Arhiva pentru ziua iunie 8th, 2017

08.06.2017 – Cultul morţilor (Partea a IV-a)

joi, iunie 8th, 2017

Egiptenii, aşa cum ne mărturiseşte Herodot, au fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Acest lucru a fost demonstrat şi susţinut prin numeroasele săpături arheologice, în care cultul morților apare ca fiind unul foarte complex. Împreună cu cultul soarelui, cultul morților forma una dintre cele mai importante preocupări ale poporului egiptean.

Credinţa în existenţa sufletului la egipteni este aproape incontestabilă, dat fiind interesul pentru construirea de locașuri funerare, şi de asemenea, pentru numeroasele procese de mumificare la care erau supuși egiptenii. Credinţa în existenţa sufletului a generat la poporul egiptean o întreagă filosofie: pentru ei sufletul nu era altceva decât diferitele aspecte ale subdiviziunii activităţii spirituale (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114). Fiecare dintre aceste subdiviziuni purta un nume deosebit: bai, ka, ran, akh.

Bai - este sufletul care în timpul vieţii ţine trupul în viaţă, iar după moarte trece într-o altă viaţă. Era reprezentat de un cocor, care avea un cap de om. Logica acestei interpretări era aceea că după moarte sufletul va părăsi trupul luându-şi zborul asemenea unei pasări pentru a putea petrece în lumea cerească a zeilor.

Ka - este sufletul care nu părăsește niciodată trupul rămânând cu el în pământ până acesta se descompune. Conceptual de ka stă la baza credinței vechilor egipteni în păstrarea trupurilor cât mai multă vreme cu putință și este un argument pentru mumificare. În cazul în care trupul nu se conserva în totalitate, sufletului ka i se construia statui în care să locuiască. El era hrănit, pentru ca nu cumva să devină strigoi printre oameni (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114).

Ran - este numele omului, care la fel ca şi conceptual de ka, trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință pe pământ, el fiind gravat pe pietrele funerare ale celor morţi. A distruge numele unui mort în mormânt era considerată a fi o mare crimă.

Ach - era inima, ca sediu al tuturor activităţilor sufletului. Inima defunctului la judecată, ne mărturisește Cartea Morților, la judecată era cântărită pe o balanță.

Tema eshatologică la vechii egipteni viza mai ales situația sufletului după moarte. Concepțiile erau diferite, în funcție de caracterul local al zeității centrale. Astfel la Memfis se credea că sufletele morților merg într-un loc trist, spre apus, în deșertul Libiei unde se găsea Sikoris, zeul funerar al cetății. La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite împreună cu zeul Ra, în barca acestuia. Pentru cei ce locuiau în cetatea Abydos, împărăţia morților se găsea în apus, acolo unde, barca soarelui se strecura în fiecare seară printr-o crăpătură de munte, ducându-i pe cei răposați pe tărâmul acesta. Cea mai vestită eshatologie este bineînţeles cea osiriană, călătoria sufletului după moarte având ca țintă împărăţia lui Osiris, câmpiile Iaru sau Amenti, unde sufletele duceau o viaţă fericită servind pe Osiris aşa cum l-au servit în viaţa pământească pe faraon.

Judecată sufletelor

La judecată, Thot este prezent în calitate de avocat al celui decedat. La tribunalul lui Osiris, el, șezând pe un tron, pune în balanță: pe de o parte, sufletul mortului şi pe de altă parte adevărul pe care el îl reprezintă. Un monstru, jumătate hipopotam, jumătate crocodil așteaptă decizia pentru a înghite sufletele netrebnice. Thot, după ce defunctul şi-a făcut mărturisirea, măsoară cele două talere şi scrie rezultatul. „Defunctul a fost cumpănit în balanță, nu e greșeală în dânsul, sufletul lui e potrivit adevărului, acul cântarului arată drept, căci fără îndoială piesele sale sunt perfecte” (Cartea morților egipteni, p. 120).

În timpurile vechi, mormintele egiptenilor se rezumau la o singură groapă săpată în pământ sau în stâncă şi acoperită pentru a nu intra într-însa fiarele sălbatice. Mormintele regale au cunoscut o evoluție continuă, de la aceste morminte simple şi până la locuințe, adevărate fortărețe, având cinci camere, una mai mare în centru în care se depunea mortul, iar altele mai mici pe lateral, care serveau pentru depozitare uneltelor şi proviziilor necesare celui decedat.  Această casă mortuară purta denumirea arabă de mastaba (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 118). Aceste monumente cuprindeau o cameră mortuară unde era pus un sarcofag pe o piatră dură. Piramida apare pentru întâia oară la Sakkarah (Piramida în trepte) datorită talentului arhitectural al regelui Zser, renumitul Inhotep.

Mai târziu, locul în care se depuneau morţii, era în subteranul acestei camere, fiind acoperit cu moloz pentru ca nimeni să nu pătrundă înăuntru. Mormintele faraonilor pe care le cunoaștem sub denumirea de piramide nu sunt altceva decât mastaba de dimensiuni monumentale, care avea alături un templu destinat oficierii cultului faraonului. În perioada Regatului mijlociu, faraonii obișnuiau să-şi sape mormintele în stâncă, în aşa numită vale a regilor, din vestul orașului Teba.  Acestea erau săpate foarte adânc – trecând de 100 de m. Având pereţii decoraţi cu mai multe scene dintre care cea mai des întâlnită era aceea a circuitului soarelui în lumea subpământeană.

De-a lungul timpului în jurul marilor locașuri s-au creat explicații fanteziste dată fiind mărimea, soliditatea şi perfecțiunea lor arhitectonică pentru care au fost considerate cele șapte minuni ale lumii antice (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 119). Mai târziu nu numai regii aveau morminte somptuoase în formă de piramidă, ci se observă şi o mare tendință a celor mai înstăriți de a construi astfel de morminte, piramide sau sanctuare mai mici, aceasta deoarece în cultura egipteană locuința veșnică a sufletului era mormântul (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 120).

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Cultul zeilor la vechii egipteni (Partea a III-a)

joi, iunie 8th, 2017

Religia vechilor egipteni este una încărcată de numeroși zei care ocupă locuri diferite în ierarhia cerească, în funcție de felul în care se rotește societatea şi de locul pe care îl ocupă cetățile în care erau cinstiți în conducerea politică a statului. Se pare că egiptenii nu s-au închinat de la început unor zeități cosmice, deşi ei acceptau existenţa acestora încă dinaintea unificării statelor. Panteonul era format din trei personaje: Geb (Pământul), Nut ( Cerul) şi Ra (Soarele). Geb şi Nut au format un cuplu din care a luat naştere zeul Ra.  Nut este mama lui Ra pentru că în fiecare seară îl odihnește în timpul nopții, redându-l lumii în dimineața următoare. Iar Geb este tatăl lui deoarece este cel mai vechi dintre zei, fiind numit tată sau prinț, aceste concepții făcând începutul primelor sisteme religioase egiptene (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 64).

Ca în mai toate religiile tradiționale, nu a lipsit spiritul practic: cosmogonia şi miturile de origine (originea omului, a regalității, a instituțiilor sociale, a riturilor sacre) au constituit elementele normative în cult.

Cosmogonia egipteană explica, potrivit unor tradiţii, apariţia universului prin apariţia unei coline din Apele primordiale. Apariţia acestui loc era echivalent cu apariţia vieţii şi a conştiinţei. Locul Colinei primordiale se pare că era la Heliopolis, unde în templul zeului Soare se găsea o Colină de nisip.  Dar cum fiecare oraș avea un axis mundi propriu, movila devenea adesea Muntele cosmic pe care Faraonul urca pentru a vorbi cu zeul soare (Mircea Eliade, Istoria Religiilor, p. 94).

A întocmi lista zeilor egipteni înseamnă a prinde ceva irealizabil: numărul lor nesfârșit. Unii istorici menționează numai câteva sute, alţii două mii, aceasta datorită faptului că pe lângă zeii tutelari ai fiecărui oraș, egiptenii mai cinsteau şi pe alţii, iar alteori divinizau orice manifestare a naturii, inventând zei pentru fiecare lucru.

La Heliopolis, în perioada Egiptului Mijlociu, teologii au elaborat o complexă teorie în jurul celor opt zei principali, la care s-a adăugat mai târziu şi zeul Ptah.  Primul loc în panteonul egiptean l-au ocupat întotdeauna zeii solari, dintre care cel mai vechi era Ra, adorat în special la Heliopolis. Aceste zeu era văzut de religia egipteană în mai multe ipostaze: se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârșită călătorie cerească, având cu el o suită de zei, zeițe, precum şi sufletele morților. În această călătorie de la răsărit la apus el întâmpina mai multe primejdii pe care le trecea cu bine (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103).

După sistemul cosmologic de la Heliopolis, Ra era numit Kepri sau Ra Scarabeul, adică „soarele care răsare”, reprezentat de un scarabeu (gândac – simbolul renașterii) cu aripile întinse şi cu discul solar (Atum) pe cap. Seara el era reprezentat  de mitologie coborând spre apus, fiind preschimbat de data aceasta într-un moșneag. El era izvorăște din propria substanță şi renaște din propriile puteri (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 65).

Tot un zeu  solar este şi Horus, unul dintre cei mai populari zei ai Egiptului antic. El era considerat ca fiind fiul lui Ra alături de care înfrunta puterile întunericului (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103). Era reprezentat printr-un om cu cap de uliu, la greci fiind un zeu al tăcerii, din pricina reprezentării greșite luată din mitologia egipteană care-l simboliza pe Horus ca pe un copil care-şi duce degetul la gură. Horus mai era considerat a fi inima lui Ra şi Cuvânt imanent.

Un alt zeu solar mai era şi zeul Tum, reprezentat sub formă omenească. El simboliza soarele apunând.

Un alt zeu principal al egiptenilor mai era şi zeul Ptah. El este ridicat de teologii din Memphis, care rivalizau cu reprezentanţii sistemului teologic din Heliopolis, de la rangul de zeitate misterioasă la rangul suprem, ca zeu tutelar al orașului Memphis şi conducător al panteonului egiptean, forma sa zoomorfă fiind faimosul bou Apis (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 103). Ptah mai este reprezentat şi în chip de om având capul bărbierit, înfășurat în fașe de mumie.  El este creatorul zeilor şi al oamenilor şi organizatorul universului. Ptah a fost şi zeul lumii de jos fiind reprezentat ca stăpân al morților, fiind numit Sokaris. Ptah avea şi o soție, pe Sekhmet  sau cea puternică, reprezentată cu cap de leu.

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Cultul în religia egipteană (Partea a II-a)

joi, iunie 8th, 2017

Cultul la vechii egipteni era pe primul loc în preocupările lor spirituale. Despre această preocupare sau grijă a poporului de lângă Nil, Herodot spunea că este o consecinţă a devotamentului lor faţă de zei.  Cuvântul egiptean folosit pentru a descrie sensul cuvântului de templu era ht ntr şi însemna casa divinității, ceea ce denotă pentru ce era folosit. La începutul istoriei lor, la egipteni templele aveau o statură modestă, fiind uneori doar simple colibe împletite din nuiele de răchită şi împrejmuite cu gard de pari. Mai târziu se vor construi temple din piatră, cu două uși care se vor păstra parțial datorită construcției lor durabile. Cel mai impresionant monument de acest fel, este templul lui Amon-Ra de la Kanrak, operă a două milenii, construcția lui începând din timpul dinastiei a XII-a şi durând până în timpul împăraților romani.

Între templul egiptean şi cel grecesc sau bisericile creştine nu există nici o asemănare.  Templul egiptean este casa divinităţii, dealul sau colina primordială, semn al învierii divine exprimat convențional printr-o scară. Templul nu era deschis pentru oamenii de rând, cultul fiind săvârşit numai de faraon ajutat de preoți.  Construcția templului forma o aură permanentă de mister pentru cei care erau afară.

Dintre cele mai importante temple care s-au păstrat menționăm templul de la Dendara – închinat zeiţei Hathor; cel de la Edfu – închinat zeului Horus; cel de la Luxor, având toate cam aceeași structură. Drumul spre templu era păzit de o parte şi de alta de sfincşi, iar înaintea intrării se găseau monolite foarte înalte acoperite de inscripţii (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 109). Pereții interiori erau pictaţi cu scene din viaţa  zeului, iar cei exteriori erau gravați cu scene din viaţa faraonului, din luptele sale mai ales.

Cultul din templu era practicat de persoane autorizate, sacre, dintre care cea mai importantă era persoana faraonului,  considerat a fi fiul zeilor. Ultimul nume al faraonului al V-lea era „fiul lui Ra”. Funcția reginei în cult era legată de calitatea ei de mamă a faraonului, monahul sacru. Regina este calea prin care se transmite natura divină noului născut; ea era cea care asigura legitimitatea la tron, iar în timpul dinastiilor 18 şi 20, regina purta numele de consoartă a zeului.

În situația în care faraonul nu putea să ia parte la cult, ele era înlocuit de perechi de preoți considerați şi ei la rândul lor ca persoane sacre. Existau cel puţin trei clase de preoți, dintre care cei mai importanți erau cei puri, fiind considerați slujitorii zeilor. Acestora le urmau ceremonialii sau lectorii, care recitau formulele sacre.  Căpeteniile sacerdotale aveau denumiri sugestive ca: cel care vede secretele cerului, cel care deschide poarta cerului. De asemenea funcția sacerdotală putea să fie îndeplinită şi de femei, dintre care cele care slujeau zeițelor Nut şi Hathor erau cele mai cunoscute (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 110).  În fruntea cultului se găsea un mare preot, de cele mai multe ori în cetățile capitală: Teba, Memfis etc. De cele mai multe ori sacerdoțiul era ereditar. Pe lângă numeroasele privilegii de care se bucurau preoții la  egipteni, aceştia trebuiau să respecte şi anumite restricții: nu aveau voie să mănânce decât din carnea adusă la sacrificii fiindu-le strict interzisă consumarea cărnii de porc şi de pește; se îmbrăcau în de modă veche şi îşi rădeau capul. Pe plan moral, viaţa lor trebuia să fie exemplară, curată şi pilduitoare pentru credincioşi.

Dintre obiectele sacre folosite în cult (altare, vase pentru spălările rituale, coroana şi sceptru etc.), egiptenii țineau la loc de cinste statuile zeilor, dintre care însă nu s-au mai păstrat foarte multe.

Tot din categoria obiectelor sacre, numim obeliscurile şi sfincşi, care au un rol cultic foarte important. Printre cele mai importante piramide din epoca antică, enumerăm pe cele ale lui Keops, Kephren şi Mikerinos.  Motivul pentru care suveranii Egiptului antic au ales aceste morminte somptuoase era credinţa lor în nemurire, iar piramida era locul în care ei puteau să dobândească acest lucru. Piramida era construită sub forma colinei creaţiei, regăsită în mitul zeului soare de unde şi simbolul învierii care i se atribuie (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 72).

Despre sfincşi istoricii spune că erau fiinţe mitice având trupul unui leu şi capul unui om. Îl  reprezenta atât pe zeul soare, cât şi pe faraon. În simbolistica egipteană capul era considerat lăcaș al vieţii (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 73).

Sărbătorile la egipteni erau anuale sau periodice. Dintre cele anuale erau cele legate de revărsarea Nilului şi de Anul Nou, iar cele legate de anumite date variabile din cursul unui an erau sărbătorile închinate zeilor, faraonilor şi cele ce erau săvârșite în amintirea morților. Mai amintim şi sărbătorile lămpilor, menționate de istoricul Herodot, ca fiind sărbători în cinstea zeiței Neit de la Sais.

Poporul egiptean era un mare practicant al riturilor magice, existând pe această temă o bogată literatură magică. Mai ales zeița Isis era considerată ca având numeroase puteri magice. Legenda spune că aceste calități magice la zeița Isis au luat contur prin faptul că, printr-o viclenie, ea a reuşit să intre în posesia numelui celui ascuns al zeului Ra. În cultul morților, de pildă, vom întâlni un bogat caracter magic, toate riturile din cultul morților având ca scop ca cel care a părăsit lumea celor vii, să poată deveni un nou Osiris.

Pr. Daniel Cimpoeru

08.06.2017 – Religia Egiptului Antic. Note generale (Partea I)

joi, iunie 8th, 2017

Vechi egipteni foloseau mai multe denumiri pentru țara lor. Dintre toate cea mai frecvent folosită este Kemet ce însemna „pământ negru”, opus „pământului roşu” adică pământului deșertic. Printre altele, Egiptul mai este numit şi ta meri în sensul de pământ iubit şi ta nutri adică pământul zeilor. Încă de timpuriu marele istoric Homer foloseşte termenul de Aegyptos termen din care noi am făcut Egipt. Numeroși istorici au numit țara Egiptului Ha-Ka-Ptah, după numele templului lui Ptah din Memfis.

Herodot spunea despre egipteni că erau cei mai pioși dintre popoarele antice, lucru demonstrat de istorie prin numeroasele monumente de artă şi locașuri care au rămas în urma lor. Plecând de la descoperirea monumentală de la Roseta, atunci când Jean Francois Champollion (1822) a descifrat scrierea hieroglifică, care însă cu timpul  s-a arătat din ce în ce mai circumspectă, din ce în ce mai rezervată şi aceasta deoarece cu timpul s-a adunat destul material din care să reiese sub mai multe forme istoria egiptenilor antici.

Marele istoric Herodot a numit Egiptul „darul Nilului” (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 98), în secolul V î.Hr., acesta datorită așezării de-a lungul Nilului, poziție care-i oferă deosebit de multe avantaje în exploatarea resurselor naturale. Datorită acestui mare călător care a străbătut îndelung țara faraonilor, dispunem de o zestre forte importantă de documente referitoare la întreaga civilizație egipteană. Iată ce scria Herodot cu privire la așezarea Egiptului: „De la țărmul mării până la Heliopolis, Egiptul este bine întins, bine irigat şi cu mâl roditor” (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, 1999, p. 12).

După Herodot, Egiptul a fost străbătut de numeroși călători – greci, romani, arabi, europeni – iar relatările lor constituie dovezi temeinice pentru cunoaşterea acestei mărețe civilizații. Printre aceştia menționăm pe Jhon Greves care în 1646, publica la Oxford celebra lucrare Pyramidographia, povestea călătoriilor sale în aceste locuri (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 27).

În anul 1681, Bussuet menţiona: „Egiptul nu mai văzuse alte edificii  grandioase în afara turnului Babel, când au făurit piramidele, care, datorită formelor şi pozițiilor armonioase, se impun în toată splendoarea lor, înfruntând timpul şi barbarii. Bunul gust al egiptenilor i-a îndemnat încă de pe atunci să prețuiască trăinicia şi simetria pură” (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 27).

Toate aceste mărturii culese din vasta literatură egiptologică, ne pregătesc pentru marea descoperire franceză, care a făcut şi mai cunoscut Egiptul în lumea de atunci: expediția lui Napoleon Bonaparte în Egipt, expediție care, deşi s-a soldat cu un eșec, a fost un succes pe plan ştiinţific, Europa fiind beneficiara împărtășirii din cultura egipteană, care până acuma îi era cunoscută doar în parte.

Egiptul se aseamănă cu o oază întinsă, având o lungime de 2000 de km, aşezat de-a lungul Nilului. Această oază sahariană, flancată de două deșerturi aride, însumează 35000 de km2 de suprafață cultivabilă. Fertilitatea solului este  tributară Nilului care se revarsă în fiecare an, lăsând în urmă un mâl roditor şi umezeală îndeajuns pentru vremea de secetă.  La 30 km în aval de Memfis, înainte de a pătrunde în deltă, Nilul se ramifică în două brațe: canalul Ity care se îndreaptă spre orașul Memfis, iar al doilea, numit şi „gura pelusiacă” care se varsă în marea Mediterană  prin fostul oraș antic Pelusa (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 12).

Cele mai importante oraşe ale Egiptului antic erau Buto, Busiris, Heliopolis, Sais şi Tanis. Oraşul Buto este menționat de legendele referitoare la luptele dintre Seth şi Osiris. Busiris (Bus-Osiris), era numit şi Djadu, adică Stâlpul lui Osiris. Aici s-a descoperit cel mai vechi sanctuar al lui Osiris. Heliopolis era oraşul Soarelui (de la grecescul helios), iar zeul Ra, zeul soare, era venerat aici. Despre locuitorii cetății Heliopolis, Herodot spune că: „trec drept ca cei mai învățați dintre egipteni”. În Heliopolis a fost construită pentru prima dată o Eneadă sacră (cei nouă zei primordiali). Sais sau Sait, era orașul zeiței Neith. El va căpăta o importanță mult mai mare abia mai târziu. Tanis este orașul consacrat zeului Seth. Tot aici s-au descoperit mormintele regilor din dinastiile a XXI-a şi a XXII-a. Marele Ramses  al II-lea, a cărui familie era originară din acest oraș, l-a înconjurat cu ziduri de apărare şi l-a împodobit cu numeroase statui.

Egiptul a fost locuit din cele mai vechi timpuri, însă nu se poate spune cu exactitate de ce neam sunt egiptenii. Există mai multe păreri vis-à-vis de originea etnică a poporului egiptean, însă cea mai avizată este aceea că egiptenii ar fi un popor provenit din amestecul triburilor indigene ale Africii de Nord şi Est (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 98). Din punct de vedere al organizării politice, populația Egiptului antic era organizată patriarhal, fiind împărțiți pe ginți, apoi pe comunități teritoriale numite de greci nome, într-un număr de 42. După mai multe lupte între conducătorii acestor nome pentru supremație, aceste organizații răslețe s-au unificat formând două state: Egiptul de Sus – situat în zona izvoarelor Nilului cu capitala la Teba şi Egiptul de Jos, situat în delta Nilului, cu capitala la Memfis. În cele din urmă aceste două state au fost unite într-unul singur de către faraonul Menes (3200 î. Hr.), el făcându-se astfel deschizătorul dinastiei faraonilor.

Evoluţia statului unitar egiptean a avut loc în mai multe trepte: Regatul timpuriu (3188-2815 î.Hr.) cu capitala la Tihnis; Regatul vechi (2815-2400 î.Hr.) cu capitala la Memphis, este regatul în decursul căruia se construiesc piramidele; Perioada regalităților multiple (2300-2050 î.Hr.); Regatul mijlociu (2000-1800 î.Hr.) cu capitala la Teba, este marcat de invazia hicsoșilor, triburi nomade asiatice; Regatul nou (1590-525 î.Hr.) cu capitala la Teba, apoi la Sais, constituie apogeul politic şi cultural a perioadei antice în Egipt (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 99).

Foarte repede, în decursul acestui timp de consolidare, civilizația egipteană a cristalizat un important şi rezistent focar de cultură şi civilizație normativ pentru Antichitate şi pentru civilizațiile de după, chiar poziționarea geografică fiindu-i benefică. Se consolidează aici o civilizație diferită de cea mesopotamiană, căci spre deosebire de Mesopotamia, care era vulnerabilă invaziilor din toate părțile, Egiptul era închis ca într-o cetate de deşert, Marea Roşie şi Mediterană. Până la năvălirea hicsoșilor, Egiptul nu a cunoscut pericolul din exterior. Datorită acestor avantaje, cultura vechilor egipteni s-a format unitar, fără influențe din afară. În anul 525 î.Hr., independența Egiptului a încetat, trecând sub stăpânirea perșilor, a greco-macedonenilor, a romanilor, apoi a arabilor şi a turcilor. Deşi teritorial ocupați, egiptenilor nu le-a putut fi înlănțuită zestrea lor culturală, care s-a imprimat şi în culturile popoarelor care i-au ocupat (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 99).

Pr. Daniel Cimpoeru