Arhiva pentru ziua iunie 9th, 2017

09.06.2017 – Religia vechilor germani. Zeități şi ritualuri cultice (Partea a II-a)

vineri, iunie 9th, 2017

Din panteonul popoarelor germanice se disting trei mari zeități: Wodan (Odin), Donar (Thor) şi Ziu (Tyr), iar dintre zeitățile feminine se distinge zeița Frija sau Frigg, soţia lui Wodar.

Cel mai vechi zeu al germanilor era Ziu, divinitate întâlnită la mai toate popoarele indo-europene. Era adorat ca zeu al războiului, simbolul său fiind spada. Mai târziu importanța lui a scăzut, iar cultul său s-a diminuat. În cinstea sa şi a spadei sale, tineri goi executau jocul spadei, printre ascuțișurile armelor (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 343).

Un alt zeu aşezat la loc de cinste între zeitățile vechilor germani era şi Wodan; zeu al violenței, căpetenia duhurilor, mai marele împărăției morților. Este posibil ca el să fi fost adorat ca zeu al războiului în timpurile preistorice în nord-vestul Germaniei, dar în cele din urmă a devenit zeu la cerului, zeul suprem al poporului german. Astfel el era adorat de longobarzi ca patron al bătăliilor şi al victoriei, iar la danezi şi la scandinavi ca zeu al poeziei, dar şi ca întâi stătător al sufletelor strămoşilor.

Donar (Thor), adorat în special de norvegieni, era zeul tunetului. Era reprezentat sub forma unui tânăr, cu barbă şi chip vânjos. Avea ca simboluri ciocanul, cu care făcea pământul să se rotească, şi stejarul. Era cel care binecuvânta căsătoria şi-i proteja pe oameni împotriva duhurilor necurate.

Între divinitățile feminine un loc aparte îl ocupă zeița Firija, soţia zeului Wodad; se credea că ea aleargă în furtună cu soțul ei, mai ales în nopțile sfinte, şi oprindu-se la cele ale pământenilor le binecuvânta munca. În nord se numea Frigg şi era soţia lui Odin. Printre divinitățile mai mici amintite de Eddele germane mai erau: Ferz, Niord şi Ferija.  Zeul Frey era adorat în câmpiile suedeze, avându-şi templu în Uppsala, cultul său răspândindu-se mai apoi şi în Norvegia, iar mai apoi în Islanda. Este înfățișat de Eddee ca fiind purtat de un car tras de un mistreț. Sabia lui umbla prin văzduh şi putea să lupte singură.

Locașurile de cult

La germani nu au existat de la început locașuri special construite pentru desfăşurarea cultului. Acestea au apărut ulterior, în vechime ritualurile defășurându-se în aer liber, lângă copacii sacrii: stejarul sau frasinul. Cel mai mare templu al germanilor a fost cel din Uppsala, în el fiind adăpostite statuile zeilor Wodad, Thor şi Frey. Locașurile sfinte se construiau lângă izvoare şi aveau lângă ele copacul sacru (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 173).

Nu a existat de la început o castă bine stabilită, preoții fiind doar păzitori ai zeilor pe pământ. Ei purtau arme şi coifuri, simboluri ale misiunii ce o îndeplineau. Mai târziu au lăsat armele la o parte crezând în protecția zeului Odin.

Existau şi preotese, cu rol profetic, multe dintre ele fiind vrăjitoare şi ghicitoare.  Ele se numeau volur, se urcau pe o platformă înaltă şi căzând în transă profețeau viitorul celor ce doreau să-l cunoască. Cu timpul conducerea sacerdoțiului a fost preluată de marele preot. În Norvegia regii oficiau cultul la marile sărbători şi prezidau mesele, aşa cum în mitologie Wodad prezida masa vitejilor, noaptea, în Walhalla (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 174).

Cultul morților

Germanii practicau atât înhumarea cât şi incinerarea. Locul unde mergeau sufletele după moarte era strâns legat de statutul social. Astfel, vitejii mergeau în Valhalla, iar oamenii de rând şi sclavii în ținutul zeiței Hel şi a lui Tor. Cei mai de seamă erau îngropați cu onoruri, împreună cu animalele şi chiar cu soțiile care erau sacrificate prin sugrumare lângă mormânt. La sfârșitul ritualului avea loc un ospăț foarte bogat unde se consuma hrană şi bere din belșug.  La oamenii de rând ritualul de înmormântare nu avea nimic deosebit.  Copii care se nășteau bolnavi erau lăsați să moară, ei nu contau pentru viaţa viața viitoare şi nu avea rost să treacă prin viaţa de aici (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 175).

Sufletul avea o importanță deosebită, el putându-se transmite la generațiile următoare printr-o nouă naştere.  Reminiscențe din vechile practici rituale de înmormântare la germani se mai pot întâlni şi astăzi în liturghia pentru morţi săvârșită în dimineața zilei de Crăciun.

Pr. Daniel Cimpoeru

09.06.2017 – Religia germanilor. Istorie şi spiritualitate (Partea I)

vineri, iunie 9th, 2017

Informații despre civilizaţia vechilor germani se găsesc în lucrarea lui Cezar „De bello galico”. Ei fac parte din marea familie a popoarelor indo-europene, care așezați la sudul Mării Baltice şi dezvoltându-se economic, ajung în cele din urmă să pună stăpânire pe un întins teritoriu din Imperiul Roman: începând cu intrarea goților în Imperiul Roman de răsărit (375) şi sfârșind prin cucerirea Galiei, Britaniei şi Irlandei, populațiile germane şi-au întins stăpânirea pe un întins teritoriu, amestecându-se îndeosebi cu elementele romane din sud şi cu cele celtice din vest (Emilian Vasilescu, Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 342).

Cezar spune despre înclinațiile religioase ale vechilor germani: „Ei nu au nici druizi care să rânduiască sacrificiile şi nici nu îndrăgesc jertfele. În rândul zeilor nu-i socotesc decât pe aceia pe care-i văd cu ochii şi de ale căror binefaceri se bucură în chip vădit: Soarele, Vulcan şi Luna; de ceilalţi nici nu au auzit măcar. Toată viaţa şi-o petrec la vânătoare sau îndeletnicindu-se cu meșteșugul armelor; de mici copii se învaţă cu munca şi cu traiul aspru. Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile  şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare rușine; altminteri nu fac nici o taină din treburile acestea, căci pe de o parte bărbații şi femeile se scaldă în râuri laolaltă şi, pe de alta, se îmbracă în piei şi în niște scurte de ren, cea mai mare parte a corpului lăsându-o dezgolită” (Cezar, De bello galico, VI, 21).

Creștinarea germanilor s-a făcut treptat, iar cea a germanilor nordici a făcut ca mitologia scandinavă să se dezvolte în mai multă libertate şi să permită cunoaşterea mult mai sigură a vechii religii a germanilor în acea regiune.

Dintre scriitori antici informații despre popoarele germane ne oferă Cezar în lucrarea sa De bello galico, Tacit în lucrările sale Germania, Anales şi Historie, Ammianus Marcellinus şi Procopiu din Cezarea. În afară de aceste izvoare considerate externe, despre religia germanilor vorbesc forte detaliat izvoarele interne. Din acestea cele mai importante sunt: Edda - colecţie de cântece a norvegienilor refugiați în Irlanda datând din secolele IX-XII; Sagas - povestiri din secolul XII-XIII.

Germanii din partea de sud a continentului îşi regăsesc istoria în următoarele izvore: „Cântecul Nibelungilor”, iar despre anglo-saxoni informații găsim în poemul Beowulf (sec. XVIII-X). Alte informații mai găsim şi la autori cum sunt: Grigore de Tours şi Iordanes (sec. VI), Saxo Gramaticus (sec. XII), Beda Venerabilul  şi Paulus Diaconus (sec. VIII), Adam din Bremen (sec. XII), dar foarte importante sunt şi descoperirile arheologice din decursul timpului (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 169).

Pr. Daniel Cimpoeru