Arhiva pentru luna mai, 2017

31.05.2017 – Preotul și grădinița

miercuri, mai 31st, 2017

„Lăsați copiii să vină la mine, căci a unora ca aceștia este împărăția cerurilor”

Cuvintele de mai sus le întâlnim în Sfânta Scriptură și ne îndeamnă foarte clar să îi lăsăm pe copii să vină la Mântuitorul Iisus Hristos, dar în zilele noastre pe lângă această posibilitate a copiilor de a veni la Dumnezeu, apare o altă nevoie și anume aceea de a veni și Dumnezeu la copii prin intermediul preotului. El, preotul, îl reprezintă pe Dumnezeu în locurile unde merge, și astfel venirea sa în grădinițe este venirea lui Dumnezeu în mod vizibil. Această venire a preotului în grădinițe este o nevoie a zilelor noastre.

Mergând în grădinițele partenere am reușit ca preot să cobor la înălțimea copiilor, să îi ascult ce poezii, cântece și lucruri minunate spun ei, dar mai presus de toate am descoperit o bucurie pe care eu o trăiesc, după ce au trecut emoțiile primelor întâlniri, și o manifest atunci când aleargă strigând „a venit părintele”, te iau în brațe și te caută în buzunare de bomboane și iconițe.

Prezența preotului în grădiniță dă astfel posibilitatea copilului curat de păcate să se apropie de preot, biserică și mai ales de Dumnezeu. Acum este momentul când Dumnezeu poate fi oferit ușor copiilor (și prin Sfânta Împărtășanie), căci mai târziu este nevoie întâi a curății ogorul sufletelor lor de păcate prin Sfânta Taină a Spovedaniei și a-l oferi prin împărtășire pe Dumnezeu.

Mergând preotul în grădiniță poate avea pretenția ca și copii însoțiți de cadrele didactice să vină și să umple biserica în diferite momente ale vieții bisericești (de hram, la diferite sărbători etc.).

În zilele noastre mulți enoriași vin la biserică nu pentru chemarea preotului ci pentru că al lor copil le vorbește de părinte și îi roagă să vină la biserică pentru a participa la diferite activități. Astfel copii devin puntea de legătură între părinții lor și preotul care îi vizitează.

Dând de știre copiilor din grădinițe, preotul nu face altceva decât să dea atenție enoriașilor lui de mâine.

Pr. Mihail Scorbură,

Paraclisul Mitropolitan „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova

31.05.2017 – Cuvânt duhovnicesc la Duminica „Slăbănogului de la Vitezda”, a IV-a după Praznicul Învierii

miercuri, mai 31st, 2017

După două duminici în care Mântuitorul s-a descoperit Sfinților Apostoli, adică Duminica lui „Toma” și  a „femeilor mironosițe”, vedem că Sfinții Părinți au rânduit astăzi a fi prezentat la Sfânta Evanghelie un moment deosebit întâmplat în timpul când Mântuitorul Iisus Hristos era pe pământ și anume momentul vindecării unui slăbănog de la Scăldătoarea Vitezda. Rânduind astfel duminicile de la Învierea Mântuitorului până la Praznicul Înălțării, Sfinții Părinții ne descoperă mai multe trepte de înțelegere a lucrurilor duhovniceşti:

- în „Duminica lui Toma”, Dumnezeu se arată bărbatului ca fiind cel întâi preot, apoi este duminica închinată femeilor mironosițe căci ele au fost create după bărbat deși ele L-au văzut înaintea apostolilor pe Cel înviat;

- în Duminica de astăzi Hristos se arată slăbănogului, adică poporului ales, care deși cunoștea legea, era slăbănogit datorită păcatelor;

- în Duminica următoare, adică Duminica femeii samarinence, vedem că Hristos se arată celor ce erau între evrei și păgâni, adică celor ce cunoșteau cât de cât legea dar țineau și practicile păgâne urmând ca în ultima Duminica înainte de Înălțare să observăm Duminica în care Hristos se arată celui „Orb din naștere”, adică acelor veniți din rândul păgânilor, a celor ce nu au cunoscut Legea sfântă.

După cum am observat și în Evanghelia de astăzi, Hristos vine la scăldătoarea Vitezda unde nu la mod întâmplător îl vindecă pe acest slăbănog, căci iată, în bunătatea Sa îl întreabă: „Vrei să fii sănătos?”, iată câtă bunătate; Dumnezeu nu ajută cu forța, ci cere voie.

Auzind aceste cuvinte slăbănogul spune: „Nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoare”. Nu la mod întâmplător slăbănogul vrea să ajungă în scăldătoare, pentru că toți cei bolnavi vedeau că acolo în apă era scăparea lor de boală, dar totodată știau că în apă se vindecă doar cel care intra primul după ce îngerul Domnului se cobora pentru a tulbura apa; deci, vindecarea nu se făcea decât în apa sfințită de Dumnezeu prin îngerul Său.

De asemenea vedem că și în zilele noastre la Taina Sf. Botez, se sfințește apa, iar cel care se botează, dacă este prunc, se curăță de neputința păcatului strămoșesc cu care toți oamenii se nasc, iar dacă este în vârstă, pe lângă păcatul strămoșesc, se curăță și de păcatele săvârșite până atunci. Așadar vedem importanța apei de la botez, căci prin ea omul mult se ajută.

Vedem că slăbănogul spune că „nu am pe nimeni…” nu întâmplător, ci pentru că Dumnezeu S-a pogorât pentru noi oamenii din bunătate, ca un nimeni, pentru ca pe noi să ne facă „cineva”, adică să ne dea valoarea pe care am pierdut-o prin păcat. Acest lucru îl putem observa și în slava de la Vecernia de dinainte de Litie, când ne spune: „M-am făcut om pentru tine ca să te vindec și să te ridic din patimă …”.

După acest scurt dialog Hristos îi poruncește să-și ridice patul. Slăbănogul se supune, și făcând ascultare, iată observă că s-a vindecat. Dar iată încă o durere! Acum mai marii poporului în loc să se bucure de acest lucru minunat, sunt revoltați că omul vindecat și-a ridicat așternutul în zi de sâmbătă. O astfel de situație vedem și în zilele noastre când oamenii nu văd lucrurile minunate realizate de oamenii din jurul lor, dar observă imediat lucrurile care nu sunt la locul lor. Nu văd binele aproapelui de lângă el, indiferent ce face acesta, dar sunt gata a-l brusca atunci când văd că face ceva greșit din punctul lor de vedere.

Văzându-se vindecat, fostul slăbănog, acum cel vindecat, merge în templu pentru a se ruga și a mulțumi. Sunt convins că și noi facem asemenea lui. Adică după ce am primit atât de multe de la Dumnezeu: mâini, picioare, ochi și iată multe altele, săptămânal venim cel puțin o dată să mulțumim pentru ele. Și iată un lucru minunat, că aici, cel ce nu știa de cine a fost vindecat slăbănogul, Îl vede pe Hristos, Îl descoperă. Așadar boala trupească, dar mai ales cea sufletească, îl împiedică pe om să Îl recunoască pe Dumnezeu, să Îl vadă, deși este aproape el, pe când omul vindecat trupește, dar mai ales sufletește, imediat Îl recunoaște pe Hristos.

Iată după acest moment din templu, fostul slăbănog a putut spune cine l-a vindecat, adică Hristos, el devenind astfel și un mărturisitor al Vindecătorului său.

Un lucru important mai putem de asemenea observa din pericopa de astăzi și anume că slăbănogul de astăzi era bolnav din cauza păcatelor sale: „ai grijă să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie mai rău”, zice Mântuitorul Iisus Hristos.

Așa cum dacă omul este bolnav, se deteriorează în asemenea mod în care el nu se mai poate îngriji, la fel și sufletul când se încarcă de păcate omul se îmbolnăvește.

Multe lucruri importante am putut descoperi astăzi din aceasta Evanghelie și anume cât de bun este Dumnezeu. El nu forțează pe nimeni, ci cu bunătate a venit pentru noi în lume și ne ajută. Am mai descoperit importanța botezului prin care omul se curăță de păcatul strămoșesc, dar și de păcatele personale de până atunci; de asemenea am văzut că boala trupească are uneori la baza păcatele personale. Iată de ce este nevoie să ne curățim prin Sfânta Taină a Spovedaniei cât mai des, pentru ca astfel, curați să putem să Îl recunoaștem pe Dumnezeu cel slăvit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin.

Pr. Mihail Scorbură,

Paraclisul Mitropolitan „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova

31.05.2017 – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Patronul primăverii

miercuri, mai 31st, 2017

„Răsărit-a primăvara, veniți să ne desfătăm!

Strălucit-a Învierea Lui Hristos, veniți să ne veselim!

Arătat-u-s-a pomenirea purtătorului de chinuri, Gheorghe,

care luminează pe cei credincioși.”

(Slava de la Laude, Slujba Sf. Gheorghe)

.

Icoana Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul naturii,

realizată de tinerii din GTMD alături de elevii și profesorii

de la Palatul Copiilor din Craiova în cadrul proiectului catehetic

„Descoperitorii valorilor religioase, culturale si tradiționale”.

Încă din cele mai vechi timpuri Sf. Mare Mucenic Gheorghe a fost simțit de către creștini ca fiind unul dintre cei mai importanți ocrotitori. Astfel vedem că încă de pe vremea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Sf. Gheorghe era așezat pe steagurile de luptă pentru a apăra poporul dreptcredincios, dar și natura, care era frate cu românul. Sfântul Gheorghe este des întâlnit în iconografie ca fiind cel care omoară balaurul, aducând astfel nu doar biruință asupra celui rău ci și echilibrul în natură.

În perioada când Sf. Gheorghe este sărbătorit (23 aprilie) observăm că natura este frumos înflorită, iar creștinii împodobesc icoanele, casele și gospodăriile cu flori de liliac. Totodată, se spune în popor că în noaptea de Sf. Gheorghe înflorește nucul, iar numele Gheorghe înseamnă lucrător cu pământul, plugar.

Toate aceste lucruri mai sus menționate i-au făcut pe înaintașii noștri să-l considere pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe ca fiind nu doar un ocrotitor al bisericilor ci și al așezămintelor omenești (ex. orașul Sf. Gheorghe), dar și un ocrotitor al naturii, căci iată, și un braț al Dunării i l-au atribuit, numindu-l după numele său (brațul Sf. Gheorghe).

Pr. Mihail Scorbură,

Paraclisul Mitropolitan „Sf. Gheorghe Vechi” din Craiova

30.05.2017 – MUCENICIA ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE. IMPLICAȚII TEOLOGICE ȘI SOCIAL-POLITICE

marți, mai 30th, 2017

  1. I. ARGUMENT

Se spune că, pentru a ne cunoaște prezentul, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Un trecut sfințit adesea cu sângele strămoșilor, un trecut care ne cheamă să ne reevaluăm atitudinea, dar, din păcate, un trecut prea puțin cunoscut. Un renumit filozof afirma în urmă cu un secol că limba, credința și destinul comun reprezintă principalii piloni pe care se fundamentează și prin care se definește o națiune, delimitându-se de celelalte. În spațiul românesc, trecutul istoric este legat indisolubil cu creștinismul, religie continuatoare a vechilor credințe dacice și factor de o importanță indiscutabilă al etnogenezei românești.

Religia creștină se validează și se consolidează prin sângele martirilor, de care nu a dus lipsă nici spațiul românesc. În Sfânta Scriptură ni se spune „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 21), dar atunci când Cezarul cere ce este al lui Dumnezeu, creștinul este dator să urmeze învățătura revelată. Acest lucru l-au făcut șirurile nesfârșite de martiri, care au udat cu sângele lor pământul românesc. O definiție profund creștină a termenului de martir, ne-a fost oferită de pr. I. T.:  “Martirul este o persoană, un om, care a murit pentru Hristos. Condițiile sunt ca această moarte să fie una de bună voie, să accepte moartea aceasta ca pe o cunună a muceniciei, nu ca pe o pedeapsă sau altfel”.

De la sfinții mucenicii din temnițele romane, siliți să își abandoneze credința în Dumnezeul creștin, pentru a jertfi zeilor, la persecuțiile din perioada năvălirilor barbare (hunii, mongolii) și otomane, creștinismul nu a dus niciodată lipsă de martiri. Dintre toate etapele de persecuție, probabil cea mai intensă a reprezentat-o tristul episod al instaurării regimului proletar în Estul Europei, pentru care distrugerea demnității umane și a oricăror forme de spiritualitate creștină reprezentau deziderate în slujba cărora erau angrenate cele mai crunte forme de teroare. În acest context, se remarcă numeroși dizidenți, care, în ciuda persecuțiilor, nu își vor abandona demnitatea umană, libertatea conștiinței și crezul creștin. Este vorba despre Sfinții Închisorilor – acele persoane care au fost arestate și persecutate sub diferite forme de către autoritățile comuniste, din pricina refuzului acestora de a abandona principiile creștine și de a accepta necritic ideologia regimului totalitar.

  1. II. INSTAURAREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA
Cel mai des  era folosit un articol din Codul Penal: uneltire contra orânduirii socialiste. (Alin Mureșan, director IICCMER)

Pentru a înțelege mai bine situația foștilor deținuți ai închisorilor comuniste, considerăm necesară o scurtă trecere în revistă a contextului politic și social de la jumătatea veacului precedent. Ne vom referi în continuare la ideologia marxist-leninistă, precum și la modalitățile concrete prin care aceasta a fost pusă în aplicare în spațiul românesc.

  1. 1. MARXISM-LENINISMUL – UTOPIA SECOLULUI XX

Titlul unui documentar realizat de Televiziunea Română sinetitizează într-o manieră cât se poate de relevantă întreaga ideologie a marxism-leninismului, așa cum a fost ea aplicată în țările din blocul comunist – Condamnați la fericire. Se pune în acest context întrebarea legitimă – Ce este, de fapt, comunismul? Încă de la începutul documentarului amintit, ni se oferă un răspuns elocvent: Comunismul este, în ultimă instanță, o încercare perpetuă de rescriere a trecutului, de răstălmărire a tuturor acelor valori și a tuturor acelor date pe care omenirea le-a evidențiat ca fiind reazemul moralității. Comunismul este, de fapt, rezultatul unor acțiuni întreprinse de secte fanatice, cu visuri utopice, cu visuri mesianice, cu visuri de a face oamenii să fie fericiți, de a-i condamna la fericire, chiar împotriva a ceea ce acești oameni își doresc.

Originea comunismului o întâlnim într-o primă formă în scrierile lui Karl Marx, gânditor german din secolul al XIX-lea, deosebit de preocupat de societatea în care trăia, de identificarea unor legi universale de evoluție a societăților și de explicarea realității sociale, punând un accent deosebit pe rolul factorilor economici și al pauperizării clasei muncitoare de către cea conducătoare. Uimit de inegalitățile și incoerențele societăților capitaliste, Marx propune un nou tip de organizare socială – comunismul, având ca formă intermediară socialismul, un protocomunism ce făcea trecerea dinspre societățile capitaliste, imperfecte, spre comunismul propriu-zis. Trecerea de la capitalism la socialism era realizată, conform lui Marx, prin intermediul unei revoluții, al cărei rezultat l-ar fi reprezentat desființarea proprietății private și, implicit, a inegalităților social-economice. Vladimir Illici Lenin preia teoria lui Marx, considerând-o foarte utilă pentru configurarea fondului ideologic al revoluției bolșevice din Rusia. Lenin adaptează teoria lui Marx realităților sociale din Rusia de la începutul secolului al XX-lea, instaurând, astfel, regimul comunist de tip bolșevic, succedat de regimul comunist de tip stalinist.

Relevante în contextul de față sunt două trăsături esențiale ale ideologiei comuniste – ateismul și eradicarea oponenților prin toate mijloacele posibile. Ateismul reprezenta esența ideologiei comuniste. Religia venea în opoziție cu ipoteza materialismului istoric și a evoluționismului darwinist, ridicate la rangul de adevăruri absolute de ideologii comuniști. Creștinismul, prin promovarea creaționismului, liberului arbitru, ideii de mântuire putea reprezenta un serios obstacol în fața implementării noii ideologii, motiv pentru care adepții acestei religii trebuiau pe de-o parte discreditați, iar, pe de altă parte, eliminați din viața socială.

  1. 2. INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA

Profitând de instabilitatea politică din România anilor 1945-1947, de împărțirea Europei în sfere de influență, dar și de Tratatul de Pace dintre România și Coaliția Națiunilor Unite (1947) prin care nu se recunoștea statutul de stat cobeligerant României, Uniunea Sovietică va începe instaurarea propriu-zisă a regimului stalinist pe teriroriul țării, cu atât mai mult cu cât statutul României de stat satelit asigura un mare avantaj strategic lui Stalin – convins că va începe un nou război.

Așadar, principalele cauze ale instaurării regimului comunist în România țin mai mult de contextul internațional, de veleitățile hegemonice ale Uniunii Sovietice. Consecința imediată a fost racordarea tuturor valorilor naționale la axiologia regimului stalinist, și alinierea întregii culturi și realități sociale la linia moscovită. Iau naștere, astfel, Institutul Maxim Gorki, Editura Cartea Rusă și se avansează nevoia creării unui om nou – ateu, afiliat la ideologia oficială și la structurile organizaționale de partid, obedient, fără proprietate privată, dispus să comunice autorităților orice mișcare de dizidență din societate. Orice individ făcea notă discordantă de la acest prototip, era catalogat drept indezirabil, fiind fie convins să renunțe la propriile crezuri, fie anihilat. Teroarea era atât de mare, încât teama de a nu fi turnat la Securitate s-a perpetuat inclusiv în perioada național-comunismului ceaușist, așa cum ne-a relatat preotul pensionar I.T., căruia îi respectăm dorința de a-și păstra anonimatul: „[..] presiunea era una discretă, una psihică, nu știai dacă cel cu care vorbești e turnător. Voi, tinerii, nu vă închipuiți ce înseamnă asta. Eu, ca preot, trebuia să fiu atent ce vorbesc cu oamenii… dacă era unul turnător? Aveam nevastă, copii. Îmi era frică să nu greșesc cu ceva, să nu se răzbune pe copiii mei, că așa făceau… Dar cel care a fost preot înaintea mea acolo, se zice că a dispărut, nu a mai știut nimeni de el. Eu cred că tot mâna comuniștilor. Au mai fost asemenea răpiri”.

Prin legea cultelor, adoptată în anul 1948, se iau o serie de măsuri în ceea ce privește bisericile creștine. Astfel, tot clerul Bisericii Greco-Catolice este trimis în temniță, iar Biserica este desființată. Biserica Romano-Catolică este recunoscută, dar i se reduc drastic legăturile cu Occidentul și, implicit, cu papalitatea. În ceea ce privește statutul Bisericii Ortodoxe, aceasta este redusă la stadiul de a exista, deoarece reprezenta un bun mijloc de control social. Patriarhul Iustinian, un vechi amic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine Întâistătătorul Bisericii, începându-se încă din 1945 arestarea preoților dizidenți.

Vom relata într-un alt capitol mult mai pe larg torturile la care erau supuși dizidenții regimului, prin prezentarea câtorva cazuri concrete. Trebuie menționat, însă, că imediat după implementarea regimului comunist prin impunerea de către Uniunea Sovietică a guvernului Petru Groza și, mai apoi, prin abdicarea forțată a regelui Mihai, tensiunea de la nivel social era alimentată de torționari – oameni plătiți de regim pentru a impune teama la nivelul conștiinței colective, dar și pentru a-i supune pe deținuți celor mai inumane forme de tortură. Despre așa-zișii torționari, domnul Alin Mureșan, director IICCMER, ne-a comunicat în cadrul unui interviu realizat pentru studiul de față câteva informații interesante: „De regulă, sistemul specula frustrările, adică proveneau fix din mediile de jos, cei care au avut de suferit în perioada interbelică, cu pregătire slabă. Într-o primă fază, vorbind. Adică vorbim de perioada Dej. După aceea, în perioada Ceaușescu, lucrurile s-au mai schimbat, s-au profesionalizat puțin. Dar în prima perioadă când vorbim de torționari, vorbim de oameni slab pregătiți și cu diverse frustrări la activ. Mai mult, cei care acceptau să colaboreze cu regimul, se bucurau de un considerabil prestigiu la nivel social și politic, acest prestigiu reprezentând principalul factor motivațional:  Adică, un om amărât care nu a avut din ce să trăiască, să se trezească brusc cu multă putere, cu salarii, cu grade, cu vacanțe plătite și așa mai departe, era un mare stimulant. Dincolo de motivele financiare erau cele de putere, după părerea mea”.

Din relatările domnului Alin Mureșan, fondatoriul Institutului pentru Studiul Istoriei Contemporane și director ICCMER, putem concluziona că instaurarea regimului comunist în România a echivalat cu instaurarea unei axiologii răsturnate, așadar cu promovarea unor noi valori, opuse celor deja existente – cei care nu se remarcaseră pe plan social în perioada interbelică erau ridicați la rangul de personalități, în timp ce personalitățile din perioada interbelică erau nu doar denigrate, ci și supuse unor adevărate torturi, din cauza așa-zisei uneltiri contra orânduirii socialiste:  „Cel mai des  era folosit un articol din Codul Penal: uneltire contra orânduirii socialiste. Dar aici puteau intra o grămadă: de la constituire de organizații anticomuniste, la înjurat pe Stalin, la nedenunțarea celor cu activitate anticomunistă, la tentative de trecere frauduloasă a frontierei – existau foarte multe pretexte. (Alin Mureșan). Această ne este confirmată și de pr. I.T.:  […] orice personalitate interbelică cu simpatii sau fără simpatii pentru legionari, dar creștină, era denigrată. Îmi amintesc că se pornise o campanie împotriva patriarhului Miron…”.

Etapa stalinismului a fost succedată în anii 1963-1989 de o nouă formă de manifestare a ideologiei comuniste – cea a naționalismului ceaușist. Astfel, Nicolae Ceaușescu era perceput drept voievodul românilor, primul fiu al țării, înconjurat de o evlavie aproape faranoică. A fost o perioadă de relativă relaxare, s-ar putea spune, însă, cel mai probabil, nu din pricina bunelor intenții ale lui Nicolae Ceaușescu, ci din convingerea paranoică a acestuia că în România comunismul era consolidat, iar represiunea excesivă nu mai era necesară. De altfel, istoria ni-l prezintă pe Nicolae Ceaușescu drept unul dintre cei mai agresivi adepți ai regimului în anii 40-50, remarcându-se mai ales în domeniul colectivizării brutale a pământurilor țăranilor.

În această etapă, creștinii nu mai erau arestați într-un număr semnificativ, însă a fi creștin practicant echivala în perioada ceaușistă cu scăderea considerabilă a prestigiului social, după cum ne-a relatat părintele I.T.: „Ce vreau să vă spun e că atunci nu erai arestat dacă mergeai la biserică, că am mai auzit prostia asta. Dar aveai imagine proastă, riscai să fii dat afară dacă ocupai un post important, asta era problema”. Același aspect este confirmat și de părintele Calistrat Chifan, într-un clip video devenit viral pe internet: „De 20 de ani s-a dus comunismul. El (creștinul contemporan) a rămas profund înfierat în comunism, când n-aveai noie să mergi la biserică, c-aveai reputație proastă”.

  1. III. TEROAREA DIN PUȘCĂRIILE COMUNISTE
Socotesc că toată acțiunea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine și rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele și răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră.(Gheorghe Calciu, cuvantul-ortodox.ro)

Aparatul represiv al statului comunist era format din numeroase instituții coercitive, care să lupte împotriva dușmanilor poporului și care să ajute la edificarea noii ordini socialiste. Au fost înființate adevărate gulaguri românești, locuri de reeducare, al căror scop era subjugarea voinței oamenilor, subminarea valorilor și principiilor acestora, a încrederii reciproce și mai ales a fundamentelor creștine. Se încerca, așadar, implementarea altor modele de gândire. Închisori ca Aiud, Gherla, Pitești, Jilava etc. au reprezentat pentru mulți golgota suferinței ce trebuia urcată, dar și adevărate îmbăieri spirituale. […] voiau să îi anihileze pentru societate. Cam ăsta e răspunsul simplist. Voiau să îi compromită, sau să îi distrugă, să nu mai fie necesari pentru societate nici după ieșirea din închisoare (Alin Mureșan, director IICCMER). Deși pare greu de crezut, acest obiectiv a reprezentat un laitmotiv al ideologiei comuniste.

  1. 1. VIAȚA ÎN PUȘCĂRIE

Cel mai mare val de arestări a început la data de 15 iunie 1948, fiind vizați în special cei considerați ca aparținând Mișcării Legionare, principalii adversari ai regimului. Arestările s-au făcut în mare grabă: într-o singură noapte au fost percheziționate mii de locuințe și a fost ridicat un nume uriaș de presupuși dușmani ai regimului. Procesele reprezentau simple formalități, sentințele erau hotărâte dinainte, ajungând proverbială expresia Dacă ești nevinovat, iei 5 ani.

Foștii prizonieri politici zugrăveau în culori foarte gri viața din închisoare. Ea decurgea într-un ritm monoton, discuțiile, rugăciunile și multe alte activități fiind interzise, spre epuizarea sufletească a acestora. Astfel, erau supuși unor chinuri sub nivelul demnității umane. Regimul alimentar era deosebit de auster, rezumându-se doar la 400 de grame de turtoi . Ca metodă principală de tortură era utilizată bătaia, aplicată de torționarii specializați, sau chiar de colegi de celulă. Una dintre torturile preferate ale regimului o reprezenta închiderea deținuților în camerele frigorifice. Părintele Arsenie Papacioc relatează faptul că a fost ținut la răcitor 3 zile, interval fatal pentru orice persoană. Întrucât, în mod miraculos, părintele a supraviețuit, sentința i-a crecut la 5 zile, în final ajungându-se la un număr de 7 zile, din care, spre disperarea comuniștilor, a ieșit iarăși supraviețuitor. De asemenea, orice act de credință era strict interzis. Părintele Iustin Pârvu, de pildă, vorbește despre dificultățile pe care le întâmpina în momentul săvârșirii Sfintei Liturghii. Astfel, Liturghia era săvârșită prin codul morse, iar firimiturile de pâine erau ascunse în cusătura hainelor.

Pentru a fi puse în practică mijloacele de dezumanizare, au fost elaborate tehnici speciale de tortură. De pildă, în cadrul experimentului de la Pitești, deținuții erau obligați să întrețină relații sexuale, să consume fecale, să batjocorească toate lucrurile sfinte, anihilându-li-se orice urmă a umanității, pentru a-i reduce la un nivel instinctual, ca să devină simple instrumente. Foarte mulți deținuți au murit în urma torturilor la care erau supuși de torționari. De pildă, Sandu Tudor a fost adus în anul 1962 la un spital din București în comă convulsivă și cu hemoragie internă deosebit de gravă, decedând la scurt timp, din pricina bătăilor.

Cu toate supliciile aduse corpului, sufletul nu a suferit înfrângerea pe care o doreau partizanii torturilor, de a-l distruge, de a-l ridiculiza și de a face să triumfe materialismul. În astfel de condiții, deținuții și-au creat o viață interioară puternică, pură și ascetică, ca alternativă la atacul demonic. Detenția a fost un loc propice reevaluării propriilor adâncimi sufletești, a relației cu Dumnezeu și cu oamenii, a locului pe care îl ocupăm și a utilității respectării poruncilor divine. În felul acesta pușcăriile comuniste ne oferă exemple de jertfă, devotament și iubire, parcă deprinse din Sinaxar.

Marcel Oprișor, fiind în celulă cu Gheorghe Calciu și cu Constantin Oprișan – acesta din urmă bolnav grav de TBC și ajuns la ultimele resurse fizice – povestește cum fostul medicinist Calciu și-a deschis o venă, a lăsat sângele să se decanteze, dându-i Lui Oprișan să bea limfa, pentru a-i prelungi viață. Acesta l-a îngrijit pe Constantin Oprișan până la sfârșitul vieții. Un alt episode de jertfă creștină, demn de menționat, îl are în prim-plan pe Valeriu Gafencu. Acesta, bolnav de plămâni, după ce a primit câteva pastille de streptomicină, care erau considerare salvatoare pentru bolnavii de TBC, le-a oferit unui bolnav pe nume Richard Wurmbrand, alegând să fie salvat acesta, în locul său.

Să nu ne răzbunați (Mircea Vulcănescu) – Acesta pare să fie motto-ul ce i-a însuflețit pe toți martirii care au ales să își ducă în suferință crucea, cu iubire și jertfelnicie pentru aproapele. Același lucru l-a afirmat și Mircea Vulcănescu, când, fiind închis și dezbrăcat în plină iarnă, împreună cu încă doi deținuți, într-un izolator neîncălzit, a ales să se așeze pe podea, servind ca așternut pentru ceilalți doi.

Un alt liant ce întărea comuniunea spirituală dintre deținuți, era reprezentat de actele de manifestare a credinței, în mod cât mai discret, deoarece erau interzise – slujbele, rugăciunile, cântecele, poeziile cu tematică religioasă și minunile, care veneau să confirme puritatea vieții religioase. O primă minune cu care se simt binecuvântați deținuții este însăși supraviețuirea lor, atât trupească cât și sufletească. Părintele Justin Pirvu spunea în ultimii ani ai vieții sale, că îi pare rău că nu a murit în închisoare, pentru că acolo a avut cea mai mare trăire spirituală, acolo l-a cunoscut cu adevărat pe Iisus Hristos

Minunile priveau toate aspectele vieții și erau dese, spre uimirea supraveghetorilor, care se găseau dezarmați, cărora li se prăbușea tot orizontul în care erau obișnuiți să acționeze. Un ucenic al pr. Sandu Tudor povestește cum, fiind închis împreună cu acesta în camera frigorifică, părintele a reușit, prin rugăciune, să topească toată ghiața și să încălzească încăperea, spre groaza supraveghetorilor. Dan Lucinescu, un fost deținut politic, povestește cât de mare a fost surprinderea gardienilor, când, la controlul de seară, uitându-se prin vizetă, îl văd pe Arsenie Boca, iar când deschid ușa constată că celula era goală. Cazul, confirmat și de comandantul de Securitate din zonă Brașov, a fost trecut sub tăcere.

  1. 2. REINTEGRAREA IN SOCIETATE

După mulți ani caracterizați de torturi și atrocități inimaginabile, anul 1964 a însemnat detașarea României de regimul stalinist și, implicit, sfârșitul terorii pentru mulți deținuți politici. Prin decretul nr. 767/1963, și decretele nr. 176 și nr. 411 din 1964, sunt eliberați majoritatea deținuților politici din pușcăriile comuniste, dar acest lucru nu a însemnat nici pe departe sfârșitul definitiv al prigoanei împotriva creștinilor. Și în perioada ceaușistă au existat arestări, mult mai puține însă, cel mai elocvent fiind cazul pr. Gheorghe Calciu, rearestat în anul 1979, din cauza atitudinii vehemente împotriva dărâmării Bisericii „Enei” din București, și din cauza „Celor șapte cuvinte către tineri”, care făceau deliciul studenților.

Reintegrarea în societate a foștilor deținuți politici (categorie din care făceau parte inclusiv deținuții pe criterii religioase) nu a însemnat, însă, facilitarea accesului acestora la funcții importante în societate, lucru confirmat de domnul Alin Mureșan: „[…] ca o concluzie generală, într-un fel sau altul s-au reintegrat, dar nu pe pozițiile care ar fi fost firești. Adică nu pe pregătirea lor de bază. […] Regimul nu îi lăsa, pur și simplu. Dacă aveai dosar de deținut politic, nu puteai avea acces la poziții de putere. Erau ținuți mai la bază, așa”.

Foștii prizonieri nu discutau despre torturile la care fuseseră supuși, cel mai probabil din cauza temerii de a nu ajunge iarăși în lanțuri: „Pe părintele Cleopa l-am cunoscut, l-am întrebat odată de ce a plecat atâta în munți și mi-a zis că a făcut asta ca să aibă experiență pustnicească. Abia după Revoluție am aflat c-a fost forțat. […] Cei care mai erau în viață, părintele Cleopa, Pârvu… Arsenie, erau văzuți ca mari duhovnici, erau niște magneți, dar prea puțini știau că au pătimit chinuri cumplite. Era un subiect tabu, cum se spune. Nici măcar la începutul anilor ’90 ei nu vorbeau despre asta, le era teamă, nu înțelegeau democrația asta. Dar cei ce-au murit în temniță, Dumnezeu îi știe”. (pr. I.T.).

Interesant este și faptul că majoritatea foștilor deținuți care au reușit să scape din iadul concentraționar comunist, au devenit adevărați piloni de rezistență ai valorilor românești, ai spiritualității creștine, sfidând întreaga ideologie comunistă atât prin exemplul personal, cât și prin popularitate. În ciuda suferințelor, umilințelor și chinurilor, aceștia nu doar că erau perfect lucizi, dar atrăgeau zecile de mii de credincioși tocmai prin sfințenia lor, prin chipul angelic: „Vedeți, ăsta e paradoxul creștinismului, al mucenicilor. Cu cât sunt mai batjocoriți, mai chinuiți, cu atât devin mai mult ca îngerii” (pr. I.T.).

Această popularitate a continuat inclusiv după Revoluția din 1989, eveniment care a avut loc, așa cum remarcă pr. I.T., la un moment oportun, instaurarea democrației făcând posibilă nu doar descoperirea atrocităților săvârșite de regimul comunist, ci și realizarea a sute de interviuri cu supraviețuitorii gulagului românesc: „E bine că a venit Revoluția, că dacă mai ținea regimul ăla blestemat, nu mai știam azi cine-i Gafencu, un model de jertfă creștină” (pr. Ion I.T.).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Publicații:

  1. 1. BETEA LAVINIA, Mentalităţi şi remanenţe comuniste, Ed. Nemira, 2005;
  2. COPOERU LUCIA, Pop Corina, Istoria pe înțelesul tuturor, Ed. Delfin, 2014;
  3. Pr. IOANICHIE BĂLAN, Viața Părintelui Cleopa, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2006;
  4. Pr. IOANICHIE BĂLAN, Ne vorbește Părintele Cleopa, vol.1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010;
  5. LONGIN LUCIA HOSSU, Memorialul durerii – o istorie care nu se învață la școală, Ed. Humanitas, București 2013;
  6. LONGIN LUCIA HOSSU, Memorialul durerii – întuneric și lumină, Ed. Humanitas, 2013;
  7. Mari duhovnici ai neamului, vol.1, Ed. Litera, București 2015;
  8. Mari duhovnici ai neamului, vol.2, Ed. Litera, București 2015;
  9. Ne vorbește părintele Iustin, vol. 1, Ed. Petru Vodă, ianuarie 2011;

10.  Ne vorbește părintele Iustin, vol. 2, Ed. Petru Vodă, ianuarie 2011;

11.  Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău. Preot și scriitor mistic al Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Panaghia, Colecția Rugul Aprins, 2006;

12.  TISMĂNEANU VLADIMIR, Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Humanitas, 2014;

13.  VASILE DANION, Viața părintelui Arsenie Papacioc, Editura Areopag, 2013;

14.  Viața părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, București 2007.

Resurse online:

15.  Pr. CALISTRAT CHIFAN – https://www.youtube.com/watch?v=AHZG1LUwTns link accesat la 05.02.2016;

16.  Cuvântul Ortodox, http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-calciu-despre-experimentul-satanic-de-la-pitesti-tinta-a-fost-sufletul-nostru-dar-ultima-batalie-a-fost-castigata-de-dumnezeu/ link accesat la 05.02.2016;

17.  Documentar „Sfinții Închisorilor” la emisiunea „În Premieră” – https://www.youtube.com/watch?v=PLMf0gPq-Ag link accesat la 05.02.2016;

18.  Documentar TVR – „Condamnați la fericire” – https://www.youtube.com/watch?v=41oq2o_rGkE, link accesat la 05.02.2016;

19.  Napoca News, http://www.napocanews.ro/2015/03/minune-cum-a-disparut-arsenie-boca-din-celula-in-care-era-inchis-de-comunisti.html link accesat la 05.02.2016.

Vlad Ovidiu Cioacă,

Ștefan-Laurențiu Scuipici,

Luciana-Gabriela Mirescu,

(studenţi la Facultatea de Științe Sociale,

Universitatea din Craiova, soecializarea Sociologie)

30.05.2017 – Lupta Bisericii cu iconoclasmul cumunist: Mărturisitori ai credinţei ortodoxe în Oltenia

marți, mai 30th, 2017

Lupta Bisericii cu iconoclasmul nu a încetat nici după Sinodul VII Ecumenic. Depărtarea tot mai pregnantă de sens şi golirea de conţinut a valorilor Tradiţiei creştine, a generat de-a lungul secolelor problematici şi provocări complexte, pentru care Biserica a fost nevoită să dea din nou răspunsuri. Chipul omului secular, puternic dominat de materialism, concupiscenţă, ignoranţă, indiferenţă şi pasivitate, aduce iată o nouă provocare pentru lucrarea ortodoxă de mărturisire.

Începând cu Reforma, acest model de iconoclasm este intens promovat şi introdus în societate. O primă mutaţie intervine prin introducerea conceptului de „sola Scriptura”, care avea în vedere, printre altele, „înlocuirea gândurilor bazate pe imagini cu gânduri centrate pe cuvinte”. De la imaginea vie, lucrătoare şi mărturisitoare a adevărului dumnezeiesc, se trece subtil spre „autoritatea cuvântului scris”. Dat fiind acest lucru, din punct de vedere apologetic, se impun câteva nunaţări de explicitare. Astfel, devine limpede că spiritul iconoclast al Reformei şi modernităţii afectează decisiv dimensiunea iconică a teologiei, gândirea şi spiritualitatea centrate pe evenimentul Întrupării, dar şi mistagogia liturgică, explcit relaţionată cu experienţa eclesială. Tradiţia Bisericii este în mod fundamental iconică, structurând gestul de închinare în Duh şi Adevăr. În cuprinsul acestei înţelegeri, cuvântul nu exclude imaginea, ci o transfigurează în icoană. Iar cuvântul scris se împlineşte în Cuvântul Întrupat, care este Icoana lui Dumnezeu Tatăl” (Apologetica Ortodoxă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, p. 299).

„Iconoclaşti şi apostaţi contemporani”

Adăugat peste toate acestea, ateismul militant al evului comunist a luptat permanent împotriva Bisericii. Camufalt sub diferite forme ideologice sau conceptuale, economice sau moralizatoare, acest puternic iconoclasm a tulburat intens viaţa eclesială creştinilor ortodocşi din ţara noastră. În chip profetic, fenomenul a fost identificat şi înfierat de unul dintre cei mai de seamă mărturisitori şi apologeţi ai Bisericii noastre, profesorul martir Ioan Gh. Savin. Acesta vorbeşte lămurit despre pericolul care avea să se reverse asupra României, asemânându-se oarecum lui unui Soloviov, care prevestise la rându-i stăpânirea comunismului în celebrele sale „Povestiri despre Antihrist”. Savin îşi leagă ideile într-un alt fel, de data aceasta providenţial pentru tematica întâlnirii noastre. „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani” este lucrarea în găsim referinţe atât cu privire la pericolul depărtării de tradiţie, cât şi la flagelul comunismului ateist, care bătea puternic la uşă. „Apariţia bolşevismului, ca şi dispariţia lui, e în funcţie de religie. Lupta care se dă acum în Rusia, nu e numai între capital şi muncă, între burghezie şi revoluţie, între naţionalism şi internaţionalism. Acestea sunt fragmente numai, simple aspecte din marea luptă dintre spirit şi materie, dintre om şi bestie, dintre Satana şi Dumnezeu, dintre Hristos şi Antihrist. Bolşevismul va apărea acolo şi va dăinui atâta timp cât credinţa, care afirmă existenţa unei ordini divine, cârmuitoare a destinelor lumii, va fi în stare de eclipsare sau de decădere. Aşa se şi explică marea luptă ce a început-o comunismul rus împotriva religiei. Şi tot aşa se explică apariţia şi bruscul triumf al comunismului în Rusia, ţara clasică a misticismului religios şi a conservatorismului politic” (Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 61-62).

Părintele Gherasim Iscu, icoană vie a credinţei ortodoxe

Sub acest tăvălug a intrat şi Biserica Ortodoxă Română. În frunte cu patriarhul Justinian Marina, a cărui comemorare împlinim de asemenea anul acesta, ea a trecut străbătut apăsarea feroce a regimului de tristă amintire. Dumnezeu n-a lăsat să piară „podoaba casei Sale”, ci a împodobit-o şi mai frumos cu sângele martirilor care au suferit în „lagăre şi închisori pentru deminitatea şi libertatea noastră, pentru credinţa noastră ortodoxă”. Asemenea primelor veacuri creştine, în frunte cu patriarhul lor, preafericitul părinte Justinian, slujitorii Sfintelor Altare s-au oferit spre jertfă pentru ca dragostea de Biserică să nu piară, credinţa să nu se stingă şi sfintele locaşuri să nu se pustiască.

Aducem în actualitate pilda părintelui ieromonah Gherasim Iscu (1912-1951), ultimul stareţ al Tismanei. A fost arestat în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1948. Pe data de 21 mai 1949 a fost trimis în judecată sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost închis mai întâi la Craiova, transferat la Aiud, Poarta Albă şi în cele din urmă la Târgu Ocna, unde a trecut la cele veşnice.  Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: „Auzi frate? Îngerii cântă!”, deschizând ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit, i-a răspuns: „Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte” (Oameni şi locuri din istoria Bisericii Oltene, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2011, p. 134).

Pr. Ioniţă Apostolache