Arhiva pentru ziua iunie 7th, 2017

07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a V-lea)

miercuri, iunie 7th, 2017

Ritualurile finale ale Liturghiei

În ceea ce privește caracterul acestei ultime părți a Sfintei Liturghii părerile sunt împărțite. Unii consideră că aceste momente finale sunt o prelungire ale anaforalei sau chiar fac parte din anafora. În această expunere se bazează pe faptul  rugăciunile din această parte a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur se aseamănă ca și conținut cu rugăciunea anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Astfel spun că anaforaua se extinde chiar cu rugăciunile de până la Rugăciunea Domnească, iar după alții până la încheierea împărtășirii. Însă dacă analizăm mai cu atenție aceste rugăciuni o să observăm că aceste ultime rugăciuni, în special cele din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, sunt rugăciuni ce pregătesc momentul împărtășirii, acestea fiind rugăciuni de tranziție între anaforaua liturgică și momentul împărtășirii (1). În codicele din secolele VIII-X (Barberini 336 și Sebastianov) ectenia ce urmează  poartă numele de rugăciunea de mijloc (2).

După cum am observat, mai înainte, anaforaua liturgică era introdusă printr-o binecuvântare adresată de preot poporului: Harul Domnului nostru Iisus Hristos… La fel, printr-o analiză mai atentă, și această ultimă parte a Sfintei Liturghii începe tot cu o binecuvântare: Și să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți. Deci putem să spunem că acesta este un indiciu că se trece la o nouă parte a slujbei. Momentele principale ale acestei ultime părți sunt următoarele:

a)      Rugăciunile după anafora sau rugăciunile înainte de împărtășire

b)      Împărtășirea și rugăciunile de mulțumire după împărtășire

c)      Apolisul Liturghiei (3).

Ectenia după anafora

Această ectenie ce se deschide cu cuvintele Pe toți sfinții pomenindu-i… a fost introdusă în rânduiala Sfintei Liturghii încă de prin secolul al X-lea când ea apare într-un manuscris din acest secol. În timpul acestei ectenii preotul are și o rugăciune de spus, o rugăciune prin care se roagă ca cei ce se vor împărtăși să se împărtășească și de roadele Sfintei Jertfe. Deși este diferită, ca text, în Liturghiile Bisericii Ortodoxe conținutul ei respectă aceleași idei. Ea se încheie cu ecfonisul Și ne învrednicește pe noi Stăpâne…, ecfonis care introduce rostirea Rugăciunii Domnești (4).

Rugăciunea Domnească

În Liturghiile ritului bizantin rugăciunea aceasta reproduce în întregime textul din Evanghelia după Matei (5).

Documentele liturgice sunt sărace în informații, în ceea ce privește întrebuințarea Rugăciunii Domnești în cadrul Sfintei Liturghii. Deși nu se face o precizare concretă, în care să se menționeze textul ei, cu siguranță ea n-ar fi putut lipsi din rânduiala Liturghiei primare având în vedere autorul ei dar mai ales cererile pe care le cuprinde, care sunt adaptate atât de desăvârșit condiției umane. Putem spune că ea s-a putut impune în rânduiala Sfintei Liturghii înaintea altor imne sau compoziții.

Astfel în Didahia celor 12 Apostoli (80-100) găsim îndemnul de a rosti această rugăciune de trei ori pe zi (6). Acest îndemn este plasat înaintea rugăciunilor pentru Sfânta Euharistie (7). Și la Serapion din Thmuis (sec. IV) lipsește textul rugăciunii, dar și indicația de a fi rostită (8). De asemenea, ea lipsește și din rânduiala liturghiei din Constituțiile Sfinților Apostoli (cca 380) (9). De asemenea, nici în scrierea apocrifă Testamentum Domini (începutul sec. V) ea nu este indicată într-un mod clar ci doar parafrazată (10). Fericitul Ieronim, pe când se afla la Betleem, în anul 415, a scris că Mântuitorul i-a îndemnat pe Apostoli să rostească în fiecare zi la Jertfa Trupului Său rugăciunea Tatăl nostru (11). Prima informație clară o avem de la Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza V mistagogică (12), rostită probabil în jurul anului 350. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur o explică  de două ori, el totuși nu ne dă nicio indicație liturgică (13). În scrierile creștine din Biserica Africii de Nord se cuprind date care se referă la folosirea de timpuriu a Rugăciunii Domnești în cult, în special în rânduiala Sfintei Liturghii. De exemplu, Tertulian considera că în Rugăciunea Domnească este cuprinsă întreaga Evanghelie și tot el ne arată ca ea se rostea în cursul Sfintei Liturghii (14). Deși el nu îi determină locul, din scrierea sa se deduce faptul că ea se rostea înainte de sărutarea păcii (15).

Locul Rugăciunii Domnești în cadrul Sfintei Liturghii este între anafora și momentul împărtășirii. Fixarea ei s-a datorat, probabil, conținutului ei, ea fiind considerată ca pregătitoare pentru primirea Sfintei Euharistii. Aceasta se datorează și extinderii sensului cuvintelor pâinea noastră cea de toate zilele… și la Sfânta Euharistie (16).

Împărtășirea

După Rugăciunea Domnească urmează un scurt dialog între liturghisitor și popor, iar după aceea urmează momentul culminant al acestei părți de la finalul Sfintei Liturghii și anume împărtășirea.

Până la momentul împărtășirii Sfintele Daruri sunt supuse mai multor acțiuni: 1. Înălțarea Sfântului Agneț 2. Frângerea 3. Amestecarea sau Unirea sfintelor elemente și 4. Căldura.

Înălțarea Sfântului Agneț

Actele manuale sunt precedate în toate cele trei Sfinte Liturghii de rugăciunea Ia aminte Doamne Iisuse Hristoase…, pe care preotul o citește în taină în timp ce strana răspunde Amin după ecfonisul Cu harul și cu îndurările… (17). Textul rugăciunii, mai înainte amintite, este același ca și în Codicele Bareberini 336 (18) numită Rugăciunea Înălțării Pâinii. În unele manuscrise ea lipsește, iar în altele sunt puse alte rugăciuni în locul acesteia, ca: troparele de umilință, Împărate Ceresc, sau a unor stihuri din Psalmi (Ps.144, 1 (19) și Ps. 107, 5 (20)) (21).

După ce rugăciunea este rostită în taină, diaconul, dacă este, sau preotul rostește Să luăm aminte! cum avem consemnat și în Constituțiile Apostolice (22) atrăgând atenția asupra celor ce au să urmeze. După aceasta se rostesc cuvintele Sfintele sfinților! (23), adică Sfintele Taine sunt pentru sfinți (24). În timp ce sunt rostite aceste cuvinte preotul înalță Sfântul Agneț și face cu el semnul sfintei cruci deasupra sfântului disc (25). La origine înălțarea Sfântului Agneț a avut un scop practic, și anume de-al pune sub privirile credincioșilor din biserică spre a-i determina să mediteze asupra vredniciei lor. După apariția catapetesmei acest act al înălțării a rămas numai un act cu o semnificație simbolică (26).

Frângerea Sfântului Agneț

După înălțare urmează frângerea Sfântului Agneț. Acest ritual este legat de însăși săvârșirea Sfintei Euharistii, încă de la instituirea ei de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a frânt pâinea și a dat-o ucenicilor Săi. De aceea la început s-a și numit frângerea pâinii, după ritualul principal și anume acela de a frânge pâinea. De altfel, ruperea Sfântului Agneț în părticele constituie o operație necesară din punct de vedere practic, în vederea împărtășirii preotului, dar și a credincioșilor.

Originea frângerii este foarte veche ea fiind indicată chiar de una din indicațiile din Euchologhionul egiptean al lui Serapion (27). Anumite lămuriri referitoare la frângere încep să apară începând de prin secolul al IV-lea (28). În secolele al IX-lea și al X-lea manuscrisele menționează precis frângere Agnețului în patru părți, lucru cu care sunt de acord și manuscrisele secolelor următoare, cu excepția unui codice de prin secolul al XIV-lea care indică frângerea în trei bucăți. O nouă lămurire o avem de la Leon Thuscus, din secolele al XI-lea și al XII-lea, care prescrie așezarea părticelelor în formă de cruce, ca în rânduiala de azi a bisericii (29). Deci, putem spune că, preotul nu face decât să imite ceea ce a făcut Mântuitorul, Însuși, la Cina cea de Taină, în vederea împărtășirii ucenicilor.

Amestecarea sau unirea sfintelor elemente

Acest act liturgic constă în a pune părticica IIS, din Sfântul Agneț, în sfântul potir, astfel realizându-se unirea, întregirea Sfintelor Taine, arătându-se prin aceasta unitatea și indivizibilitatea Trupului și Sângelui lui Hristos. Acest ritual al unirii Sfintelor Taine a fost inspirat de o problemă dogmatică și anume că Hristos este Unul, pe de o parte, iar pe de altă parte simbolizează Învierea Sa. În ceea ce privește cuvintele pe care le rostește preotul în cadrul acestui act, putem spune că ele sunt diferite atât ca și conținut, cât și ca punctuație în funcție de diferitele manuscrise și traduceri (30). De asemenea în ceea ce privește indicațiile tipiconale pentru părticica ce se pune în sfântul potir vechile manuscrise sunt deficitare. Astfel în Codicele Barberini 336 nu se spune decât că preotul pune în sfântul potir o părticică din Sfântul Trup, dar nu se arată care dintre ele.

Tot aici trebuie amintit faptul că la început împărtășirea credincioșilor se făcea la fel ca împărtășirea liturghisitorilor. Deci mai întâi primeau Sfântul Trup în mână, iar mai apoi primeau Sfântul Sânge din sfântul potir. Însă după introducerea linguriței pentru împărtășirea credincioșilor acest lucru nu mai putut fi posibil și astfel a luat naștere obiceiul amestecării sau unirii Sfintelor Daruri (32). De asemenea a mai existat o practică izolată de a pune și mirida Sfintei Fecioare o dată cu părticica IIS (33).

Căldura

După ce preotul a pus în sfântul potir părticica IIS, imediat toarnă căldura pe care o binecuvântează mai înainte. Și aici preotul rostește o formulă care diferă în funcție de traducere sau de manuscris (34).

Documentele nu ne informează asupra timpului când a luat naștere această practică, de a pune apă caldă. Abia în secolul al VI-lea găsim o mărturie în acest sens, ritualul fiind atestat pentru prima dată în anul 582 (35). Aceasta constă în refuzul catolicosului armean Moise al II-lea Egivatedze la invitația ce i se făcuse în  anul 582 de către împăratul Mauriciu, de a veni la Constantinopol, pentru a discuta despre separarea Bisericii Armene de Biserica Ortodoxă, după Sinodul de la Calcedon. Refuzul său a fost făcut printr-un răspuns ironic: „Să mă ferească Dumnezeu, se apăra el, să trec fluviul Azat, ca să mănânc pâine coaptă în cuptor  și să beau căldură” (36). Deci, în această vreme turnarea căldurii era o practică îndătinată în rânduiala Liturghiei de rit bizantin, în comparație cu cea armeană (37).  În sprijinul acestui act liturgic avem unele canoane (38), care se referă strict la amestecarea apei cu vinul la pregătirea darurilor pentru jertfă, dar și la turnarea apei calde înainte de împărtășire.

Rânduiala Împărtășirii

După toate aceste ritualuri liturgice expuse mai sus urmează, firesc, împărtășirea clericilor și a credincioșilor. Astfel această ultimă parte a Sfintei Liturghii atinge punctul culminant.

În ceea ce privește rânduiala Împărtășirii manuscrisele prezintă o mare lacună, deoarece ele nu ne fac cunoscut acest ritual ci doar cuvintele Cu frica lui Dumnezeu prin care credincioșii sunt chemați să se împărtășească cu Sfintele Taine. Abia prin secolele al XI-lea și al XII-lea un manuscris care datează din anul 1200 ne face cunoscută o rânduială a împărtășirii, însă și aceasta este lacunară deoarece nu precizează care părticele ale Sfântului Trup sunt destinate împărtășirii clerului și care credincioșilor. Rânduiala Împărtășirii este ceva mai completă în Diataxa patriarhului Filotei (secolul al XIV-lea), pe baza căreia sunt redactate, într-o formă mai dezvoltată, indicațiile tipiconale din Liturghierul de azi. Mai trebuie amintit că în unele manuscrise se face precizarea că diaconul primea Sfântul Trup după ce preotul gusta și din sfântul potir, dar manuscrisele de după secolul al XII-lea nu mai prevăd acest lucru (39).

După cum știm clericii se împărtășesc mai întâi cu Sfântul Trup și mai apoi cu Sfântul Sânge, în timp ce credincioșii sunt împărtășiți cu amândouă cu ajutorul linguriței, de către preot. În practica Bisericii primare împărtășirea credincioșilor se făcea la fel cu cea a clericilor, această practică fiind atestată de documente până către finele perioadei patristice (40).

Sfântul Chiril al Ierusalimului recomanda neofiților: „Când te apropii să te împărtășești, nu te apropia cu palmele mâinii întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă, fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împărat. Fă-ți căuș palma și primește Trupul lui Hristos…” (41). De asemenea Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cărbunele din clește cu care serafimul a atins buzele profetului Isaia (6, 6), zice: „Serafimii n-au îndrăznit să ia (cărbune aprins) decât cu cleștele, dar tu nu te temi când îl ții în mână?” (42), iar cu altă ocazie zice: „Să sărutăm cu smerenie Sfânta și preacurata Jertfă pe care o primim.” (43). Acest lucru este întărit și de canonul 101 al sinodului Trulan (44). Cu toate acestea, iată că, se pare, spre finele secolului al VIII-lea apăruse deja lingurița la împărtășire în Biserica Siriei.

Introducerea linguriței a fost determinată de preocuparea Bisericii de a înlătura ocaziile de profanare a Sfintei Euharistii, fie prin primirea ei în mâini necurate fie prin întrebuințarea ei în scopuri superstițioase (45). Deci primirea separată a Sfintelor Daruri a rămas un privilegiu numai pentru clerici.

În ceea ce privește ordinea la împărtășire putem spune că încă de la începuturile Bisericii clericii se împărtășeau primii, iar după aceea cei din clerul inferior și ceilalți credincioși (46). Numai clerul superior se împărtășea ca și astăzi în altar, pe când cei din clerul inferior și ceilalți credincioși în fața altarului (47). După ce clericii se împărtășesc, mulțumesc pentru aceasta printr-o rugăciune, pe care Liturghierul actual o situează după ce preotul s-a împărtășit și a strâns miridele de pe sfântul disc (48). În Codicele Barberini 336 această rugăciune este situată în timpul ultimei ectenii (49). Deducem aceasta după ecfonisul cu care se încheie această rugăciune: Că Tu ești sfințirea noastră…

După cum aminteam mai sus, la îndemnul Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă! credincioșii sunt chemați să se împărtășească. De-a lungul timpului această formulă a avut diferite variante, atât din punct de vedere al textului, cât și al felului ei de rostire. Însă varianta ei cea mai dezvoltată și cunoscută este cea pe care o găsim în comentariul Sfântului Gherman al Constantinopolului: Cu frică de Dumnezeu și cu credință și cu dragoste apropiați-vă de Hristos, Dumnezeul și Împăratul nostru (50). În unele manuscrise cum ar fi cele din secolele al XII-lea și al XIV-lea ea este ceva mai simplificată (51). Mențiuni despre acest moment, al împărtășirii, avem și în scrierile patristice. Amintim, aici, doar pe: Nicolae Cabasila (52), Sfântul Chiril al Ierusalimului (53), Sfântul Ioan Damaschin (54), Sfântul Ioan Gură de Aur (55).

După rostirea acestei invitații, preotul, prin următoarea rostire, binecuvintează poporul rostind: Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta (Psalmul 27,12). Despre această expresie ne informează manuscrisele liturgice din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Însă acestea fac precizarea că preotul înainte de a rosti aceste cuvinte rostea, poate în taină, textul din Evanghelia după Matei: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Matei 27, 54) (56). La aceste cuvinte cântărețul intonează Am văzut lumina cea adevărată… (57) sau alt tropar potrivit indicațiilor tipiconale (58). În timpul acestei cântări preotul în altar cădind Sfintele Taine rostește, în taină: Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta (Psalmul 56, 7; 107, 5). Această practică este întâlnită încă din secolul al XII-lea (59). În auzul poporului preotul intonează: Totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor la care cântărețul citește sau cântă Să se umple gurile noastre… Acest imn ce este atribuit diaconului Gheorghe Pisidul (secolul al VII-lea) a fost introdus de patriarhul Serghie în anul 624. Din secolul al XIII-lea el se găsește întrebuințat numai în Liturghierele slave și române (60). După aceasta urmează ectenia, de mulțumire de după împărtășire, Drepți! Primind dumnezeieștile… Putem spune că Sfânta Liturghie a luat sfârșit deoarece slujba a fost îndeplinită în întregime, așa cum spune Nicolae Cabasila: „Acum Darurile s-au sfințit; (la rândul lor), ele au sfințit pe preot și pe toată ceata slujitorilor, iar prin aceștia au desăvârșit și au sfințit și pe ceilalți membri ai bisericii” (61).

Rugăciunile apolisului Liturghiei

Prima parte a apolisului

Deși spuneam, mai sus, că Sfânta Liturghie a luat sfârșit o dată cu rostirea ecteniei de mulțumire de după împărtășire, totuși sfârșitul formal se face printr-un ceremonial special, numit apolis (62) sau  otpust (63).

Concedierea credincioșilor este anunțată prin rostirea cuvintelor Cu (În) pace să ieșim. Această formulă este destul de veche din moment ce o întâlnim și în Constituțiile Sfinților Apostoli (64) sau în Codicele Barberini 336 (65), fiind rostită după rugăciunile de mulțumire de după momentul împărtășirii.

După aceasta preotul ieșind din sfântul altar, merge în mijlocul credincioșilor pentru a rosti Rugăciunea amvonului, numită în Codicele Barberini 336, Rugăciunea din spatele amvonului (66). Se observă că rugăciunea purta numele locului din care se citea în vechime (67). În anumite manuscrise, pentru Liturghia din unele zile de sărbătoare, textul acestei rugăciuni era diferit de cel obișnuit pentru Liturghia duminicală (68). După aceasta cântărețul intonează Fie numele Domnului binecuvântat… (Psalmul 112, 2) (69), timp în care preotul intră în Sfântul Altar, merge la Proscomidiar și citște o rugăciune, numită în Codicele Barberini 336, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea Schevofilachionului ( Εὐχὴ τоῦ σκεβоφυλάκιоν) (70). Textul rugăciunii ce se citește acum este diferit pentru fiecare Liturghie aflată în uz în Biserica Ortodoxă.

Ultima parte a apolisului

Potrivit indicațiilor din Constituția patriarhului Filotei, după rugăciunea pe care preotul o citea la Proscomidiar, trebuie împărțită anafura (antidoron) (71). În practica de azi din motive practice împărțirea ei se face la sfârșitul Liturghiei (72).

Înainte de plecare, credincioșilor li se adresează un salut sub formă de binecuvântare: Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Credincioșii răspund Amin. După aceasta preotul rostește doxologia: Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, salvă Ție, iar credincioșii răspund cu doxologia mică la care adaugă Binecuvintează.

Preotul adaugă acum ultima rugăciune: Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru…(73) completând cu încă o rugăciune Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi (74). Această rânduială a apolisului Liturghiei se găsea în practică înainte de secolul al XII-lea, când manuscrisele încep să o menționeze (75). După aceasta credincioșii sunt miruiți (76) și iau anafura (77).

Potrivirea sau consumarea Sfintelor Taine

În acest moment, diaconul sau preotul consumă tot ceea ce a rămas în sfântul potir după ce credincioșii au fost împărtășiți (78).

Concluzii

Liturghia credincioșilor, în prelungirea Liturghiei celor chemați, nu începe cu o binecuvântare fiind o continuare firească a Sfintei Liturghii. Singurul semn care ne arată că se începe această parte a Sfintei Liturghii sunt cuvintele: Câți suntem credincioși, iară și iară în pace Domnului să ne rugăm.

În vechime, acum, luau parte numai cei care erau botezați și împăcați cu Dumnezeu. Însă odată cu dispariția catehumenatului nu s-a mai ținut cont de acest lucru.

În ceea ce privește rânduiala, Liturghiei credincioșilor, ea, este în mare parte aceeași cu puține modificări de-a lungul timpului.

După ce catehumenii erau concediați, credincioșilor le erau citite trei rugăciuni. Acest lucru este întâlnit până în secolele al VIII-lea și al IX-lea. Începând de aici înainte nu s-au mai citit decât două rugăciuni celor credincioși, această rânduială existând și astăzi.

Vohodul sau Intrarea Mare a avut la început un ritual simplu, fiind inaugurat cam prin secolul al VI-lea, izolat. Însă mai târziu acest ritual s-a dezvoltat  generalizându-se în întreg Imperiul Bizantin. Această rânduială are loc în timpul cântării Imnului Heruvic, care se pare că a fost introdus prin anii 573-574.

Înaintea sfințirii darurilor de pâine și de vin, are loc sărutarea păcii și mărturisirea credinței prin rostirea Simbolului de Credință. Ritualul sărutării, care la început se practica și în rândul credincioșilor, a rămas ca un act rezervat numai liturghisitorilor, mai ales la slujbele în sobor. Simbolul credinței a fost introdus în rânduiala Sfintei Liturghii de episcopul monofizit Petru Gnafevs la sfârșitul secolului al V-lea. Această rânduială s-a generalizat în întreg imperiul în timpul patriarhului Timotei (512-518).

Anaforaua este punctual culminant al Sfintei Liturghii, deoarece în timpul ei are loc prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Mântuitorului, dar în același timp se împlinește și scopul către care tinde: slăvirea lui Dumnezeu și sfințirea credincioșilor. Anaforaua este partea cea mai veche a Sfintei Liturghii. Față de restul Sfintei Liturghii ea a cunoscut cele mai puține modificări. Textul care este întrebuințat astăzi este găsit în Codicele Barberini 336. Trebuie menționat faptul că la început preotul rostea rugăciunea anaforalei în auzul tuturor, de la început la sfârșit, fără întreruperi, așa cum se întâmplă astăzi.

Bineînțeles că și momentele ce urmează anaforalei s-au dezvoltat de-a lungul timpului, așa cum aflăm din unele manuscrise liturgice. Definitivarea dezvoltării ritualurilor Sfintei Liturghii putem spune că s-a încheiat prin secolul al XIV-lea.

Note:

  1. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 285
  2. Ibidem, p. 286.
  3. Ibidem.
  4. Ibidem, pp. 287-291.
  5. Matei 6, 9-13.
  6. „De trei ori pe zi să vă rugați așa” Învățătură a celor Doisprezece Apostoli…, cap. VIII, p. 29.
  7. Ibidem, cap. IX-X, pp. 29-30.
  8. Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, pp. 872-873.
  9. Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII.

10.  Testamentul Domnului prin Clement Romanul, în Canonul Ortodoxiei.., p. 799.

11.  Dialogus contra Pelagium, cartea III, 15, P. L. XXIII, col. 585 apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 301.

12.  La Sfântul Chiril observăm că locul rugăciunii este acela ca și astăzi, înainte de împărtășire – Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 11-19, pp. 362-365.

13.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994, Omilia XIX, 4-6, pp. 249-455.

14.  Tertulian,  Despre rugăciune…, I-IV, pp. 229-232.

15.  Ibidem, XI, p. 235.

16.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 302.

17.  Liturghierul…, p. 184, 265.

18.  Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 920.

19.   „Înălța-Te-voi Dumnezeul  meu, Împăratul  meu și voi binecuvânta numele Tău în veac și în veacul veacului”.

20.  „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”.

21.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul..., p. 304.

22.  Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea VIII, cap.  XIII  în Canonul Ortodoxiei…, p. 753.

23.  Ibidem.

24.  În acest sens avem o frază echivalentă în  Învățătura  celor 12 Apostoli: „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască!” Învățătură a celor Doisprezece Apostoli…, X, 5, p. 31.

25.  Liturghierul…, pp. 185, 266; Sfântul Gherman al Constantinopolului arată că preotul de trei ori înălța Sfântul Agneț, la înălțimi diferite, începând de sus în jos, deasupra potirului;  „… o cruce care se face sus arată că a fost sfințit cerul cel de sus, iar pe de altă parte, (crucea) de la mijloc, aerul, iar crucea de jos, deasupra și aproape de Disc, pământul, în care a și fost îngropat Trupul Cel de viață făcător al lui Hristos” Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, p. 123; Sfântul Ioan Gură de Aur ne lasă să înțelegem că preotul obișnuia să ridice mâinile în acest moment: „Cu glas mare, cu strigăt înfricoșător, ca un crainic ridicând mâna spre înălțime, ațintit în sus…” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVII la Epistola către Evrei, 5, P. G., LXIII, col. 131 apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 307.

26.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 307.

27.  „După rugăciune frângerea, iar la frângere rugăciunea” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, p. 873.

28.  „ [preotul] ia din Sfântul Trup o părticică și o pune în Sfântul Potir…” Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 920.

29.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul..., p. 309.

30.  „Împlinirea Duhului”, „Împlinirea Duhului Sfânt”, „Împlinirea paharului Sfântului Duh”, „Împlinirea credinței Sfântului Duh”, „Împlinirea paharului credinței Sfântului Duh” – Ibidem, pp. 310-311. În ultima ediție a Liturghierului al Bisericii Ortodoxe Române, formula este următoarea: „Plinirea Duhului Sfânt”,  Liturghierul…, p. 186, 267.

31.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, nota  944, p. 311.

32.  Ibidem, p. 312.

33.  „Căldura credinței Sfântului Duh”, “Căldura plină de credință a Sfântului Duh”,  „Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt”,  „Căldura Sfântului  Duh” – Ibidem, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul.., pp. 312-313.

34.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, pp. 162-166.

35.  Narratio de rebus Armeniae, P. G., CXXXII, col. 1248 B – 1249 A apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 314.

36.  După ce sinodul IV ecumenic a condamnat monofizitismul, Biserica armeană, stăpânită de tendința de independență față de Biserica Imperiului Bizantin, s-a tot frământat până când la anul 596, printr-un sinod ținut la Tvin, a condamnat hotărârile sinodului IV ecumenic și s-a declarat monofizită. Astfel au introdus tot felul de practici noi, printre care și neamestecarea vinului cu apă, pentru Sfânta Jertfă – Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…, comentariul la canonul 32 al Sinodului Trulan, p. 136.

37.  Canonul 13 al lui Nichifor Mărturisitorul († 818): „Nu se cuvine presbiterului să liturghisească fără apă caldă, decât numai de mare nevoie; și dacă nicidecum nu se află apă caldă” . Tot la amestecarea vinului cu apă se referă și canonul 37 al sinodului din Cartagina (419) sau canonul 32 al Sinodului Trulan (691-692). Acest din urmă canon condamnă practica armenilor care nu amestecau vinul cu apă, bazându-se pe tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, la Matei, care zice: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin”. Însă Sfântul Ioan îi condamnă prin acest comentariu pe idroparastați, care foloseau numai  apă – Ibidem, pp. 502,  283, 135.

38.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, pp. 316-317.

39.  Ibidem, p. 326.

40.  Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, 21…, p. 366.

41.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Ozea, 3 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 326.

42.  Idem, Omilia la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, 7 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 326.

43.  „…făcându-și mâinile în forma crucii, așa să se apropie și să primească împărtășirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase… să se afurisească și el (preotul) și cel ce le aduce pe acestea” – Canonul 101 sinodul Trulan, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe …, p. 177.

44.  Nichifor Calist, Istoria bisericească, cartea XIII, cap.7, P. G., CXLVI apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 327.

45.  „După aceasta să se împărtășească episcopul, apoi prezbiterii și diaconii, ipodiaconii și citeții, cântăreții și asceții, diaconițele, fecioarele și văduvele, apoi copiii și tot poporul în ordine și cu sfială și cucernicie, fără zarvă.” Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap.  XIII  în Canonul Ortodoxiei …, p. 754.

46.  Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., în de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului…, cap.9 9, p. 430.

47.  Liturghierul…, pp. 194, 274-275.

48.  Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 921.

49.  Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, p. 126.

50.  „Cu frică de Dumnezeu să vă apropiați”, „Câți sunteți cu frică și cu credință să vă apropiați”,  „Cu frică de Dumnezeu și cu credință să vă apropiați” – vezi notele 1003, 1004, 1005 la Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 329.

51.  „…credincioșii cuprinși de o astfel de îndoială, apropiindu-se de Sfintele Taine fără nicio încredere și siguranță, nu s-ar alege cu niciun folos.” Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, cap. XLVI, p. 103.

52.  „După ce-ți vei sfinți cu multă grijă ochii prin atingerea de Sfântul Trup, împărtășește-te, având grijă să nu pierzi ceva din el… Și pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură, și cu umezeala buzelor, sfințește-ți ochii, fruntea și celelalte simțuri.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, 21 și 22, p. 366.

53.   „… încrucișând palmele, să primim Trupul Celui răstignit. Punând peste dânsul ochii, buzele și fruntea, să ne împărtășim cu dumnezeiescul cărbune…” Sfântul Ioan Damaschin,  Dogmatica…, cartea IV, cap.13,  p. 202.

54.   „ De Sfintele Taine ale sfintei și înfricoșătoarei mese să vă apropiați cu cutremur, cu cuget curat, cu post și rugăciune, fără zgomot și neorânduială, fără a tropăi cu picioarele, fără să vă îmbulziți unii peste alții, căci acesta este un semn de dispreț trufaș și o nesocotință fără margini” Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, 7 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 331.

55.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 332.

56.  Penticostar, stihira glas II de la Vecernia Pogorârii Sfântului Duh, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012,  p. 320.

57.  Catavasier…, p. 103 sau Tipic Bisericesc…,41925.

58.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 333.

59.  Ibidem,  p. 334.

60.  Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, cap. XLI, p. 93.

61.  Din limba greacăἡ ἀπόλυσις = liberare, plecare, învoire pentru plecare. Acest termen desemnează în cadrul slujbelor un mic ritual complex de rugăciuni și acte liturgice în care se încadrează permisiunea credincioșilor de a părăsi biserica după terminarea slujbelor.

62.  Отпустъ (otpust) din limba slavă.

63.  „Iar diaconul să spună: – Sunteți liberi să mergeți în pace!”, Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea VIII, cap. XVI, p. 755.

64.  „În pace să ieșim!”,  Barberini graecus 336…, p. 921.

  1. Ibidem.

66.  Preotul citea această rugăciune stând în spatele amvonului de pe cere se făceau lecturile biblice, iar uneori se rostea cuvântarea sau omilia. Credincioșii ascultau această rugăciune cu capul plecat, căci preotul stătea cu fața spre ei – Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 351.

67.  Ibidem.

68.  În unele ediții ale Litrughierului indică aici și citirea Psalmului 33.

69.  Barberini graecus 336…, p. 921.

70.  Aceasta se împarte din resturile prescurii din care a fost scos Sfântul Agneț.

71.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 353.

72.  Vezi și capitolul despre otpusturi Liturghierul…pp. 375-383.

73.  Într-un manuscris din secolul al XII-lea – al XIII-lea se arată că această rugăciune să fie rostită de diacon, după ce poporul zicea: Păzește, Dumnezeule, sfânta și ortodoxa credință…, vezi nota 1093, Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 354.

74.  Ibidem, p. 355.

75.  Idem,  „Miruirea”, în rev. Studii Teologice, V, nr. 9-10, (1953), pp. 643-660 și IdemLiturghierul…, pp. 359-369.

76.  Idem, „Anafura sau  Antidoron”, în rev. Studii Teologice, V, nr. 1-2, (1953), pp. 116-145 și IdemLiturghierul…, pp. 369-393.

77.  În Constituțiile Sfinților Apostoli …, Cartea VIII, cap. V, se prevede ca diaconul să ducă la pastoforiu ceea ce a rămas după împărtășire însă nu se dau indicații ce să se facă după aceea. De asemenea în secolul al V-lea călugărul ierusalimitean Isihie comentând dispozițiile din Levitic (VIII, 32-36) prevedea ca ceea ce a rămas după împărtășire să se ardă. Mai târziu, în secolul al VI-lea, Evagrie menționează că ori de câte ori va rămâne ceva din Sfântul Trup să fie date spre mâncare copiilor nevinovați de vârstă școlară – Vezi nota 1098, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 356.

Pr. Mihai Marius – Crinu

07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a IV-a)

miercuri, iunie 7th, 2017

Marea rugăciune euharistică

Rugăciunea teologică

Această rugăciune este rugăciunea pe care preotul o citește în taină după ce a rostit cuvintele Să mulțumim Domnului, iar la strană se cântă imnul Cu vrednicie și cu dreptate… Aceste cuvinte nu vin decât să întărească faptul că această rugăciune este una de laudă și de mulțumire pe care preotul le aduce lui Dumnezeu în numele Bisericii. În primele veacuri răspunsul credincioșilor se limita doar la cuvintele Vrednic și cuvenit lucru este! (1). La fel și în liturghierul grecesc imnul este alcătuit doar din cuvintele Cu vrednicie și cu dreptate (Ἄξιον καὶ δίκαιον (2)). Deci dominanta acestei rugăciuni este mulțumirea (εὑχαριστία), de aceea ea este cunoscută sub numele de rugăciunea euharistică (3). În momentele de adorație pe primul plan stă însă lauda și slăvirea care au ca obiect atotputernicia lui Dumnezeu și perfecțiunile Sale, din acestea rezultând bunătatea Lui căreia i se adresează mulțumirile și cererile noastre (4). Această ordine este observată din însăși compoziția anaforalei, care de la început subliniază că se cuvine mai întâi să cântăm, să lăudăm, și să binecuvântăm pe Dumnezeu, iar mai apoi să-I mulțumim. În acest sens de adorație a fost completată și transformată în imn și formula Cu vrednicie și cu dreptate, probabil în epoca disputelor hristologice (5).

Această primă rugăciune a anaforalei, în ambele Liturghii, cuprinde doxologii care sunt adresate lui Dumnezeu, expunând însă atributele privitoare la toate Persoanele Sfintei Treimi. De aceea această rugăciune se mai numește și rugăciune teologică, nume justificat în special de rugăciunea din Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. Deci în ambele Liturghii avem o Euharistie trinitară.

Trisaghionul serafimic

Rugăciunea teologică își atinge punctul culminant în momentul Imnului Serafimic, acesta fiind însuși finalul acestei rugăciuni. Acesta este imnul pe care proorocul Isaia l-a auzit cântat de Serafimi: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!  Plin e cerul și pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3) (6). La început, adică în Vechiul Testament, acest imn era cântat numai în cer (7). Acum el este al nostru, cât și al Serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi (8).

În Liturghia Bisericii primare, forma Trisaghionului serafimic se mărginea numai la textul din Isaia 3, 6 (9), iar mai târziu a fost amplificat prin adăugarea cuvintelor cu care Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea Sa în Ierusalim (10).

Trisaghionul serafimic este cel mai vechi imn din Liturghie. El este menționat încă din veacul I, deși nu sub o formă destul de clară la Clement Romanul (11) și în Învățătura celor doisprezece Apostoli (12). La sfârșitul secolului al II-lea, de asemenea îl amintește Tertulian (13), iar în secolul al IV-lea, Sfântul Chiril al Ierusalimului (14). Este posibil ca la început Trisaghionul Serafimic să fi făcut parte integrantă din rugăciunea preotului, iar mai apoi s-a transformat într-un imn cântat de credincioși (15).

Rugăciunea hristologică

În cele două Liturghii ale Bisericii Ortodoxe central rugăciunii a doua euharistice este mântuirea lumii prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea această rugăciune mai este numită și rugăciunea hristologică. Dacă anaforaua, în sine, poartă caracterul unei rugăciuni de adorare în care mulțumim și lăudăm lucrarea Tatălui pe care a făcut-o pentru mântuirea noastră necruțând nici pe unicul Său Fiu, acest fragment hristologic face loc și sentimentului vinovăției noastre. Astfel aducerea Jertfei euharistice implică și cererea de iertare și de implorare a ajutorului dumnezeiesc. Punctul culminant este atins la sfârșitul rugăciunii prin rostirea cuvintelor de instituire: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor și Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. În Liturghia Bisericii primare atenția credincioșilor în acest moment era înviorată de cuvintele Câți sunteți credincioși rostite de ipodiaconi. Răspunsul Amin era destinat diaconilor, însă mai târziu el se va fi dat de credincioși, după ce li s-a recunoscut dreptul de a intona cântări în timpul rostirii anaforalei. Deci câtă vreme s-a citit anaforaua în întregime fără întreruperi, adică până în secolul al V-lea, a lipsit orice răspuns liturgic din partea credincioșilor. Răspunsul credincioșilor a devenit necesar și aici o dată cu participarea mai activă a lor la serviciul liturgic (16).

Anamneza

Imediat după ce preotul a rostit cuvintele de instituire, rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină, în cursivitatea anaforalei, urmează mărturisirea Bisericii care aduce jertfa euharistică pentru pomenirea sau amintirea a tot ceea ce Mântuitorul a făcut pentru mântuirea lumii. De aceea acest scurt fragment al anaforalei a intrat în tradiție sub numele de anamneză (ἡ ἀνάμνησις = amintire, pomenire). În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur acest text chiar începe cu cuvintele „Aducându-ne aminte (Μεμνημένοι… (17)) așadar de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi…”, iar în cea a Sfântului Vasile cel Mare cu cuvintele Mântuitorului: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori…” (18).

Textul anamnezei Liturghiei primare nu ne este cunoscut dar după termenii în care se referă Sfântul Iustin Martirul și Filozoful se pare că redactarea ei nu a cunoscut deosebiri importante de-a lungul timpului (19).

După anamneză, pentru ultima dată în cursul Sfintei Liturghii darurile, de pâine și vin amestecat cu apă, sunt proaduse de preot concomitent cu rostirea cuvintelor: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Astfel preotul îl imită întru totul pe Mântuitorul la Cina cea de Taină care la rându-i  a înălțat pâinea, iar mai apoi a mulțumit, a binecuvântat și sfințind-o, a frânt-o.

Introducerea acestei expresii în rânduiala Sfintei Liturghii s-ar datora textului pe care împăratul Justinian a poruncit să fie gravat în jurul plăcii de sus al Sfintei Mese din biserica Sfânta Sofia: „Ale Tale dintru ale Tale îți aducem, Hristoase, noi robii Tăi, Justinian și Teodora ”. Însă, se pare că Justinian s-a inspirat din textul Liturghiei, utilizând la introducerea dedicației sale o parte din textul Liturghiei uzuale, deci anterioară timpului său (20).

Epicleza

Punctul culminant al anaforalei este atins prin rugăciunea de chemare sau invocare a Sfântului Duh asupra darurilor pentru a se preface în Trupul și Sângele Mântuitorului. Existența unei rugăciuni speciale de invocare a puterii dumnezeiești peste daruri pentru prefacerea acestora este primitivă în Liturghie. Documentele nu ne oferă un text exact al acesteia dar practicarea ei se găsește confirmată în textele vremii, încă din secolele al II-lea și al III-lea.

Mențiuni precise și aluzii referitoare la rugăciunea epiclezei fac: Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (21), Sfântul Irineu (22), Origen (23), Ipolit (24) și Serapion din Thmuis (25).

Cu privire la originea epiclezei în Liturghie, în tradiția creștinismului primar domnea o convingere unanimă la Sfinții Părinți ai secolului al IV-lea și al V-lea. În ceea ce-l privește pe sfântul Vasile cel Mare el spune că este foarte veche (26). O  mărturie a faptului că epicleza se afla în uz de la început este prezența ei în rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, dar și în cea a tuturor liturghiilor orientale, precum și în cea a vechiului rit galican din Apus (27).

În rânduiala Liturghiilor aflate astăzi în uz în Biserica Ortodoxă observăm o întrerupere a cursivității anaforalei prin rostirea de către liturghisitor a troparului Ceasului al III-lea. Unii liturgiști observă faptul că acest tropar la epicleză a început a se folosi prin veacurile al XII-lea sau al XIII-lea sau chiar din veacul al XI-lea. Alții arată ca acest obicei era sporadic în aceste perioade. Generalizarea lui s-a făcut mai degrabă prin veacurile al XV-lea sau al XVI-lea. În Liturghierul românesc, al mitropolitului Teodosie, troparul apare prima dată în ediția slavo-română de la București din anul 1680 (28).

La o analiză atentă textele celor două epicleze diferă, dar, deși deosebite unul față de celălalt, se găsesc totuși în analogie apropiată în ceea ce privește formula de binecuvântare a darurilor devenind identice în formula finală: Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt.

Dipticele

Rugăciunea doxologică și euharistică (de mulțumire) din cadrul anaforalei este încheiată de epicleză. Deci jertfa euharistică fiind săvârșită, accentul se mută acum pe rugăciunea de cerere și mijlocire pentru credincioși pentru a-i face pe aceștia părtași la binefacerile Jertfei Trupului și Sângelui lui Hristos. Termenul tehnic liturgic pentru desemnarea rugăciunii de după epicleză este cel de diptice.

Rugăciunea dipticelor este parte constitutivă a anaforalei Liturghiei încă din perioada primară a Bisericii (29). Despre această veche practică a pomenirilor imediat după epicleză ne vorbesc Serapion din Thmuis (30), Sfântul Chiril al Ierusalimului (31), Sfântul Ioan Gură de Aur (32) și Constituțiile Sfinților Apostoli (33). După cum observăm în anaforaua lui Serapion,  se făceau aici pomeniri nominale pentru vii și morți. În acest scop se întocmeau și se păstrau liste sau pomelnice, în formatul așa-numitelor diptice, care erau un fel de carnete obișnuite în diferite împrejurări din uzul civil. Cele mai multe dintre ele erau alcătuite din două coperte de lemn, de fildeș, de aur, de argint, sau de alt metal, unite între ele pe o latură, prin niște belciuge sau un fel de mici balamale, pentru ca să se poată deschide sau închide una peste alta. De la această conformație și-a luat și obiectul denumirea de diptice [δίπτυχα = δίς (de două ori) + πτυχή (îndoitură)]. Pe fețele lor interioare se scriau numele celor vii, pe una, și ale celor morți, pe cealaltă, iar când șirul era prea lung se adăugau, între cele două coperte, încă una, două sau trei sau mai multe foi de pergament sau de papirus obținându-se astfel adevărate caiete de pomelnice (τρίπτυχα, πεντάπτυχα, πολύπτυχα). Astfel de la denumirea acestor pomelnice, întrebuințate în timpul rugăciunii de după epicleză, s-a ajuns ca această rugăciune să primească chiar numele de diptice (34).

Începând încă din prima perioadă a Evului Mediu, dipticele, ca și întreaga rugăciune a anaforalei a început a fi rostită în taină, într-o enumerare sistematizată a tuturor categoriilor de credincioși cu referire și la trebuințele fiecăruia (35). Astăzi este rânduiala ca după terminarea formulelor generale ale rugăciunii dipticelor să se pomenească pomelnicele ce au fost aduse după Vohodul cel Mare, sau alte nume pe care le va voi preotul (36). De o pomenire nominală sub formă de ecfonis se bucură doar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (37) și chiriarhul locului. Caracterul de privilegiu al acestor două pomeniri este subliniat de conținutul expresiilor cu care încep aceste două pomeniri: Mai ales pentru (sau cu în Liturghia Sfântului Vasile) Preasfânta… și Întâi pomenește Doamne pe (chiriarhul locului)… După pomenirea Sfintei Fecioare cântărețul sau poporul răspund cu cântarea numită Axion (38). Intonarea acestui imn era la început a liturghisitorului, el făcând aceasta în taină (39).

În rânduiala de azi, în zilele de rând și Duminici,  Axionul cel mai des folosit este Cuvine-se cu adevărat…sau Vrednică ești…, iar la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare De tine se bucură… La sărbătorile împărătești în locul Axionului obișnuit se cântă irmosul cântării a IX-a din canonul Utreniei sărbătorii respective. Întrucât în Codicele Barberini 336 se indică pentru cor, în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cântarea irmosului cântării a IX-a din Canonul Botezului Domnului: Nu se pricepe limba  a Te lăuda pe Tine… (40), am putea deduce că axionul era irmosul cântării a IX-a al fiecărei zile. La originea întrebuințării sale, chiar Axionul duminical a început numai cu partea a doua, adică cu Ceea ce ești mai cinstită… (41), care este irmosul din canonul deniei din Joia Mare. Sub forma de azi Axionul apare spre sfârșitul secolului al X-lea.

Pomenirile nominale se încheiau, în vechime, cu strigarea diaconului înainte și după ecfonisul pentru pomenirea episcopului locului: Și pe cei pe care îi are în minte fiecare și pe toți și pe toate. Din această expresie nu a mai rămas astăzi decât următorul răspuns pe care îl dă poporul Pe toți și pe toate așa cum se rostea în unele biserici încă din secolele al XII-lea și al XIII-lea (42).

Rugăciunea de mijlocire se termină prin intonarea ecfonisului: Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău: al Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea…

Note:

  1. Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 913.
  2. Sf. Ioan Gură de Aur, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – The Divine Liturgy – La Divine Liturgie – Die Göttliche Liturgie – Santae Divina Liturgia, Editura Andreiana, Sibiu, 2007, p. 72.
  3. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 239.
  4. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, capitolul XII, p. 28.
  5. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 240.
  6. Ibidem, p. 242.
  7. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Ozea, 3, apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 242.
  8. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 6, p. 361.
  9. „Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul Savaot! Plin e cerul și pământul  de slava Lui! Binecuvântat ești în veci. Amin.” – Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap XII  în Canonul Ortodoxiei…, p. 750.

10.  „Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”; Matei 21, 19; Marcu 11, 9; Luca 19, 38; Ioan 12, 13.

11.  „Miriade de miriade stăteau înaintea Lui și mii de mii slujeau Lui și strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt domnul Savaot, plină este toată zidirea de mărirea Lui” Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979 ,vol. 1, cap. XXXIV, 6, p. 64.

12.  „Osana Dumnezeului lui David!” Învățătură a celor doisprezece Apostoli, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, cap. X, 5, p. 30.

13.  „Lui nu încetează să-I spună acel alai de îngeri: Sfânt! Sfânt! Sfânt!” Tertulian, Despre rugăciune (De oratione), în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și prof David Popescu, introducere, note și indici Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, cap. III, p. 231.

14.  „Facem pomenire și de Serafimi, pe care, în Duhul Sfânt, i-a văzut Isaia stând în jurul tronului lui Dumnezeu… zboară și spun: Sfânt, Sfânt, Sfânt domnul Savaot! Rostim această laudă lui Dumnezeu, predată nouă de Serafimi, pentru ca să fim părtași cântării oștilor celor mai presus de lume.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 6, p. 361.

15.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 245.

16.  Ibidem, p. 246.

17.  Sf. Ioan Gură de Aur, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – The Divine Liturgy – La Divine Liturgie – Die Göttliche Liturgie – Santae Divina Liturgia…, p. 74.

18.  LITURGHIER…, p. 174, 252.

19.  „Mai departe, noi ne reamintim unii altora de toate acestea.” Sfântul Iustin Martirul și Filozoful,  Apologia I, cap. LXVII, p. 71; de asemenea în lucrarea Dialog cu iudeul Trifon Sf. Iustin consideră jertfa de făină, pe care o aduceau în Vechiul Testament (Levitic 14, 10) cei curățiți de lepră, ca „o preînchipuire a pâinii euharistice, pe care Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat s-o facem spre pomenirea patimii pe care a suferit-o El pentru oamenii ale căror suflete sunt curățite acum de toată răutatea.” Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Dialog cu iudeul Trifon, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, traducere, introducere, indice și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, cap. XLI, p. 136.

20.  „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem, Hristoase, noi robii Tăi, Justinian și Teodora, pe care cu bunăvoință primește-le, Fiule și Cuvântule al lui Dumnezeu, cel ce pentru noi Te-ai întrupat și pentru noi Te-ai răstignit, iar noi pe ține-ne în credința Ta cea dreaptă și împărăția pe care ne-ai încredințat-o sporește-o și păzește-o spre propria Ta slavă, cu rugăciunile Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria” George Cedrenus, Σύνοψις στορίων, P. G., CXXI, col. 737 C – 740 A apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 249.

21.  „Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună, ci după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge tot astfel și hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul cât și sângele Acelui Iisus întrupat. Apostolii în Memoriile lor, care se numesc Evanghelii, așa ne-au transmis că li s-a poruncit lor”. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful,  Apologia I, cap. LXVI, p. 70.

22.  „Căci pâinea, pe care o produce pământul, atunci când se primește [harul], la chemarea lui Dumnezeu, nu mai este o pâine obişnuită (non communis panis est), ci Euharistie (sed Eucharistia), constând din două realităţi: una pământească şi alta cerească. Iar trupurile noastre, atunci când primim în noi Euharistia, nu mai rămân stricăcioase, ci au nădejdea învierii şi a veşniciei”. Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, vol. II, traducere din limba engleză, introducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007, cartea IV, cap. XVIII, 5, p. 215.

23.  „Noi mâncăm pâinile aduse cu mulțumire și cu rugăciune făcută asupra darurilor noastre, pâine care se face prin rugăciune în trup sfânt și care sfințește pe cei ce cu cuget curat gustă din El”. Origen, Contra lui Celsus în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, traducere, studiu introductiv și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1984, cartea VIII, 33, p. 531.

24.  „Și cerem să trimiți Duhul Tău Cel Sfânt peste ofranda Sfintei Biserici” Ipolit din Roma, Tradiția Apostolică, în Canonul Ortodoxiei…, cap. IV, p. 575.

25.  „Să vină, Dumnezeule al adevărului, Cuvântul Tău Sfânt peste pâinea aceasta, ca să se facă pâinea Trup al Cuvântului, și peste paharul acesta, ca să se facă paharul Sânge al Mântuitorului” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, Rugăciunea ofrandei[euharistice], p. 872.

26.  „Care dintre sfinți ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfințirii pâinii (sfintei) Euharistii și al potirului binecuvântării?” Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, traducere, introducere, note și indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot. Prof. Teodor. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1988, cap. XXVII, col. 188, p. 79.

27.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 251, nota 732.

28.  Ibidem, p. 252, notele 736, 737; Idem, „Troparul Ceasului al III-lea în rânduiala epiclezei”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LV, nr. 1-2 (1937).

29.  Credincioșii dădeau o foarte mare importanță listelor de comunitate pe care le urmăreau cu mare atenție și interes, cum se găsește într-un document din secolul al VI-lea. Se observă că mai întâi erau pomeniți părinții participanți la primele patru sinoade ecumenice, iar mai apoi se făcea pomenirea nominală a episcopilor în viață, de la principalele scaune ale Bisericii. Toate schismele dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus s-au tradus prin ștergerea numelor episcopilor Romei din lista dipticelor. De o astfel de măsură s-a făcut abuz. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a fost șters din dipticele Bisericilor din Alexandria, Antiohia și Constantinopol după ce a fost expulzat de împărat. Numele lui a fost adăugat pe diptice numai după moartea sa – Idem, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 283, nota 846.

30.  „…Să aibă parte de milă poporul acesta… Ne mai rugăm și pentru toți cei adormiți, a căror pomenire se face aici. Și după, rostirea numelor:. Sfințește aceste suflete, Că Tu le cunoști pe toate. Sfințește-le pe toate cele adormite în Domnul, numără-le împreună cu toate sfintele Tale puteri, și dă-le loc și sălaș în Împărăția Ta. Primește și mulțumirea poporului și binecuvântează pe cei ce au adus aceste ofrande și mulțumiri și dăruiește la întreg poporul acesta sănătate, voioșie și orice înaintare/progres al sufletului și a trupului… ” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, Rugăciunea ofrandei [euharistice], p. 872.

31.  „8. Apoi, după săvârșire jertfei duhovnicești, slujba cea fără de sânge, rugăm, asupra acestei jertfe de ispășire, pe Dumnezeu: pentru pacea de obște a Bisericii, pentru buna rânduială a lumii, pentru conducători, pentru ostași și care ne ajută în lupte, pentru cei care sunt bolnavi, pentru cei care trudesc, și în general, noi toți ne rugăm și aducem această jertfă  pentru toți cei care au nevoie de ajutor. 9. Apoi facem pomenire și de cei mai înainte adormiți, mai întâi de patriarhi, de profeți, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu, prin rugăciunile și mijlocirile lor, să primească cererea noastră; apoi ne mai rugăm și pentru cei mai înainte adormiți sfinți părinți și episcopi, și, scurt vorbind, pentru toți cei adormiți înainte de noi. Credem că vor primi cel mai mare folos  sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă și prea înfricoșătoare ce este pusă înainte.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 8, 9, pp. 361-362.

32.   „Să plângem pe morții noștri și să le venim în ajutor din toată puterea noastră… Nu în zadar ne-au lăsat Apostolii obiceiul și porunca: Voi știți că, potrivit lor, în Sfintele și înfricoșătoarele noastre Taine trebuie să se facă pomenirea celor răposați. Ei știau ce folos  și ce nemăsurat bine le aduce această pomenire. Într-adevăr, în momentul în care tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoțească în picioare  și mâinile ridicate aduc înfricoșătoarea Jertfă, cum nu s-ar îndupleca Dumnezeu prin rugăciunile pe care le facem pentru ei? Noi vorbim însă de cei ce s-au sfârșit în dreapta credință.” Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV la Epistola către Filipeni, <http://www.ioanguradeaur.ro/464/omilia-a-iv-a//>15.03.2016.

33.  Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap XII  în Canonul Ortodoxiei…, pp. 751-753.

34.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 273.

35.  Ibidem, p. 275.

36.  LITURGHIER…, p. 179,  260.

37.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, pp. 154-155.

38.  Ibidem, p. 178, 256.

39.  Manuscrisele și codicii arată că în acest moment preotul adăuga la formula pentru pomenirea Sfintei Fecioare recitarea troparului: Bucură-te ceea ce ești plină de dar… sau o dată cu acesta alte tropare: Vrednică ești… și Te fericim pe tine toate neamurile ori Născătoare de Dumnezeu Fecioară… sau De tine se bucură… vezi notele 822, 823, 824, 825 la Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 277.

40.  Mineiul pe Ianuarie, Irmosul cântării  a IX-a de la Utrenia Botezului Domnului (6 ianuarie), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxă Române, București, 2010, p. 155.

41.  Triodul, Irmosul cântării  a IX-a de la Utrenia din Joia cea Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxă Române, București, 2010, p. 618.

42.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 278.

Pr. Mihai Marius – Crinu

07.06.2017- Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a III-a)

miercuri, iunie 7th, 2017

Liturghia credincioșilor

Între Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor nu există o separație clară așa cum există între Proscomidie și Sfânta Liturghie propriu-zisă, deoarece Liturghia catehumenilor nu se încheie cu otpust ci doar cu un îndemn (1) adresat de diacon ori de preot, catehumenilor, și imediat unul credincioșilor. Aceste cuvinte, de adresare pentru cele două categorii de participanți la Sfânta Liturghie, nu sunt decât niște cuvinte, putem spune, de avertizare pentru unii, cât și pentru ceilalți, făcându-i atenți la ceea ce o să urmeze.

Liturghia credincioșilor, așa cum spuneam mai sus, urmează îndată Liturghiei catehumenilor și începe cu cuvintele: Câți suntem credincioși, iară și iară, în pace, Domnului să ne rugăm‚ ținând până la sfârșitul acesteia (2).

Cultul divin euharistic a fost întotdeauna o celebrare închisă a comunității la care aveau acces numai cei botezați (3). Centrul acestei Liturghii îl formează ritualul Jertfei euharistice, de aceea se mai numește și Liturghia euharistică (4), ea constituind adevărata liturghie creștină.

Această parte a Sfintei Liturghii a cunoscut foarte puține modificări, mai ales în partea ei introductivă, însă schema sau rânduiala ei, în general, este aceeași ca și în vechea Liturghie creștină (5).

În Liturghia credincioșilor se disting trei părți, bine caracterizate și definite prin scopul urmărit de fiecare dintre ele:

  1. ritualurile de pregătire spirituală și materială de la începutul Liturghiei credincioșilor, în vederea Jertfei euharistice
  2. rugăciunea Sfintei Jertfe sau ἀναφορά (anamneza, epicleza și dipticele)
  3. ritualurile după anafora, care formează partea de la sfârșitul Liturghiei euharistice.

Partea de început a Liturghiei euharistice se desfășoară după concedierea catehumenilor și până la salutul Sfântului Apostol Pavel, adresat corintenilor: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea (părtășia) (6) Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Corinteni 13, 13). Momentele principale ale acestei prime părți sunt:

  1. rugăciunile pentru credincioși
  2. intrarea cea mare (ἡ μεγάλη εἴσοδος Vohodul mare, cu cinstitele daruri)
  3. Simbolul credinței (7).

Pentru a înțelege mai bine evoluția istorică a Liturghiei o să apelăm din nou la tabelul comparativ alcătuit de părintele profesor Ene Braniște, la fel cum am făcut și la începutul Liturghiei catehumenilor (8).

Rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob

(Secolele IV-V)

Rânduiala de azi a

Liturghiei credincioșilor

Ectenia mare rostită de diacon         pentru

Rugăciunea rostită de proestos       credincioși

Sărutarea păcii

Spălarea mâinilor liturghisitorilor

Alegerea și pregătirea materiei pentru  Euharistie, la pastoforiu (Proscomidia, mutată mai târziu la începutul Liturghiei)

Depunerea Darurilor pe Sfânta Masă și Rug. Proscomidiei

Citirea dipticelor (pomelnicelor)

Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe) citită toată cu voce tare de către arhiereu sau proestos și neîntreruptă de răspunsurile credincioșilor

Ectenia Mare (diacon)

Rugăciunea arhiereului (proestosului)

Rugăciunea Domnească (menționată la Sfântul Chiril al Ierusalimului)

Împărtășirea (atât a slujitorilor cât, și a

credincioșilor)

Psalmul XXXIII (cântat de către credincioși)

Ectenia de mulțumire pentru împărtășire

Rug. de mulțumire pentru împărtășire, rostită de proestos

Rugăciunea plecării capetelor

Concedierea credincioșilor

Ectenii pentru credincioși rostite de diacon

2 rugăciuni în taină pentru credincioși (citite de preot)

Spălarea mâinilor arhiereului, la Liturghia cu arhiereu

Heruvicul

Vohodul

Pomenirile din mijlocul bisericii

Depunerea Darurilor pe Sfânta Masă și Rug. Proscomidiei

Ectenia cererilor

Sărutarea păcii (numai între liturghisitori)

Simbolul credinței

Anaforaua sau Rugăciunea Sfintei Jertfe (citită în taină, paralel cu răspunsurile cântate de popor: Cu vrednicie…, Sfânt…, Pe Tine …, Axionul)

Ectenia: Pe toți Sfinții …

Rugăciuni citire în taină de preot

Rugăciunea Domnească

Împărtășirea slujitorilor

Rug. de mulțumire pentru împărtășire (în taină)

Să se umple gurile noastre …

Ectenia de mulțumire pentru împărtășire

Rugăciunea amvonului

Psalmul XXXIII

Apolisul

Împărțirea anafurei

Miruitul

Rugăciunile pentru credincioși

Cele două rugăciuni pentru credincioși, care azi se citesc în taină în timpul celor două ectenii mici de după concedierea catehumenilor (9), fac parte din rânduiala primară a Liturghiei. Facem precizarea că la această parte a serviciului divin în vechime puteau participa numai credincioșii (οἱ πιστοὶ) (10) adică numai cei botezați, iar dintre aceștia, cei împăcați cu Biserica. Cât timp s-a aflat în uz disciplina penitenței publice (11), erau tolerați să asiste și penitenții din clasa cea mai înaintată, așa numiții împreună-șezători (12). Lor le era interzis să aducă daruri și să se împărtășească (13).

Potrivit canonului 19 al sinodului din Laodiceea (343) rugăciunile pentru credincioși erau în număr de trei, una citită în taină și celelalte două cu voce tare (14). Dintre acestea s-au păstrat numai două, la această practică ajungându-se înainte de secolul al VIII-lea sau al IX-lea deoarece situația este aceeași și în Codicele Barberini 336 (15). Există posibilitatea ca cea de-a treia rugăciune să fie cea care se citește azi în timpul ecteniei de după intrare cea mare, locul ei mutându-se după dezvoltarea Vohodului mare. Se numesc rugăciuni pentru credincioși pentru că se citesc în acest loc, dar în realitate ele cuprind cereri și pentru liturghisitori (16). Dacă în rânduiala de azi a Sfintei Liturghii înainte de fiecare dintre cele două rugăciuni se rostește o ectenie mică, în vechime se rostea ectenia mare în întregime. Observăm acest lucru chiar în Constituțiile Sfinților Apostoli, unde după rostirea rugăciunilor pentru diferitele categorii de participanți se rostea o ectenie mare asemănătoare cu cea de astăzi (17). Parte din ectenia mare a rămas și în practica de azi, această practică cristalizându-se înainte de secolele al XIII-lea și al XIV-lea, când patriarhul Filotei ia act de ea în Diataxa sa. El îl îndeamnă pe diacon să fie atent când preotul termină de citit rugăciunea pentru ca în acest moment să întrerupă ectenia cu cuvântul Înțelepciune! pentru ca preotul să rostească ecfonisul rugăciunii. Iată că acest îndemn s-a moștenit până astăzi, însă în vechime corespundea unei necesități practice (18).

Intrarea cea mare (ἡ μεγάλη εἴσοδος – Vohodul Mare)

Intrarea mare sau Vohodul mare este o dezvoltare a unui act destul de simplu la început și lipsit de orice semnificație simbolică. Acest act reprezenta ducerea darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu în altar la Sfânta Masă, unde urmau să fie binecuvântate și sfințite de către liturghisitor. Tot acum se pomeneau și numele celor care le aduceau, dar și ale celor pentru care erau aduse (19). După ce locul Proscomidiei s-a deplasat înainte de Sfânta Liturghie, pentru aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar la Sfânta Masă s-a dezvoltat un fast deosebit (20) care a și primit semnificații simbolice, pe măsură (21).

Ritualul Intrării celei Mari s-a inaugurat prin secolul al VI-lea sub o formă mai simplă și desigur nu peste tot. În comentariul lui Teodor al Mopsuestiei se observă că acest ritual se desfășura în tăcere, însă mai târziu sub influența gândirii lui s-a introdus la Ierusalim cântarea Să tacă tot trupul…, cântare care astăzi se cântă la Liturghia Sfântului Vasile în Sâmbăta cea Mare (22). Pe vremea patriarhului Eutihie al Constantinopolului (552-565) acest ritual nu era generalizat, însă această practică, acest ritual, prindea rădăcini după cum vedem într-o corespondență a sa, ritual cu care el nu era de acord din pricina imnului cântat de credincioși în timpul acestei procesiuni (23). „Imnul a fost introdus împotriva rezistenței unei gândiri care făcea o distincție puternică între simbol și realitate” (24).

Acest ritual al Intrării celei mari are loc în timpul cântării Imnului Heruvimic (25), imn ce este împărțit în două (26), pentru a avea loc mutarea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar la Sfânta Masă. O mărturie despre introducerea Imnului Heruvimic în rânduiala Sfintei Liturghii o  găsim într-un decret al Împăratului Iustinian (27). După alții se pare că acest imn a fost introdus  prin anii 573-574 (28), în al nouălea an de domnie al împăratului Iustin II, pentru a înlocui un psalm (29) care se cânta cât timp diaconii pregăteau darurile de pâine și vin aduse de credincioși (30). Tot în timpul cântării imnului, mai exact în prima parte a acestuia, preotul citește în taină o rugăciune despre care nu se știe cu exactitate cărei dintre cele două Liturghii a aparținut prima dată sau dacă a fost o rugăciune de binecuvântare care a fost introdusă în rânduiala Sfintei Liturghii (31).

Ritualul Intrării celei Mari se încheie cu depunerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă și rostirea Rugăciunii punerii înainte (32), rostită de preot în taină, în timpul ecteniei ce urmează, după încheierea celei de-a doua părți a Imnului Heruvimic, Ca pe Împăratul… .

Note:

  1. Câți sunteți chemați, ieșiți! Cei chemați, ieșiți! Ca nimeni din cei chemați să nu rămână. Câți suntem credincioși, iară ți iară, în pace, Domnului să ne rugăm. LITURGHIER …, pp. 155, 229.
  2. Ibidem, pp. 155- 200, 229-281, și  Învățătura de credință creștină ortodoxă…, p. 249.
  3. „Numai cine era botezat în  Trupul unic putea să participe la acest Trup în Euharistie.” K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 62.
  4. Ibidem; vezi și Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul.., p. 203.
  5. Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 207.
  6. LITURGHIER…, p. 171, 246.
  7. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 204.
  8. Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 208.
  9. LITURGHIER …, pp. 156-157, 158; 230, 232.

10.  Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 207.

11.  Despre treptele de penitenți vezi explicația la Canonul 11 al Sinodului I Ecumenic,  Arhid. Prof. Dr. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, …, p. 63.

12.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 204.

13.  Canonul 75 al Sf. Vasile cel Mare: „…când va arăta roduri vrednice de pocăință, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioșilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioșii…” Arhid. Prof. Dr. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, …, p. 424; Canonul 11 al Sinodului I Ecumenic: „… doi ani fără împărtășire vor lua parte  la rugăciuni cu poporul” Ibidem, p. 63; Canonul 5 al Sinodului de la Ancira (314): „… să se primească în comuniune fără de împărtășanie…”, Ibidem, p. 204.

14.  „…să se facă astfel trei rugăciuni pentru credincioși, una, adică cea dintâi, în taină, iar a doua și a treia cu glas înalt să se plinească …” Canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, Ibidem, p. 243.

15.  Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, pp. 911-912.

16.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, pp. 204-205.

17.  Constituțiile Sfinților Apostoli…, VIII, 10, pp. 743-744.

18.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 206.

19.  Ibidem, pp. 121-122, 207, 215; Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 199, 209; Liturghier …, p. 168 în  Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur și pp. 242-243 în Liturghia Sf. Vasile cel Mare. Aceste pomeniri individuale se fac, azi, în timpul Proscomidiei. În locul lor se fac pomenirile generale rostite de preot din mijlocul bisericii în timpul Intrării celei mari.

20.  În perioada de aur a Imperiului Bizantin, la catedrala Sfânta Sofia însuși împăratul conducea procesiunea. Cu lumânarea în mână, el pornea din altar cu clerul și ieșea prin ușa laterală, iar suita de demnitari și garda cu prapuri și sceptrul îl urmau în acest cortegiu simbolic al Împăratului tuturor – Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 213.

21.  Sfântul Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică…, pp. 469-472, sau Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, pp. 86-92; Teodor, episcop de Andida, Comentariu liturgic…, capitolul XVIII, pp. 73-75; Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, capitolul XXIV, pp. 57-58.

22.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, pp. 147-148.

23.  „Sunt fără de minte cei ce au sfătuit poporul ca, atunci când e rânduiala Liturghiei de a aduce la Sfânta Masă pâinea Proscomidiei și potirul de curând amestecat ( cu vin și apă), să cânte un oarecare psalm corespunzător acțiunii care se petrece, întrucât ei socotesc că poartă sau chiar numesc << împărat al slavei >> darurile ce le duc în sfântul altar, cu toate că acestea sunt încă nedesăvârșite, prin invocația arhierească și prin sfințirea care vine de sus”. Epistola către papa Virgiliu, despre Paști și Sfânta Euharistie, 8, P.G., col. 2400-2401 apud Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…,  nota 13, p. 209 vezi și K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, p. 149.

24.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, p. 149.

25.  În funcție de Liturghia săvârșită și de perioada anului bisericesc textul imnului Heruvimic diferă. Astfel Heruvicul cel mai des întâlnit este Noi care pe Heruvimi… El se schimbă în Joia și Sâmbăta Săptămânii Patimilor când la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se cântă Cinei Tale celei de Taină…, respectiv Să tacă tot trupul…. A se vedea: Sf. Sava cel Sfințit , Tipicon, Editura Bucovina istorică, Suceava, 2002, pp. 522, 532; Tipic bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1999, pp. 77, 152,158; Tipic bisericesc, Tipografia bisericească din Sfânta Mânăstire Cernica, 41925, pp. 225, 263; Anton Pann, Tipic bisericesc, Editura Andreas, București, 2011, pp. 353, 363.

26.  „Într-un manuscris grecesc de la Sinai din 1564 se spune: „Mergând prin naos [preotul și diaconul] se roagă pentru toți și spun: <<Să vă pomenească Domnul Dumnezeu>> . Și spun aceasta de mai multe ori până se termină Intrarea cea Mare” – K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 153.

27.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 208.

28.  C . I. Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare…, nota 20, p. 29; vezi și K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 148.

29.  Psalmul 23, 7; vezi  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, pp. 150-152.

30.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 209.

31.  Vezi notele 585 și 586, Ibidem, p. 211; vezi și K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, p. 166-170, unde este descrisă lupta aprigă de la începutul secolului al XII-lea împotriva conținutului acestei rugăciuni.

32.  Rugăciunea aceasta amintește de locul de odinioară al Proscomidiei. Textul acestei rugăciuni pentru cele două liturghii aflate în uz în Biserica Ortodoxă se găsește în Codicele Barberini 336, Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, pp. 913, 924.

Pr. Mihai Marius – Crinu

07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a II-a)

miercuri, iunie 7th, 2017

Lecturile biblice, rugăciunea dinainte de Evanghelie și predica sau omilia

În cursul firesc al Liturghiei observăm că atât în Liturghia primară, cât și în cea de azi urmează lecturile biblice, cu deosebirea că la început au existat patru citiri: două din Vechiul Testament și două din Noul Testament. Acestea reprezintă elementul primordial și cel mai vechi al Liturghiei catehumenilor. De fapt putem spune că aceasta este partea centrală a acestei prime părți a Liturghiei.

Lecturile se găsesc întrebuințate încă din vremea Apostolilor. O mărturie foarte veche despre acest lucru o găsim și la Sfântul Iustin Martirul și Filozoful care indică citirea din Evanghelii, Faptele și Epistolele Apostolilor (1). Ca ordine de urmat avem Constituțiile Sfinților Apostoli în care se recomandă citirea din Pentateuh, din alte cărți ale Vechiului Testament, iar apoi din Faptele Apostolilor, din epistolele Pauline, iar mai apoi din Evanghelii (2).

În curând lecturile din Vechiul Testament s-au redus rămânând numai o singură pericopă. O astfel de rânduială se găsește în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în secolul al VII-lea Sfântul  Maxim Mărturisitorul se mai referă încă la citirile din profeți (3). Sfântul Gherman I al Constantinopolului menționează numai prochimenul (προκείμενος = Psalmul pus înainte) și  citirea din Apostol și Evanghelie (4). Observăm, din cele spuse mai sus, că de timpuriu au dispărut citirile din Vechiul Testament.

În ceea ce privește cărțile din care se făceau citirile, pericopele de citit, ordinea, numărul și întinderea acestora nu a existat de la început o regulă uniform adoptată. Se observă o preocupare mai târzie în ceea ce privește sistematizarea lecturilor biblice. Regula de a se citi din Faptele Apostolilor de la Paști până la Pogorârea Sfântului Duh se găsea în uz încă dinainte de Sfântul Ioan Gură de Aur. O contribuție importantă în această privință a avut-o diaconul Eutaliu din Alexandria (sec. V) (5). Nu se poate ști exact locul și timpul sistematizării textului biblic, așa cum este astăzi în uzul cultului divin (6),  însă este cunoscut faptul că se făceau însemnări pe marginea textului, pentru a ști ce și când să se citească (7).

Trebuie să amintim faptul că înainte de citirea Evangheliei preotul citește în taină o rugăciune (8) a cărei origine istorică nu este clară. Din Codicele Barberini 336 textul ei lipsește, dar ne este cunoscut din secolul al X-lea când este întâlnit în toate manuscrisele Liturghiei Sfântului Iacob, în versiune greacă. Primul document care face referire la această rugăciune este un manuscris al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur din secolul al XI-lea. În timp ce în secolul al XIV-lea patriarhul Filotei nu ia act de ea, iată că în anul 1306 Codicele Efsigmenu o avea fixată în locul în care se află și astăzi. Rugăciunea dinainte de citirea Sfintei Evanghelii, probabil, a luat ființă prin analogie cu rugăciunea din timpul Trisaghionului liturgic, care este de fapt o rugăciune înainte citirea Apostolului (9).

În vechime, îndată după citirea Sfintei Evanghelii, liturghisitorul rostea predica sau omilia (10). Aceasta era adresată și destinată în primul rând catehumenilor, deoarece, după câteva rugăciuni speciale pentru ei, trebuiau să iasă din biserică. Locul cuvântărilor a fost mereu după lecturile biblice (11) atât timp cât disciplina catehumenatului a fost în vigoare. După ce catehumenilor le-a fost permisă participarea la întreg serviciul divin, al Sfintei Liturghii, locul predicii s-a mutat la sfârșitul slujbei. Însă potrivit hotărârilor sinodale mai noi predicii i-a fost redat locul ei originar (12).

Partea finală a Liturghiei Catehumenilor: ecteniile și rugăciunile de după Evanghelie

În rânduiala Liturghiei de azi îndată după Evanghelie se rostește ectenia întreită și rugăciunea cererii stăruitoare (13).  Ectenia întreită o găsim în comentariul lui Gherman al Constantinopolului (14), iar textul rugăciunii cererii stăruitoare (Έὐχὴ τῆς ἐκτνενοῦς τοῦ Κύριε ἐλέησον) îl găsim pentru prima dată în Codicele Barberini 336 din secolul VIII-lea (15). După ectenia întreită urmează ectenia pentru cei chemați (16) și concedierea lor (17). În perioada catehumenatului aici se rosteau patru rugăciuni în funcție de categoria de asistenți (18). Găsim textele acestor rugăciuni în Constituțiile Sfinților Apostoli (19). Tot în acest sens mărturisește și canonul 19 al sinodului local din Laodiceea (343) (20). Rugăciunile pentru energumeni și penitenți au ieșit din uz de timpuriu și anume prin secolul al VII-lea (21). Deși aceste rugăciuni nu și-au mai găsit aplicarea încă din secolul al VII-lea, ele au continuat să fie folosite ca o „succesiune ereditară liturgică” (22).

Concluzii

Liturghia catehumenilor își are originea încă din veacul apostolic, avându-și modelul în serviciul de la sinagogă. De aceea în linii mari, cultul creștin de la început păstra aceeași ordine ca și serviciul de dimineață al sinagogii, mai ales cel de sâmbăta.

Caracterul principal al acestei prime părți a Sfintei Liturghii este unul didactic, de aceea ea poartă numele de Liturghia Cuvântului. Centrul Liturghiei Cuvântului îl constituie lecturile biblice, la început mai multe, dar în Liturghia de azi numai câte una din scrierile Apostolilor și una din Evanghelii. Pe lângă lecturile biblice un loc important îl are și explicarea acestora prin predică sau omilie.

Până să ajungă la forma definitivă, Liturghia catehumenilor a suferit modificări importante în structura sa datorită deplasării începutului Liturghiei și dispariției disciplinei catehumenatului.

De asemenea, observăm că în structura Liturghiei au fost introduse pe lângă textele scripturistice și anumite creații imnografice, antifoanele, imnul Unule-Născut și Trisaghionul liturgic Sfinte Dumnezeule, ce au avut rolul de a fixa mai bine hotărârile sinoadelor ecumenice care condamnau ereziile vremii. Din unele texte scripturistice, în special din Psalmi, nu au mai rămas astăzi decât unele versete.

Definitivarea structurii acestei prime părți a Sfintei Liturghii s-a făcut în secolul al XI-lea.

Note:

  1. „Și în ziua numită a soarelui [duminica] se face strângerea la un loc a tuturor celor din orașe și din țarini și se citesc memoriile apostolilor și scrierile profeților până când se poate” – Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius…, LXVII, p. 368.
  2. „Stând în picioare în mijloc, pe un loc mai înalt citețul să citească din cărțile lui Moise și Isus Navi, ale Judecătorilor și Regilor, ale Cronicii și ale Întoarcerii [din exil], și pe lângă acestea și din cele ale lui Iov, Solomon și ale celor Doisprezece Profeți. Iar după ce se fac câte două citiri din acestea, un altul să psalmodieze din imnele lui David, iar poporul să psalmodieze refrenul. După aceasta să se citească Faptele noastre [ale Apostolilor] și Epistolele lui Pavel colaboratorul nostru, pe care le-a trimis Bisericilor sub călăuzirea Duhului Sfânt; după care un prezbiter sau un diacon să citească Evangheliile pe care vi le-am predat eu, Matei, și Ioan și pe care le-au primit și vi le-au lăsat colaboratorii lui Pavel, Luca și Marcu” -  Constituțiile Sfinților Apostoli.., Cartea II, LVII, 5-7, p. 646.
  3. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 187; vezi și Maxim Mărturisitorul, Mistagogie despre sfânta biserică și sfânta Sinaxă în lucrarea diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, , Editura Deisis, Sibiu, 2011, p. 228.
  4. Sfântul Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică…, pp. 265-267, sau Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii …, pp. 72-78.
  5. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, pp. 186-187, vezi și notele 509, 510, vezi și Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credința Noastră, București, 1997, p. 22.
  6. M. Basarab, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2005, p. 143.
  7. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 188.
  8. LITURGHIER…, p. 147, 221.
  9. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 195.

10.  Ibidem, p. 196, și Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 206.

11.  „…când cel care citește încetează, întâi-stătătorul face prin cuvânt povățuirea și chemarea la imitarea acestor lucruri frumoase” – Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius…, LXVII, p. 368; „Și în continuare prezbiterii să îndemne [prin predici] poporul, fiecare pe rând, dar nu toți, iar ultimul dintre toți, episcopul…” Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea II, LVII, 9, p. 646; „Și după citirea Legii și Profeților, a Epistolelor și Faptelor noastre și a Evangheliilor… să adreseze poporului cuvinte de mângâiere [predica]” – Ibidem Cartea VIII,  5, p. 738.

12.  Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 206.

13.  LITURGHIER …, p. 151, 225.

14.  Sfântul Germanos al Constantinopolului,  Relatare și viziune mistică…, p. 467, sau Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului,  Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, p. 78.

15.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 199.

16.  Sfântul Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică…, p. 468,  sau Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii …, pp. 79-81.

17.  LITURGHIER …, p. 155,  229.

18.  Catehumeni, energumeni (posedați), candidații la botez, penitenții.

19.  Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea VIII: 6 (pentru catehumeni), 7 (pentru energumeni sau posedați), 8 (pentru candidații la botez), 9 (pentru penitenți), pp. 739-742.

20.  „Se cuvine ca, după predica episcopilor, mai întâi să se săvârșească și rugăciunea catehumenilor, să se facă rugăciunea celor ce sunt în pocăință; și venind aceștia sub mână și îndepărtându-se, să se facă astfel…” – Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 32005, p. 243.

21.  Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 206.

22.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, pp. 202-203.

Pr. Mihai Marius – Crinu

07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a I-a)

miercuri, iunie 7th, 2017

Enarxa

După cum observăm din acest tabel comparativ (a se vedea partea I), începutul Liturghiei aflate în uz în primele secole ale Bisericii începe cu intrarea episcopului în biserică, ceea ce în Liturghia de azi corespunde momentului în care are loc Vohodul mic sau intrarea cu Sfânta Evanghelie (ἡ εἴσοδος τοῦ Έὐαγγελίου). Deci toată partea de până aici, partea introductivă, denumită enarxa (ἡ ἔναρξις ) reprezintă un adaos ulterior care s-a datorat deplasării începutului Liturghiei și dispariției disciplinei catehumenatului. Aceste două cauze au dus la modificarea întregii Liturghii a catehumenilor de după secolul al V-lea. Enarxa este un adaos ce a luat naștere ca un serviciu neliturgic și avea menirea de a umple timpul credincioșilor strânși în biserică, până la venirea episcopului. Formarea enarxei pare a fi luat naștere prin secolul al VI-lea (1) când, după unii istorici, ar fi fost introdus imnul Unule – Născut (Ὁ Μονογενής) (2) care este un text teologic prin excelență.

Ectenia mare

Cea mai veche parte a enarxei Liturghiei de azi este ectenia mare (ἡ μεγάλη ἐκτενή), cu care se și deschide. Ea nu și-a avut de la început locul aici. Locul acestei ectenii a fost la începutul Liturghiei credincioșilor, înainte de prezentarea darurilor de către diaconi episcopilor. Cu un conținut apropiat de cel de azi, o găsim în Constituțiile Sfinților Apostoli (4). După dispariția disciplinei catehumenatului, ea a fost deplasată în întregime la începutul Liturghiei de azi. Astfel în Liturghia de azi se mai păstrează doar câteva cereri, ca o mărturie a existenței ei, la începutul Liturghiei credincioșilor, în locul pe care l-a avut odinioară (5).

Antifoanele

În ordinea vechimii, după ectenia mare urmează psalmii antifonici (6) (Psalmii 91, 92, 94) și rugăciunile ce se citesc în taină, de către episcop sau preot, în timpul cântării antifoanelor. Cântarea acestor Psalmi la începutul serviciului divin este destul de veche ea fiind confirmată de documentele din secolul al VIII-lea (7). La început ei se cântau în întregime dar, mai târziu, odată cu dezvoltarea imnografiei întâlnim cântate doar câteva stihuri (trei sau patru) din acești Psalmi (8). Astăzi (9) observăm în uz ca antifoane Psalmii tipici 102 și 145 (10).  Psalmii antifonici au fost înlocuiți destul de târziu de tot cu Psalmii tipici, deoarece codicii liturgici din secolele al XII-lea, al XIII-lea și chiar începutul celui de al XIV-lea nu prescriu decât practica Psalmilor antifonici. Abia în secolul al XIV-lea patriarhul Filotei oficializează folosirea Psalmilor tipici (11).  

Vohodul (Intrarea) cu Evanghelia

În timpul antifonului al III-lea în rânduiala de azi are loc Vohodul cu Evanghelia (12). Vohodurile au apărut în primele veacuri ale Evului Mediu (al V-lea – al VI-lea) ca dezvoltări organice ale Liturghiei (13). Acest ritual este menționat și de Gherman I al Constantinopolului (14). Analizând tabelul de mai sus (a se vedea partea I) observăm în momentul acesta suprapunerea a două momente: intrarea episcopului și intrarea (Vohodul) cu Evanghelia. Putem să vorbim aici despre o conversiune a intrării episcopului în ceremonia intrării cu Evanghelia. În manuscrisele liturgice din secolele al XII-lea și al XIII-lea, rânduiala intrării cu Evanghelia este ca cea de astăzi (15).

Trisaghionul liturgic

Îndată urmează intonarea Trisaghionului liturgic. Acest imn a fost generalizat în secolul al V-lea în urma dispozițiilor date de împăratul Teodosie II (450) și de împărăteasa Pullcheria (453) (16). Este menționat pentru prima dată în actele sinodului ecumenic de la Calcedon cântat acolo de monahii din dioceza Orientului (17). Cu siguranță a fost introdus pentru a combate erezia monofizită (18).  În ceea ce privește rugăciunea ce se citește în taină, în timpul imnului Sfinte Dumnezeule, Codicele Barberini 336 dă texte deosebite pentru această rugăciune, pentru cele două Liturghii aflate în uz în acea vreme (a Sf. Ioan și a Sf. Vasile). De timpuriu cea din Liturghia Sf. Ioan a fost scoasă din uz, rămânând numai cea din Liturghia Sf. Vasile (19).

Note:

  1. Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Nemira, București, 32002, p. 204 și Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe: un comentariu istoric, traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 22008, pp. 179-185.
  2. Se pare că acest imn ar fi fost introdus în anii 535-536 – Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare istorie-text – analiză comparată – comentariu teologic, Editura Universității Lucian Blaga, Editura Andreiana, Sibiu, 22012, nota 20, p. 29; vezi și K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 158-160.
  3. Constituțiile Sfinților Apostoli, traducere de diacon Ioan I. ICĂ jr., în Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008, Cartea VIII, 10, pp. 743-744.
  4. Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp. 157, 231.
  5. Se numesc așa deoarece erau cântați alternativ de cei ce-l așteptau pe episcop pentru începerea slujbei.
  6. Preot Profesor Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, nota 437, p. 169; Sfântul Gherman I, arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, traducere și note de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005, pp. 60-65; Sfântul Germanos al Constantinopolului,  Relatare și viziune mistică despre biserică și Liturghie în lucrarea diac. Ioan I. Ică jr., de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, , Editura Deisis, Sibiu, 2011, pp. 263-264.
  7. Dovezi despre aceste lucruri găsim la Amalarius pe la anul 833 și la Simeon al Tesalonicului; vezi Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, notele 438, 439, 440, p. 169.
  8. Psalmii antifonici așa cum întâlnim în rânduiala tipiconală se cântă în zilele de rând, de Luni până Vineri, când în aceste zile nu cade un praznic împărătesc sau un sfânt cu polieleu ori cu priveghere; vezi Catavasier sau Octoih mic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 12s.a., pp. 81-83.
  9. Psalmii tipici sunt Psalmii Obedniței, numită și Tipica. Ei au trecut ușor în rânduiala Liturghiei de azi întrucât Obednița se săvârșește după Ceasul VI când este regula să se înceapă Sfânta Liturghie. În Postul Mare în zilele de rând Obednița suplinește Liturghia – vezi ceaslov , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001,  pp. 120-123.

10.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 170; în unele manuscrise georgiene această rânduială e cunoscută încă din secolul al XI-lea sau chiar mai înainte. K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 184.

11.  Acest ritual a fost la început unul simplu. Diaconul aducea Evanghelia din schevofilachion, căci acolo se păstra, nu pe Sfânta Masă ca azi, și o depunea pe un amvon, urmând a se citi din ea – Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 205.

12.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 175.

13.  Sfântul Germanos al Constantinopolului,  Relatare și viziune mistică …, p. 264.

14.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, pp. 177-178.

15.  În anii 438-439 – pentru mai multe vezi Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare istorie-text – analiză comparată – comentariu teologic, Editura Universității Lucian Blaga, Editura Andreiana, Sibiu, 22012, nota 20, p. 29 sau între anii 450-453 – vezi Preot Prof. Dr. E. Braniște, Liturgica…, p. 205 sau Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 181.

16.  Potrivit unei legende Trisaghionul a  răsunat pentru prima dată la Constantinopol în timpul unui cutremur, când niște copii i-au auzit cântând pe îngeri așa. Și din relatările lor despre cântarea îngerilor populația și-a făcut curaj pentru a înfrunta sfârșitul cutremurului. Acest eveniment este plasat în vremea patriarhului Proclu (434-446) – K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, p. 156.

17.  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche, introducere și note, de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, Cartea III, cap.10,  pp. 132-135.

18.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 183.

Pr. Mihai Marius – Crinu