Arhiva pentru ziua iunie 6th, 2017

06.06.2017 – Obiceiurile cultice în tradiția religiei celților (Partea a IV-a)

marți, iunie 6th, 2017

Locașurile de  cult

Textele Antichității nu menționează existenţa vreunui templu în care să fi fost săvârșite ritualurile druidice, ele desfășurându-se în luminișurile pădurilor, mai ales ale celor de stejar. Istoricul Lucan pare să fi fost martorul unor astfel de ceremonii într-o pădure de lângă Massalia. Pliniu cel Tânăr precizează că druizii socoteau că pădurile de stejar erau sacre şi că ele îşi revărsau sfințenia asupra tuturor celor ce luau parte la riturile săvârșite acolo. Dion Chrisostomul vorbeşte de sacrificiile  şi orgiile din pădurea Andrate, iar Tacit pomenește pădurile de pe insula Mo care erau bântuite de crude superstiții.

Cercetările mai vechi şi mai noi au dovedit că celții aveau locuri sacre pe fluviul Loara, aveau locuri situate uneori în aer liber sau în construcții la început simple. Stonehenge este un exemplu concludent al existenţei templelor în aer liber în cultura Epocii Bronzului. În Germania de sud şi în Boemia, s-au găsit construcții în formă dreptunghiulară de lemn sau de piatră, iar în altele locuri templele aveau forma circulară sau poligonală. În jurul templelor, celții au construit teatre şi amfiteatre, pentru o desfășurare mai amplă a cultului (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 165).

Preoții

De la istoricii greci şi latini aflăm că erau trei categorii de sacerdoți cărora, ca şi războinicilor, li se acorda o cinste deosebită: druizii, barzii, vatis.

Preoții celților erau druizii, ei formau o castă bine organizată, împreună cu șefii militari formând elita societății celtice. Pentru istorie, druizii au avut dintotdeauna funcții şi roluri foarte complexe, care i-au făcut pe istoricii antici să-i prezinte în mai multe feluri.  Astfel,  la istoricii Cezar, Strabon şi Diodorus vom găsi o imagine favorabilă a druizilor ca şi conducători spirituali, judecători, învățători şi păstrători ai vechilor ritualuri. Mărturiile istoricilor Lucan, Tacit, Pliniu sau Pompeius Mela îi asociază pe druizi cu ceremonii săvârșite în locuri ascunse, în peșteri şi în păduri  în numele unei religii crude şi sângeroase. Primii împărați romani au fost adversarii ireductibili ai druismului făcând numeroase eforturi să-i nimicească.  Împăratul Octavianus Augustus, după mărturia lui Suetoniu, a interzis druismul pentru cetățenii romani; împăratul Tiberiu a dat un edict prin care desființa acest soi de prorocii şi de vraci.

Druizii erau oameni foarte învățați. Ei se aflau pe treapta cea mai înaltă a societăţii și aveau cuvântul hotărâtor în legătură cu toate problemele care priveau obștea.  Ei oficiau sacrificiile, judecau problemele legate de bunul mers al societății, arbitrau problemele care puteau duce la război între triburi. Strabon spune că  intervenția lor putea chiar să întoarcă din drum armatele plecate la luptă. În jurul lor se adunau mulți învăţăcei care erau supuși unui foarte riguros şi sever sistem de învăţătură. Iată cum descrie Cezar instituția sacră a druizilor: „Druizii nu obișnuiesc să meargă la război şi nici nu plătesc biruri la fel cu ceilalţi; au scutire de oaste şi sunt apărați de orice fel de îndatorire. Stârniți de atâtea foloase mulți vin singuri la învăţătura lor, mulți sunt trimiși de părinţi şi de neamuri. Se spune că acolo ei învaţă pe dinafară un număr foarte mare de versuri, astfel mulți rămân 20 de ani la învăţătură. Ei socotesc că aceste învăţături nu se cade să fie încredințate scrisului, pe câtă vreme ce în celelalte treburi se slujesc  de alfabetul grecesc. Au hotărât aceasta pentru  două pricini: fiindcă nu vor să răspândească învăţătura lor în popor şi ca nu cumva discipolii, încrezându-se prea mult în litera scrisă, să-şi cultive mai puţin memoria; aşa li se întâmplă celor mai mulți. Druizii urmăresc să-i încredințeze că sufletele nu pier, că după moarte trec de la unii la alţii, în felul acesta socotesc ei că se îndeamnă mai mult oamenii la vitejie, o dată ce li s-a înlăturat frica de moarte. Pe lângă acestea, dezbat şi împărtășesc tineretului numeroase probleme în legătură cu stele şi cu mişcarea lor, cu mărirea lumii şi a pământului, cu natura lucrurilor, cu puterea şi atributele zeilor nemuritori” (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 165; Cezar, De bello Galico).

Cei numiţi vatis sunt reprezentați de istorie ca profeți, fiind foarte greu să se stabilească o diferențiere între funcțiile lor şi cele ale druizilor, unii istorici ajungând la concluzia că ei nu constituiau o categorie aparte, ci o subdiviziune subordonată ordinului puternic al druizilor.

Barzii erau literații lumii celtice, cunoscând elanurile eroice ale acestei lumi; izvoarele îi descriu ca fiind, înainte de toate, cântăreți ai isprăvilor cele mai vrednice de laudă ale oștenilor.

Dincolo de Marea Mânecii avem o altă împărțire a sacerdoțiului celtic: druizi, filidh și barzi. De la Cezar aflăm că druizii erau cârmuiți în Galia de o căpetenie care avea autoritate deplină asupra lor, şi că, în anumite momente ale anului, se adunau într-un loc sacru din ținutul Carnuților (pe valea Loarei), pe care îl socoteau ca fiind centrul Galiei. La fel şi druizii din Irlanda aveau un conducător, ales dintre ei, iar adunările şi le țineau la Uisnech, centrul Irlandei, loc al focului original.

Tot în cadrul sacerdoțiului erau şi cei numiţi qutuater (cei care vorbeau zeilor), ei fiind cei care recitau rugăciunile şi formulele sacre în timpul sacrificiilor. În sec. III d.Hr. se amintește de celți şi druidese, care se ocupau cu ghicitul şi prezicerile.  Ele se găseau şi la curțile împăraților romani, iar pe vremea lui Alexandru Sever o astfel de druidesă ar fi prezis momentul morţii sale. De asemenea, împăratul Dioclețian este anunțat de o  druidesă ca va ajunge pe tronul Romei după ce va ucide mistrețul, acesta fiind prefectul Arrius, care era supranumit Mistrețul.

Druizii au avut mult de suferit în timpul stăpânii romane, care i-a persecutat neîncetat datorită puterii lor juridice şi datorită jertfelor omeneşti şi a practicelor magice de care se ocupau.

Pr. Daniel Cimpoeru

06.06.2017 – Obiceiurile cultice în tradiția religiei celților (Partea a III-a)

marți, iunie 6th, 2017

Sacrificiile

Cultul fastuos al celților era însoțit de jertfe materiale, animale sau chiar omeneşti. Pentru a fi feriți de o epidemie, celții au aruncat comori întregi într-un lac considerat de ei sfânt de lângă Touluse, din Franţa de astăzi. Sacrificiile de oameni sau de animale erau aduse mai ales în timpul războaielor: înainte – pentru ajutor în  luptă, după – pentru mulțumire, iar în caz de înfrângere pentru a mijloci ocrotirea supraviețuitorilor. În momentele de după bătălii se sacrificau răniții, cei slabi şi captivi.  Luptătorii învinși şi chiar conducătorii se sacrificau uneori de bunăvoie pentru a atrage mila zeilor. Ei aveau obiceiul să taie capetele învinșilor în război şi să le păstreze acasă ca trofee. Jertfele omeneşti se aduceau prin modalități din cele mai crude: înecare, spânzurare, ardere, închiderea în cutii a victimelor care erau incendiate (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 338).

Cezar descrie foarte clar felul în care celții aduceau jertfe divinităților lor: „Întreg poporul galilor este cu totul în puterea superstițiilor şi din această pricină cei care sunt atinși de boli grele, sau cei care iau parte la lupte şi se află în mijlocul primejdiilor, fie aduc jertfe omeneşti, fie că se leagă s-o facă, folosind ca slujitori ai acelor jertfe pe druizi.  În credinţa lor, pentru a răscumpăra o viaţă de om, mânia zeilor nemuritori nu putea fi îmblânzită decât printr-o altă viaţă omenească şi asemenea ceremonii de sacrificiu sunt instituite la ei în mod public. Alţii au niște momâi uriașe ale căror mădulare, împletite din nuiele, le umplu cu oameni vii; iar după ce le dau foc, cei dinlăuntru pier cuprinși de flăcări. Jertfirea celor care au fost prinși furând sau tâlhărind o socotesc mai plăcută zeilor nemuritori, dar dacă nu se află destui din aceştia, ajung să jertfească chiar şi nevinovați” (De bello Galico, VI, 16).

Romanii au interzis aceste practici printr-un decret dat în anul 97 î.Hr., reușind să le curme cu totul în Galia abia în anul 40 d.Hr, iar în Britania abia în 97 d.Hr.

Magia şi mantica

Celţii antici purtau tot felul de amulete având credinţa că astfel vor fi feriți de spiritele rele.  Dintre plante vâscul era cel mai apreciat, socotit ca având puteri magice, remediu universal, eficient contra otrăvii şi sterilității la oameni şi animale. Mai mult decât atâta, vâscul conținea şi un important sens simbolic, fiind prezent pe mai multe dintre obiectele vechi de podoabă ale celților ca motiv floral decorativ. Druizii erau de asemenea reprezentați ca fiind îmbrăcați în robe albe, iar pe cap purtând coroane de vâsc.

Culegerea vâscului, după spusele lui Pliniu cel Tânăr, se făcea legat de un anumit ritual, acela de sacrificare a taurilor. Animalele erau împodobite cu vâsc şi sacrificate. Multe din practicile magice ale celților au supraviețuit şi după încreștinarea acestora.

Mantica celților era foarte complexă, având mai multe mijloace prin care puteau ghici viitorul. Astfel, druizii ghiceau viitorul într-un mod cu totul aparte: sacrificau uneori cei prinși din război, înfigându-le un cuțit în spate şi interpretând felul în care țâșnea sângele, felul cum cădea victima, convulsiile acesteia.  O altă practică de a ghici viitorul era legată de faptul că uneori, femeile celtice tăiau capetele prizonerilor, încercând să ghicească prin asta felul în care va decurge viitorul. Se obișnuia în Galia şi Irlanda ca prezicătorul să se culce pe un mormânt pentru a obține informații de la cel decedat (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 339).

Sărbătorile

Erau normative pentru viaţa religioasă. Deseori erau legate de schimbarea anotimpurilor şi de fenomenele astronomice importante. De asemenea, erau zile închinate marilor eroi naționali. La începutul anului, pe 1 noiembrie, avea loc sărbătoarea Samain, iar la 1 februarie era celebrată sărbătoarea Imbloc, prin care era marcată o nouă parte a anului. Mai avem sărbătorile Beltine sau Cetsamain, în cinstea zeului Belenus, Lugnasad – sărbătoare închinată zeului Lug, pe 1 august.  Cu aceste prilejuri aveau loc şi întreceri sportive, în special cele de călărie, elementele religioase amestecându-se cu cele economice, politice, juridice, distractive.

Cultul morților

Celții primiseră de la druizi o puternică învăţătură care susținea viaţa de după moarte. Această credinţă era atât de puternic înrădăcinată încât celții împrumutau bani în viaţa pământească cu credinţa că vor putea fi rambursați în viaţa de dincolo de moarte (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 166).  De asemenea, se pare că la celți era prezentă ideea de metempsihoză, sufletele putând circula după moarte de la un trup la altul.  Sunt unele mituri irlandeze care relatează că numai unii eroi sau druizii mai importanți se puteau învrednicii  ca după moarte să se reîncarneze în alte persoane (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 340).

Viaţa de dincolo de moarte era localizată sub pământ sau în Ţara de sub Valuri, Țara tinereții sau Țara fericirii; era locul în care toţi se îndulceau de muzică, dragoste şi întreceri în luptă.  Cine se rănea azi într-o luptă, mâine era vindecat, iar cei răpuși reveneau la viaţă (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 167).

Referitor la riturile de la înmormântare, celții practicau atât înhumarea cât şi incinerarea. Împreună cu cel mort se ardeau sau se îngropau numeroase obiecte socotite indispensabile mortului în viaţa de dincolo, precum şi sclavii sau persoanele de care erau legați. Plutarh şi Pausanis spuneau că la înmormântări, celții nu-şi plângeau morţii (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 340).

Pr. Daniel Cimpoeru

06.06.2017 – Cultul zeilor la popoarele celtice (Partea a II-a)

marți, iunie 6th, 2017

Cultul celților antici avea încă de la început o coloratură intensă, existând dovezi clare vis-à-vis de credinţa în duhuri personificate în diverse râuri, lacuri păduri, tufișuri, care nu trebuiau tulburate. Ofensa adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii. Dar mai presus de această credinţă generală se situează credinţa în zeii ce alcătuiau panteonul celtic: Tautates (Mercur), Belenos (Apolo), Esus (Marte), Taranis (Jupiter).

Datorită numeroaselor menționări istorice al scriitorilor antici care s-au ocupat de civilizația celtică, panteonul vechilor celți era prezentat de fiecare dată sub forme diferite. Astfel numai în inscripții sunt menționați aproape 400 de zei. Totuşi prin aplicarea metodei comparative, istoricul G. Dumezil a reuşit să reducă din numeroasele personificări ale zeilor celtici.  Zeii celților sunt identificați de către Cezar în opera sa De Bello Galico şi sunt numiţi cu numele zeităților romane, astfel panteonul celtic era format din: Iupiter, Mercur, Apolo, Marte, Minerva. După Cezar, Iupiter este un zeu al cerului, el ţine stăpânia împărăției cerești. În numele lui se încheiau contractele şi se prestau jurămintele.

Totuşi Cezar socotea ca zeu principal pe Mercur, zeu adorat ca inventator al tuturor artelor, ca protector al tuturor drumurilor şi al călătorilor, fiind ocrotitorul comerțului. El era adorat pe zonele cele mai înalte, zeul civilizației şi avea ca simbol șarpele cu cap de berbec. Există peste 500 de inscripții despre acest zeu în tot spaţiul celtic şi peste 200 de statui şi basoreliefuri, numele lui intrând în componența mai multor toponime: Lugdunum, actualul Lyon.  Despre cultul lui Mercur, Cezar spunea: „cel mai mult îl cinstesc pe zeul Mercur( Teutatis): idolii săi sunt cei mai  numeroși, pe el îl socotesc descoperitorul meșteșugurilor, călăuza tuturor drumurilor şi a călătorilor. Pe el îl cred cel mai puternic în dobândirea câștigurilor şi în comerț” (Remus, Curs de Istoria Religiilor, p. 163).  

Despre zeul Apollo (Belenos) Cezar spune că era zeul vindecărilor adorat în special de druizi. Unul dintre scriitorii antici care întrebuințează numirile celtice la zei este Lucan. El îi aminteşte pe Teutates, Taranis şi Esus, cărora li se aduceau sacrificii omeneşti şi care se pare că fuseseră zei tribali de o mare importanță. De asemenea, Lucan vorbeşte despre un zeu celtic pe nume Ogmios (identic cu zeul irlandez Ogma), care era un zeu al elocinței, fiind asociat cu zeul grecilor Heracles, fiind reprezentat ca un bătrân îmbrăcat în piele de leu, înarmat cu un arc şi târând o mulțime de oameni printr-un fir de aur o  mulțime de oameni, simbol pregnant al puterii elocinței (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 334). Lucian din Samosata nu a pătruns înțelesul acestei scene până când, spune  tradiția, un gal foarte învățat, care vorbea foarte bine limba greacă, i-a explicat că pentru gali, Hercule şi nu Hermes, era ocrotitorul artei elocinței, pentru că arta vorbirii frumoase se îmbogățește prin trecerea anilor, şi deci nu un zeu tânăr ar fi putut să o stăpânească. Şi atunci Lucian a înțeles că firul de aur prin care  erau  trași după zeu acești oameni nu îi făcea robi, ci dimpotrivă, aceştia îl urmau vrăjiți de elocința lui, de fiecare cuvânt pe care el îl rostea.

Zeul Lung era de asemenea un zeu menționat la mai toate popoarele celtice şi al cărui nume s-a păstrat în acela al capitalei Galiei romane: Lugdunum.  Era un zeu violent şi domina panteonul  celtic.  Un zeu foarte important era de asemenea şi Sucellos: „cel care loveşte”, care era reprezentat purtând cu el un ciocan cu coadă lungă.

Dintre divinitățile masculine, mai apar în inscripții şi zeul Cernunnos, zeu cu coarne de cerb, simbolizând pentru celți puterea şi abundența.  Zeitățile care reprezentau la celți pământul şi fecunditatea, erau grupate câte trei şi numite Matres. În inscripții acestea au epitete locale, fiind protectoarele caselor, persoanelor, insulelor. Pe lângă aceste zeități mai existau şi aşa zișii Matrones.

Între zeitățile feminine cea mai importantă este zeița cu nume irlandez Brigit, amintită de Cezar sub numele de Menerva. Era fiica zeului Dagta, şi protectoarea preoților, meșteșugurilor şi a medicilor. Era transmițătoarea cunoștințelor primordiale.  Cu privire la eroii celți existau mai multe mituri.  Astfel sunt amintiți: Arur sau Artur, erou din ramura britanică a celților, Chuchulain, Filon Fiul lui Chumhals. Eroii celților erau considerați ca înlocuitori ai zeilor (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 337).

Pr. Daniel Cimpoeru

06.06.2017 – Despre religia celților. Noțiuni generale (Partea I)

marți, iunie 6th, 2017

După mărturiile istorice, celții reprezintă ramura cea mai vestică a popoarelor indo-europene, pe care îi găsim în apropiere de Rin şi de izvoarele Dunării, în mileniul II î.Hr. De aici s-au răspândit spre sud şi spre vest ocupând Galia, Britania şi Irlanda. În secolul IV î.Hr., ei ajung la apogeul puterii lor reușind să pună stăpânire pe o bună parte din Europa centrală şi de vest şi reușind să facă diferite incursiuni în împrejurimi. La începutul secolului IV pătrund în Italia, îi înfrâng pe etrusci şi incendiază Roma. Ajung şi în Grecia unde stau de vorbă cu Alexandru cel Mare. În marșul lor prin Asia Mică, se stabilesc într-o regiune cu numele de Galatia, deoarece grecii îi numeau galateni (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 333).

Fiind un popor numeros, trecerea lor prin Europa a atras atenția atras grecilor şi a romanilor, mai ales datorită dârzeniei şi iscusinței lor în arta de a se apăra.  Au trecut şi prin teritoriile dacilor, reușind chiar o fuziune temporară cu aceştia, fiind în cele din urmă asimilați.

Așezarea celţilor în decursul istoriei a urmat îndeaproape destinului de care urmau să se împărtășească mai apoi. Încă de la începuturile preistoriei, celții s-au aflat aproape atât de orașele Greciei, cât şi de puterea Romei care era într-o continuă creștere.  Teritoriul lor de obârșie era în sudul Germaniei de astăzi şi în unele țări ale Boemiei, de acolo ei mergând spre limitele de est şi de vest ale continentului.

Celții sunt beneficiarii culturii Laterane (cea de a doua vârstă a fierului).  În puternica lor expansiune sunt opriţi de germani (la nord), de romani (la sud) şi de traci (la sud). Datorită calității lor de  „popor clasic”, alături de geto-daci, celții au jucat un rol foarte important în istoria religiilor, cam acelaşi cu cel pe care l-au avut grecii şi romanii în bazinul mediteraneean.

După informațiile pe care le avem de la Cezar, celții sau galii se socoteau a fi de origine divină, descendenţi direct din divinitate. Din manifestările lor religioase, celţii şi galii credeau că sunt un popor sacru prin excelență coborând din zei şi după moarte întorcându-se în zei (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 162). Religia celţilor a avut un rol deosebit în istoria lor, beneficiind de numeroase avantaje precum: sacerdoțiul druizilor, care nu numai că au organizat cultul celtic până în cele mai mici detalii, dar au fost promotorii existenţei unei complexe societăți religioase, transformând marea familie celtică, alcătuită la început din zeci de triburi, într-un popor coerent (Băncilă, Curs, p. 100).

În decursul dezvoltării ei, religia celţilor a suferit foarte multe influenţe de la populaţiile băştinaşe peste care ei au trecut şi de la popoarele civilizate cu care ei au venit în contact, dar totuşi se poate vorbi de o religie celtică ce se menţine şi domină aproape tot spaţiul peste care erau ei așezați (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 334).

Celţii de pe continent sunt cunoscuți datorită însemnărilor filosofului Posidonius din Rhodos şi învățaților săi urmași. Grație textelor sale se cunosc amănunte care aveau să fie absorbite pentru totdeauna de alte grupuri sociale. Despre celții din Insulele Britanice s-au păstrat tradițiile de-a lungul vremii, tradiţii care sunt semnificative nu numai pentru aceştia, cât şi pentru celții de pe continent.

Celţii erau familiarizați cu alfabetul latin, lucru care rezultă din cele mai vechi inscripţii pe care a fost descoperită o scriere cu douăzeci de caractere, împărțită în patru grupe. Unii specialişti au definit scrierea ogam ca pe un limbaj al semnelor folosit de druizi, pentru a păstra secretul învăţăturii şi poeziei sacre.  Fiecare vocală şi consoană are un nume asociat cu acela al unui arbore sau unui anumit soi de iarbă (Dan Grigorescu, Druizii şi lumea lor enigmatică, Ed. Universului, Bucureşti 2003, p. 49).

Până în sec. IV î.Hr. celţii erau consideraţi unul dintre cele patru popoare de la marginile lumii cunoscute pe atunci împreună cu sciţii, indienii şi etiopienii (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 163). Nu a existat o literatură de sorginte proprie a celților datorită grijii lor foarte mari pentru ca cultura şi misterele lor să nu fie acaparate de alţii, transmițând astfel orice fel de secret sau informație de la maestru la discipol pe cale orală. Totuşi numeroasele date pe care le avem despre civilizația lor, precum şi despre practicile lor religioase, le găsim la: Ammianus Marcelinus, Diodor din Sicilia, Strabo, Cezar, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Dio Cassius, Plutarh, Lucan. Totuși cele mai multe informații despre viaţa celţilor ni le oferă Cezar în lucrarea sa De Bello Gallico, în care a lăsat posteriorității pagini impresionante despre celţi, iar datele referitoare la religia lor sunt concludente. Potrivit spuselor lui Cezar, învăţătura sacră se păstra pe cale strict orală, tocmai pentru a o feri de profanarea prin scris şi prin uitare.  Secretul învățăturii sfinte era asigurat, așadar, printr-o ucenicie directă de la mentor la discipol (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p 163).

Mai târziu după încreștinarea celților, date despre vechea religie s-au păstrat până astăzi în creații literare cum sunt, de exemplu, Cărţile din Leinster, din Irlanda, din Dun Cow şi din Ballimonte, precum şi Cartea Galbenă din Lecan. În ţara Galilor avem Mabinogin, păstrată în Cartea Albă din Rhyddergh şi Cartea Roşie din Hergest (sec. XIV). J. Zwicker a întocmit, tocmai pentru a se cunoaşte mai bine cultura celţilor, cartea Fontes historiae religionis celticae, editată de Carl Clement la Berlin între anii 1934-1936.

Sunt forte multe informații care îşi au izvorul în bogata tradiție mitologică izvorâtă pe la sfârșitul secolului al XII-lea, perioadă în care găsim o spectaculoasă înflorire a artei manuscriselor. Dintre cele mai vechi compuneri de proză care au supraviețuit fac parte Culhwch şi Olwen şi Cele patru ramuri, care au fost scrise probabil în secolul al XI-lea.

Literatura celtă prezintă un interes cu totul special , pentru că este strâns legată de marile opere continentale din ciclul arturian. Tradiția din Ţara Galilor, la un loc cu cea din Britania, au furnizat elementele celtice ce mai târziu au fost teme centrale numeroaselor scrieri de sorginte literară.

Pr. Daniel Cimpoeru