Arhiva pentru ziua iunie 15th, 2017

15.06.2017 – Câteva date despre Episcopul Damaschin Dascălul al Râmnicului (1708-1725)

joi, iunie 15th, 2017

După vacantarea scaunului episcopal de la Râmnic, în urma plecării lui Antim Ivireanu în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales, cu acordul domnitorului Constantin Brâncoveanu, un nou episcop în persoana ierarhului de la Buzău și anume Damaschin, supranumit și Dascălul, un ierarh cărturar al cărui nume era cunoscut în cercurile cărturarilor vremii încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, când acesta semna pe mai multe lucrări „smeritul între ieromonahi Damaschin Gheberest Tiparnicul” (1).

În ceea ce priveşte originea Episcopului Damaschin ştim că acesta se trăgea din localitatea Voineștii Dâmboviței, nu departe de cetatea de scaun a Țării Româneşti, iar numele de Gherbest putea fi un pseudonim însemnând „plecat” ori „supus”, trăsături care îl caracterizau şi i se potriveau ieromonahului Damaschin (2). Un document, datat la 13 ianuarie 1741, vorbește despre un anume Ștefan Voinescu, „logofăt la scaunul Craiovei, fiu al răposatului logofăt Stan Voinescu, văr cu Radu ce avea împreună cu frații şi verii moșie la Voinești” (3).

El avea și o bună pregătire cărturărească, fiind un fin cunoscător de slavonă, greacă și latină (4).

După alegerea în scaunul de la Râmnic, întâmplată în anul 1708, episcopul Damaschin a continuat activitatea gospodărească începută de înaintașul său, Antim Ivireanul, fiind în special preocupat de „păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei” (5). Astfel, a cumpărat moșii, vii, case și vaduri de moară, a refăcut schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa (6).

Episcopul Damaschin nu a rămas însă cunoscut în istorie pentru activitatea sa gospodărească, ci mai cu seamă pentru măiestria și talentul cu care a știut să traducă în limba română cărțile de slujbă.

Deși păstoria sa s-a desfășurat în împrejurări foarte grele, după anul 1716, Oltenia fiind cucerită de către austrieci (7) și obligată să renunțe și la legătura religios-canonică cu Mitropolia Ungrovlahiei, totuși episcopul Damaschin Dascălul a știut să găsească cele mai bune soluții pentru a putea să-și apere credincioșii, atât de pericolul înstrăinării naționale, cât și de primejdia înstrăinării spirituale și religioase, prin pierderea credinței strămoșești.

Pus în fața acestor grele circumstanțe, episcopul Damaschin s-a comportat „ca un adevărat diplomat” (8); în noiembrie 1719, a fost conducătorul unei delegații de boieri la Viena, pentru a duce tratative privind situația viitoare a Olteniei, prilej cu care a realizat un memoriu în 11 puncte, memoriu prin care cerea ca Biserica să-şi păstreze vechile drepturi. În prealabil, organizase și un sinod la care participaseră egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora.

Printre cele mai importante cereri formulate de episcopul Damaschin se numărau: ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie și punerea acesteia sub directa conducere a Patriarhiei Constantinopolului (aducea ca argument existenţa unei mai vechi mitropolii în Oltenia, cu reședința la Severin); dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor pentru ierarhul de la Râmnic, ierarh ce trebuia să fie, pentru totdeauna, de neam român; înființarea unei școlii româneşti la Râmnic, pusă sub îngrijirea episcopului Damaschin şi a unei școli latinești la Craiova, pusă sub îngijirea şi cheltuiala autorităților austriece (9).

Din nefericire, noile autorități nu au aprobat cererile episcopului Damaschin. Chiar și așa, lupta acestuia pentru păstoriții săi nu a încetat, ci a continuat într-un alt plan, cel cultural. Astfel, a pus la cale un plan bine întocmit ce urmărea românizarea cărților de slujbă și răspândirea acestora la toate parohiile din eparhie. Și-a făcut ucenici pe care s-a putut baza în demersul său, astfel că după 15 ani de la ocuparea scaunului ierarhicesc de la Râmnic a căutat să dea la lumină roadele ostenelilor sale prin înființarea unei tipografii (10). S-a lovit și acum de refuzul autorităților habsburgice, care nu vedeau cu ochi buni strădaniile episcopului cărturar. După mai multe demersuri și „daruri” pe care le-a trimis conducătorilor politici și militari de la Sibiu, a primit, în 1723, aprobarea de a înființa o tipografie eparhială, tipografie ce a funcționat până în jurul anului 1830. În acele vremuri grele, Damaschin a rămas singurul luptător pentru drepturile conaționalilor săi (11).

Până la mutarea la cele veșnice a reuşit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă. Vroia ca de aceste cărți în românește să se bucure și românii din Transilvania, Banatul Timișoarei şi din districtul Aradului, și ei aflați sub stăpâniri străine.

Prima carte care vede lumina tiparului sub păstorirea episcopului Damaschin a fost un Ceaslov (1724), fiind urmat de o carte intitulată Învăţătură despre șapte taine. În anul următor (la 31 ianuarie 1725) apărea o Psaltire. Aceasta este ultima carte tipărită din porunca şi cu grija episcopului Damaschin, cel care avea să se mute la cele veșnice în anul 1725. Tiparnița înființată de el va continua însă și în anii următori să dea la lumină alte lucrări traduse de acesta, prin purtarea de grijă a urmașilor săi (12).

Traducerile sale au fost valorificate de urmașii săi în scaun și de ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare ce îi aparțin lui Damaschin Dascălul consemnăm: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, și chiar Mineiele revizuite și tipărite de episcopii Chesarie și Filaret între 1776-1780, dar și alte lucrări (13). Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele rămase de la Damaschin.

Cărți care purtau amprenta episcopului Damaschin au continuat să apară și la mai mulți ani după trecerea la cele veșnice a vrednicului ierarh. Astfel, edițiile Octoihului de la Râmnic își au rădăcinile tot în traducerile episcopului Damaschin, fapt susţinut şi de episcopul Iosif al Argeșului, la anul 1811 (14).

Așadar, un mare patriot, episcopul Damaschin Dascălul, fin cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavă, a avut un mare rol în românizarea cărților de slujbă, conștientizând că poporul avea nevoie să audă Liturghia în limba pe care o cunoștea. A dorit ca toate cărțile sale să circule în toate străvechile teritorii românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania și Banat), contribuind și el la formarea unei conștiințe naționale românești.

Note:

  1. Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 3-4, p. 869.
  2. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX (2007), nr. 5-8, p. 140.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a II-a, București, 1994, p. 328.
  4. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 141.
  5. Ibidem.
  6. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 328.
  7. În urma războiului turco-austriac, încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de către austrieci si rămasă sub ocupație o bună perioadă de timp până în anul 1739, dată la care a fost realipită Țării Româneşti printr-un nou tratat de pace, de această dată încheiat la Belgrad.
  8. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 142.
  9. Ibidem.

10.  Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, p. 871-872.

11.  Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 143.

12.  Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – episcopul Damaschin Dascălul, în volumul „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 830-841.

13.  Ibidem.

14.  Ibidem.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII

joi, iunie 15th, 2017

Intrând în corabie, Iisus a trecut și  a venit în cetatea Sa. Și iată, i-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Și Iisus văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei IX, 1-8).

În Duminica a șasea după Rusalii, cea în care ne găsim astăzi, a fost rânduit de către Sfânta noastră Biserică să ascultăm la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie istorisirea unei noi vindecări minunate săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. Este vorba de un slăbănog care se găsea într-o asemenea suferință încât își ducea zilele țintuit pe un pat. Așa a ajuns și înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, fiind purtat de alți semeni de-ai săi, poate rude, ori oameni simpli cărora nu le era indiferentă suferința acestui om. Au hotărât, deci, să-l poarte pe brațele lor pe acest semen până înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, despre care auziseră că putea să tămăduiască orice suferință, ba chiar să învieze pe cei morți.

Primul aspect pe care trebuie să-l subliniem este dorința și efortul acestor oameni cărora evanghelistul nu le menționează numele, de a face un bine, de a ajuta, de a nu rămâne indiferenți față de suferința celor din jur, cu atât mai mult când semenii se găsesc într-o situație în care nu pot să răsplătească acest bine. În această situație avem de-a face cu o faptă bună, o faptă dezinteresată, izvorâtă doar din dragoste și compasiune. Fapta acestor oameni este și mai meritorie dacă ne gândim la faptul că ea a fost precedată de un efort intens. Nu le va fi fost ușor să poarte pe brațe pe acel slăbănog și nici să-l strecoare prin mulțimea de oameni care înconjura permanent pe Mântuitorul Iisus Hristos. Este prima învățătură pe care ne-o dă pericopa de astăzi.

Un al doilea aspect ce merită subliniat este legat de primele cuvinte spuse, în acest context, de Mântuitorul care, văzând credința lor (deci și a slăbănogului, dar și a celor care-l purtau pe brațe) a poruncit acestui grup de oameni să îndrăznească, să vină înaintea Sa, pentru că păcatele, cauza acelei suferințe, au fost iertate. Observăm aici legătura dintre credință și izbăvire. Într-adevăr, nu doar slăbănogul avea credință, nu doar el se ruga pentru izbăvirea sa, ci și cei care-l ajutau, cei care-l purtau pe brațe. Urmarea, păcatele au fost iertate. Am putea să ne punem întrebarea de ce Mântuitorul iartă mai întâi păcatele acelui slăbănog, de ce nu-l tămăduiește îndată, așa cum mai făcuse în alte situații asemănătoare? Răspunsul este simplu. Pentru că oamenii trebuie să înțeleagă gravitatea păcatelor și mai ales consecințele. Suferințele ce se abat asupra oamenilor sunt consecințe ale păcatelor. Iar pentru ca aceste urmări (suferințe) să fie înlăturate, este nevoie de izbăvire de păcate, o izbăvire pe care doar Mântuitorul ne-o poate da.

Cuvintele Domnului Iisus au stârnit mânia unora dintre căpeteniile religioase ale iudeilor care au socotit drept hulă vorbele adresate de Iisus slăbănogului. Nu au avut însă curajul să-și mărturisească acest gând cu voce tare. Dar nici nu a fost nevoie, pentru că Domnul, cunoscând aceste gânduri, i-a întrebat: Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Fără îndoială că primul răspuns care le-a trecut prin minte a fost acela că era mai ușor să zică Iertate sunt păcatele tale. Firesc, devreme ce nimeni nu poate „vedea cu ochii” iertarea păcatelor. Iar dacă Iisus Hristos ar fi fost un fals prooroc, atunci vorbele sale puteau fi socotite hulă, căci numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele. Dar pentru a le arăta celor din jur puterea Sa dumnezeiască (și puterea de a ierta păcatele) Mântuitorul continua și spune slăbănogului Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Dacă nu ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fără îndoială că nu ar fi putut tămădui o astfel de suferință. Deci, mirarea cărturarilor și fariseilor trebuie să fi fost mare, la fel și așteptările. Se gândeau că-L vor prinde acum în cuvânt, că vor dovedi că este prooroc mincinos. Ei nu credeau că acel slăbănog se poate ridica dintr-o dată și apoi să meargă la casa sa. Dar înaintea lor era cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Iar de îndată ce a poruncit slăbănogului să se ridice și să umble, acesta s-a sculat și s-a dus la casa sa. Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvânt cu putere multă, pentru că La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan I, 1).

Sfârșitul pericopei evanghelice ne spune că mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere.

În timp ce căpeteniile religioase huleau pe Dumnezeu, oamenii ale căror minți și inimi nu fuseseră întunecate de deșertăciunile lumești, se minunau și slăveau pe Dumnezeu pentru această minune săvârșită înaintea lor. Oamenii aceștia simpli, chiar dacă nu puteau înțelege dumnezeirea puterii Mântuitorului Iisus Hristos, fuseseră mai buni decât cărturarii cei strâmți la inimă.

Ceea ce nu au cunoscut acele mulțimi, cunoaștem noi astăzi, cu ajutorul Sfintei Biserici. Suntem „învățăceii bucuriei întru bine” (așa cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici), pentru că „tot binele de la Dumnezeu este, de la izvorul dătător de viață al veșnicei bucurii… Bucuria aceasta va deschide ochii noștri ca să vedem plinătatea adevărului întru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca să-L slăvim pe El, Fiul lui Dumnezeu, singurul Mântuitor și iubitor de oameni. A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – Dezbinarea Bisericii din Transilvania între anii 1697-1701

joi, iunie 15th, 2017

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei (1683), în Transilvania își vor impune dominația austriecii, și odată cu aceștia, Biserica Romano-Catolică.

Principele Transilvaniei, Mihail I Apafi (1661-1690), a încheiat cu Imperiul Habsburgic, în 1686, un acord (la Viena), fiind astfel stabilit cadrul intrării trupelor imperiale în Transilvania. Prin tratatul de la Blaj, din 27 octombrie 1687, erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți şi orașe, iar la 9 mai 1688, urmare a presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte protectoratul împăratului Austriei (1).

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă în 18 puncte, diplomă ce va servi, pentru un secol și jumătate, drept constituție a principatului Transilvaniei. Se stabilea acum că Ardealul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, fiind ajutat de un consiliu format din 12 membri. În 1694, s-a înființat şi aşa numita Cancelarie aulică transilvană, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.

De aspectele financiare se ocupa un Tezaurariat, de cele militare, Con­siliul de război al Curții, iar organul legislativ rămânea Dieta. Transilvania își pierdea independența, românii nu erau recunoscuți nici acum ca națiune (erau recunoscuți doar ungurii, sașii și secuii), iar pentru Ortodoxia românească se puneau la cale planuri de dezbinare. Drepturi aveau doar cele patru confesiuni: catoli­că, luterană, calvină şi unitariană (2).

Toate aceste abuzuri puse la cale de habsburgi și de Biserica Romano-Catolică au fost practic consfințite prin tratatul de pace de Karloviț (26 ianuarie 1699), tratat prin care Poarta otomană recu­noștea trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Habsburgic.

Pe plan religios, s-a pus la cale un plan de dezbinare a românilor majoritari ortodocși, urmărindu-se înființarea unei noi „Biserici” Greco-Catolică. Planul a fost pus în practică între 1697 şi 1701. Astfel, în februarie 1697, are loc un pretins sinod de unire, organizat chiar de mitropolitul Teofil, la Alba-Iulia, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor 4 puncte florentine. La 10 iunie, vlădica Teofil și 11 protopopi au fost obligați să semneze o scrisoare adresată cardinalului Kollonics, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul Ungariei, scrisoare în care se confirmau hotărârile luate la Alba-Iulia. În realitate, se pare că acest sinod și înscrisurile sale ulterioare au fost urmarea unor minciuni și abuzuri ale iezuiților care începuseră atacul  la adresa  poporului românesc transilvănean, prin minciună şi falsitate. La sfatul iezuiților, împăratul austriac a dat, la 14 aprilie 1698, o rezoluţie potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare dintre cele 4 religii recepte, subliniindu-se însă că aceia care se uneau cu Biserica Romei, recunoscând pe Papă drept cap al Bisericii, se vor bucura de privilegiile preoților catolici (3). Recunoscând primatul papal, primeau în schimb scutirea de iobăgie şi de contribuțiile faţă de stat şi faţă de nobili. La 2 iunie 1698, Kollonics adresa un manifest către preoții români ardeleni, prin care preciza că se vor bucura de drepturile şi privilegiile clerului catolic numai aceia care vor mărturisi şi vor crede tot ce învaţă Biserica Romano-Catolică şi mai ales cele 4 puncte deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă şi Catolică numite „florentine”.

Ca urmare a acestor presiuni, amenințări și minciuni, s-a ținut la 7 octombrie 1698, sub președinția noului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, la Alba-Iulia, un alt sinod la care au participat 38 de protopopi (4). S-a hotărât acum că Biserica Ortodoxă din Transilvania urma să recunoască pe Papa de la Roma drept „cap” al ei, unindu-se cu Biserica Romano-Catolică în schimbul  dobândirii privilegiilor avute de clerul romano-catolic, dar cu condiţia păstrării ierarhului, ceremoniilor, sărbătorilor, posturilor şi calendarului (5).

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă prin care preoții români uniți erau scutiți de dări primind şi privilegiile preoților catolici; la 26 august 1699, împăratul a dat un decret prin care se reconfirmau dispozițiile din februarie, obligând Guvernul să-l respecte. Cu toată împotrivirea nobililor protestanți din Dietă, care arătaseră că cei mai mulți români continuau să rămână ortodocși, iar cei care treceau la uniatism o făceau doar din dorința de a scăpa de dări, hotărârile imperiale au fost făcute publice (6).

Pentru a se întări cele hotărâte, iezuiții au pus la cale un nou sinod, între 4-5 septembrie 1700, la care au participat 54 de protopopi români, fiecare cu câte doi preoți şi trei mireni (7). Se pare că și acest sinod a fost rezultatul unor minciuni și înșelătorii, din moment ce hotărârile erau semnate de clerici care s-au aflat ulterior în linia întâi de luptă împotriva uniatismului. Pare și mai ilogic acest sinod din moment ce se mai organizaseră anterior încă două întruniri asemănătoare (1697 și 1698) (8).

Mitropolitul Atanasie Anghel a plecat, în ianuarie 1701, spre Viena, unde ajunge la 5 februarie 1701, la trei ani după ce mersese la Târgoviște spre a fi ales şi sfințit ca  arhiereu ortodox. Sub presiuni și amenințări a fost forțat să primească „unirea” cu Biserica Romei. A fost apoi primit de împăratul Leopold I şi de cardinalul Kollonics, primind titlul de consilier împărătesc, un lanț de aur cu chipul împăratului şi  promisiunea de aducere la îndeplinire a privilegiilor pentru clerul unit (9). A fost hirotonit a doua oară ca episcop unit şi, cel mai rușinos, a primit ca mitropolit al său pe cardinalul-primat al Ungariei, iar ca patriarh pe Papa. În zadar au protestat reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu; aceștia deveniseră peste noapte „şişmatici” şi „eretici” (10).

Urmarea acestor uneltiri viclene puse la cale deopotrivă de austrieci și de catolici a fost dezbinarea românilor ardeleni și punerea în primejdie a idealurilor naționale. De favoruri ori de privilegii nici nu a fost vreodată vorba pentru că românii au rămas în aceeași stare mizeră. Au fost aruncați într-o stare de confuzie, rupți şi de legătura cu Biserica şi frații de peste munți. În aceste condiții, nici nu este de mirare că  marea majoritate a românilor nu a vrut să audă de părăsirea legii strămoșești. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie totuși menționat că au existat și români care au renunțat la Ortodoxie, cei mai mulți pentru diferite privilegii. În fruntea lor s-a aflat mitropolitul Atanasie Anghel, devenit peste noapte episcop unit, cu ranguri imperiale. Toate aceste favoruri materiale nu i-au adus însă liniștea lăuntrică, astfel că la 19 august 1713, chinuit de remușcări, a murit. Răul făcut nu a mai putut fi îndreptat, astfel că efectele dezbinării din 1697-1701 se resimt încă în Transilvania.

Note:

  1. Pe larg în Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 341-374.
  2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1992, p. 289.
  3. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, în „Almanah Bisericesc 2002”, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p. 183-195.
  4. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti și a vieții religioase a românilor, ediţia a II-a, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 23.
  5. Ibidem, p. 22.
  6. Pentru mai multe date, vezi Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Editura și tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, retipărire Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei, Presa Universitară Clujeană, 2000.
  7. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.
  8. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, p. 185.
  9. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.

10.  Ibidem, p. 31-32.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – Mitropolitul Andrei Șaguna, un ierarh providențial pentru neamul românesc

joi, iunie 15th, 2017

În anul 1701, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei de la Alba-Iulia a încetat să mai existe, odată cu „re-hirotonirea” mitropolitului Atanasie Anghel ca episcop unit (1). Astfel, preoții şi credincioşii ortodocși din Ardeal au rămas fără ierarh ortodox timp de 60 de ani (2). Locul Mitropoliei ortodoxe a fost luat de o episcopie unită care era supusă arhiepiscopului romano-catolic din Estergom.

Abia în 1761, Curtea din Viena, în urma numeroaselor memorii şi plângeri făcute de către credincioşii și preoții transilvăneni, dar și a mai multor răscoale ori revolte, a admis numirea unor episcopi ortodocși, care însă erau de neam sârb, primul din acest șir fiind episcopul sârb al Budei, Dionisie Novacovici. A urmat apoi o nouă perioadă de pauză (14 ani), fără ierarh ortodox în Ardeal. Abia în 1809, a fost ales un nou episcop ortodox, preotul din Sebeș, Vasile Moga, care „cu toate strădaniile şi bunele lui intenții, n-a reuşit să schimbe situația Bisericii pe care o cârmuia” (3).

Creștinii din părțile Aradului au ajuns să vadă un episcop român în scaunul episcopal de la Arad abia în 1829, în persoana egumenului mănăstirii Bezdin, făgărășanul Nestor Ioanovici (4).

Cu toate aceste strădanii, situația Bisericii și a Neamului românesc din străvechea provincie a Transilvaniei nu s-a îmbunătățit foarte mult. A fost necesară venirea „ierarhului providențial care a fost Andrei Șaguna, trimis de Dumnezeu în fruntea clerului şi a credincioșilor români ortodocși în vremuri de grea cumpănă, ca să ridice Biserica sa la o strălucire necunoscută până atunci” (5).

Andrei Șaguna s-a născut în satul Mișcolț (Miskolc), la 20 decembrie 1808, primind la naştere numele de Anastasiu. Familia sa era de origine macedo-română, tatăl său fiind un negustor pe nume Naum Șaguna, iar mama sa se numea Anastasia. Tânărul Anastasiu a fost botezat în „noua biserică a comunității ortodoxe române-greceşti din Mişcolţ, ridicată cu câțiva ani mai înainte (1806), prin jertfele materiale ale enoriașilor, între care,  la loc de frunte, se aflau şi amândoi bunicii viitorului  mitropolit” (6). Încă de mic a fost nevoit să respingă intenția tatălui său care, din cauza sărăciei, dorea să-şi crească copiii în religia catolică, nădăjduind că astfel o să primească ajutor material din partea arhiepiscopului catolic.

A fost unul dintre cei mai buni elevi ai școlii „greco-valahe” și ai gimnaziului din Mişcolţ. În Pesta a urmat apoi gimnaziul superior şi a făcut studii de filosofie şi drept la Universitate. S-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, care era un negustor macedoromân. În casa acestuia şi-a găsit adăpost împreună cu mama, fratele şi sora sa, tatăl său murind în 1822. Tot în casa acestuia se întâlneau fruntași români care trăiau în Pesta şi care erau mai ales oameni cu carte: Samuil Micu şi Petru Maior, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodoru ş.a. Astfel, viitorul mitropolit a trăit  şi s-a format într-un  mediu foarte bogat în ceea ce priveşte cultura, limba şi istoria românească.

Când a împlinit 21 de ani, şi-a îndreptat pașii spre Vârșeț pentru a urma seminarul teologic, mai ales că acolo păstorea episcopul român Maxim Manuilovici, care i-a arătat tânărului teolog o afecțiune deosebită.

Îndată după absolvire „a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele de Andrei (la 24 octombrie 1833)” (7). În februarie 1834, a fost hirotonit ierodiacon, ajungând mai târziu profesor la Seminarul din Carloviț. După ce trece prin mai multe trepte ierarhice, în 1842, mitropolitul Iosif Raiacici l-a hirotonit arhimandrit, numind-l egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și Covil (8).

În 1846, după moartea episcopului Vasile Moga, tânărul Andrei a fost numit vicar general al episcopiei rămase fără păstor. Timp de un an şi jumătate cât timp a fost vicar, s-a străduit să facă ordine în viaţa bisericească, un exemplu foarte bun fiind acela că a ridicat perioada cursurilor seminarului de la șase luni la un an. A făcut o serie de demersuri la Curtea din Viena, cerând ca alegerea noului episcop să se facă „potrivit vechiului obicei” (9), adică de către protopopii eparhiei. Astfel, pe data de 2 decembrie 1847, s-a întrunit la Turda sinodul electoral care a ales 3 candidați: Andrei Șaguna, Ioan Moga şi Moise Fulea. Dintre aceştia trei, Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna care „a fost hirotonit în catedrala din Carloviţ de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de cei doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848. Pe data de 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu fiind întâmpinat de clerul şi de credincioşii săi iar pe lângă aceştia şi de unii români greco-catolici” (10). Simion Bărnuțiu a ținut o cuvântare în care i-a cerut să ia asupra sa „conducerea națiunii” (11).

După alegerea în scaunul episcopal de la Sibiu, prima şi cea mai mare grijă a episcopului Andrei a fost aceea a organizării bisericești. El a luptat încă de la începutul păstoririi sale pentru emanciparea Bisericii ortodoxe şi egalitatea ei cu celelalte confesiuni, pentru despărțirea ierarhică de Biserica sârbească şi pentru reînființarea vechii Mitropolii autonome a Ardealului (12).

Episcopul sibian a condus o delegație românească înaintea împăratului austriac înaintându-i acestuia „petiția generală a națiunii române” (13) (13/25 februarie 1849), cerând,  printre altele, „deschiderea unui congres al românilor” (14) care să aleagă un „cap ecleziastic de sine stătătoriu… şi sub care vor sta şi ceilalţi episcopi naționali” (15). La 5 martie 1849, aceeași delegație va înainta din nou un memorandum Ministerului Imperial, având aceleași doleanțe.

La 12/24 octombrie 1849, delegația înaintează către Ministerul cultelor un lung memoriu în vederea despărțirii ierarhice de Biserica sârbă. În partea de final a memoriului se cerea „un mitropolit cu totul independent de supremația sârbească şi să dea voie ca acest mitropolit să se aleagă într-un congres convocat de națiunea română…” (16). Pe când se afla la Viena, episcopul Andrei a tipărit o broșură în nemțește şi în românește numită „Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești naționale a românilor de religie răsăriteană”, care avea scopul să „convingă cercurile conducătoare despre existenţa Mitropoliei ortodoxe române la Alba-Iulia, bazat pe afirmațiile istoricilor” (17), broșură pe care o completează în anul 1850, aducând noi dovezi despre vechimea Mitropoliei Ardealului.

Problema autonomiei Bisericii Ardelene a fost ridicată şi la sinodul ierarhilor ortodocși din Austria, dar Iosif  Raiacici, care conducea sinodul a omis această problemă. În tot acest timp, episcopul Andrei a adresat Curții imperiale 11 petiții în 5 ani la care  primea răspunsuri evazive sau nu primea deloc.

Alte încercări s-au mai făcut după 1860, când s-au ivit timpuri mai favorabile în urma căderii regimului absolutist, înlocuit cu „regimul liberal”. Astfel, episcopul Andrei a ținut două conferințe împreună cu reprezentanți ai Bisericii sârbești, dar nu a ajuns la niciun acord. A adresat un  nou memoriu  împăratului, de data aceasta hotărându-se organizarea unui sinod ortodox în Austria care să discute această problemă. Andrei Șaguna a convocat un sinod al eparhiei la Sibiu, făcând cunoscute demersurile sale din ultimii ani. Este întocmit un nou memoriu, la 26 octombrie 1860, prin care se cerea reînființarea vechii mitropolii ai Transilvaniei (18). Dar și data aceasta lucrurile au stagnat. După moartea patriarhului Iosif (1862), și Biserica sârbă a sprijinit dorința de autonomie religioasă a românilor. S-au înmulțit cererile în acest sens, astfel că, la 29 iunie 1863, Cancelaria aulică transilvană a trimis rescriptul imperial (cu data de 25 iunie) prin care împăratul accepta separarea bisericească a românilor de sârbi şi reînființarea unei mitropolii românești în imperiu. La 1 august 1864, s-au deschis la Carloviţ lucrările sinodului Bisericii sârbești pentru alegerea unui nou patriarh. A fost ales episcopul Timișoarei, Samuil Maşirevici, un colaborator al lui Șaguna, astfel că s-a ajuns repede la decizia reînființării Mitropoliei Ardealului, primul întâistătător urmând să fie ales de împărat. La 12/24 decembrie 1864, acesta din urmă încuviința înființarea Mitropoliei Ardealului şi numirea ca întâistătător a episcopului Andrei Șaguna (19).

Mitropolia românilor ardeleni urma să aibă ca episcopii sufragane Aradul şi Caransebeșul, aceasta din urmă înființându-se chiar în acel an, primul episcop fiind Ioan Popasu.

Aşadar, stăruințele vrednicului ierarh Andrei Șaguna pentru drepturile conaționalilor săi au dat roade. În plan bisericesc, el a reușit reînființarea Mitropoliei Ardealului, dar totodată a fost și un neobosit militant pentru soluționarea revendicărilor naţionale şi sociale ale românilor aflați sub stăpânire habsburgică.

S-a mutat la cele veșnice la 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „biserica mare” din Rășinari. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 29 octombrie 2011, fiind pomenit în fiecare an la 30 noiembrie.

Note:

  1. Mircea  Păcurariu, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, 1964, nr. 11-12, p. 814.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCI, 1973, nr. 7-8, p. 854.
  4. Idem, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 816.
  5. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. 89.
  6. Idem100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 854.
  7. Idem, Dicționarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, 1996, Bucureşti, p. 431.
  8. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. p. 90.
  9. Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 855.

10.  Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 91.

11.  Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 856.

12.  Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, Sibiu, 1911, p. 269-270.

13.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

14.  Ibidem.

15.  Nicolae Popea, Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei. Suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu, 1870, p. 155-156, apud Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

16.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 819.

17.  Ibidem, p. 819.

18.  Ibidem, p. 826.

19.  Ibidem, p. 832.

Pr. Florea Aurel

15.06.2017 – ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI BISERICA STRĂMOȘEASCĂ

joi, iunie 15th, 2017

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, într-o familie moldovenească, cel mai probabil la Bârlad. A învățat, până în anul 1831, într-un pension francez din Iași, fiind trimis apoi la Paris unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma sa fiind semnată de Francois Guizot, ministrul Instrucțiunii publice din Franța. Deși era atras de Medicină, s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă nu a absolvit-o. A devenit în schimb membru al societății economiștilor din Paris (1). S-a reîntors în țară, iar între anii 1837-1840, a activat în armată, având gradul de cadet; între anii 1843-1845, a fost membru al Judecătoriei ținutului Covurlui. La 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei Sturza. Aceasta i-a fost tot timpul o soție atentă şi „prea-îngăduitoare”.

În timpul Revoluției de la 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a numărat printre fruntașii pașoptiști, aflându-se printre cei care au luat cuvântul la  adunarea de la hotelul Petersburg din Iași (27 martie 1848), cerând reformarea întregii societăți românești. Din acest motiv, a fost arestat şi exilat în Turcia, reușind însă să fugă la Brăila şi apoi în Transilvania, unde a participat la Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj (din 3/15 mai 1848). A rămas impresionat de mulțimea țăranilor sosiți din tot Ardealul, dar și de cuvântările lui Simion Bărnuțiu şi Avram Iancu.

A participat și la mișcarea revoluționară din Bucovina (alături de Costache Negri, Petrache Cazimir şi alţii), fiind nevoit să părăsească această provincie românească din cauza holerei. A călătorit apoi la Viena, Paris și Constantinopol; de aici l-a însoțit în drumul spre casă pe noul domn al Moldovei, Grigorie Ghica, om cu vederi mult mai liberare decât predecesorul său, Mihai Sturza, şi un partizan convins al unirii. Din 1849 și până 1859 a deținut mai multe funcții în aparatul administrativ și militar, fiind, pe rând, președinte al judecătoriei Covurlui,  director în Ministerul de Interne, vornic și pârcălab al orașului Galați, iar din octombrie 1858, colonel și comandant al întregii armate a Moldovei. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, domn al Țării Româneşti. La 11 februarie 1866 a fost silit să abdice și trimis în exil. Moare la 3 mai 1873, la Heidelberg, Germania. Osemintele sale au fost aduse şi înmormântate la moșia sa de la Ruginoasa, fiind mutate în 1947, la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iași (2).

În plan bisericesc, Alexandru Ioan Cuza s-a remarcat, mai întâi, prin dorința de a realiza cât mai repede posibil, unificarea bisericească, deoarece, aşa cum până la Unire cele două principate formau două țări separate, tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română avea organizare și ierarhie separată, atât în Moldova, cât și în Țara Românească (3). Până  la unirea din 1859, existau în România două scaune mitropolitane la Bucureşti şi Iași, fiecare cu vechile eparhii sufragane: Râmnic, Buzău şi Argeș în Muntenia, Roman şi Huși în Moldova (4). Spre sfârșitul anului 1864, s-a înființat prin ordonanță domnească (necanonic) şi episcopia Dunării de jos, fiind numit ca ,,locotenent de episcop”, Mechisedec Ștefănescu. În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul Nifon (1850-1875), iar eparhiile sufragane erau cârmuite astfel: la Râmnic păstorea Sfântul Calinic de Cernica (1850-1868); la Buzău  păstorea Filotei (1850-1860), iar la Argeş, Climent (1850-1862). În fruntea Mitropoliei Moldovei se afla Sofronie Miclescu (1851-1861), iar eparhiile sufragane erau cârmuite de locțiitori (vacante). În tot cursul domniei  lui Alexandru Ioan Cuza  nu s-au făcut alegeri de mitropoliți  sau episcopi, în cazul vacantării unor scaune, acestea fiind ocupate de locțiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc (5). Prima măsură luată de guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a fost numirea arhimandritului Dionisie Romano, ca locțiitor de episcop la Buzău în locul lui Filotei (trecut la Domnul la data de 19 iulie 1860), însă mitropolitul Nifon s-a opus hirotoniei întru arhiereu, acest act săvârșindu-se abia spre sfârșitul anului 1862, la Iași.

În ceea ce privește viaţa bisericească, consemnăm faptul că existau mai mulți preoți decât ar fi fost nevoie, această situație fiind cauzată de hirotoniile săvârșite abuziv de ierarhii străini (Vidin), dar și mai mulți protopopi într-un județ, fapt ce împiedica buna administrație bisericească. Pregătirea acestora lăsa și ea de dorit, cei mai mulți clerici fiind instruiți în şcolile catehetice, numărul absolvenților de seminarii (înființate pe lângă eparhii în epoca Regulamentelor Organice) fiind în continuare scăzut. În multe  biserici se slujea în greacă, iar multe mănăstiri erau închinate locurilor sfinte din afara țării.

La 3 decembrie 1864, printr-un decret domnesc, s-a proclamat autocefalia sau independența Bisericii din noul stat şi constituirea unui sinod general, act contestat însă de Patriarhia ecumenică. În acelaşi scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de mitropolit primat.

O lege importantă promulgată de Cuza a fost Legea asupra instrucțiunii, decretată la 25 noiembrie 1864 şi promulgată la 5 decembrie, același an. Cuprindea şi dispoziții privitoare la învățământul teologic. Astfel, seminariile erau împărțite în două categorii: seminarii de gradul I, cu patru clase, care funcționau pe lângă fiecare episcopie și seminarii de gradul II, cu opt clase, care funcționau pe lângă mitropoliile de la Bucureşti şi Iași. Problemele financiare ale acestor școli cădeau în sarcina statului, iar absolvenții lor puteau funcționa, fără examen, şi ca învățători în şcolile sătești.

În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât ca în Biserică să se slujească numai în limba română. La intervenția grecilor, a acceptat să se slujească şi în limba greacă în câteva mănăstiri şi biserici.

De remarcat faptul că la începutul anului 1864, guvernul vroia să introducă în țară calendarul gregorian, în acest scop convocându-se la Bucureşti un aşa numit ,,Consiliul Bisericesc”, format din mai mulți arhierei şi egumeni, care să se pronunțe asupra acestei probleme. S-a produs în țară o oarecare neliniște, această măsură fiind considerată un prim pas în introducerea papismului (catolicismului). Din această cauză,  comisia a fost nevoită să mențină pe mai departe vechiul calendar, iar Cuza a renunțat şi el la această idee.

Prin Legea pentru Înmormântări, din 27 martie 1864, se stabilea că toate cultele sunt datoare să-și organizeze cimitire, la cel puţin de 200 metri de la marginea fiecărui oraș sau sat (6). Se interzicea înmormântarea în Biserică, în temple, sinagogi, capele etc. În cimitirul creştin se puteau înmormânta şi cei de alte religii, dacă  nu aveau cimitir propriu.

Prin Legea comunală s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), pe care o avusese până atunci, aceasta trecând în seama primăriilor. Articolul 26 prevedea că aceste acte se vor subscrie de ofițerul stării civile de persoanele înfățișate înaintea lui şi de martori sau se va menționa cauza ce a oprit pe aceştia de a subscrie (7).

Mai consemnăm și faptul că prin codul civil se permitea căsătoria de la gradul IV (verișori primari) de rudenie înainte, în timp ce canoanele bisericești prevedeau că aceasta este posibilă abia de la gradul VII.

Prin Legea călugăriei sau Decretul organic pentru stabilirea regulilor schismei monahicești, se stabilea că nimeni nu poate fi tuns în monahism fără încuviințarea Sfântului Sinod. Acest decret prevedea că pentru intrarea în monahism a unui bărbat, acesta trebuia să aibă cel puţin 60 de ani ori să fie invalid sau bolnav incurabil (dacă avea pensie, trebuia să renunțe la ea). Pentru femei se prevedea vârsta minimă de 50 de ani, excepție făcând  cele bolnave, invalide, sau cele care nu aveau mijloace de trai în lume. Erau exceptați de la aceste prevederi absolvenții unei școli teologice superioare (Seminariile de la Iași şi Bucureşti), dintre aceştia urmând să fie aleși viitori ierarhi.

Legea Secularizării averilor mănăstirești, din 1863, poate fi socotită una din cele mai importante reforme realizate de Cuza. De-a lungul timpului, multe mănăstiri din Țările Române au fost închinate (cu tot cu pământurile lor) altor așezăminte bisericești din afara țării. Așa s-a ajuns la situația ca un sfert din suprafața țării să fie în stăpânirea unor entități din afara granițelor.

O  seamă dintre mănăstirile din Țările Româneşti  au fost ,,închinate” de către ctitorii lor, adică puse sub autoritatea patriarhiilor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, sau a marilor mănăstiri de la Muntele Athos ori Orientul Creştin.          Mănăstirile închinate ajung să fie considerate simple izvoare de venit, multe dintre acestea ajungând în stare de ruină.

Pentru că acestea nu plăteau niciun impozit statului și nici nu purtau de grijă așezămintelor pe care le stăpâneau, de-a lungul timpului s-au mai încercat soluții pentru remedierea acestei situații. Totuși, cel care a rezolvat pentru totdeauna problema mănăstirilor închinate a fost Alexandru Ioan Cuza, care, constatând nerespectarea îndatoririlor și obligațiilor (8) ce reveneau acestor mănăstiri, a luat decizia secularizării averilor tuturor mănăstirilor (9). Pentru că grecii nu au acceptat niciuna din sumele oferite de statul român drept despăgubire, marile puterii ale Europei au considerat problema încheiată, românii nemaiplătind niciun ban. Totodată, s-a putut realiza și o altă reformă importantă, cea agrară (împroprietărirea țăranilor) (10).

Așadar, domnitorul Alexandru Ioan Cuza rămâne o figură marcantă nu doar a politicii românești, ci și a Bisericii strămoșești, reformele sale în plan eclesiastic având înrâurire până în zilele noastre.

Note:

  1. Pe larg în Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, Bucureşti, 1966 și A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. XIII, Iași, 1903, p. 10-11.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p.113.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Chiru C. Costescu, Colecțiune de Legi, Regulamente, Acte, Deciziuni, Circulări, Instrucțiuni, Formulare şi Programe, Bucureşti, 1961, p. 402.
  7. Ibidem.
  8. La începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile închinate erau obligate să verse vistieriei, potrivit legii, un sfert din veniturile lor anuale. Sustrăgându-se de la această obligație, se ajunge la datorii uriașe. Astfel, în Moldova, datoria lor se ridica, la începutul lui aprilie 1859, la 1.466.520 de lei. În Țara Românească, situația era şi mai gravă, la finele lui iulie 1859, mănăstirile datorau 16.565.062 de lei, la care se adăugau 2.925.062 lei reprezentând contribuția de 25% pe anul curent.
  9. Constantin  C. Giurescu și Dinu  C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor Pentru Tineret Îndeosebi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 239-240.

10.  Dan Bogdan și Viorel Știrbu,  Pe urmele lui  Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1985; Constantin C. Giurescu,  Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000; Gheorghe Bonciu, Alexandru Ioan Cuza şi organizarea de stat a României (1859-1866), Râmnicu-Vâlcea, 1997.

Pr. Florea Aurel