Arhiva pentru luna octombrie, 2017

31.10.2017 – Forme religioase în istorie

marți, octombrie 31st, 2017

Religia este sânul creator și mama tuturor manifestărilor vieții, cărora le dă viață și conținut, profunzime și sens. Fiecare civilizație poate fi tâlcuită numai  în lumina istoriei religiei. Credința în supranatural, în sacru sau divin, în codul moral, deasemenea și practicile, dogmele, valorile reprezintă elementele esențiale care se  unesc  într-un punct. Ele descoperă expresia simbolică a unei încrederi în existența realității absolute.

Religia ca sistem, diferit de mulțimea elementelor sale este o gândire articulată, o expresie a lumii (1). Actul religios, ca stare de spirit, se desfășoară în interiorul omului și implică două elemente – el și puterea supranaturală. Starea de spirit nu se limitează, nu are granițe, ea se extinde, trece din interior spre exterior. Manifestarea interioară, cu implicații către cea exterioară, într-o manieră firească se exteriorizează prin libertatea sentimentului religios. Comform Dicționarului Noului Testament termenul de religie semnifică manifestarea interioară și mai ales exterioară, liberă a evlaviei sau a sentimentului religios al unei colectivități, al unui popor sau al mai multor popoare, care au același crez, aceleași convingeri despre Dumnezeu sau divinitatea pe care o adoră și despre ființele pe care le cinstesc (2).

Cuvântul religie care vine din latinescu re-ligio înseamnă recitire, sau legarea, reconectarea, refacerea legăturii cu Dumnezeu. Deasemenea poate fi definită și ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica tot ce se întâmplă în jur, implicând diferite zeități sau alte forțe naturale. Este un sistem de căutare a sensului vieții, a justificării nedreptății și a suferinței,  momente ce rămân difuze în mintea omului. La baza religiilor se află mitologia și au drept caracteristici necesitatea credinței, dar și un mod specific de a gândi, de a acționa. Pentru religiile creștine cuvântul religie înseamnă legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.

Preocuparea pentru infinit, dar și pentru speranța vieții de după moarte ramân prezente în gândirea oamenilor. Omul, ca liber cugetător, își crează propria filozofie, fiind influențat uneori de marile sisteme de gândire existente în lume. În acest fel pot ajunge adepți ai unei religii, ai unei filozofii, manifestându-și credința în Dumnezeu, în mai multe divinități. Credința devine atât de puternică încât ajunge pentru cel care o îmbrățișează, esența vieții sale. Pentru unii, credința este ceva personal, iar pentru alții ea se articulează în jurul unei religii, avand la bază și o doctrină clar precizată. Fenomenul religios ocupă un loc important în viața de zi cu zi a întregii omeniri. Preocupate de eternitate, religiile fac parte din istorie. Ele sunt practicate și dirijate de oameni influenți ai vremii (3).

Lipsa de cunoaștere a religiei duce la incapacitatea de a înțelege culturile celorlalte popoare. Acest fenomen de necunoaștere devine dăunător, un impact negativ asupra relațiilor sociale, economice și politice, dar și al dezvoltării umanității atât din punct de vedere intelectual cât și spiritual.  Din aceste motive religia nu trebuie neglijată. Ea reprezintă unul dintre factorii esențiali, care modelează o civilizație. “Există, în realitate, un substrat religios in fiecare civilizație a cărui înțelegere luminează indubitabil cultura luată în sensul său cel mai larg“ (4).

Omul, în timpurile străvechi, făcând  parte din societate, își punea tot felul de întebări, mediteaza.

Intuiția, fantezia, dezvoltau ideea unor fenomene supranaturale a spiritelor care stăpâneau întreaga ființă umană. Omul primitiv nu limita natura doar la ceea ce vedea, el se simțea înconjurat de forțe pe care nu le putea stăpâni și nici nu era în stare să le precizeze exact. În felul acesta au apărut zeii cu care omul vorbea, discuta și le cerea ajutorul. Cu toate acestea se și temea de mânia lor. În cele mai mici fenomene ale naturii apărea atotputernicia acelor forțe. Datorită capacității creative a creierului său, de a intuit și de a-și imagina,  omul și-a inventat un creator – Dumnezeu.

Credința în Dumnezeu transformă viața celor care o cunosc. Este legătura directă și personală a omului cu Dumnezeu, rezultatul deschiderii lui Dumnezeu către om. Credința îl ajută pe om să înțeleagă, să descopere existența  lui Dumnezeu,  și prin existența lui Dumnezeu încep frământările, apare și o consecință asupra supranaturalului care a bântuit întotdeauna spiritul uman. Supranaturalul este o fereastră deschisă spre o realitate ce duce spre infinit și care este în mâinile lui Dumnezeu. Insuficiența omului de a percepe planul lui Dumnezeu pune la îndoială multe lucruri, apar întrebările, uneori și răzvrătirea.

Dumnezeu a creat oamenii diferiți , de aceea societățile pe care ei le-au constituit dau diferite interpretări. Oamenii, cu defectele și calitățile lor au construit religiile în jurul unor discipoli profeți. Religiile care sunt expresia eforturilor umanității, pentru a-și deschide un drum către Dumnezeu, conduc omul spre încercarea de a înțelege și de a-și stăpâni propriul destin (5).

Din perspectiva celui mai mare istoric al religiilor din sec. al XX –lea, Mircea Eliade, a cărui operă este centrată pe cunoașterea, interpretarea și sinteza fenomenului religios, sacrul îi oferă omului religios posibilitatea de a intra în contact direct cu izvorul sacrului, cu Divinitatea. Toate întrebările, frămîntările își gasesc răspunsul prin discutarea, dialogarea cu Divinitatea. Nevoia de organizare a timpului și a spațiului, cunoașterea și stăpânirea focului, sacralizarea armelor și a uneltelor, sunt doar o parte dintre manifestările, credințele, riturile ce cuprind universul omului arhaic. Odată cu primele urme ale existenței omului pe pământ, apar și primele manifestări ale religiei. Încă din paleolitic există unele practici cu caracter magico-religios și un cult al morților. Aici apar primele mituri cosmogonice, de origine a omului, a vânatului, a plantelor. Tot în această perioadă iau formă, contur primele valorizări mistico-religioase ale limbajului, cuvântul  fiind perceput “ca o putere magico-religioasă capabilă să creeze o lume” (6).

Noua perioadă din istoria civilizației, a lumii neolitice, aduce cu sine schimbări profunde. Printre principalele mituri, ritualuri și idei specifice ale civilizației, cele mai importante erau cultul fecundității și al fertilității dar și cultul morților. Religia populațiilor primitive, cu toate că reprezintă un amestec de practici magice, animalice, toteiste, totuși conțin elemente primare și fundamentale ale religiei în general – credința într-o ființă supremă și în alte ființe superioare, protectoare dar și rău facătoare, credința în nemurirea sufletului (7).

Unele experiențe religioase identifică sacralitatea cu întregul univers. Pentru ontologia arhaică, realul este asemănat mai întâi cu o forță, cu viața, fecunditatea,… dar și cu tot ce există în chip deplin, sau care manifestă un fel de a fi excepțional. Sacralitatea este în primul rând reală. Cu cât omul este mai religios cu atât este mai real, cu atât se desprinde de irealitatea unei deveniri lipsite de semnificație.

Idealul omului religios este ca tot ceea ce face să se desfășoare în chip ritual, orice act,  întrepridere devine act religios. Existența omului ajunge la împlinire prin două planuri paralele – acela al temporalului, al devenirii, al iluziei și acela al eternității, al substanței, al realității (8).

Viața spirituală stă la temelia omului religios. Ea nu aduce confort material. Stă în natura religiilor să recomande, să ajute oamenii să se apropie de Dumnezeu. Așadar, se poate spune că se ajunge la un compromis  între idealul propus de Dumnezeu, așa cum este interpretat de religii și ceea ce vrea fiecare să facă în funcție de temperament și educație. Dar o influență deosebită asupra întregului o are presiunea socială. În islam, de exemplu, această presiune este atât de puternică, încât pare în exterior o societate profund religioasă. În țările în care se practică toleranța, numeroși oameni se comportă ca și cum nu-i preocupă Dumnezeu, fac apel la Divinitate doar în situații dificile pentru ei. Omul este în măsură să accepte sau să refuze ceea ce Dumnezeu îi propune să facă. El trebuie să aibă încredere să-i urmeze.

O reflecție asupra religiilor este reliefată în Enciclopedia religiilor de Michel Malherbe: ”a concepe religia ca pe un scop în sine este o formă de idolatrie; a lua religia drept un club în care se întâlnesc inițiați privilegiați afectează universalitatea Creatorului; a considera religia ca o explicație filozofică posibilă a universului limitează măreția lui Dumnezeu. În cele din urmă, se pare că singura poziție coerentă cu credința în Dumnezeu nu este de a trăi cu El ca un oarecare vecin de palier, ci a trăi întru El. Este ceea ce caută misticii oricărei religii” (9). Așa cum ar fi inutilă pretenția de a explica o lucrare a unui autor fără a scoate în evidență importanța pentru opera literară în general.

Mircea Eliade precizează în lucrarea Tratat de istorie a religiilor, elementele esențiale, care definesc fenomenul religios. Abordarea se poate face din diverse unghiuri, dar concretizează Mircea Eliade “trebuie să fie considerat în el însuși, în ceea ce are ireductibil și original” (10).

Note:

  1. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 7-8
  2. Mircea, Ioan, Pr. Dr., Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, 1995, pag. 443
  3. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 9
  4. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 11
  5. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 44-45
  6. Băcilă, N., Istoria religiilor, Ed. Niculescu, București, 2001, pag. 24
  7. Vasilescu, E., Diac., Prof., Univ., pr., Istoria religiilor, Ediția a III-a, Ed. Didactica și Pedagogica R.A., București, 1998, p. 51
  8. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 466
  9. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 18-19

10.  Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 16

Pr. Alexandru Eremia

31.10.2017 – Expresia simbolică a religiei

marți, octombrie 31st, 2017

Fenomenul religios nu se poate  dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, studiat la scara religioasă. A încerca delimitarea fenomenelor prin psihologie, filozofie, economie sau prin alte științe înseamnă a lăsa să scape esențialul din aceste fenomene, ceea ce este unic, caracterul sacru. Nu există fenomen religios și atât, în chip absolut religios. Religia, ca fenomen uman, este și un fenomen social, lingvistic, economic … pentru că omul nu poate fi conceput în afara limbajului și a vieții colective. Dar nu ar fi de înțeles încercarea de a explica religia printr-una din aceste funcțiuni fundamentale, care definesc în ultimă instanță omul. Ele conduc către Dumnezeu, de aceea au și limite, neajunsuri sau slăbiciuni, specifice oricărei lucrări omenești, găsindu-se în ele o doză consistentă de pasiune și imaginație.

Viața spirituală se intersectează cu viața cotidiană, într-o oarecare măsură în funcție de  concepțiile religioase, însă este întotdeauna o componentă importantă a culturilor popoarelor. Credințele religioase au ambiția de a modela omul după idealul lor, ceea ce presupune respectarea unor anumite reguli și practici, unele fiind de natură pur religioasă, altele atingând anumite aspecte ale vieții sociale.

Mircea Eliade asociază fenomenul religios cu sacrul, așezându-l în centrul oricărei religii. Sacrul este ceea ce ține de divin. Ce nu este sacru este profan. Concepția divinului variază în funcție de religii, în funcție de ideea pe care și-o fac despre Dumnezeu.

Cu cât se încearcă să se precizeze natura, modalitatea dinte sacru și profan, apar și mai multe obstacole. Complexitatea labirintică a fenomenelor ce se împotrivesc – un tabuu, un ritual, un simbol, o masă de gesturi credințe și teorii – toate acestea reprezintă o expunere a fenomenelor religioase avansând de la simplu la complex. Expunerea aceasta începe cu hierofaniile cele mai simple, elementare, pentru a se trece apoi la toteism, fetișism, la cultul naturii sau al spiritelor, apoi la zei, demoni, pentru a se ajunge în final la noțiunea monoteistă de Dumnezeu. Tot ceea ce este extraordinar, nou, poate deveni o hierofanie și poate fi considerat în perspectiva spirituală a primilor oameni, ca o manifestare a sacrului, care este calitativ diferit de profan. El poate să se manifeste în lumea profană, având puterea de a transforma, modifica orice obiect cosmic în paradox, prin intermediul hierofaniei (1). O întreagă experiență religioasă se datorează tentativei omului de a se “însera în real, în sacru prin mijlocirea actelor fiziologice fundamentale pe care le transformă în ceremonii” (2).

Stare de spirit, ce se desfășoară înlăuntrul omului, actul religios, implică două elemente esențiale, omul și Dumnezeu. Raportându-se la Dumnezeu, prin actul religios, omul transcede, iese din sinele său și relaționează cu ceva sau cineva din afara sa. Este un act de cunoaștere și de trăire, care depășeste granițele raționalului. Actul religios include doi poli diferiți ca esență, primul înainteză, transcede realitatea și se îndreaptă spre ceva din afară(Dumnezeu, divinitate, Marele Anonim), iar celălalt împlinește actul religios. Scopul actului religios este de a se uni, de a cere ajutorul supranaturalului, de a ieși din sinele său. Actul religios implică chemarea omului către Dumnezeu și răspunsul celui care pune în aplicare actul religios.

În viziunea filozofului și scriitorului român Lucian Blaga, idea sacrului încolțește din izvorul cunoașterii, care se găsește în suflet. Omul prin darul primit de la Dumnezeu, prin sufet, devine o lanternă, care pornește în căutarea lui Dumnezeu. Dorul arzător, neliniștea îl însoțește pe parcursul căutărilor, dându-i  putere, răbdare dar și implicare. Dispoziția pe care o poartă rațiunea umană în ea, devine instinctual religios, care tinde spre idea de sacru, ceea ce tine de divin. Concepția divinului variază în funcție de religie și de idea pe care și-o fac despre Dumnezeu.

Autorul Michel Malherbe, în Enciclopedia sa, precizează noțiunea de sacru, subliniind superioritatea, atotputernicia lui Dumnezeu:  “Îl putem vedea pe Dumnezeu peste tot, ceea ce conduce la luarea de infinite precauții pentru cea mai neînsemnată acțiune:astfel, un animist va rosti o rugăciune lângă copacul pe care-l va tăia pentru a se scuza pentru gestul – sacrilegiul, necesar însă. Putem, ca și musulmanii, să considerăm că doar Dumnezeu este sacru cu adevărat și să respigem cu înflacărare tot ceea ce, de aproape sau de departe, seamană cu un cult, pentru altcineva decât pentru el. Ceea ce nimeni nu contestă este faptul ca Dumnezeu este diferit: este de o altă natură și din afara universului nostru” (3).

Omul simte chemarea sacrului, nevoia de a comunica cu Dumnezeu. Ființa umană are prea multe să-i ceară și să-i mulțumească. Dificultatea de-a comunica cu Dumnezeu a creat dintotdeauna vocații de mediatori, oameni inspirați, care la momentul potrivit au venit în sprijinul semenilor, ajutându-i să se apropie de taina divinității, supranaturalului. În toate religiile se întâlnesc preoți, pastori, ghizi spirituali, guru, șamani, iar religiile sunt cele care intermediază între om și divinitate.

Religiile și slujitorii lor se cred impregnați de sacrul funcției lor, simt puterea sacrului, primind putere și rezistență. Demnitatea lui Dumnezeu se revarsă asupra celor care cred în El și îi slujesc. Sacrul nu are limite, se întinde, se manifestă peste tot. Reflecția puterii supranaturale se vede, se întâlnește, se atinge. De-a lungul timpului omul religios, perseverând în trăirea religoasă, își construiește adevărate temple sacre, unde se desfășurau actele religioase, astfel apărând orașe sacre, texte, obiecte, relicve sfinte. Dorința de a descoperi, de a căuta răspunsuri la frămăntări, dar și pentru atingerea scopului ființial de a atinge culmile necunoscutului, l-a determinat pe om să caute pe Marele Anonim. “Sacrul se află printre noi, lumea întreagă este reședința secundară a lui Dumnezeu: El este stăpânul lumii și își face simțită prezența când și unde vrea. Există întotdeauna un loc pentru supranatural și pentru minuni. Suport al credincioșilor și sfidare a logicii, asemenea fenomene, dau un caracter sacru zonelor în care au loc. Pelerinii pleacă în căutarea acestor urme de sacru la care aspiră” (4).

Sacrul este ascuns, discret. Pentru a întâlni sacrul, a-l sfinți, a-l vedea, omul are nevoie de credință, de acea legătură directă și personală a credinciosului cu Dumnezeu. Ea rezultă dintr-o deschidere a lui Dumnezeu către om și poate să atingă fiecare om în particular. În ceea ce privește supranaturalul, putem spune că acesta își face loc în imaginație, iar orice descriere a supranaturalului face apel la comparații simbolice. Acțiunea asupra sacrului are loc prin intermediul riturilor, și ele, la rândul lor, fiind simbolice. De exemplu, raiul este văzut de oameni ca ceva superb, cu o grădină infloritoare, de vis, prin centrul căreia curge un râu cu patru brațe din care izvorăște lapte și miere. Imaginea paradisului sau a infernului poate fi interpretat de către oameni, diferit. Folosirea simbolurilor, interpretarea și înțelegerea lor pot fi percepute în mod diferit. Nici o religie, fondată pe un text sacru, nu poate ocoli o astfel de dificultate.

Note:

  1. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 49
  2. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 52
  3. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 21-23
  4. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 24

31.10.2017 – CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU ÎN OPERA APOLOGETULUI TERTULIAN

marți, octombrie 31st, 2017

Tertulian este unul dintre cei mai mari apărători latini ai creştinismului împotriva păgânilor. Ca dovadă este şi importantul tratat Apologeticul, în care adevărul creştin este prezentat cu o deosebită măiestrie. Printre numeroasele învăţături pe care le oferă această scriere, autorul se străduieşte să vorbească despre Dumnezeu.

Dumnezeul pe Care noi creştinii Îl adorăm este Unul singur. El este Creatorul întregului univers, pe care l-a făcut din nimic, prin cuvânt. Prin raţiune, a imprimat tuturor lucrurilor o bună rânduială şi prin puterea Sa le-a înfăptuit. Tertulian evocă măreţia lui Dumnezeu, spunând: „Este invizibil, deşi se vede, nu se poate pipăi, deşi este prezent prin bunătatea Sa, este de neînţeles, deşi se poate concepe prin simţurile omeneşti, de aceea este atât de adevărat şi atât de mare“. Această măreţie a puterii Sale face ca Dumnezeu să fie în acelaşi timp şi cunoscut, şi necunoscut pentru oameni.

Omul făcut după chipul lui Dumnezeu este creat ca o fiinţă raţională, capabilă de cunoaştere. Iar Dumnezeu poate fi cunoscut. La apologetul Tertulian, cunoaşterea lui Dumnezeu capătă două coordonate: cunoaşterea naturală şi cea supranaturală.

În primul rând, omul Îl poate cunoaşte pe Creatorul său pe cale naturală, adică prin creaţie şi prin mărturia sufletului. Tertulian dezbate acest subiect şi ne învaţă că existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte prin creaţie. Îl cunoaştem prin multitudinea lucrurilor pe care le-a creat, în care noi existăm, ne menţinem, ne bucurăm sau ne înspăimântăm. Prin suflet, iarăşi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Chiar dacă el se află într-o stare de slăbiciune, datorată patimilor sau poftelor, când îşi revine, singurul nume pe care îl invocă este numele lui Dumnezeu. Apologetul exclamă: „O, mărturie a sufletului prin natura lui creştină!… Căci cunoaşte locaşul lui Dumnezeu Cel viu, ca unul care de la El coboară“.

Se observă că această cunoaştere naturală, prin mijlocirea sufletului, rezultă din dispoziţia naturală către Dumnezeu, pe care El a sădit-o în sufletul omului. „Indiferent dacă sufletul este divin sau este dat de Dumnezeu, el îşi cunoaşte pe Dătătorul său şi, după ce L-a cunoscut, se ridică de la sine către cunoaşterea adevărului“.

Cel de-al doilea mod de cunoaştere a lui Dumnezeu este cunoaşterea prin revelaţia supranaturală, care-l duce pe om la adevăr. Ideea cunoaşterii supranaturale este prezentă în numeroase locuri la Tertulian. El arată superioritatea acesteia faţă de cunoaşterea naturală. Mai mult, el se evidenţiază prin faptul că a susţinut ideea cunoaşterii lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Dumnezeu se descoperă prin Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Apologetul ne spune că El ne-a pus la dispoziţie aceasta, pentru ca noi să-L cunoaştem, să-L descoperim, să credem în El şi să-I slujim Lui. A trimis bărbaţi aleşi „prin dreptatea şi curăţia lor sufletească“, pentru ca ei să-L descopere pe Dumnezeu oamenilor. L-au vestit ca un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi al omului. „Atotputernicia judecăţii Sale“ a arătat-o prin numeroase semne: potopul, focul. A dat legea şi a rânduit răsplată pentru cei ce o păzesc. A dat învierea şi va judeca pe toţi, „dând celor drept-credincioşi viaţă veşnică, iar celor necredincioşi foc fără sfârşit“.

Aceşti bărbaţi aleşi ai Vechiului Testament sunt profeţii, ale căror cuvinte primite de la Domnul au fost aşternute în scris în Sfânta Scriptură. Dar toate profeţiile lor se împlinesc în Hristos şi, astfel, în El se descoperă ceea ce a tăinuit Dumnezeu în Vechiul Testament. Hristos este acum punctul de referinţă al lucrării de cunoaştere a lui Dumnezeu. „Întruparea Sa devine sursa unică a vieţii supranaturale, prin care Dumnezeu ridică natura umană la înălţime“.

Dumnezeu nu poate fi căutat în afara Sfintelor Evanghelii. Prin ele, Dumnezeu poate fi cunoscut deplin. Cu toate acestea, se subliniază faptul că, oricât de mare ar fi puterea de înţelegere a minţii omeneşti, oricât de luminată ar fi mintea omenească, Dumnezeu şi adevărul despre El nu poate fi cunoscut numai în mod raţional. Este absolut necesară trăirea izvorâtă din acea „curăţenie morală îngerească“. Identificarea acestei curăţenii morale nu ridică probleme. Virtutea este motorul ei. Ea deschide calea către Dumnezeu prin credinţă, prin răbdare, prin teamă de El, prin pocăinţă, rugăciune, modestie, smerenie şi altele asemenea. Aceasta rezultă din faptul că acea virtute teologică înaltă care este credinţa „nu e numai un act de aderenţă spirituală, ea e o dăruire integrală şi entuziastă pentru o idee mare, pentru o convingere sfântă, pentru o Persoană scumpă, pentru Adevăr“. De aceea, Tertulian concluzionează: „Fericiţi cei ce-L cunosc pe Tatăl“.

Bibliografie:

Tertulian, Apologeticul, Despre rugăciune, traducere de prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981

Băjău, Pr. Dr. Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în Mitropolia Olteniei, an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-decembrie

Coman, Pr. Prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1995

Idem, Tertulian, sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a misiunii creştine moderne, Bucureşti, 1939

Pr. Radu Cosmin Şapcă

31.10.2017 – PERSONALITATEA PREDICATORIALĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

marți, octombrie 31st, 2017

În Bisericile creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur este de o actualitate continuă, atât prin calitatea sa de predicator, cât şi prin numeroasele sale predici ce ni s-au păstrat de la el. Sfântul Ioan Hrisostom a fost unul dintre cei mai mari oratori ai lumii creştine, precum şi un mare teolog, un mare ierarh şi un foarte bun păstor de suflete. Multe din culmile sfinţeniei, ale desăvârşirii duhovniceşti, ale artei oratorice bisericeşti, ale sfinţeniei de Dumnezeu şi ale conducerii pastorale, pe care Sfântul Părinte le-a atins, au rămas neegalate până în prezent. Pentru aceasta, el este considerat în Biserica lui Hristos „un izvor nesecat de apă vie, un far dătător de lumină cerească, un model de luptător neînfricat împotriva răului şi a imoralităţii şi un păstor ideal de suflete“.

Deşi a primit o alesă formare retorică la şcoala lui Libanius, Sfântul Părinte a fost înzestrat şi cu o serie de daruri. El poseda o putere rapidă de pătrundere şi o memorie puternică, avea o imaginaţie vie, spirit de observaţie şi capacitatea de a lega ideile şi noţiunile înrudite. Pe lângă aceste daruri, Sfântul Ioan Gură de Aur mai avea şi o vastă ştiinţă teologică şi un temperament de foc, precum şi o inimă sensibilă şi un zel apostolic viu şi viforos, care nu l-a părăsit niciodată în activitatea sa de predicator.

Predispoziţiile şi darurile naturale cu care a fost înzestrat Sfântul Părinte au fost cultivate cu multă trudă şi hărnicie şi binecuvântate de harul divin. Aceste daruri i-au dat posibilitatea de a se adânci şi a se îndeletnici cu dumnezeieştile taine ale învăţăturii evanghelice. Ca discipol al vestitului retor Libanius, Sfântul Ioan Gură de Aur a deprins arta oratorică pe care o stăpânea în amănunţime. Pe lângă fantezia aprinsă, vocea sa dulce şi mlădioasă şi uşurinţa în vorbire, Sfântul Părinte mai deprinsese în şcoala retorică şi însuşirile care formau legile, pe care trebuia să le observe ca un orator ce dorea să cucerească ascultătorii prin puterea cuvântului.

Dar, oricât de convins ar fi predicatorul despre adevărurile învăţăturii sale, spunea Sfântul Părinte, dacă nu are darul ortoriei, el nu va putea să-i mişte pe ascultătorii săi nici prin graiul, nici prin inteligenţa sa. Nici prin scris nu va putea să-i mişte pe credincioşi, dacă va fi lipsit de talentul de scriitor. Sfântul Ioan Gură de Aur deţinea ambele virtuţi: atât darul oratoriei, cât şi talentul de scriitor. Avea puterea de a scrie cu măiestrie şi de a vorbi cu elocinţă. Omiliile sale, ca şi celelalte scrisori, dau dovada că a fost un mare scriitor şi teolog, unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii creştine.

Conţinutul predicilor sale, bogăţia de idei, originalitatea imaginilor şi a comparaţiilor, înălţimea şi măiestria scopului lor moral ne demonstrează că Sfântul Ioan Hrisostom era un orator înnăscut, având o întinsă şi vastă cultură clasică, foarte necesară în arta vorbirii. Datorită deosebitului său talent oratoric şi a puterii sale de a convinge ascultătorii prin elocinţa verbului său înaripat şi prin seriozitatea argumentelor, Sfântul Părinte a primit numele de „Hrisostom“ (Gură de Aur). Acest nume i-a rămas şi în decursul istoriei.

În activitatea sa pastorală, Sfântul Părinte s-a distins într-un chip cu totul deosebit. Ca un adevărat păstor de suflete, marele ierarh a dat dovadă de nemărginită dragoste şi grijă faţă de toţi credincioşii săi, faţă de semenii săi, precum şi faţă de cei ce se aflau în necazuri, în lipsuri, dureri şi suferinţe. Iubind în chip sincer pe toţii fiii săi duhovniceşti, n-a cruţat nicio osteneală şi n-a încetat nicio clipă să-i ajute pe păstoriţii săi. Zi şi noapte se găsea în slujba ajutorării aproapelui, în slujba alinării durerilor şi suferinţelor oamenilor şi a povăţuirii tuturor credincioşilor pe căile mântuirii creştine.

Iubirea evanghelică a Sfântului Ioan Gură de Aur pentru păstoriţii săi era degajată de atitudinea sa de mare propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Prin aceasta a dovedit că esenţa profilului spiritual al predicatorului este dominată de „o viaţă plină de evlavie mişcată de o năvalnică iubire faţă de oameni, de o credinţă ce raporta toate lucrurile la Dumnezeu, de o smerenie ce numai Lui Îi da toată slava şi închinăciunea şi de o intimă comuniune cu Hristos, al cărui cuvânt îl predică“. El a susţinut dragostea ca pe cea mai înaltă poruncă a lui Dumnezeu şi ca pe un principiu fundamental al existenţei. „Nimic nu este atât de preţios ca sufletul (omul); lumea toată nu-l egalează“, afirmă Sfântul Părinte.

Prin activitatea sa de predicator al învăţăturii evanghelice, şi-a arătat nemărginita sa dragoste faţă de credincioşi. Această dragoste a devenit chiar o obsesie pentru el, întrucât şi atunci când dormea visa că se afla pe amvonul Bisericii şi predica ascultătorilor săi: „Mi se întâmplă ca lui Solomon, care spunea: «Eu dorm, dar inima mea visează» (Cântarea Cântărilor V, 2). Puterea somnului mi-a închis ochii trupului, dar dragostea covârşitoare faţă de voi mi-a deschis ochii sufletului şi adesea mi se pare în vis că sunt pe amvon şi vorbesc cu voi“, mărturiseşte marele orator.

Necesitatea Sfântului Ioan Gură de Aur de a predica devenise atât de vitală, încât nici chiar boala nu-l putea opri să urce pe amvon şi să predice. Spunea: „Predica mă însănătoşeşte. Cum deschid gura, mi-a trecut toată oboseala; cum încep să vă învăţ, dispare toată slăbiciunea. Nici boala, nici mii de alte piedici nu mă pot despărţi de dragostea voastră… Aşa cum vouă vă e foame să mă ascultaţi, aşa şi mie mi-e foame să predic… Adunarea voastră este cununa mea de glorie şi fiecare dintre voi care mă ascultă valorează cât restul oraşului“.

Întrega operă omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom este de fapt o adevărată mărturie a drgostei pentru Dumnezeu şi pentru păstoriţii săi. „Voi m-aţi felicitat fiindcă eu m-am însănătoşit, iar eu mă bucur că am putut să vin la voi iarăşi, care îmi sunteţi atât de dragi. Căci ceea ce mă apasă mai mult decât boala era că nu puteam să iau parte la această iubită adunare şi acum mă bucur mai mult chiar decât pentru sănătate, pentru faptul că mă pot împărtăşi de iubirea voastră“, zice Sfântul Părinte după ce s-a însănătoşit de o boală grea.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost atras în misiunea sa de predicator de frumuseţea naturii, care i-a oferit momente de admiraţie şi i-a mărit capacitatea de rezonanţă a sensibilităţii. De altfel, i-au fost oferite de natură numeroase mijloace de a sensibiliza adevărurile de credinţă. Acest lucru i-a dat posibilitatea de a cunoaşte natura şi viaţa sufletească a păstoriţilor săi.

La Sfântul Părinte predica reprezintă doar o parte din propovăduirea propriu-zisă. Cealaltă parte este reprezentată de predica prin fapte, prin exemplul vieţii sale. Ca predicator, a fost un foarte bun cunoscător al sufletului omenesc, precum şi unul dintre cei mai geniali pedagogi pe care i-a avut Biserica în decursul istoriei ei. Din acest motiv cuvântările sale atrag şi farmecă. Fineţea şi înălţimea spiritului său, imaginaţia sa bogată, pasiunea pentru arta oratorică, elocinţa verbului său alcătuiesc arta Sfântului Ioan Gură de Aur de a amplifica obiectele în ornament. Cunoscând natura şi viaţa sufletească a păstoriţilor săi şi fiind un doctor de suflete, scopul urmărit era transformarea vieţii credincioşilor, care i-au fost încredinţaţi spre păstorire, într-o viaţă religios-morală. Prin predicile sale, a reuşit să deschidă multora ochii spre o nouă viaţă.

La începutul activităţii sale predicatoriale, Sfântul Ioan Hrisostom îşi alcătuia predicile după legile canoanelor oratorice. Cu timpul, însă, a renunţat la unele din acestea, dându-şi seama că este de prisos să înfrumuseţeze predicile sau să folosească citate savante ale unor filosofi sau poeţi latini. În felul acesta nu putea susţine adevărurile de credinţă în faţa ascultătorilor cu păreri ale filosofilor păgâni. Astfel că Sfântul Părinte a început să aprofundeze adevărurile Sfintei Scripturi. El a deprins totodată şi extraordinara putere şi geniala înţelegere de a aplica adevărurile Sfintei Scripturi la situaţiile vieţii contemporanilor săi. Acest lucru l-a făcut atât prin întrebuinţarea mijloacelor retoricii, cât mai ales prin exemplul vieţii sale.

Sfântul Ioan Hrisostom predica cel puţin de două ori pe săptămână, totdeaua liber şi pregătit, cu excepţia situaţiilor când era nevoit să improvizeze. Uneori era criticat pentru lungimea predicilor sale. El se justifica şi primea criticile, mulţumindu-le prietenilor care-l criticau din dragoste şi nu din răutate. Cel care laudă atât calităţile, cât şi defectele, spunea Sfântul Părinte, acela nu dă dovadă de iubire şi înşală.

Marele orator a avut o nepotolită iubire şi un mare entuziasm faţă de Sfântul Apostol Pavel. Nicio altă personalitate a creştinismului nu s-a apropiat aşa de mult de pasionanta personalitate a Apostolului neamurilor. Într-una din omiliile sale, zice: „Eu iubesc toţi sfinţii, dar cel mai mult pe Sfântul Pavel, pe acel vas ales, pe trâmbiţa cerului, pe conducătorul Miresei lui Hristos. V-am spus cât de mult îl iubesc, pentru a prinde şi în sufletul vostru această iubire“.

Personalitatea predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur a întruchipat într-un mod deosebit calităţile esenţiale ale slujitorului cuvântului lui Dumnezeu. Năzuinţa sa curată a fost susţinută de o nemărginită dragoste de a propovădui adevărurile Evangheliei şi de a edifica viaţa religios-morală a credincioşilor ce i-au fost încredinţaţi spre păstorire. Această năzuinţă fiind atât de puternică, marele predicator şi-a găsit în realizarea ei sensul vieţii şi al existenţei lui zbuciumate.

Bibliografie:

Balca, Diac. Prof Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în Studii Teologice, an XX, seria a II-a, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie

Caplat, Magistrand Simon S., Problema formei în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Orotodoxă Română, an LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957, octombrie

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur (359-1954), în Studii Teologice, an VII, seria a II-a, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie

Damian, Pr. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica Orotodoxă Română, an XCVII, nr. 5-6/1979, mai-iunie

Popescu, Prof. Teodor, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an IX, nr. 4/1957, octombrie-noiembrie

Pr. Radu Cosmin Şapcă

30.10.2017 – PREOŢIA VECHIULUI TESTAMENT, PREÎNCHIPUIRE A PREOŢIEI HRISTICE

luni, octombrie 30th, 2017

Preoţia a avut un rol proeminent în toate religiile pământului, neputându-se concepe o religie fără preot. În multe dintre ele, pe lângă funcţia lor sacerdotală, aceşti slujitori consacraţi au avut o contribuţie social-morală deosebită. Au luptat pentru îmbunătăţirea stării materiale şi spirituale a oamenilor, pentru alinarea durerilor, au militat pentru idealuri religioase, în slujba cărora şi-au pus şi viaţa.

Cei ce o îndeplineau aveau un statut special. Primeau cinstea cuvenită ca factori indispensabili ai vieţii religioase, având prerogative, atribuţii şi puteri care-i deosebeau de ceilalţi. Acest mare respect decurgea din calitatea de mijlocitori între divinitate şi oameni, de intermediari între cer şi pământ, de îndrumători ai moralităţii şi vieţii religioase. Acest lucru îl observăm şi în cadrul cultului iudaic, unde importanţa preoţiei reiese şi din faptul că slujitorii erau aleşi din cadrul aceleiaşi seminţii.

Spre deosebire de celelalte religii, preoţia Vechiului Testament, la evrei, era superioară, dar nu avea un caracter definitiv şi desăvârşit. Totuşi, a constituit, prin întregul ritual cultic şi sacerdotal, o preînchipuire a preoţiei hristice. Iar înţelegerea acestui aspect nu se poate realiza fără o scurtă prezentare a istoricului ei.

Primul preot amintit în cărţile Vechiului Testament este Melchisedec, numit „preot al Dumnezeului Celui Preaînalt“ (Facere XIV, 18). El binecuvântează pe Avraam şi îi aduce ca ofrande pâine şi vin, lucru văzut de exegeţii biblici ca o prefigurare a Sfintei Euharistii. Apostolul neamurilor îl descrie astfel: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii“ (Evrei VII, 1-4). Făcând conexiune cu profeţia davidică: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec“ (Psalmul CIX, 4), mărturiseşte că acesta preînchipuie pe Fiul lui Dumnezeu şi preoţia hristică.

În Vechiul Testament însă sunt identificate şi alte persoane, care, prin jertfele lor, au devenit tipuri ale preoţilor creştini, sub aspect sacramental. Sfântul Efrem Sirul aminteşte de Abel, la jertfa căruia s-a pogorât foc din cer (Facere IV, 4), Noe, care după încetarea potopului a adus lui Dumnezeu jertfă întru bună mireasmă (Facere VIII, 19-20), Avraam, cu care Dumnezeu a încheiat legământ şi al cărui fiu, Isaac, pe care voia să-l jertfească, semnifică pe Hristos, Cel jertfit pentru noi, oamenii. La fel Moise, care a primit tablele Legii pe Muntele Sinai, Ilie, care „a fost auzit în foc şi a înjunghiat pe preoţii ruşinii“ (III Regi, XVIII, 38-40).

Preoția propriu-zisă a Vechiului Legământ a fost instituită de Dumnezeu prin Moise şi organizată, după prescripţiile divine, de către acesta şi fratele său, Aaron. Primii săi reprezentanţi sunt chiar Aaron şi fiii săi, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. Detaliile privitoare la ritualul ungerii şi consacrării lor, descrise în capitolul VIII al cărţii Levitic, sunt demne de luat în seamă, întrucât prezintă similitudini cu actul hirotonirii din creştinism. Ritualul ungerii era îndeplinit de Moise, ca împuternicit direct al lui Dumnezeu, în faţa Cortului Mărturiei, a adunării poporului. Aaron şi fiii săi erau spălaţi simbolic cu apă de către Moise, ca semn al curăţirii lor, apoi hainele lor erau schimbate cu veşmintele slujirii. Urma ungerea propriu-zisă, făcută cu untdelemnul ungerii, apoi cu sângele viţelului oferit ca jertfă de ispăşire cu ocazia acestui moment.

Acest ritual avea ca obiectiv purificarea celor ce urma să fie consacraţi slujirii lui Dumnezeu. De aceea, toate actele ceremoniale aveau acest scop, întrucât, spune Părintele Ene Branişte, „Dumnezeu Însuşi fixase mai dinainte lui Moise principiul, rămas valabil şi obligatoriu şi pentru preoţia creştină, că în slujba lui Dumnezeu Cel Sfânt nu se cade să fie consacraţi decât oameni sfinţi sau sfinţiţi prin curăţia vieţii lor şi purificaţi prin mijlocirea ceremoniilor sfinte cu putere sfinţitoare“. Iar ungerea preoţilor, a Cortului Sfânt, a veşmintelor, a obiectelor ritualice avea menirea de a menţine trează conştiinţa înaltei misiuni sacerdotale.

La menţinerea acestei conştiinţe treze contribuia şi altă prescripţie, şi anume aceea ca Aaron şi fiii săi să rămână timp de şapte zile în Cortul Sfânt, rupând orice legătură cu exteriorul în vederea purificării. În ziua a opta, aduceau jertfe de ispăşire înaintea poporului şi a bătrânilor, moment în care Aaron, ca arhiereu, binecuvânta poporul pentru prima dată. Pornind de la acest lucru, şi în preoţia creştină se obişnuieşte ca după hirotonie preotul să săvârşească Sfânta Liturghie cel puţin şapte zile la rând. Consfinţirea lui Aaron şi a fiilor lui s-a făcut prin pogorârea din cer a focului, care a ars jertfele, dar şi prin odrăslirea toiagului acestuia în Cortul Sfânt, pentru încredinţarea celor potrivnici.

Tot în cărţile Pentateuhului se arată şi îndatoririle preoţilor. Primordială este împlinirea funcţiilor ritualice, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni şi ca elemente indispensabile ale vieţii religioase. O a doua îndatorire consta în a-i învăţa pe evrei Legea lui Moise dată de Dumnezeu. Vegheau asupra vieţii de familie, judecând cazurile de adulter. Aveau, de asemenea, atribuţiile unei instanţe de apel, ale cărei decizii erau definitive. Erau cei care constatau contractarea unor boli grave, izolând comunitatea prin îndepărtarea celor bolnavi, dar şi reprimeau pe cei vindecaţi, făcându-le ritualul de curăţire.

Fiind reprezentanţii ai unei preoţii de origine divină, ei primeau o cinste extraordinară, direct proporţională cu responsabilitatea ei. De aceea, cine se apropia de ea prin uzurpare era aspru pedepsit.

Astfel, pe lângă cinstea cuvenită, preoţii şi arhiereul aveau şi anumite obligaţii, unele dintre ele ţinând şi de percepţiile vremii: să nu-şi radă părul sau barba, să nu-şi facă pe trup crestături, le era interzisă atingerea de morţi, arhiereii să nu-şi rupă veşmintele, să nu-şi descopere capul. Trecând peste aspectul exterior, li se cerea cu precădere o stare de curăţie şi trezvie, dată fiind înălţimea sacerdoţiului lor. Aceasta presupunea să nu bea vin ori băutură tare înainte de a sluji. De asemenea, li se cerea o stare de sfinţenie, fapt pentru care trebuia să-şi ia soţii fecioare, lucru întâlnit şi în preoţia creştină, să nu necinstească prin necuviinţă locaşul sfânt. O condiţie indispensabilă pentru slujirea la altar, păstrată şi în canoanele Bisericii, era integritatea corporală. Pentru toate acestea, preoţilor şi leviţilor Vechiului Testament li se cuvenea o deosebită cinste. Neavând nici pământ în Israel, trebuia să se întreţină din partea lor din daruri şi jertfe. Dar, pe cât de mare le era răspunderea, pe atât de mare era şi pedeapsa pentru abaterea de la conduita cerută. Chiar şi fetele preoţilor, dacă săvârşeau păcatul desfrânării, erau aspru pedepsite, fiind ucise în uşa casei tatălui lor.

Observăm că preoția veterotestamentară se concentrează în jurul Cortului Sfânt, apoi al Templului din Ierusalim, păstrând caracterul sacrificial şi ritualic. Este de înţeles acest lucru, de vreme ce ea avea menirea de a menţine trează conştiinţa păcatului şi a dorinţei de mântuire, cu un pronunţat accent mesianic. Dar a căzut în formalism, printr-o împlinire mecanică a actelor cultice, ajungându-se până într-acolo încât lăuntricul a fost neglijat cu totul. Şi ne referim aici la viaţa religios-morală, la obligaţiile socialculturale. Spune Părintele Ene Branişte: „Pe măsură ce ne apropiem de zorile creştinismului, preoţii Vechiului Testament pierd cu totul conştiinţa adevăratei lor misiuni şi uită obligaţiile lor iniţiale; ceva mai grav, ei transformă slujba lor într-un simplu izvor de câştig material şi de huzur personal, exploatând şi împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria să-l conducă spre Hristos, cu ajutorul Legii“.

Puntea de trecere de la preoţia vechitestamentară, ajunsă în starea de decădere, la cea a Noului Testament este făcută de prooroci. Ei au fost ridicaţi de către Dumnezeu din mijlocul poporului prin „chemare instantanee (vocaţie extraordinară)“, iar principiul pe care ei îl promovează acum este că Dumnezeu nu vrea jertfe, ci milă.

Bibliografie:

Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt despre preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în volumul Despre preoţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie

Pr. Radu Cosmin Şapcă