Arhiva pentru luna septembrie, 2017

27.09.2017 – Sfântul Antim Ivireanul, arhiereul deşteptării naţionale: Prinos de laudă „celui prea-smerit între monahi

miercuri, septembrie 27th, 2017

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (1650-1716) a fost „unul dintre cei mai vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române”, păstorind în Țara Românească pe vremea domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Era originar din Iviria (Georgia de astăzi), încununându-se la Botez cu numele de Andrei.

În tinerețe, smeritul ierarh a căzut rob la turci, unde s-a deprins, după mărturia cronicarilor, cu meșteșugul tiparului, „în care, cu un talent înnăscut, ajunge la desăvârșire, devenind astfel om cu stare şi cunoscut”. Văzându-i strălucirea şi evlavia, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti din acele veacuri, l-a chemat să ridice viaţa culturală a Bisericii din ținuturile noastre. Astfel, „venind în Țara Românească, unde este sprijinit de un ieromonah Macarie şi de mitropolitul Teodosie… Sf. Antim Ivireanul începe să înveţe limba română, ajungând la o deplină însușire a acesteia, fapt atestat în lucrările pe care le-a scris în românește” (Damian Bogdan, „Viaţa lui Antim Ivireanul”, p. 7).

Din încredințarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, marele ierarh a scos de sub lumina tiparului peste 60 de cărţi în diferite limbi, înfăptuind astfel o lucrare apologetică şi misionară monumentală pentru acele vremuri. În acest scop a înființat tipografia de la Bucureşti, în anul 1678, unde a apărut prima ediţie integrală în limba română a Bibliei. Apoi cea de la Buzău, înființată în 1691, unde a tipărit, sub îndrumarea episcopului Mitrofan, alte lucrări de valoare teologică şi culturală. Reprezentative sunt şi tipăriturile de la Snagov, din 1694, rânduite în grija Sfântului Antim Ivireanul, apoi cele de la Râmnicu Vâlcea (1705) şi de la Târgoviște (1708). Dată fiind erudiția sa, Antim Ivireanul a fost încurajat să tipărească o serie de lucrări bilingve: Evangheliarul greco-român (Bucureşti, 1693), Liturghierul greco-arab (Snagov, 1701) sau Ceaslovul greco-arab (Bucureşti, 1702). Aproape toate lucrările sale au fost frumos împodobite cu diverse scene biblice, motive florale sau simboluri teologice, toate alcătuite în cel mai mic detaliu de mâna marelui arhiereu.

„Apostol al cuvântului binefăcător”

Pe lângă toate aceste calităţi, cel „prea smerit între monahi” s-a dovedit „şi un apostol al cuvântului binefăcător”. Calitatea sa de misionar şi apologet al Bisericii l-a propulsat tot mai aproape de frații aflați în strâmtorare şi prigoană din diferite pricini. Aşa se face că Sfântul Antim şi-a folosit calitățile pentru a purta la ortodocșii de „peste munți” cuvântul cel adevărat al Evangheliei Mântuitorului Hristos. Lucrarea sa tipografică s-a făcut astfel „folositoare de suflet”, „lucru sfânt, pus în serviciul țării şi al Bisericii”. Prin el se dezvoltă grandioasa idee a Sfântului Constantin Brâncoveanu despre o folosință misionară a tiparului, tipărindu-se totdeauna „spre cea de obște folosință”. În felul acesta, el „învăța, sfătuia, mustra, îndrepta şi întărea duhovnicește pe cititorii săi. Dincolo de nevoile vieţii lui modeste de călugăr, el împlinea, tipărind, nevoile sufletești ale neamului românesc. Sfântul Antim punea în această dragoste, bunătatea şi dorinţa de a face bine. La lumina şi la sufletul cărților tipărite, el adăuga sufletul său de binevoitor şi râvnitor, spre edificarea şi îmbunătățirea ctitorilor lui, de aproape şi de departe” (Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, p. 92).

Grija faţă de turma cea cuvântătoare

A fost rânduit să slujească în scaunul de Mitropolit al Țării Româneşti la data de 27 ianuarie 1708, după trecerea la cele veșnice a înaintașului său, bătrânul mitropolit Teodosie. Despre momentul solemn al alegerii sale dă mărturie marele logofăt şi cronicar al curții domnești, Radu Greceanu. De la momentul înscăunării (22 februarie 1708) au rămas memorabile cuvintele prin care Sfântul Antim s-a încredințat să păstreze şi să mărturisească până la jertfa de sine Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Şi mă rog bunătății Lui şi iubirii Sale de oameni să-mi lumineze mintea ca să pot propovădui cuvântul adevărului şi să-mi întărească inima întru frica Lui, ca să pot păstori cuvântătoarea turma Lui cea aleasă, care a răscumpărat-o cu scump sângele Său, din mâna vrăjmașului, după cum adeverează Petru Apostolul, zicând: «…Știind că nu cu lucruri putrede, cu argint sau cu aur v-ați răscumpărat din cea deșartă viaţă a voastră, ci era dată de la părinţi, ci cu cinstit sânge ca a unui miel fără de prihană şi nespurcat Hristos»” (Sf. Antim Ivireanul, Didahii, Chișinău, 1998, p. 12).

A „înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu”

De aici începe propriu-zis urcușul mucenicesc al Sfântului Ierarh. Intrigile susţinute ale celor ce doreau să-i ia locul l-au determinat pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul său, să-i ceară demisia, la 13 ianuarie 1712. Pe motiv că ar fi uneltit împotriva domniei şi că ar fi înstrăinat șapte pungi cu galbeni, Sfântul Antim este chemat înaintea scaunului de domnie să-şi facă rechizitoriu. Se apără temeinic şi, prin cele două apologii ale sale, reușește să respingă învinuirile aduse. În răspunsul dat găsim o adevărată mărturisire de credinţă faţă de neamul, tradiția şi Biserica românească. „Eu aici în țară, consemna Sf. Antim, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului nu am luat-o cu de-a sila; iară ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feței mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi şi măcar că Măria Ta nu doreau să ies de acolo, iar cine au fost pricinuitorii ieșirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu, iar în calea am ieșit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n-am stricat şi nici datorie am lăsat” (Didahiile, 97-103). Cele două apologii ale Sfântului Antim, argumentate clar şi concis, „au înmuiat şi copleșit inima Sf. Constantin Brâncoveanu, care, convingându-se că nu se poate lipsi de sfaturile înțeleptului mitropolit, îl lasă în scaun” (Damian P. Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, p.17).

Mazilit pe nedrept

După mazilirea şi martiriul binefăcătorului său domnitor, Sfântul Antim devine persona non-grata, fiind prigonit de Nicolae Mavrocordat (1716-1718). De data aceasta prezenţa şi lucrarea sa misionară este interpretată ca fiind una vădit anti-otomană. În acest context, după mai multe suplicii şi umilințe, este mazilit şi scos definitiv din scaun prin caterisire. I-a fost luată până şi demnitatea de călugăr, fiind chemat la judecată sub numele de mirean, Andrei. Detalii despre momentul depunerii şi despre martirajul său ne sunt date de istoricul Damian Bogdan. Acesta arată mai întâi că prin cartea de caterisire, primită de la Constantinopol, „mitropolitului Antim i s-a ridicat potcapul şi i s-a pus pe cap o tichie roşie, i s-a citit şi pus în vedere sentinţa, proclamată de Poartă, de închisoare pe viaţă în străvechea mănăstire de pe Muntele Sinai, Sfânta Ecaterina. În zorii zilei, după îndeplinirea caterisirii şi citirii sentinţei de închisoare şi exil, Sfântul Antim a fost urcat într-un car şi încredinţat pazei unor turci, care ajungând la Galiopoli, aproape de râul Dulcia care trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungria, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu, execuția făcându-se din porunca lui Nicolae Mavrocordat” (Ibidem, p. 19-20). Era pe atunci în zilele de 12 ale lunii septembrie 1716.

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie şi cultură. În contextul acestui dialog se evidenţiază principalele coordonate ale etnogenezei neamului românesc. Tot de aici cresc şi se conturează cele mai importante caracteristici şi realităţi existențial-creştine.

Pr. Ioniţă Apostolache

06.09.2017 – REGULA MONAHALĂ A SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL

miercuri, septembrie 6th, 2017

Sfântul Teodor Studitul,personalitate de seamă a literaturii post-patristice s-a născut la Constantinopol,în anul 759,din părintii Fotin și Teoctista. A primit o educatie aleasa, atât intelectuală cât si creștină.

A fost instruit în gramatică,dialectică,retorică,filosofie și teologie. A fost ucenic al Sfântului Platon,egumenul Mănăstirii Studion dibn capitala imperiului. I-a luat locul ca staret în anul 787,după ce fusese hirotonit preot cu șapte ani înainte. Statornicia sa morală și conflictele cu iconoclaștii i-au adus trei exiluri,trecând la cele veșnice în 826. a rămas în coștinta bisericii ca un organizator al vieții monahaledin Imperiul Bizantin. Principiul de bază al vieții chinovialeîl constituia dictonul,,ora et labora” .Bineânțeles,nu este vorba de ceva nou,ci de o aplicare contemporană a învațăturilor patristice răsăritene,având ca fundament,printre alții,pe Sfinții Vasile cel Mare,Maxim Mărturisitorul și Ioan Scărarul. A avut și un rol important în lupta împotriva iconoclaștilor,lucrările sale în acest sens fiind evocatoare.Călugării nu mai înțelegeau corect voturile monahale,se mutau dintr-un loc în altul,unii chiar erau stăpâniți de iubirea de argint si de lume. Era necesară astfel o reînviere a spiritului monahal asa cum a fost lăsat de marii reprezentanti ai Bisericii,lucrare pe care a îndeplinit-o într-un mod extraordinar.

Starea de fapt a impus numirea unor duhovnici si supraveghetori,cu care el ținea permanent legatura. Se adresa de trei ori pe săptămână calugărilor prin celebrele sale cateheze sau cuvântari,în care expune principiile vietii monahale. În limba română,s-a realizat o singura traducere partială a acestor  cuvântări,facută de către Episcopul Filaret al Râmnicului,în anul 1784,reeditată în 1940,apoi în 1994.

Obiecticvul cuvântărilor duhovnicești,mici ca întindere îl constituie respectarea rânduielii și angajamentelor monahilor,cu accent pe sărăcie. Sfântul Teodor Studitul condamnă păcatele,,mărunte”opuse virtuții sărăciei de bunavoie:împodobirea,tunderea scurta a părului,purtarea accesoriilor,alegerea unor haine deosebite. Sfântul Teodor Studitul cere monahilor multă priveghere și păzirea de lucrarea diavolului ce nu doarme niciodată și necontenit caută să-l piardă pe om. În cuvatul 18 își manifestă sentimentul de teamă privind înfricoșata judecată a lui Dumnezeu. Îndemnurile la nevoință sânt perisitenteîn cuvântul 23 și evidențiază iubirea Marelui Teodor pentru monahii săi,pe care-i voia buni viețuitori în vederea dobândirii fericirii veșnice. Îi invață ca mai întâi să slijească lui Dumnezeu în cele dohovnicești,dar să aibă grijă și de slujbele trupești :,,Cu gura lăudați pe Dumnezeu,iar cu limba grăiți adevărul. Cu mâinile lucrați cât puteți numai cele de folos. Trupul vostru sa fie sfânt,iar mădularele voastre,mădulare ale lui Hristos”. Adevărații ucenici ai lui Hristos sânt sstfel cei ce trăiesc în pace,dragoste,unitate,păzind poruncile lui Dumnezeu. Iar,pentru a face aceasta,este nevoie de citirea cărților  ziditoare de suflet,îndeosebi a Sfintei Scripuri.

Sfântul Teodor Studitul a îndrumat și îndrumă și în zilele noastre,prin intermediul cuvântărilor sale,multimea de oameni ce și-au închinat viața lui Dumnezeu. El a creionat,prin operele sale,liniile unei teologii monastice simple și practice,reânviind principiile generale ale vieții chinoviale într-o perioadă în care ele fusesera date uitării. Din cuprinsul catehezelor rezultă obligativitatea respectării poruncilor dumnezeiești,a tuturor cuvintelor Mântuitorului ce îndreaptă comportamentul omului. Ele,catehezele se adresează în mod special celor ce au ales calea călugăriei,dar se pliazaă foarte ușor și pe personalitatea clerului din zilele noastre,putându-l modela prin extraordinarele învațături și sfaturu cuprinse în ele. La fel,credincioșii simplii se pot îmbogăți duhovnicește prin citirea lor. Diferența constă în aceea că monahii nu se căsătoresc și se cuvine ca ei sa dobandească virtuțile în mod desăvârșit. Scrise de peste un mileniu,aceste cuvântări duhovnicești ale Sfântului Teodor Studitul au o valuare deosebită pentru tot creștinul. Prin ele se poate redescoperi adevăratul raport dintre părintele duhovnicesc și fiu,dintre dascăl și învățăcel,mai ales acum,într-o perioadă în care libertatea a devenit pentru multi libertinaj,iar noțiunile de ascultare și bună-cuviință nu-și mai găsesc locul într-o societate așa zisă modernă.

BIBLIOGRAFIE

  1. Pr Prof Vasile Gordon,Două nume reprezentative ale catehezei postpatristice:Sfântul Teodor Studitul(759-826) și Sfântul Simeon Noul Teolog(949-1022),în vol Introducere în Catehetica ortodoxă,Editura Sophia,București,2004
  2. Pr Drd Mihail Voicescu,Locul și importanța monahismului în viața Bisericii,după Sfântul Teodor Studitul,în Studii Teologice,seria 2-a,nr 5-6/1984.
  3. Pr Dr Constatin Băjău,Patrologie și literatură postpatristică,Craiova,2013,
  4. Andrei,Episcopul Alba Iuliei,Dascăali și învățăcei,în vol Sfântul teodor Studitul,Cuvântări duhovnicești,text reprodus după ediția tipărită de Episcopia Alba Iulia,1994,Apologeticum,2004

Pr. Alexandru Florin Sichim

06.09.2017 – SFINŢII IOAN GURĂ DE AUR ŞI GRIGORIE CEL MARE, MODELE DE PREDICATORI

miercuri, septembrie 6th, 2017

Preoţia este o instituţie divină, întemeiată prin harul lui Hristos, pentru a continua opera Sa în lume. Slujitorii Săi şi, totodată, moştenitori ai puterii şi slujbei apostoleşti, sunt datori de a dărui deplin, prin faptă şi cuvânt, ceea ce li se impune prin Taina Preoţiei.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre preoţie încă din Vechiul Testament. Dar cea a Noului Testament este preoţia lui Hristos. Este divină, veşnică şi netrecătoare (Evrei VII, 24). Ea este primită de Domnul direct de la Tatăl, prin Duhul Sfânt. Având origine dumnezeiască, este cea mai înaltă demnitate, ce întrece chiar şi slujirea îngerilor. „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti… Slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul“, notează Sfântul Ioan Hrisostom.

Spre deosebire de preoţia Vechiului Testament, aceasta este cutremurătoare. Dă puteri extraordinare preotului creştin. Prin ea se revarsă asupra credinciosului darurile Sfântului Duh. Preoţia sacramentală a fost transmisă şi derivă din preoţia lui Hristos. A fost primită de la El de către Sfinţii Apostoli, prin suflarea Duhului Sfânt, şi apoi transmisă de ei ierarhiei bisericeşti, diaconi, preoţi, episcopi, prin punerea mâinilor sau prin hirotonie. Numai această preoţie de drept divin şi transmisă prin succesiune apostolică are harul întreitei slujiri a Mântuitorului: de conducere sau păstorire, de învăţare şi de sfinţire prin oficierea Sfintelor Taine.

Preoţia Noului Testament a fost întruchipată în mod ideal de teologia patristică. Sfinţii Părinţi au avut o gândire profundă despre Taina Preoţiei. Au înţeles puterea ei complexă şi edificatoare, înrădăcinată în preoţia lui Hristos. Au avut conştiinţa că este o instituţie divină pe care se fundamentează toate celelalte Taine, lucrări sfinte, de fapt, întreaga viaţă a Bisericii. Preotul întruchipează pe Arhiereul Hristos în Biserică. El S-a făcut Om, Preot, Jertfă pentru toţi oamenii. De aceea, „e drept ca preoţii… să fie mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii“.

Potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, preoţia este cea mai mare demnitate pe care o poate primi cineva. Ea îl face pe cel pregătit a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor un instrument al Duhului Sfânt şi un propovăduitor al Sfintei Treimi. El slujeşte Lumina, urmează lui Hristos. Nu este creator de concepţii religioase, nu este izolat de societate, ci trăieşte în mijlocul ei. Face parte din ea, o modelează, dar nu se identifică cu păcatele ei.

În reprezentanţii ei de seamă întâlnim toate calităţile religioase, morale şi sociale cerute de Sfântul Apostol Pavel. Printre aceştia se numără Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie cel Mare, care, prin grija lor arhierească pentru Biserică, au descris preoţia în opere nemuritoare lăsate posterităţii. Au respectat întru totul cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Eu am aprins lumina; grija voastră este ca lumina să rămână aprinsă nu numai pentru voi, ci şi pentru cei ce se vor bucura de strălucirea ei şi vor fi conduşi la adevăr“.

Predicatorul zilelor noastre are, pe lângă Sfinţii Apostoli şi în special Sfântul Apostol Pavel, exemple demne de urmat în Sfinţii Părinţi, între care se numără şi cei doi reprezentanţi de seamă ai Bisericii. Pentru ei, eficienţa misiunii pastorale depinde de felul de vieţuire al preotului. Şi s-au străduit din răsputeri de a transmite şi celorlalţi slujitori această convingere. Personalitatea lor emană peste veacuri iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Au creat teologie şi şi-au pus toată puterea în trăirea şi promovarea învăţăturii evanghelice.

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi Sfântul Grigorie Dialogul evidenţiază calităţile ce trebuie să împodobească un adevărat păstor de suflete. Acestea sunt: vocaţie, sfinţenie, evlavie, cultură multilaterală, râvnă pentru bine, dragoste faţă de Hristos şi faţă de oameni, precum şi tact în opera pastorală. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu se află la îndemâna oricărui om. Numai cel ce are chemare şi a primit poruncă de a îndeplini această misiune poate să-i înveţe pe alţii adevărurile dumnezeieşti. Cel ce s-a angajat în această misiune sfântă trebuie să simtă o mare dragoste şi plăcere în ceea ce face.

Viaţa morală ireproşabilă este una dintre condiţiile fără de care preotul nu poate să ajungă un bun predicator. Obligaţia lui de a avea o viaţă în conformitate cu legile morale şi ale sfinţeniei reiese, în primul rând, din însăşi natura învăţăturii pe care o predică. Ea este primită de la Dumnezeu, Care este sfinţenia desăvârşită. Cei doi Sfinţi Părinţi insistă asupra exemplului vieţii preotului şi a desăvârşirii morale a acestuia. Viaţa sa trebuie să fie curată şi desăvârşită, întrucât el este pus să mântuiască sufletele credincioşilor. Numai trăind o viaţă evlavioasă, predicatorul poate să-i aducă mai uşor pe păstoriţii săi pe calea cea dreaptă, la Mântuitorul Hristos.

Preotul are datoria să nu se rezume la o cultură religioasă, fiind în interesul său să-şi agonisească o cultură multilaterală. Pentru a fi cu adevărat predicator, este absolut necesar darul oratoriei. Să fie pregătit pentru tot felul de lupte pe plan doctrinar. Exemplu concret este Sfântul Apostol Pavel, care a fost foarte pregătit pentru a purta orice luptă prin cuvânt. Predicatorul este îndemnat să propovăduiască adevărurile de credinţă cât mai des ascultătorilor săi. Pentru a-şi îndeplini misiunea predicatorială, trebuie îndeplinite şi anumite calităţi fizice: sănătatea, integritatea corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară.

Fuga de preoţie, ce a marcat vieţile ambilor Sfinţi Părinţi, poate fi considerată ca un examen premergător ieşirii la propovăduire. Amânarea hirotoniei a fost ca o strategie înainte de atacul împotriva răutăţii veacurilor primare. Chemarea la preoţie, deşi înspăimântătoare prin responsabilitatea ei, a fost văzută de ei ca o lucrare de clarificare a învăţăturii de credinţă, ca o luptă împotriva păcatului, ereziilor şi apostaziilor. Iar activitatea lor trebuie înţeleasă ca o premisă a intensificării pastoraţiei din zilele noastre, a apărării dreptei credinţe, a păstrării comunităţii de credincioşi încredinţate spre păstorire.

Activitatea celor doi Sfinţi Părinţi de slujitori, păstori şi predicatori ai Bisericii s-a desfăşurat cu deosebită râvnă, pricepere, adâncime şi cunoaştere a oamenilor şi a situaţiilor vieţii. Au luminat sufletele credincioşilor şi au rămas modele clasice pentru preoţii creştini de pretutindeni. Ei constituie un imbold de o deosebită valoare pentru viaţa creştină. Indiferent de timpul în care trăim, învăţăturile lor şi exemplul vieţii trebuie să devină principii de viaţă duhovnicească pentru fiecare dintre noi, dar mai ales pentru slujitorii altarelor Bisericii.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994

Idem, Tratatul despre preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia şi Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 74

Belu, Prof. D. I., Cu privire la predica în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Mitropolia Ardealului, an III, nr. 3-4, 1958, martie-aprilie

Caplat, Doctorand S. Simion, Profilul predicatorului creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Dialogul şi Fericitul Augustin, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-octombrie

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957, octombrie

David, Diac. Conf. P. I., Responsabilitatea misionară după Sfinţii Trei Ierarhi, în Studii Teologice, seria a II-a, an XXXVI, nr. 5-6/1984

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Teologie, preoţie şi slujire la Sfinţii Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXI, ianuarie-martie, nr. 1-3/1985

Gheorghescu, Arhim. Dr. Chesarie, Actualitatea învăţăturii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, în Glasul Bisericii, an XLIII, ianuarie-februarie, nr. 1-2/1984

Pr. Alexandru Florin Sichim

06.09.2017 – MONAHUL, CHIP AL CREŞTINULUI DESĂVÂRŞIT, DUPĂ SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

miercuri, septembrie 6th, 2017

Monahismul ocupă un loc important în viața și activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu o deosebită ardoare, l-a apărat împotriva tuturor celor ce i se împotrivesc, fie creştini sau necreştini. De aceea, pe toţi cei care impiedică pe cineva să îmbrăţişeze monahismul sau interzic răspândirea acestei învăţături, îi califică ca duşmani ai lui Dumnezeu. Şi face aceasta, spunând că prin monahism se construieşte lui Dumnezeu un templu, care „este mai vrednic de cinste decât templul din Ierusalim“. Este vorba despre suflet.

Sfântul Părinte consideră lupta împotriva vieţii monahale un adevărat război civil, în care provocatorii sunt blestemaţi. Dar el zice: „Deosebirea… constă numai în aceea că lupta dusă împotriva monahilor este mai blestemată decât războiul civil şi că este dusă împotriva unor oameni sfinţi, care n-au făcut rău nimănui“. Iată o primă caracteristică a ceea ce se construieşte pentru Dumnezeu prin viaţa monahală, sfinţenia. „Cu adevărat, elogiază Sfântul Părinte, că aceştia sunt sfinţi şi printre oameni sunt îngeri“.

Monahismul, prin însăşi esenţa lui, aduce trăitorilor săi răsplată. Călugării sunt „dascălii virtuţii“, cei ce vor să îndrepte o societate bolnavă de păcat. Au un curaj deosebit de mare, cu ajutorul căruia luptă împotriva primejdiilor, a „duhului celui rău“. Patria lor este cerul. Chiar dacă ar trebui să moară, moartea va fi pentru ei mai plăcută decât sunt pentru ceilalţi desfătările, luxul şi traiul cel bun. Vor dori moartea, mai mult decât doresc ei patria şi patul. Ei sunt îmbrăcaţi cu hainele virtuţii.

În mănăstiri, monahii stau ca într-un „port“, liniştiţi şi feriţi de orice primejdie. Trăiesc în pace, bucurie şi slavă. Nimeni nu se plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Averea mănăstirii le este comună, şi masa, şi locuinţa, şi hainele. Monahii se află într-un singur şi acelaşi suflet. „Toţi sunt nobili, toţi sunt robi, bucurându-se de aceeaşi libertate. În mănăstiri există o singură bogăţie pentru toţi, bogăţia cea adevărată. În toţi monahii există o singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde. Toţi lucrează şi suferă, pentru ca toţi să se bucure şi să se veselească“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care adaugă: „După cum între îngeri nu există dezechilibru…, ci toţi au aceeaşi pace, bucurie şi slavă, tot astfel şi în mănăstiri“.

Această viaţă în comun este iubită de Sfântul Părinte şi o recomandă cu prisosinţă tuturor. Şi, dată fiind starea de lucruri a societăţii contemporane lui, el face o comparaţie cu viaţa celor din lumea necuvântătoarelor, spunând: „Acelora toate le sunt comune: se adună împreună, merg împreună. Nouă însă nimic nu ne este în comun, ci la noi sunt de toate: lupte, duşmănii, certuri, injurii şi nedreptăţi. Nu avem respect nici pentru cerul către care suntem chemaţi toţi în comun, nici pentru pământul care este dat tuturor în comun, nici pentru firea însăşi, care e tuturor comună“.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează adversarilor monahismului şi îi încredinţează că vor cunoaşte foloasele acestei vieţi, când fiii lor, deveniţi monahi, „vor vindeca pe oamenii care suferă de boli de nevindecat, când li se va striga în gura mare că sunt binefăcătorii obşteşti, apărători şi mântuitori ai omenirii, când vor trăi ca nişte îngeri printre oamenii de pe pământ, când vor fi priviţi cu respect de către toţi“.

Desăvârşirea creştină este un ideal pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl propune tuturor oamenilor. Însăşi numele de creştin ne obligă să urmăm Domnului Hristos şi să ne asemănăm Lui. Desăvârşirea creştină înseamnă iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele. Este de fapt unirea desăvârşită cu Hristos. Aceasta nu o putem obţine decât prin practicarea virtuţilor. Sfântul Părinte spune: „Va primi o răsplată atât de mare… omul care şi-a afierosit trupul şi sufletul faptelor bineplăcute lui Dumnezeu“. Şi ne întreabă: „Ce folos are credinţa dacă viaţa nu este curată?“. Este evident faptul că mântuirea nu se poate obţine prin credinţa lipsită de faptele bune.

Iubirea este cea mai mare virtute, este pecetea ce autentifică toate virtuţile şi dă un sens acestora. Dragostea creştină este un izvor nesecat ce umple un ocean prin roadele sale, este rădăcina şi coroana tuturor virtuţilor. Merge până la jertfa pentru cel iubit. De aici rezultă că dragostea este nemărginită şi are o putere incomensurabilă. Dragostea îl curăţă pe om de patimi, îl ridică din virtute în virtute, plecând de la cele mai uşoare la cele mai grele. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Bogăţia virtuţii este foarte mare, este cu mult mai plăcută şi cu mult mai dorită decât bogăţia din lume. Cei care au această bogăţie a virtuţii n-o vor schimba niciodată cu bogăţia lumească, chiar dacă tot pământul, cu munţii, mările şi râurile lui, s-ar preface în aur“.

Dar urcuşul creştinului spre desăvârşire nu este uşor. Sfântul Părinte ne încredinţează de aceasta, spunându-ne: „Obişnuinţa în virtute, spre care noi alergăm şi pe care ne silim să o dobândim, o căpătăm cu multă oboseală“. Iar răsplata pe care o vom primi de la Dumnezeu nu este nici ea aceeaşi. „Dacă doi oameni săvârşesc aceeaşi faptă bună, unul însă o săvârşeşte fără nici o osteneală, iar altul cu multă osteneală, apoi şi cinstea şi cununile unuia şi ale altuia sunt deosebite“.

Pentru a veni în sprijinul nostru, Sfântul Ioan Gură de Aur ni-i dă ca exemplu de vieţuire creştină pe trăitorii vieţii monahale, viaţă care îşi are temeiul în învăţătura creştină. Iar vieţuirea creştină, după modelul lui Hristos, este adevărata filosofie. Sfântul Părinte îl descrie astfel pe monah: „Este îmbrăcat cu hainele virtuţii şi nu-l vei putea vedea mistuit de foame, atâta vreme cât cunoaşte adevărata mâncare“. Prin faptele şi prin suferinţele ei, „virtutea nu se lasă ascunsă şi acoperită de valul uitării nici pe ea şi nici pe cei ce o pun în practică“.

Virtutea devine sfeşnic înaintea creştinului. Îl luminează, îi arată strălucirea, slava şi faima lui, care nu ţin de haina lui, ci de virtute şi înţelepciune. Devine sfeşnic nu numai pentru el, dar şi pentru cei din jurul său. Numai aşa este deplină, pentru că ne atenţionează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Judecătorul ne va cerceta cu cea mai mare scumpătate dacă ne-am îngrijit atât de mântuirea noastră, cât şi de mântuirea aproapelui“. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Cei care nu se îngrijesc de mântuirea fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos şi dărâmă zidirea lui Dumnezeu“.

Astfel trebuie practicată virtutea. Deoarece, aşa cum trupul se îmbolnăveşte atunci când nu este hrănit cu mâncăruri sănătoase, la fel şi sufletul hrănit cu învăţături şi sfaturi rele nu poate da naştere vreunei „fapte mari şi virtuoase“. De aceea Sfântul Părinte ne îndeamnă să luăm aminte la cuvintele sale, să urmăm pilda monahilor, căci „puţini găsesc calea care duce la viaţă, apoi cu mult mai puţini sunt cei care pot să meargă până la capătul ei“.

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Patrologie, Craiova, 2002

Bria, Magistrand Vasile I., Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-13) în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie

Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viaţa creştină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în Glasul Bisericii, an XXIII, nr.7-8/1964, iulie-august

Idem, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la „Predica de pe munte (Matei V-VII)“, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965

Pr. Radu Cosmin Şapcă

05.09.2017 – BISERICA ŞI UNITATEA EI DUPĂ SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

marți, septembrie 5th, 2017

În gândirea autentic creștină a Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este „Trupul  lui Hristos“, al cărei Cap este Iisus Hristos. Ea este un trup organic. În acesta, credincioşii, care reprezintă membrele, trebuie să stea într-o armonie perfectă. Îşi are temelia în Întruparea Domnului, fiind o prelungire a acestui act mântuitor de-a lungul veacurilor, un act de smerire desăvârşită, care exprimă mai bine comuniunea ideală a lui Dumnezeu cu oamenii.

Biserica este comunitatea sufletelor strâns unite cu Persoanele Sfintei Treimi. În Biserică, creştinii împreună-vieţuiesc cu Dumnezeu. Ea este începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe  pământ. Ne naşte sau ne renaşte ca fii ai împărăţiei lui Dumnezeu, prin unirea cu Hristos prin Taina Sfântului Botez. Este casa lui Dumnezeu cu porţi deschise tuturor oamenilor, porţi care ne aduc mai aproape de mântuire. Strălucirea Bisericii este, de fapt, reflectarea iubirii, a slujirii şi a blândeţii lui Iisus Hristos către oameni. Prin ea, Hristos îl ajută pe credincios să ajungă la starea de asemănare cu Dumnezeu.

În sens larg, Biserica este întâlnirea dintre tarâmurile celor două lumi, este comunicarea peste timp a omului cu Dumnezeu, cu împărăţia Sa, este „banchetul ceresc“ la care iau parte toate netrupeştile puteri şi credincioşii tuturor veacurilor.

Mai tare decât cerul, nici porţile iadului nu o vor birui. Ea este apărată de dumnezeiescul ei Întemeietor. Este deschisă tuturor şi, dacă o insultăm pe ea, Îl insultăm pe Cel ce a întemeiat-o. Depăşeşte cerul în înălţime şi pământul în lungime. Este Ierusalimul cel ceresc, mama noastră, care ne cuprinde pe toţi şi ne duce la mântuire prin purtarea ei faţă de noi. Prin ea ajungem la „înălţimile inefabile ale cerului“, prin harul lui Dumnezeu, care aparţine Persoanelor Sfintei Treimi. Este ca un refugiu al sufletelor în faţa ispitelor diavolului. În ea este Crucea lui Iisus Hristos, care înlătură despărţirea dintre credincioşi, îi împacă cu Dumnezeu şi între ei înşişi.

Biserica lui Dumnezeu este mijlocitoarea bunurilor spirituale şi „laborator al tămăduirii şi întăririi sufletului“. Aceasta deoarece în ea noi primim învăţătura cea mântuitoare. Ea este locul unde se adună îngerii şi creştinii şi unde Iisus Hristos oferă Sângele Său ucenicilor Săi.

Dar, deopotrivă, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este o şcoală duhovnicească a moravurilor, deoarece în ea se deprind virtutea şi adevărata trăire creştină. Căci are ca Învăţător pe Iisus Hristos şi drept carte de temelie Sfânta Sciptură. De aceea, Sfântul Părinte aseamănă Biserica cu un rai, mult mai desăvârşit decât cel de la început, fiindcă în raiul Bisericii nu mai există un şarpe amăgitor, ci Hristos Mântuitorul, şi nu mai este o Evă amăgitoare, ci Sfântul Duh, care îl înalţă pe om.

Biserica este una, pentru că unul este Iisus Hristos, Capul nevăzut. Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „El s-a făcut pe Sine Cap al întregii Biserici… O aşază la înălţimi incomparabile, chiar pe tronul Său. Unde se găseşte capul, acolo se găseşte şi trupul, fără posibilitatea de separaţie. Dacă ar exista vreo separaţie, n-ar mai fi un corp, n-ar mai fi un cap peste toate“.

Unitatea credinţei constă în faptul că noi toţi alcătuim un singur Trup. Biserica este împlinirea lui Hristos, în sensul că trupul este împlinirea capului, iar capul împlinirea trupului. Dacă unul n-ar fi mâna, altul piciorul, altul alt organ, atunci, trupul nu ar fi deplin. De aceea, pentru ca trupul să fie deplin, nu trebuie să-i lipsească nimic. Capul îşi are împlinirea în trup, iar trupul este desăvârşit numai atunci când suntem uniţi şi adunaţi împreună. Ochii nu trebuie să dispreţuiască picioarele, după cum nici picioarele să nu invidieze ochii. Pentru a înţelege cât mai bine această unitate, Sfântul Părinte ne întoarce privirea către vieţuitorii mănăstirilor. El spune: „Nimeni nu plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Cuvintele «al meu şi al tău» sunt alungate dintre monahi, toată averea mănăstirii le este de obşte: şi masa, şi locuinţa, şi hainele… În toţi locuitorii mănăstirilor se află un singur şi acelaşi suflet… Există o singură bogăţie pentru toţi, bogăţia cea adevărată… În toţi monahii există o singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde… Nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înţelegere şi continuu prilej de bucurie“.

Nu există mai multe biserici, pentru că un trup nu are decât un singur cap. Aceasta nu înseamnă că Biserica distruge sau nimiceşte individualitatea fiecăruia dintre noi şi nici nu o uniformizează, ci admite „o unitate simfonică, o unitate de comuniune, o unitate care se împacă cu libertatea şi cu împrejurările variate din diferite locuri“. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica trebuie să fie într-adevăr una, căci numele Bisericii nu este acela de dezbinare, ci de unire şi armonie. Noi alcătuim un singur trup şi trupul nu poate fi despărţit de cap şi nici capul de trup, chiar dacă suntem despărţiţi prin distanţă, noi totuşi rămânem uniţi prin dragoste şi nici moartea nu ne va putea despărţi.

Biserica este o „recreaţie în harul Duhului Sfânt“ a celor ce se dezbracă de omul vechi şi Îl primesc pe Hristos ca pe Împăratul vieţii. Unirea deplină a omului credincios cu El se realizează în Taina Sfintei Euharistii, „care este taina prin excelenţă a Bisericii“. Biserica este un munte, comparaţie ce exprimă stabilitatea, înălţimea şi puterea neclintită a ei. În fiecare zi, ea îşi deschide sânul ei şi îmbrăţişează toate neamurile.

Pentru menţinerea şi apărarea unităţii Bisericii, Sfântul Părinte nu osteneşte să-i îndemne pe credincioşi în legătura păcii şi unirea dragostei. Fiecare trebuie să aibă grijă de toţi ceilalţi. Să vegheze asupra mântuirii lui, dar şi a aproapelui. Despărţirea de Biserică se poate realiza, după Sfântul Ioan Gură de Aur, prin două căi: răcirea iubirii creştine şi purtarea care ne face nevrednici de a fi mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin amândouă căi ne rupem din adunarea credincioşilor. Nimic nu dezbină Biserica mai mult decât pofta de stăpânire şi nimic nu-l supără pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii. Chiar dacă săvârşim lucrurile desăvârşite, atunci când sfâşiem unitatea Bisericii, vom fi pedepsiţi ca şi cum am sfâşia Trupul Domnului. Căci a face dezbinare în Biserică este un păcat la fel de mare ca acela de a îmbrăţişa erezia. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur arată credincioşilor că nu este de ajuns să fii numai unit cu trupul Bisericii, ci trebuie să rămâi pe locul tău, căci altfel nu este unire. Îi îndeamnă să păstreze cu multă grijă şi cu stăruinţă neclintită învăţătura pe care au primit-o.

Biserica este formată din elementul divino-uman. A fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a continua opera Sa de mântuire a lumii începută odată cu Întruparea Sa. Tăria şi durabilitatea Bisericii sunt date de legătura ei cu Sfântul Duh, Care o călăuzeşte în adevăr şi o însufleţeşte. Tăria Bisericii lui Iisus Hristos constă în manifestarea propriei Lui puteri prin ea. Biserica este pentru noi un refugiu, unde scăpăm de păcate.

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

Dumitrașcu, Pr. Drd. Nicu, Unele aspecte eclesiologice în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista Teologică, an IV, nr. 2/1976

Enache, Drd. Mihai, Învățătura despre Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an XXVI, nr. 1/1974, ianuarie-martie

Voicu, Arh. Prof. Dr. Constantin, Sfântul Ioan Gură de Aur și unitatea Bisericii, în Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 1-3/1982

Pr. Radu Cosmin Şapcă