psalm 101, 20). Acesta înfățișează Fecioarei Taina. Împreună cu cuvântul, a intrat “întreg Cuvântul ipostatic și deoființă al lui Dumnezeu și Tatăl în pântecele Fecioarei și prin venirea și împreună lucrarea Sfântului Duh, Cel deoființă a luat trup, înzestrat cu minte și suflet din sângele curat al ei și s-a făcut om” (Filocalia). O, ce taină mare! Dumnezeu, Cel care ține universul în palmă, „se mărginește în tihnă în pântecele Fecioarei”! Cel de care se înfricoşează puterile cerești, se întrupează acum din pântece femeiesc. Creatorul întregii oștiri cerești a îngerilor și făcătorul oamenilor, cheamă acum la Sine pe (Adam) cel exilat, fiindcă se  face om. Zidul despărţitor se surpă și se împlinesc vechile profeții despre întoarcerea noastră. “Astăzi toată firea simte bucuria, căci vede că s-a împlinit taina cea de dinainte de veacuri hotărâtă. Astăzi Adam cel alungat se întoarce și se realizează împăcarea noastră, a celor care am fost îndepărtați. Astăzi se rupe zapisul blestemului și începe să se scrie eliberarea pentru noi, cei aflați în robie. De acum nu mai auzim: Pământ ești și în pământ te vei întoarce! Ci auzim lămurit că Dumnezeu este cu noi!”.

Lauda Preasfintei Fecioare prin slava Fiului ei

Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară este expresia dreptății lui Dumnezeu. „Căci dacă atotnepătata a păzit tot ceea ce trebuia să păzească și n-a lăsat deoparte niciun lucru din cele datorate, cum putea Dumnezeu să nu facă și El ceea ce se cuvenea?”. Și „de aceea, atunci când îngerul i-a spus limpede că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, ea a primit cuvântul cu bucurie, ca și cum ar fi aflat ceva obișnuit și nimic străin sau în dezacord cu puritatea ei” (Sfântul Nicolae Cabasila). Așadar, ce cuvinte de laudă și preamărire s-ar cădea să-i aducem Precuratei, dacă asemenea cuvinte ar „trebui să fie rostite de îngeri, să fie rodul unei minți de heruvimi și a unei limbi de foc?”. Şi ce vom da noi în schimb Celui care ne-a pricinuit atâtea bucurii? Cum vom mulțumi noi Fiului lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ, ca să-l readucă pe om din întunericul păcatului? Cine eram noi mai înainte, în comparaţie cu cine suntem acum? Cine este atât de împietrit la inimă, precum faraon, încât să nu i se înmoaie inima lui de toate acestea?

„Cetatea de dinaintea portului”

Zilele postului ne-au fost rânduite pentru bucuria noastră, ca să dobândim “starea sufletului liniștit, toți câți ne-am ostenit peste an prin zbuciumul vieții, mărturisind lui Dumnezeu păcatele noastre”. Să venim la sărbătoarea Buneivestiri precum corabia vine la liman (port), chiar dacă ajungem aici obosiți. Să postim, să ne schimbăm, “ca să nu aducem relele mării înlăuntrul portului” (sufletului nostru), nici să nu naufragiem tocmai în acest port. Aceasta este cetatea de dinaintea portului, adică de dinaintea Învierii Domnului. Cetate înconjurată nu cu ziduri de piatră și cu strălucirea vieții celei prezente, ci cu învierea neamului nostru omenesc. Să ne pregătim, ca să intrăm veseli în cetatea aceea fericită a Învierii. Dar cum vom putea face aceasta? „Dacă vom ierta păcatele celor care ne-au rănit. Dacă rupem legăturile aducătoare de ceartă cu alții. Dacă împărțim pâinea noastră cu cei flămânzi. Dacă îi îmbrăcăm pe cei goi, cu gândul că Îl îmbrăcăm pe Hristos prin ei. Dacă ne întristăm împreună cu semenii noștri și ne bucurăm și noi pentru bucuriile lor”. Numai aşa vom fi vrednici să intrăm în cetatea Sfântului Paște. Și prin ea, în Ierusalimul de sus.

Pr. conf. dr. Constantin Băjău

11.08.2015 – Lavra Sfântului Nicodim de la Tismana în aşteptarea prăznuirii

marți, august 11th, 2015

Apropierea praznicului Adormirii Maicii Domnului este în fiecare an prilej de bucurie duhovnicească pentru mai multe mănăstiri şi biserici din Mitropolia Olteniei. Între acestea, la loc de seamă stă Mănăstirea Tismana, locaş de închinare temeluit de Sfântul Nicodim cu mai bine de şase secole în urmă în străvechea vatră a Gorjului.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului aprinde din nou făclia credinţei în inimile sutelor de pelerini care poposesc la Tismana spre a înălţa rugăciune într-unul dintre cele mai vechi locaşuri de închinare din ţară. Aici, acum mai bine de şase sute de ani, Cuviosul Părinte Nicodim, călugăr încercat din părţile de sud ale Dunării, a aşezat sămânţa monahismului oltenesc. Şi aceasta nu s-a plinit oricum, căci Sfântul Nicodim şi-a închinat ctitoria Maicii Domnului, întru a cărei cinstită Adormire l-a slăvit totdeauna pe Mântuitorul Hristos. Sub protia sa, Preacuviosul Părinte a îndreptat paşii celor rătăciţi, i-a ajutat pe cei sărmani, i-a vindecat pe cei bolnavi, a izgonit duhurile cele necurate. Aşa se face că, în fiecare an, ziua de 15 august redevine anamneza vie a unei întâlniri de taină, retrăită „iară şi iară” la Tismana.

Frumuseţea răpitoare a locului, cu brazi înalţi, stejari seculari, arbori de tisă şi castan, conturează tainicul întrepătrunderii dintre real şi sacru, dintre istoric şi liturgic, mistic şi euharistic. Aici tronează frumosul testament lăsat de Sfinţii Părinţi în numele Preacuratei Fecioare, Maica Dumnezeului nostru, către noi toţi, fiii săi cei de peste veacuri: „Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare…” (Troparul Sfintei Adormiri).

Amintiri din vistieria istoriei

Dar binecuvântarea şi frumuseţea praznicului înconjoară amintirea faptelor trecute, rânduite cu taină în vistieria istoriei Bisericii noastre Ortodoxe. De aceea, „Mănăstirea Tismana se poate făli pe drept cuvânt de tot trecutul ei istoric. Se ştie că a fost înzestrată în decurs de aproape şase veacuri cu nenumărate odoare de tot felul. Cele mai multe s-au irosit. Dar unele dintre ele, mai de seamă, au ajuns până la noi… De aceea, lavra ctitorită de Sfântul Nicodim nu mai păstrează aproape nimic din bogata zestre de odinioară. Însă acest aproape nimic este covârşitor de însemnat, fiind vorba mai ales de un patrafir şi de o nebederniţă de la sfârşitul secolului al XIV-lea” (cf. Petre Ş. Năsturel, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit şi odăjdiile Mitropolitului Antim Critopol de la Tismana, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1959, p. 419). Despre acest patrafir (sau epitrahil) şi nebederniţă (sau bederniţă) vom vorbi în cele ce urmează.

Două odăjdii bisericeşti păstrate peste veacuri în lavra Tismanei

Aflate de ani buni în patrimoniul mănăstirii, cele două odăjdii sfinte s-au aşezat pe seama Sfântului Nicodim, lucru binecunoscut de istorici, care i-au atribuit majoritatea bunurilor moştenite din acea perioadă. În cazul bederniţei, Petre Ş. Năsturel se pronunţă diferit, urmărind înscrisurile brodate pe colţuri, arătând că ea a aparţinut de fapt lui „Antim mitropolitul, robul lui Dumnezeu”, nimeni altul decât Antim Critopol, primul mitropolit al Ţării Româneşti (1370-1392), contemporan al Sfântului Nicodim de la Tismana. Dincolo de faptul că Sfântul Nicodim avea dreptul de a purta acest sfânt odor bisericesc, primind această vrednicie de la Patriarhul de Constantinopol, bederniţa de la Tismana ar aparţine totuşi Mitropolitului Antim, care ar fi lăsat-o aici înainte de moarte. „Când însă mitropolitul, crezându-se aproape de moarte, a hotărât la 15 februarie 1389 să îmbrace schima cea mare, el a trecut de drept în cinul uneia din mănăstirile ţării. Pentru săvârşirea dorinţei sale de a fi schimonah, el avu de ales între Vodiţa, Tismana, Cotmeana, Cozia, Coşuştea şi desigur alte câteva sfinte locaşuri ale Munteniei. Strălucirea încă de pe atunci a ctitoriilor lui Nicodim l-a îmboldit să aleagă una dintre ele. Şi, dezbrăcând arhieria, şi-a dăruit averea – deci şi odăjdiile sale arhiereşti – Vodiţei sau Tismanei” (ibidem, p. 425).

Patrafirul Sfântului Nicodim de la Tismana

Epitrahilul Sfântului Nicodim are însă o cu totul altă poveste. Broderia sa, unicat în ceea ce priveşte arta bisericească, a generat mai multe ipoteze cu privire la originea sa. Unii istorici l-au plasat în secolul al XVI-lea, deci ulterior Sfântului Nicodim, ceea ce nu poate fi în mod cert socotit a fi de crezare. Tot în acest context, Petre Năsturel leagă provenienţa sa de cea a bederniţei, despre care am vorbit mai sus, afirmând că ar fi aparţinut tot Mitropolitului Antim Critopol. „Pentru motivele sale fitomorfe şi zoomorfe, acest patrafir este cu totul neobişnuit şi nu am reuşit să-i regăsim asemănări vreundeva. Dacă acerele care-l împodobesc ar purta cruce în plisc, s-ar crede că este o lucrare românească. Despre patrafirul acesta, tradiţia Mănăstirii Tismana este mută: nici o hârtiuţă nu este prinsă de el, care să ne şoptească măcar o frântură de legendă. Este de mirare că această odajdie nu a fost ridicată şi ea în veacul trecut, pentru a fi dusă la Muzeul din Bucureşti, ci a rămas pe loc împreună cu odoarele legate de amintirea mai mult sau mai puţin stâlcită în decursul vremurilor a lui Nicodim cel Sfinţit de la Tismana” (ibidem, p. 429).

În ceea ce ne priveşte, dovada faptului că acest sfânt odor se află în lavra Tismanei, nefiind înstrăinat în timpul regimului comunist, arată cu adevărat puterea şi rânduiala Maicii Domnului, întru a cărei slujire Sfântul Nicodim a ostenit şi osteneşte neîncetat şi astăzi.

Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

11 august 2015

25.07.2014 – Tratarea maladiilor psihice în Ţările Române

vineri, iulie 25th, 2014


În tradiţia ortodoxă, boala psihică a fost tratată dintotdeauna sub cele două aspecte ale ei: medicală şi duhovnicească. Parcursul înţelegerii concrete asupra acestei realităţi din viaţa Bisericii a generat numeroase controverse şi discuţii, mai mult sau mai puţin folositoare în identificarea soluţiilor de prevenire şi tratare a acestei maladii.

Cu o pregătire filosofică şi medicală mult mai avansată ca estul ortodox, latura spirituală a medicinei occidentale de factură psihologică s-a conturat, încă din Evul Mediu, pe opiniile scrise de doi călugări dominicani, Jacob Sprenger şi Heinrich Kramer. Manualul întocmit de aceştia, „Maleus Maleficarum“ (Ciocanul răufăcătorilor – scris în 1486), a fost indispensabil în perioada inchiziţiei pentru identificarea vrăjitoarelor şi a  ereticilor. Tot aici se găseau şi cazurile bolnavilor cu afecţiuni psihice. Din acest punct de vedere, amintita lucrare ar putea fi socotită în rândul primelor manuale de psihologie din acest spaţiu. De multe ori, sub aceste considerente, bolnavul mintal era socotit ca posedat de demon, motiv pentru care era şi aşezat în rândul celor care sufereau pentru acest lucru.

Consemnări despre bolnavii psihic în Ţările Române

În Ţările Române, grija faţă de bolnavul psihic a fost aşezată întotdeauna sub semnul milei creştine. Atât în pravila domnitorului Matei Basarab (1580-1654) din Ţara Românească, unde găsim capitolul „Semnele nebuniei“, cât şi în Moldova, în pravila lui Vasile Lupu (1595-1661), care avea capitolul „Despre giudeţul nebunilor“, se arată că dacă vraciul (medicul) a spus că cineva este bolnav mintal, apoi el să nu fie pedepsit, pentru că pedeapsa de a fi nebun îi este de ajuns. Opinia medicală era considerată aici „mai tare ca orice mărturie“, întrucât vraciul „cunoştea mai bine decât judecătorul“ cele ce se puteau întâmpla celui bolnav cu mintea. Pe de altă parte, răufăcătorii alienaţi (care nu erau consideraţi criminali) trebuiau examinaţi din punct de vedere medical, „nu pentru a fi pedepsiţi, nici pentru a fi puşi în libertate, ci supravegheaţi în mod continuu“. Aceste prevederi legislative se bazau se pare pe legi cu conţinut similar, date în timpul domniilor lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Mihai Viteazul (1593-1601).

Terapia sfintelor slujbe

Din puţinele informaţii ce ne-au parvenit din perioada medievală, arhivele româneşti fiind distruse în urma numeroaselor invazii străine (o parte din arhivele Moldovei au fost distruse la mijlocul secolului al XVI-lea în timpul invaziei cazacilor), ştim că asistenţa bolnavilor psihic era legată de aşezămintele mănăstireşti, scopul fiind în primă instanţă izolarea de societate în scopul unui tratament corespunzător. La baza metodelor de tratare stătea de fiecare dată practica liturgică a Bisericii, bazată pe săvârşirea de slujbe tămăduitoare în folosul celui bolnav. Primirea constantă a Sfintelor Taine, postul sau rugăciunea, impunerea unui regim de igienă fizică şi morală şi mai apoi reintegrarea într-o comunitate au definit latura umană a tratamentului medical propriu-zis. Despre aceasta vorbeşte şi călugărul iezuit Marcus Bandinus, care, vizitând aşezăminte mănăstireşti din Moldova, pe la anii 1600, a rămas impresionat de rezultatele bune obţinute în tratamentul bolnavilor psihic, prin folosirea „mijloacelor terapeutice blânde“.

Primele ospicii, sub egida Bisericii

Primul spital public de psihiatrie de pe teritoriul ţării noastre a funcţionat, între 1619 şi 1641, la Suceava, fiind ctitorit de Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca. Mai târziu, aproape toate obştile mănăstirilor româneşti s-au pus în slujba bolnavilor, prin îngrijirea acestora în cunoscutele bolniţe. La Iaşi, ospiciul de la Mănăstirea Golia din 1653 a revoluţionat metodele de tratare a bolnavilor psihic. Activitate sa în această direcţie s-a păstrat până la finele secolului al XIX-lea, când pacienţii au fost transferaţi la Socola. Mai mult, trebuie ştiut că, din 1546, la Golia se afla o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care l-a vindecat pe Ştefăniţă-Vodă. Un alt ospiciu pentru bolnavii psihic a mai fost înfiinţat şi la Mănăstirea Neamţ, unde, spune tradiţia, erau o bolniţă a bătrânilor şi separat de aceasta chilii pentru mireni parte bărbătească cu felurite neputinţe.

În Ţara Românească, în anul 1765, banul Constantin Năsturel a făcut câteva chilii lângă Mănăstirea „Sfânta Vineri“ din Bucureşti cu scopul de a adăposti bolnavi psihic „nefurioşi“. La Mănăstirea Sărindar era de asemenea un ospiciu pentru bolnavi agresivi. Datorită numărului mare al acestora, domnitorul Nicolae Mavrogheni a hotărât ca vieţuitorii mănăstirii să fie mutaţi în altă parte, locul de aici rămânând excusiv pentru cei în suferinţă. După o cartografie din 1823, la Mănăstirea Sărindar existau „14 camere situate la dreapta şi stânga clopotniţei“, toate folosite pentru bolnavi psihic, acestea funcţionând până la sfârşitul deceniului al treilea din secolul XIX, când beneficiarii au fost transferaţi la Mănăstirea Negoeşti.

Ospiciul de la Malamuc

La 28 iunie 1838, în jurnalul „Departamentul Credinţei“ apare hotărârea domnească a lui Al. Ghica ce stipula „primirea şi ţinerea smintiţilor din Valahia Mare la Schitul Malamuc… unde se află trimişi şi cerşetorii“ (cf. Ioana Cristache Panait, „Consideraţii documentare asupra asistenţei bolilor nervoase la Bucureşti în prima jumătate a secolului XIX“, în Materiale de istorie şi muzeografie, Bucureşti, 1964, p. 370). Cu timpul însă, ospiciul devenind neîncăpător din cauza afluxului mare de bolnavi şi de cerşetori, se înfiinţează în mănăstirea bucureşteană Mărcuţa un nou azil, unde numărul celor internaţi oscila între 26 şi 35. În anul 1840, documentele atestă aici activitatea doctorului Nicolae Gănescu, „plătit cu 500 lei pe lună din Eforia Spitalelor care îngrijea şi pe cei 60 de cerşetori aflaţi acolo“ (Victor Gomoiu – „Din istoria Mărcuţei“).

Ospiciul de la Mărcuţa a funcţionat aproape 100 de ani, împreună cu un alt azil al sărmanilor. O inscripţie de pe un perete dintr-o încăpere a mănăstirii aminteşte de trista şedere pentru o scurtă perioadă a lui Mihai Eminescu, înainte de a fi mutat în sanatoriul particular al doctorului Şuţu.

Tradiţia tratării bolnavilor în mănăstiri a continuat până în prima parte a secolului al XIX-lea, când locul chiliilor a fost luat treptat de saloanele sanatoriilor, acest lucru fiind decretat de Legea din 11 decembrie 1838. Chiar şi aşa, primul spital de psihiatrie din ţară a fost tot la Mărcuţa, sub coordonarea medicului Nicolae Gănescu.

Ospiciul Bisericii „Madona Dudu“ din Craiova

În Oltenia, la 1789 ia fiinţă Ospiciul „Madona Dudu“ în Craiova, consemnat prin hrisovul domnitorului Alexandru Ipsilanti din 18 martie 1778, care menţiona existenţa unor chilii pe lângă biserica ce adăpostea bolnavii. Din hrisovul domnitorului Caragea, de la 1813, reiese că bolnavii primeau aici odihnă şi hrană din veniturile bisericii. În 1879, la Biserica „Madona“ a funcţionat un ospiciu medical cu program regulat, al cărui medic era plătit din veniturile bisericii. În 1892, epitropia bisericii a ridicat pe strada Amaradia un sanatoriu modern. Astăzi, în vechea clădire a sanatoriului funcţionează Colegiul Naţional „Gheorghe Chiţu“, fostul liceu pedagogic. (Pr. Tinel Florin Dudau, capelan al Spitalului de Psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj, dr. Pătru Cristian, medic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare)


30.04.2014 – BISERICA ARMEANĂ PRE-CALCEDONIANĂ

miercuri, aprilie 30th, 2014

Armenia este una din cele mai vechi ţări ale lumii despre care avem mărturie scrisă. Astfel, Sfânta Scriptură (la Fac. 8, 4) ne spune că Noe s-a oprit cu Arca în Munţii Ararat (aprox. 5000 m). Pe teritoriul Armeniei de astăzi încă se mai întâlnesc denumiri care au semnificaţie biblică: astfel Erevan – arătare – locul unde Noe a văzut pentru prima dată după potop pământul (cf. Fac. 8, 7-13), Akori – vie – locul unde Noe a sădit pentru prima dată viţa de vie (cf. Fac. 9, 20) sau Marand – locul mamei – locul unde a fost îngropată soţia lui Noe (1).

Înainte ca poporul armean să cunoască creştinismul prin Sfinţii Apostoli Tadeu şi Vartolomeu, religia oficială era Zoroastrismul, o religie politeistă cu tendinţe foarte accentuate de dualism prin divinităţile Ahura Mazda şi Angra Mainyu (2). Armenia este prin urmare primul stat în care se ridică creștinismul la rang de religie oficială, în anul 301, prin intermediul lui Grigorie Luminătorul şi al regelui Tiridat. Cu referire la cel din urmă apar cateva probleme cronologice. Astfel, pr. prof. Ioan G. Coman îl indentifică în mod simplu Tiridat (261-317) (3), iar E. Norocel vorbeşte despre Tiridat al II-lea (4), fără a ne da însă alte detalii despre el. Pe de altă parte, în „Marea istorie ilustrată a lumii” ne este înfăţişată o „icoană” reprezentându-l pe Grigorie Luminătorul care îl botează pe Tiridat al III-lea (datată în 296) şi se pare că acesta din urmă a domnit între anii 287-330(5).

Tradiţia ne vorbeşte despre regele Tiridat ca un mare asupritor, care a martirizat pe Sfânta Ripsima şi împreună cu ea 36 de fecioare fugite de persecuţiile din Imperiul Roman, iar pe Sfântul Grigorie Luminătorul l-a băgat în închisoare pentru o perioada de 15 ani. Regele Tiridat îmbolnăvindu-se este vindecat în chip miraculos de Sfântul Grigorie Luminătorul, iar regele văzând acestea a acceptat să fie botezat (296) şi la puţin timp după aceasta (301) a hotărât ca religia creştină să devină religia oficială a statului armean.

În anul 303 Sfântul Grigorie a pus bazele catedralei Ecimiadzin, care înseamnă “locul unde a coborât Cel Unul Născut”, catedrală ce există şi astăzi, aflându-se la vest de Erevan la poalele muntelui Ararat. Tradiţia ne spune că Sfântul Grigorie ar fi avut o vedenie în care Hristos ar fi coborât din ceruri şi ar fi indicat locul unde să fie construită catedrala. Actualmente catedrala este cea mai mare mânăstire de călugari şi reşedinţa patriarhului.(6)

Se pare că încă de la începutul Bisericii Armene s-a mers pe principiul sinodalităţii (Adunarea Naţională Bisericească), patriarhul putând da instrucţiuni, dar nu şi legi. Un alt fapt important este transmiterea succesiunii la scaunul episcopal, oarecum, ereditară şi spunem oarecum deoarece au existat momente când nu s-a mai ţinut cont de succesiune din cauza unor conflicte dintre rege şi patriarh.

Astfel Sfântului Grigorie Luminătorul îi urmează pe scaunul de patriarh fiul său cel mare Aristaches (325-332) care a fost reprezentantul Bisericii Armene la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Dupa Sinod, acesta s-a întors acasă aducând cu sine învăţăturile sinodului şi primele 7 articole ale Simbolului de Credinţă, acestea fiind primite de întreaga Biserică Armeană.

Aristaches fiind monah şi neavând urmaşi i-a urmat pe scaunul patriarhal fratele său Vertanes, mai apoi, fiul acestuia Husik (341-347), dar care dintr-o neînţelegere cu regele Diran este martirizat, urmând Daniil Asirianul(7).

Credinţa creştină se pare că este primejduită în secolul IV când 4 cincimi din teritoriul Armeniei intră în componenţa Persiei, iar restul în componenţa Imperiului Bizantin. În secolul V, patriarhul Saak (cel mare) şi arhimandritul Mesrob au fost primii pioneri ai culturii armene, cel din urmă alcătuind alfabetul armean(8) având la baza caracterele episcopului sirian Daniil din Nisibi(9). La început crezându-se despre acesta ca despre o adevarată revelaţie din partea lui Dumnezeu(10). Astfel, slujbele, care până atunci erau săvârşite în limba greacă sau siriacă o să se ţină în armeană aproximativ un secol mai târziu. Prima carte tradusă de către cei doi a fost Sfânta Scriptură care s-a încheiat în anul 432. Ioan G. Coman vorbeşte despre o traducere definitivă care apare pe la anul 700.

După compunerea alfabetului, Saak şi Mesrob îşi trimit ucenicii în partile Capadociei, la Alexandria şi la Constantinopol pentru a se iniţia şi a aduce sau copia manuscrise ce trebuiau traduse şi în limba armeană. Astfel destul de repede apar traduceri ale Sfinţilor Trei Ierarhi,  Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Ilarie, Sfântul Chiril al Alexandriei etc. Dintre acestia enumerăm pe Eznik de Kolb descris ca o persoana cu un dar speculativ foarte dezvoltat şi un mare apărător al învăţăturii hristologice(11). Ioan Mandakuni face traduceri din Vasile cel Mare şi din Efrem Sirul, mergând mai mult pe partea spirituală decât dogmatică.

O perioadă foarte grea din istoria Bisericii Armene este în anul 450, când persii atacă integritatea religioasă a Armeniei, astfel porneşte războiul între Armenia şi Imperiul Persan. Datorită acestui conflict nici un reprezentant al Bisericii Armene nu poate să meargă la Sinodul Ecumenic de la Calcedon. După încetarea conflictului datorită unei probleme de traducere (armenii confundă φυσις-fire cu προσωπον-persoană) şi datorită dorinţei de despărţire de Bizanţ(12), Biserica Armeană nu acceptă hotărârile Sinodului de la Calcedon, fiind consideraţi de Biserică monofiziţi. 

Note bibliografice.

  1. E. Norocel, Biserica Armeană în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLI, nr. 7-8 Iulie-August, ed. Redacţia şi Administraţia: Arhiepiscopia Iaşilor, Iaşi – 1965, pag. 374;
  2. Encyclopedia of Religion, vol. 14,ed. Thomas Gale, USA – 2005, pag. 9989;
  3. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Osteneli şi realizări ale părinţilor armeni în secolele al IV-lea şi al V-lea în Studii Teologice, anul XXV – nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti – 1973, pag. 7;
  4. E. Norocel, op. cit. pag. 375;
  5. Marea Istorie ilustrată a lumii, vol. 2,trad. Brânduşa Ciugudean, ed. Litera Internaţional, Bucureşti – 2008, pag. 60;
  6. E. Norocel, op. cit. pag 376;
  7. Trebuie menţionat că prin Daniil Asirianul succesiunea pe linie de sânge a Sfântului Grigorie este întreruptă, acesta nefiind rudă cu Sfântul Grigorie Luminătorul, succesiunea revenind prin urmaşul său, Nerses I, care este nepotul lui Husik;
  8. Unii spun că acesta ar fi compus alfabetul pe la anul 396, iar alţii pe la anul 404;
  9. E. Norocel, op. cit. pag. 377;

10.  Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit. pag. 7

11.  Ibidem, pag. 9;

12.  Aceasta dorinţă de despărţire vine în urma ajutorului cerut în timpul războiului cu Perşii, ajutor care nu a venit din partea Imperiului Bizantin, ajutor ce se pare că nici pentru Imperiul Bizantin nu va veni atunci când vor avea nevoie de el.

Alexandru Oprean,

masterand în cadrul Facultăţii de Teologie

din Craiova