Arhiva pentru ziua octombrie 2nd, 2017

02.10.2017 – REALITATEA SUFERINŢEI

luni, octombrie 2nd, 2017

Suferinţa pe urmele lui Hristos rămâne pentru sufletul creştin purgatoriul înspre culmile desăvârșirii. Nici chiar moartea, care naşte suferinţe fără de număr, nu-1 mai înspăimântă pe creştin, fiindcă, pe urmele lui Hristos, aceasta îi dă posibilitatea să ajungă la ţinta sa finală: apropierea de Hristos. Din acest motiv creştinul este în aşteptarea continuă a morţii, a cărei seriozitate nu încearcă s-o camufleze cu iluzii şi sofisme şi nici nu se înspăimântă când o simte aproape, ci, dimpotrivă, se pregăteşte în vederea ei ca pentru un examen suprem, se bucură când o simte apropiindu-se şi, cuprins de nădejdea cea mare a învierii, se ridică şi o priveşte în față.

După creştinism, viaţa trebuie trăită, suferinţa trebuie îndurată, deoarece în suferinţă, viaţa îşi va găsi taina bucuriei. Creştinismul afirmă viaţa tocmai pentru că ea este lupta şi suferinţa. Durerea îi este esenţa: «Căci nu ne putem lăuda cu nici un dar al Domnului, pentru că nici unul nu este al nostru, ci toate ale lui Dumnezeu .

Dintr-o iubire nemărginită față de oameni, Mântuitorul s-a întrupat şi a luat asupra Sa, pe drumul Golgotei, întreaga suferință pe care omenirea a provocat-o prin păcat, ispășind-o ca şi când ar fi a Sa proprie. Maximul fiecărei suferinţe omeneşti, pe care puterile întunericului le-au putut născoci, a fost purtat de El cu blândeţe şi răbdare. Cu o linişte sfântă a luat asupra Sa toate păcatele şi toate suferinţele omeneşti. Nici un cuvânt de protest, nici un strigăt de revoltă. El a băut paharul suferinţelor până la fund, până în clipa în care, spânzurat pe lemnul crucii, chinuit, părăsit şi batjocorit, a strigat cuvintele pline de mister: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit ?».

În acest strigăt plin de spaimă al Psalmistului (Psalm 22), îşi găsesc expresia chinurile îngrozitoare pe care le-a suferit Mântuitorul pe cruce. În această clipă Mielul lui Dumnezeu, care Se jertfea pentru iertarea păcatelor omenirii, era singur, părăsit de toți. Numai El şi cu imensitatea suferințelor care-I chinuiau inima Sa. Deoarece se cufunda în adâncurile fără de nici un temei al suferinţelor, se părea că nici chiar El, pentru care moartea era mult mai îngrozitoare, nu putea să sufere mai mult. A fost însă voia lui Dumnezeu ca El – ca un prototip etern pentru toți oamenii, pană la sfârșitul veacurilor – să rabde până la sfârşit, pentru a se face vrednic de mărire în suferință şi să facă dovada că păcatul şi suferinţa pot fi învinse. Niciun  cuvânt de ocară din gura Lui împotriva acelora care-I produseseră suferințele, ori împotriva suferinţei, ci a suferit cu o răbdare sfântă şi a învins.

La capătul acestor suferinţe, care au început în Grădina Ghetsimani şi s-au sfârșit pe Golgota, se află strigătul victorios al Mântuitorului: «Săvarșitu-s-a !». Săvârșită a fost viața  Lui sfântă «răscumpărarea pentru mulţi» – şi cu viața Lui şi cu lupta Sa, cu aceasta El a pus temelia unei noi lumi, cu infinite posibilități de salvare din păcat si suferinţe. La sfârșitul suferinţelor Sale se afla momentul care a despicat istoria omenească în două: momentul Întemeierii Legământului Nou între om si Dumnezeu.

Toţi cei care vor trăi după cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu vor muri, căci stă scris: «Amin, amin grăiesc vouă, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac!» (Ioan VIII, 51). Dar, după învăţătura Bisericii noastre întemeiată de Mântuitorul pe cruce, nu vor învia la o asemenea viaţă, decât aceea care-L vor însoți pe drumul crucii, purtându-şi crucea proprie spre Golgota. De aceea zice Mântuitorul: «Cine nu-și poartă crucea sa acela nu poate fi ucenicul Meu». De când Fiul lui Dumnezeu a purtat crucea, este voia lui Dumnezeu ca toți aceia care vor să-I fie credincioşi trebuie să urmeze drumul crucii, drumul Mântuitorului. Drumul crucii este drumul spre împărăția cerului. Fiecare dintre aceştia trebuie sa fie un Simon Cireneanul. Crucea Sa a fost crucea noastră. Noi trebuie sa luăm fiecare crucea noastră și să-L urmăm. Sfântul Apostol Petru zice: «Ci spre aceasta ați fost chemaţi că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să urmați Lui» (I Petru 2, 21).

Un adevăr fundamental al credinţei noastre creştine – după cum am arătat – este că, pentru a intra întru mărirea Sa, și Mântuitorul a trebuit să sufere (Luca 24, 26). Oricât de paradoxal ne-ar părea acest lucru, pentru a se bucura de victoria asupra morţii și de demnitatea de Mântuitor, a fost necesar ca El să-și dovedească credincioșia și supunerea față de Tatăl Său. El a fost supus unei încercări nespus de grele și s-a dovedit, în această încercare, supus si credincios în misiunea pe care a primit-o.

Crucea suferințelor, care a apăsat umerii Săi dumnezeieşti, a fost cumplit de grea. Legământul Său a fost să facă voia Tatălui. Căci este scris: «Și deși era Fiu a învățat ascultare din cele ce a pătimit. Și făcându-se desăvârșit, s-a făcut tuturor celor care-L asculta pricină de mântuire veșnică» (Evrei 2, 8-9). Mântuitorul a trebuit ca prin suferință, să se oțelească în ascultare și, după ce s-a desăvârșit prin ascultare, a devenit începătorul mântuirii neamului omenesc prin învierea Sa cea de a treia zi. «Căci ducând pe mulți fii la mărire, i se cădea Aceluia pentru care sunt toate, ca să desăvârșească prin suferință pe începătorul mântuirii lor» (Evrei 2, 10).  „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – si încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui numele ce este mai presus de orice nume: Ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Voia lui Dumnezeu a fost ca să cheme la viața o nouă creaţie, care să-I fie în eternitate supusă și credincioasă: Biserica Sa. Și această creaţie nouă nu putea fi încercată decât prin aceea că fiecare mădular al acesteia să ia asupra sa suferințele crucii, să se facă «părtaș la patimile lui Hristos» și asemenea cu El «în  moartea Lui». Fiindcă numai în acest chip creștinul poate ajunge la învierea cea din morţi (Filipeni 2, 10-11).

Din acest motiv creștinii – mădularele trupului mistic al lui Hristos – trebuie să treacă prin aceeași încercare ca și Modelul lor divin: să accepte suferinţele lumii acesteia și să le învingă  prin bucuria pe care o naşte nădejdea învierii cu Hristos. Cum zice Apostolul Pavel: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi și împlinesc, în carnea mea, lipsa necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni 1, 24).

Fiecare mlădiță a tulpinii, care e Hristos, trebuie să se comporte în fața suferinţelor – indiferent care ar fi acestea – ca și Acesta și să se bucure că are prilejul să facă dovada că este credincios și supus lui Hristos. În lupta lui cu suferinţa, creştinul ascultă de porunca Apostolului: „Ia-ți partea Ta de suferinţă, ca un bun ostaș al lui Hristos Iisus” (II Tim 2, 3) și răsplata eroismului creştin este nespus de mare: creştinul se miruie cu nardul pe care-1 naşte în suflet bucuria preamăririi cu Hristos, bucuria învierii. Părtaș la slava și fericirea eternă a învierii este răsplata pe care o dăruieşte Hristos celor ce îl urmează. De aceea, Apostolul Pavel ne asigură că: „durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea, care va să se arate pentru noi” (Rom 8, 17-18), fiindcă „dacă am murit împreună cu Hristos, vom și învia împreună cu El” (II Tim 2, 11).

Acesta este drumul pe care trebuie să-1 parcurgă creştinul în această viață: drumul prin suferinţa cu Hristos la învierea cu Acesta. Este drumul pe care au mers Apostolii, sfinţii, asceţii și marii anahoreţi ai creştinismului. Toți aceştia au fost mişcaţi de certitudinea de nezdruncinat, că, la capătul suferinţelor lor, se afla misiunea cea mare a învierii cu Hristos, care înseamnă victoria definitivă asupra păcatului și a suferinţelor acestei lumi. Și ce le susţinea nădejdea aceasta mare a acestora? Învierea Domnului, care este chezășia sigură că, toți cei care au parcurs drumul înspre vârful Gogotei și s-au răstignit acolo cu Hristos, vor și învia împreună cu El la o viața asupra căreia suferințele lumii nu vor mai avea o putere. Și când toți cei credincioşi lui Hristos vor învia la viața aceasta adevărată nu vor mai exista în lume nici griji, nici boli, nici dureri, nici suferinţe și nici moarte. Pământul acesta va fi plin de oameni desăvârșiți, care se vor bucura de viață și de libertate.

Pr. CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL

PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS

JUDEŢUL DOLJ

02.10.2017 – ORIGINEA SUFERINŢEI

luni, octombrie 2nd, 2017

Suferința apare în lume odată cu păcatul. Înainte de căderea în păcat, oamenii cei dintâi nu aveau în ei frământarea mişcărilor neorânduite. Ei nu aveau pofta trupului. Ei «erau îmbrăcați în mărirea cea de sus». Din acest motiv ei trăiau o viață fericită și nu cunoşteau suferinţa. Din cauza păcatului au pătruns în viața oamenilor grijile, bolile, necazurile, ura, pasiunile, suferința și moartea. De când păcatul a intrat în lume, s-a înstăpânit în acesta și suferința, ca o urmare tragică a  păcatului. De aceea, nici un om nu trece prin această lume, fără să guste din amarul suferinței.

Creştinul crede că în adâncurile existenței domnește înțelepciunea divină a Providenței, care dă tuturor întâmplărilor, ce par pentru om fără de nici un sens, un înțeles nespus de adânc. În această ordine are un sens și suferința. Desigur, Dumnezeu nu este cauza directă a suferinței; El o permite însă, așa că suferința nu este contrară voinței Lui. Istoria vieţii lui losif, Tobie, Iov și a profeţilor cât și a Apostolilor și a mulțimilor nenumărate de martiri ai credinței creştine ne descoperă sensul pe care îl are suferința pentru mântuirea sufletului nostru.

Prin suferință, Dumnezeu încearcă tăria în credinţă și dragostea credincioșilor, pentru ca apoi să-i răsplătească cu cununa aleşilor Săi. Părinţii pedepsesc pe copiii lor pentru a le înlătura anumite defecte. Tot asemenea și Dumnezeu, Tatăl nostru, pedepsește pe copiii Săi, fiindcă îi iubeşte și vrea să-i mântuiască. „Căci pe care Domnul îi iubeşte, îi ceartă” (Evrei 12, 6).

Prin suferință Dumnezeu încearcă și pe cei drepţi, pentru a le da ocazia să-și verifice energiile duhovniceşti și iubirea față de Creatorul lor. Iov a pierdut tot ceea ce avea, fiind strivit aproape complet sub apăsarea suferinței de tot felul, și, totuşi, nu și-a pierdut credinţa și nădejdea în Dumnezeu și prin aceasta el a recâștigat totul. Avraam, «Cavalerul credinței», a aşteptat şaptezeci de ani împlinirea făgăduinţei de a avea un fiu, în care «se vor binecuvânta toate neamurile». Și apoi Dumnezeu îi cere jertfirea lui Isaac. Aşteptarea lui nu a fost zadarnică, el a primit un fiu. De aceea, pare absurdă porunca divină către Avraam de a jertfi singurul fiul, dar Avraam se supune voinţei lui Dumnezeu și purcede la jertfirea unicului său fiu. El era alesul lui Dumnezeu, dar acest lucru nu-1 putea ști decât printr-o încercare supremă. Avraam o acceptă și urcând Muntele Moria, locul cumplitei încercări, se învrednicește de a se mirui cu nardul iubirii lui Dumnezeu și primeşte pe Isaac înapoi.

Acceptarea suferinţei, când este însoțită de credinţa puternică în Dumnezeu, credinţa ca a lui Avraam si Iov, aduce o răsplată dublă. Tot ce am pierdut, ca Iov, primim îndoit. Tot ceea ce era să pierzi ca Avraam, recâştigi îndoit. Însingurat ca Avraam pe muntele de jertfă, și părăsit ca Iov, pe grămada de gunoi, creștinul, ajuns aici, încolțit de mulțimea și asprimea suferinţelor din lume, crede cu tărie în salvarea sa prin nesfârșita iubire a lui Dumnezeu și de aceea el rezistă eroic suferințelor.

Dumnezeu este iubire. Această convingere, profund înrădăcinată in inima creştinului, îi dă acestuia puterea extraordinară de a rezista tuturor riscurilor suferinţelor împreunate cu lupta cea mare pe care el o duce – pe urmele lui Hristos – ca să se mântuiască. El știe că pe drumul acesta, cele mai mari și mai amare suferinţe îi pregătesc cele mai înălțătoare bucurii.

Dumnezeu îi lasă mai ales pe cei păcătoşi să sufere, pentru ca aceştia, arși de dogoarea suferințelor, să se regăsească de pe întortochiatele cărări ale plăcerilor vinovate și să se mântuiască. El se aseamănă cu un chirurg care taie, cauterizează, pentru ca să vindece și să salveze de la moarte pe pacient. Suferința are această putere terapeutică de a dezgusta pe păcătos de ceea ce este trecător și lipsit de valoare în lume, îl dezleagă de pământ și-1 face matur pentru a căuta patria cerească. „Suferințele ce ne apasă  și ne chinuie ne silesc să ne apropiem de Dumnezeu”, zice Sfântul Grigorie cel Mare.

Suferința interiorizează enorm. Ea veghează, fără încetare, ca relația personală cu Dumnezeu să nu-și piardă din intensitate. Dumnezeu încearcă pe cei păcătoşi mai ales prin suferințe fizice, cu scopul de a le tămădui sufletele.

Suferințele și durerile, astfel înțelese, îi dau creştinului ocazia de a ispăși încă aici, în această lume, păcatele săvârșite; ele îl purifică de multe imperfecțiuni, îi măresc virtuțile în împlinirea faptelor bune, îi aprind în inimă iubirea față de Dumnezeu, zelul în rugăciune și îi trezesc spiritul de solidaritate cu semenii săi. „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este lucrătorul. Orice mlădiță care aduce roada, el o curățește, ca și mai mult roadă să aducă” (Ioan 15, 2). De multe ori suferinţa măreşte energia morală și ridică viața duhovnicească la înălțimi nebănuite. Sufletul se întărește în încercări, așa cum rădăcinile arborilor tineri nu se întăresc decât înfruntând furtunile. „De aceea sunt bucuros de slăbiciuni, de defăimări, de nevoi, de prigoniri, de strâmtorări pentru Hristos, căci tocmai când sunt slab, atunci sunt tare”, zice Sfântul Apostol Pavel, tălmăcind înțelesul pedagogic adânc al suferinței.

În noianul suferinţelor, creștinul se bucură că poate să-și îndrepte privirile spre Dumnezeu și, în cea mai perfectă lepădare de sine, să strige cu Apostolul: „Cu toate suferinţele mele sunt covârşit de bucurie” (II Corinteni 7, 7), sau să zică împreună cu Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21), ori împreună cu Mântuitorul în Ghetsimani: „Părinte, de voiești, înlătură de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta împlinească-se” (Luca 21, 42).

După învățătura creştină, răbdarea în încercări și suferințe conduce la o înaltă perfecţiune morală. De aceea, creștinul se încrede în voia lui Dumnezeu în toate încercările și suferințele, și prin aceasta el înaintează în desăvârșire și virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă încercările… căci va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc”, zice Apostolul Iacov. Răbdarea este necesară în lupta pe care  creștinul o duce pentru a rezista și a învinge suferinţele. Însuși Mântuitorul ne-a dat acest exemplu când zice: „În lume necazuri veți avea, ci îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). El ne-a iubit până la sfârșit (Ioan 13, 1) și ne asigură că „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

În strâmtoarea suferințelor, creștinul învață să vadă și mai clar că singura lui nădejde, ce nu poate fi de nimeni zdruncinată, este Mântuitorul. Martirii și Sfinţii creștini au îndurat toate chinurile și suferințele la care au fost supuși cu un curaj, care a trezit admirația chiar și a persecutorilor lor. Mucenicii creştini simţeau că nimic nu-i putea atinge în chip serios, fiindcă mâna ce-i ținea cu tărie era atotputernică și dumnezeiască. De aceea, și creștinul nu se teme de suferințele de tot felul, care-1 asaltează în lume, fiindcă el se simte susținut de mâna celui Atotputernic. Această certitudine îi împrumută vieţii o seriozitate, un echilibru, o bogăţie și o încredere pe care nimic și nimeni nu i-o poate da și nici lua.

Nimeni nu este scutit de suferințe atâta timp cât trăiește pe pământ. A fugi din fața suferinței este un lucru neînțelept, fiindcă a fugi din fața suferinţei înseamnă a te auto-înșela. Fierul se încearcă în foc, iar creştinul adevărat în suferință, pentru realizarea voii lui Dumnezeu în lume. În această privinţă  creştinul trebuie să imite Modelul: să imite pe Hristos cel crucificat. „Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înainte-i, a suferit crucea” (Evrei 12, 2), creştinul își poartă crucea suferinţei pe umeri și urmează Mântuitorului. „Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, zice Mântuitorul. Iubirea crucii nu este, desigur, o algophilie bolnăvicioasă și nici o exaltare sentimentală. Ea este sinteza tuturor virtuților creştine și ca atare izvor de negrăită bucurie și de viată. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16, 24).

Suferința nu se poate pune în cumpănă cu greutatea fericirii eterne. „Pentru că suferința noastră, uşoară și de o clipă, ne agonisește nouă mai presus de orice măsură, o cumpănă veșnică de mărire” (II Corinteni 4, 17). Suferința temporară și fericirea eternă sunt eterogene nu numai prin natură, cât mai ales printr-o infinită diferenţă de esenţă: cea mai mică fracţiune de fericire eternă cântărește infinit mai mult decât cea mai grea și mai lungă suferinţă  pământească.

Pr. CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL

PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS

JUDEŢUL DOLJ

02.10.2017 – Factorii educaţiei

luni, octombrie 2nd, 2017


În sistemul pedagogic propus de Comenius există câţiva factori hotărâtori în realizarea cerinţelor educaţionale. Iată în continuare care sunt aceştia şi ce rol joacă ei.

În Didactica Magna, în capitolul al VIII-lea, se arată că tineretul trebuie să fie format laolaltă şi pentru aceasta e nevoie de școli.  În general, şcoala constituie factorul educativ principal. Nu ne referim la orice şcoală, ci numai la aceea care îndeplineşte o serie de condiții. Comenius vine cu argumente despre faptul că şcoala s-a impus ca o cerinţă divină. Pentru el, prima şcoală a fost deschisă după potop, de către Sem, în Babilon numărul școlilor fiind mare. Între altele, aici se studiau ştiinţele avansate ca astronomia. Şi profetul Daniil a urmat o şcoală a caldeenilor (Daniil 1,20). De asemenea, a frecventat şcoala şi Moise. Sinagogile jucau un important rol educativ. Un pas înainte a fost făcut de greci şi romani. Mai mare atenţie trebuie acordată şcolilor creştine. Ele au continuat tradiţia celor iudaice.

Concluzia parțială, pe care Comenius o propune, este următoarea: „Este în interesul întregii creştinătăţi ca acest obicei sfânt nu numai că trebuie păstrat, dar şi amplificat, astfel că peste tot unde oamenii trăiesc organizat (fie că e oraş, orăşel sau sat) să se înfiinţeze o şcoală, ca loc de educare a tineretului”.

Un motiv principal al necesităţii şcolilor este cel ce vine chiar din „ordinea cuvenită a lucrului”. Căci, spune Comenius, „dacă un părinte de familie nu se poate dedica singur procurării tuturor lucrurilor necesare gospodăriei, ci apelează pentru aceasta la diverşi meşteşugari, oare nu-i aceeaşi situaţie şi în domeniul nostru?”. În timp ce pentru instruirea în cele ale credinţei există Biserica, iar pentru rezolvarea neînţelegerilor există judecătoriile şi primăriile, pentru educația tineretului există şcolile.

Un alt motiv care impune înfiinţarea şcolilor vine din faptul că părinţii numai rareori se întâmplă să aibă timpul şi pregătirea de care au nevoie, pentru a putea oferi copiilor lor o educaţie pe măsură. Comenius merge mai departe, spunând că „chiar dacă ar exista părinţi, care s-ar putea dedica învăţării copiilor lor, totuşi este mai bine să învăţăm tineretul împreună, într-un grup mai mare, pentru că rezultatul muncii şi plăcerea sunt mai mari atunci când eşti stimulat de altul şi-l iei ca exemplu. Pentru că este foarte firesc să faci ce fac alţii, să mergi acolo unde se duc alţii, să urmezi pe fruntaşi şi să păşeşti înaintea celor rămaşi în urmă”. De fapt, în copilărie exemplele joacă un rol mai puternic decât regulile. Este adevărat că Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar voi, părinţilor, nu întărâtaţi în mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i pe ei întru învăţătura şi cercetarea Domnului” (Efeseni 6,4), însă aceste cuvinte arată că părinţii sunt cei dintâi chemaţi să-şi educe copiii, iar nu singurii. Căci nicidecum nu se neagă rolul educatorilor. În acest fel, cooperând părinţii cu şcoala, tineretul nu va creşte la voia întâmplării.

Am vorbit mai înainte despre necesitatea ca tinerii să fie integraţi în programul colectiv de învăţământ oferit de şcoală. Acest lucru a fost verificat în decursul timpului şi reprezintă varianta optimă. În acest mod, „copiii vor avea posibilitatea să-şi formeze anumite însuşiri sufleteşti, pe care nu le-ar putea dobândi altfel, dacă ar trăi numai în cercul restrâns al familiei”.

Pentru că educația tineretului este un proces complex şi de durată, ea se poate realiza numai urmând o metodă didactică bine pusă la punct. Metoda aceasta trebuie să ţină cont de legile fireşti ale dezvoltării omului, în general şi ale sufletului copilului, în special.

În capitolul al XVI-lea al operei sale Didactica Magna, Comenius prezintă „cerinţele generale ale predării şi învăţării în aşa fel încât efectul să fie sigur”. Aici el cere ca pedagogia să imite oarecum legile naturii. Şi pentru că natura nu întreprinde nimic spontan, ci acţionează la timpul său, Comenius trage concluzia că învăţământul trebuie să se facă în mod gradat, iar nu prin salturi (principiul al Vll-lea). Iar dacă învăţământul înaintează treptat, „atunci nu e posibil ca lucrarea să nu-i reușească”.

În concepţia lui Comenius, întregul material ce se propune spre studiu trebuie să fie împărţit pe clase, încât tot ceea ce este anterior să pregătească, celor ce urmează, calea. Tot aşa şi timpul de studiu trebuie judicios împărţit. Nimic nu trebuie trecut cu vederea sau răsturnat. Altfel cu uşurinţă s-ar trece peste ceva.

Un alt principiu formulat de către Comenius este acela potrivit căruia „natura prepară materia, înainte de a începe să-i dea formă”. În acest mod procedează şi arhitectul, pictorul sau agricultorul. Din păcate, „împotriva acestui principiu păcătuiesc şcolile”. Şi fac lucrul acesta mai întâi pentru că ele nu se îngrijesc să ofere instrumentele, cărţile, tablele şi celelalte necesare pentru desfăşurarea unui proces de învăţământ normal. „E la fel ca şi cum un medic care, ori de câte ori prescrie un medicament, trebuie mai întâi să fugă în grădină sau în pădure, să caute plante şi rădăcini, să le fiarbă, să le distileze, în loc să aibă gata medicamentul pentru fiecare caz”.

Apoi, spune Comenius, în cărţile utilizate în şcoli nu se respectă ordinea naturală, ca materia să preceadă forma. În fine, Comenius atrage atenţia în capitolul al XVIII-lea că ,,natura nu începe nimic nefolositor”. De aceea, el recomandă să fie tratate în şcoală doar cele de folos în viaţă. Iar ceea ce se dă spre nevoile acestei vieţi nu trebuie să stea în calea vieţii veșnice. În plus, şcolile nu trebuie să înveţe numai ştiinţele. Alături de ele să se înveţe şi moralitatea şi pietatea. Ca o concluzie, Comenius porneşte de la natură şi de la legile acesteia.

Organizarea școlilor nu a scăpat nici ea atenţiei marelui pedagog. Aceasta pentru că el a fost prin excelenţă un om practic. Poate că experienţa sa de o viaţă şi-a spus şi ea cuvântul. Pentru Comenius, educația poate merge până la 24 de ani. Desigur, această perioadă trebuie împărțită pe sub-perioade. La marele pedagog, aceste trepte sunt în număr de patru: şcoala din casa părintească; şcoala elementară sau populară; cea latină sau gimnaziul şi academia. „Şcoala maternă să fie în fiecare casă; şcoala generală, în fiecare comunitate, orăşel sau sat; gimnaziul, în fiecare oraş; academia, în fiecare stat şi în fiecare provincie mai mare”. Fiecare din aceste patru şcoli îşi are o menire proprie, între ele trebuie să fie o unitate organică. Distincţiile lor trebuie să ţină de formă, nu de fond. Dacă şcoala maternă dezvoltă mai mult simţurile externe, cea populară îşi propune să exerseze simţurile interne, imaginaţia şi memoria. Gimnaziul exersează priceperea şi judecata. În fine, în academii Comenius recomandă cultivarea „cu deosebire a ceea ce revine voinţei, şi anume facultăţile care ne învaţă cum se poate menţine (sau restabili) armonia; astfel că de armonia sufletului se ocupă teologia, de cea a spiritului – filosofia, de cea a funcţiilor vitale ale corpului – medicina, iar de armonia bunurilor externe – dreptul”.

Pentru Comenius, Biserica are rolul de a forma caracterul moral şi religios al oamenilor. Ea este temelia întregii acţiuni educative. Nu trebuie să ne mire o astfel de opinie, căci ea este exprimată de un creştin bun, care este convins că viaţa prezentă reprezintă pregătirea pentru viaţa ce va să fie, pentru viaţa veșnică.

Dumnezeu a ales pe învăţători, pe părinţi şi, nu în ultimul rând, pe slujitorii Bisericii ca pe cei ce „plantează lăstarii paradisului”, cum spune Comenius. Aşadar, slujitorii Bisericii contribuie la sădirea acelui sentiment profund al pietăţii. În acest fel, omul ajunge să-L caute continuu pe Dumnezeu. Și căutându-L, Îl urmăm, iar urmându-L ne încredințăm Lui, ne bucurăm de Acesta. „Aşa că nu ne mai rămâne nici pe pământ şi nici în cer nimic mai de dorit decât Dumnezeu însuşi, nimic mai plăcut decât gândul la El, nimic mai dulce decât slava Lui, aşa ca inima noastră să se contopească în iubirea Sa”.

Biserica oferă tot ceea ce trebuie vieţii. Toate celelalte sunt ajutătoare. Iar prin Sfânta Scriptură, omul dobândeşte cunoaşterea și iubirea de Dumnezeu. Tot ce nu se referă la Dumnezeu şi la viaţa veşnică e numai o aparență goală.

Pr.CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL

PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS

JUDEŢUL DOLJ

02.10.2017 – ÎNVIEREA MORȚILOR

luni, octombrie 2nd, 2017

În Simbolul Credinței mărturisim credința noastră că Hristos va veni iarăși cu slavă la sfârșitul veacurilor, înviind pe cei morți și făcând judecata întregii omeniri. Învierea de obște a fost vestită de prooroci, precum Isaia (26, 19), Daniel (12, 2-3) și Iezechiel (37, 1-14). Chiar Mântuitorul vestește învierea tuturor oamenilor (Mc. 12, 25-26), El fiind izvorul și garanția învierii tuturor. Învierile săvârșite de Mântuitorul, apoi de Apostoli și de sfinți, în numele și prin Harul Său, sunt preînchipuire și arvună a învierii de obște. Cei înviați în chip minunat au murit până la urmă din nou, în timp ce la sfârșitul veacurilor cei ce vor învia nu vor mai muri vreodată.

Învierea tuturor oamenilor va avea loc la a doua venire a lui Hristos, la Parusie, în ziua și ceasul pe care numai Tatăl le știe și singur Dumnezeu le hotărăște. Dumnezeu va reda viața celor morți prin Hristos, cu Hristos și în Hristos, prin puterea Sfântului Duh. Cum se vor scula morții din morminte este o taină neștiută. „Toate acestea sunt minunate și nu știm cum se vor petrece, dar pentru Creator e limpede că e un lucru ușor și cu totul simplu de făcut”.

Toți oamenii vor învia, chiar dacă sunt drepți sau păcătoși. Însuși Mântuitorul spune acest lucru: „vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul (Fiului Omului); și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății” (In. 5, 28-29). Acest lucru este afirmat și de Pavel, Apostolul Neamurilor: „va să fie învierea morților: și a drepților și a nedrepților” (FA. 24, 15). „Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în văzduh și așa pururea cu Domnul vom fi” (I Tes., 4, 14-17). Sfântul Tertulian spune: „E sigur că nu alt trup, ci chiar acela pus în mormânt va reveni la viață”, iar Sfântul Macarie Egipteanul spune că fiecare va rămâne trup și suflet, „în propria natură și în propriul ipostas. Petru va fi Petru, Pavel va fi Pavel și Filip va fi Filip”. Aici nu este vorba nici de metempsihoză, nici de reîncarnare.

După Înviere, oamenii vor fi ca îngerii: „Când vor învia din morți, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri” (Mc. 12, 25). Prin înviere, omul ajunge iar întreg cum a fost, cu trup și suflet, potrivit firii sale.

Pr. CIOCIRLAN-ȘERBAN IONEL

PAROHIA ROBĂNEȘTII DE JOS

JUDEȚUL DOLJ

02.10.2017 – SFÂNTA CRUCE

luni, octombrie 2nd, 2017

Asemenea Sfintelor Moaște și  Sfintelor Icoane, un alt obiect vrednic de cinstire este chiar simbolul creștinilor, anume Sfânta Cruce.

De-a lungul timpului, Sfânta Cruce nu a reprezentat doar un obiect, ci o adevărată mărturisire a patimilor Mântuitorului. Deși păgânii foloseau crucea drept instrument de tortură pentru creștini, Sfânta Cruce este simbolul ortodoxiei, mângâietoarea noastră. Totodată, Crucea este biruința asupra morții și dătătoare de viață, deoarece Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Și-a dat viața pe ea, pentru a ne elibera din robia păcatului.

Sfânta Cruce poate fi asemănată cu pomul vieții din Eden, care a fost sădit in mijlocul Raiului. Prin lemn a fost omul înșelat de către diavol și a căzut în păcat, iar Hristos, prin lemnul Crucii ne-a răscumpărat de sub jugul morții. Crucea este cel mai de preț lucru lăsat nouă de către Iisus, deoarece atunci când o privim ni se derulează în minte momentul jertfei mântuitoare. Aceasta este sceptrul lui Hristos, un simbol al jertfei și al iubirii.

Când Mântuitorul spune: ,,Cel ce voiește să vină după Mine, să-și ia crucea și să se lepede de sine” (Mc.8, 34), Se referă la cruce ca la o jertfă, o înfrânare. Cine nu taie din crucea sa, ci o poartă cu demnitate și cu iubire, va putea trece peste toate încercările vieții.

Omul este clădit după semnul Sfintei Cruci. Omul în sine este o cruce atunci când își întinde mâinile orizontal. Prin verticala Crucii, omul stă în comuniune cu Dumnezeu, iar prin orizontală, cu întreaga creație. Centrul omului este pieptul, mai exact inima, în acest punct stabilindu-se legătura creație-Creator.

Sfânta Cruce poate fi numită și ,,axis mundi” (coloana lumii), o coloană vertebrală a întregii creații a lui Dumnezeu, filonul lumii. De ce a ales Mântuitorul Crucea ca obiect al jertfei Sale? Acest obiect a devenit altarul pe care Hristos S-a jertfit. Sfântul Atanasie cel Mare răspunde: ,,Numai așa putea să aibă brațele deschise, ca pentru a aduna ceva”. Așadar, Mântuitorul Și-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile lumii. Atunci când ne apropiem de Sfânta Cruce, parcă ÎI vedem pe Hristos, care ține brațele desfăcute pentru a ne primi în sânul Său.

Până în secolul al IV-lea, creștinii au fost urmăriți si persecutați, fiind nevoiți să se roage in catacombe, unde făceau gravuri cu semnul Crucii. Crucea a fost reprezentată în mai multe feluri: Cruce latină, rusească, ancoră etc. În marea învolburată a vieții omenești, Crucea este ancora ce ne ține neclintiți în fața valurilor, adică în fața încercărilor. Prin semnul Sfintei Cruci Îl mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și pe Sfântul Duh. Chiar și atunci când ne închinăm în semnul Crucii, săvârșim o rugăciune prin cinstirea Sfintei Treimi.

Sfânta Cruce poate fi considerată o sabie, cu care omul trebuie să se înarmeze în lupta cu pornirile pătimașe. ,,Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă. Că se îngrozește și se cutremură nesuferind a privi spre puterea ei…”. În fiecare zi trebuie să ne însemnăm cu acest semn sau măcar să purtăm o cruciuliță la noi. Biserica cinstește Sfânta Cruce prin arborarea ei pe turlele locașurilor de închinare, dar și prin utilizarea ei în cultul ortodox. Locurile în care este amplasată o Cruce sunt locuri sfințite, ferite de ,,bântuiala diavolilor”, deoarece Sfânta Cruce emană iubire și sfințire. Sfânta Cruce este o adevărată icoană, deoarece ne înfățișează sacrificiul făcut de Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Crucea este puntea către Dumnezeu. Așa cum războinicii purtau în lupte steagul, pe care îl apărau cu orice preț, tot așa și Sfânta Cruce este stema creștinătății, arborată răzleț pe Sfintele Biserici și în sufletele credincioșilor.

Așadar, Sfânta Cruce este călăuza noastră, precum steaua de la Răsărit a fost călăuza magilor; este păzitoare a toată lumea, arma credincioșilor, pomul sub care omul își găsește adăpost. Crucea este apărătoarea deznădăjduiților, doctorul celor ce bolesc, ridicarea celor căzuți, îndreptarea celor robiți de patimile lumești.

PREOT CIOCÎRLAN – ȘERBAN IONEL

PAROHIA ROBĂNEȘTII DE JOS

JUDEȚUL DOLJ