Arhiva pentru ziua octombrie 5th, 2017

05.10.2017 – Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică (II)

joi, octombrie 5th, 2017

Duhul este mireasma neâncetată a lui Hristos, care odihnindu-Se în Fiul, ca Duh al Tatălui (Ioan 3, 6), prin El Se odihneşte şi Tatăl în Unicul Său Fiu. La Schimbarea la Faţă glasul Tatălui se aude din ceruri: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5), adică: “întru Care Mă odihnesc. Pentru că este în totul egal cu Tatăl, pentru că este o voinţă şi în El şi în Tatăl, pentru că rămânând Fiu, este una în totul cu Cel ce L-a născut” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, PSB 23, traducere, introducere, indice şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994,  p. 652).

Prin puterea Duhului care lucrează în Biserică, cât şi prin scopul închinării în Duh şi adevăr (Ioan 4, 24), o închinare duhovnicească (Romani 12, 1), care este cel de a ne face sfinţi, noi devenim purtători de Duh, preschimbaţi de El în omul cel nou, până vom ajunge toţi “la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), la starea lui Hristos “smerit şi preaslăvit” (Filipeni 2, 6-11). “Duhul este puterea însăşi, capacitatea de a-l face pe om părtaş la puterea dumnezeiască. Duhul este atotsfinţenie, El ne sfinţeşte, îngăduind omului să devină la rândul său sfânt” (Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu,  EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 90).

Duhul Sfânt, principiul de viaţă făcător şi al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului, pregăteşte mântuirea şi o desăvârşeşte, făcând pe oameni capabili să-şi însuşească binefacerile crucii şi sfinţindu-i într-o permanentă legătură cu Tatăl şi cu Fiul (Matei 1, 18; II Petru 1, 21; Ioan 14, 26; I Corinteni 12, 14-16; Galateni 4, 6). “Duhul Sfânt este deci “locul şi spaţiul” închinării, într-o mişcare ascendentă, căci fără Duhul suntem ca şi întemniţaţi; dar El este şi locaş al sfinţirii treimice, într-o mişcare descendentă, până la noi” (Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 37). Îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare precizează că lucrările Sfântului Duh aparţin şi celorlalte persoane trinitare: “Sfinţesc, vivifică, luminează, mângâie şi toate cele asemenea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Identitatea de lucrare arată identitatea de natură” (Pr. Prof. Ioan COMAN, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinţilor Părinţi, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1964,  p. 228). În interiorul Sfintei Treimi există o unitate perfectă. Unitatea de lucrare a persoanelor trinitare izvorâtă din unitatea lor de natură se manifestă în Biserică, prin unitatea de lucrare a creştinilor, care sunt membre egale ale aceluiaşi trup hristic. “Prin Duhul se înfăptuieşte împărăţia lui Dumnezeu, adică starea de perfectă frăţietate a tuturor în Dumnezeu. Întrucât această împărăţie se înfăptuieşte prin puterea Duhului, puterea Duhului este numită uneori ea însăşi împărăţia lui Dumnezeu. Căci socotesc că împărăţia lui Dumnezeu numeşte Hristos (Matei 12, 27-28) lucrarea dumnezeiască a lui Dumnezeu, sau poate chiar pe Duhul însuşi. Sau: Împărat este Fiul, iar Duhul este împărăţie vie, fiinţială şi ipostatică. Chiar dacă această “împărăţie” sau Duhul este “înlăuntrul” nostru, cum a spus Hristos (Luca 17, 21), ea nu este închisă înăuntru” (Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, , în revista „Studii Teologice”, Nr. 3-4, 1967, p. 126). În acest sens, sfinţenia îşi are originea în Hristos, dar ea ne devine prin Duhul, care ne pune în comuniune cu Hristos, proprie şi nouă în comuniunea cu Hristos. Noi ne putem ridica în comuniunea cu Hristos, realizată prin Duhul, tot mai mult din robia plăcerii, a egoismului şi prin aceasta putem avea şi putem emana tot mai mult o stare de puritate şi de iubire de oameni.

Reiese că, “prin Sfântul Duh şi Hristos, Biserica se află în relaţie imediată cu Tatăl, încât în Fiul şi Sfântul Duh, credincioşii se împărtăşesc de Tatăl după har, dar nu după fiinţă ca Fiul şi Sfântul Duh. Viaţa Bisericii e plină de transcendenţa divină devenită intimă ei, căci este viaţa în Duhul deofiinţă cu Fiul şi nedespărţit de Fiul” (Idem, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în revista „Ortodoxia”, Nr. 4, 1964,  pp. 521, 525). Sfântul Duh împărtăşeşte credincioşilor adevărul duhovnicesc şi harul sfinţitor, din izvorul dumnezeiesc al fiinţei Sale prin care se găseşte în unitate cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi (Facerea 41, 38; Numerii 11, 25-29; Deuteronom 24, 9; Psalmul 142,  10). Lucrările Duhului sunt în fond nedespărţite de lucrările Sfintei Treimi. Lucrarea integrală a Bisericii se reliefează ca o lucrare de întipărire, de pecetluire a chipului lui Dumnezeu-Treime în sufletul nostru, prin Duhul Sfânt. “Adevărul lui Hristos şi Adevărul Duhului sunt identice şi de aceea Duhul Însuşi este numit “Duhul Adevărului” (Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13).

Pr. Paul Paraschiv

05.10.2017 – Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică (I)

joi, octombrie 5th, 2017

Prin Duhul Sfânt care se odihneşte şi străluceşte şi în firea umană a lui Hristos, umanitatea se deschide spre Tatăl şi are posibilitatea de a vieţui în comuniune cu întreaga Sfântă Treime. De aceea, acţiunea edificatoare a Duhului, din care se trage şi puterea de sfinţire a Bisericii, priveşte mai mult decât încorporarea creştinilor în Hristos, căci, prin însăşi această inserare în Domnul, îi şi introduce în comuniunea treimică. Sfântul Pavel, în epistolele sale, stăruie ca toţi credincioşii să trăiască “în Hristos, ca în toţi să sălăşluiască Duhul lui Hristos” (Romani 8, 9).

Odihnindu-Se în firea umană a Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, Duhul ne aduce în starea de filiaţie faţă de Tatăl şi ne face fraţii lui Hristos, pentru că acelaşi Duh Se odihneşte după lucrare şi în noi cei care stăm în legătură cu Tatăl prin Fiul întrupat. “Toate vin de la Tatăl prin Fiul în Duhul. Fiul cel prin fire şi adevărat sfinţeşte şi e sfinţit, când S-a făcut om. Aşa ni-L prezintă cuvântul lui Pavel: “Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: Spune-voi fraţilor Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda” (Evrei 2, 11-12). Sfinţeşte El Însuşi, fiind Sfânt ca Dumnezeu după fire. Dar e sfinţit împreună cu noi după omenescul asumat, când S-a pogorât la asemănarea cu noi. Şi pentru aceasta spune că a fost sfinţit. Căci deşi stăpâneşte peste toate ca Dumnezeu, nu Se ruşinează să ne numească pe noi fraţi” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Despre Sfânta Treime, PSB 40, traducere, introducere, note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1994,  p. 240). Sfinţirea firii Sale omeneşti vine de la firea Sa dumnezeiască, “Hristos o atribuie Persoanei Tatălui, adică firii dumnezeirii, căci numai ei îi este propriu a sfinţi” (Ibidem, p. 242), căci de la Tatăl vin toate şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, deci şi lucrarea lor sfinţitoare.

Duhul Sfânt, ,,Care Se odihneşte şi străluceşte în Hristos, I se cuvine aceeaşi închinare ca şi Mântuitorului Iisus şi Tatălui, pentru că în deplina ei legătură şi unitate toată Sfânta Treime lucrează la mântuirea lumii, mântuirea în cadrul căreia oamenii sunt persoane care acceptă liber comuniunea cu Hristos şi în Hristos cu Tatăl prin Duhul Sfânt, deci cu Dumnezeul Treimic.

Aşa cum în Sfânta Treime Duhul Sfânt arată că Tatăl şi Fiul sunt persoane distincte dar de o singură fiinţă, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfânt ne consacră pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserică, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline, Duhul Sfânt este focul- foc distinct ipostatic- care iradiază din Fiul devenit Fratele nostru, foc ce arde în noi devenind propria noastră iubire filială faţă de Tatăl. Duhul face, din om un rug aprins, al cărui foc nesfârşit nu este altcineva decât Duhul Sfânt. Dându-ne Duhul, Hristos ne dă Duhul acestei desăvârşite comuniuni trinitare”( Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Sfântului Duh, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 99, 101).

Sfântul Duh, care arată în mod desăvârşit legătura Tatălui cu Fiul prin odihnirea în Fiul şi strălucirea Lui din El spre Tatăl, are puterea de a întări şi sfinţii legătura omului, care este chip treimic, cu Dumnezeu în Treime şi cu fiecare semen în parte.

Duhul Sfânt purcede din Tatăl (Ioan 15, 26) şi odihnindu-Se în Fiul devine şi Duhul Fiului (Romani 8, 9) pentru că Duhul este Cel ce reprezintă desăvârşita bucurie sau iubire a Tatălui de Fiul şi a Fiului de Tatăl, e prin existenţă Ipostasul iubirii, cum Fiul este Ipostasul Înţelepciunii. Sfânta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea Ei, devine principiu unificator a tuturor celor care I se deschid sufleteşte prin credinţă, a unităţii firii umane în diversitarea persoanelor ei. “Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face Însuşi Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni. Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oameni uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl, umpluţi deplin de Duhul din Fiul” (Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 81-82).

Duhul este din veci în Cuvântul neântrupat , dar de la Întrupare Se sălăşluieşte în trupul Său pe care El începe să şi-L formeze în pântecele Fecioarei Maria, dar aceasta nu fără lucrarea Duhului care din veci Se odihneşte şi străluceşte în El. “Când Fiul lui Dumnezeu Şi-a făcut trup omenesc propriu, adică S-a făcut Persoană a Lui, Subiect al Lui, cugetând, simţind, lucrând El Însuşi prin trupul asumat, l-a sfinţit pe acesta, sau Şi-a sfinţit întreg omenescul, fără să-l anuleze. Aceasta a făcut-o prin Duhul pe care Îl avea în El, ca ipostas dumnezeiesc” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDREI, op. cit., p. 242, nota 353).

Pr. Paul Paraschiv

05.10.2017 – Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Biserica Sa

joi, octombrie 5th, 2017

Hristos s-a adus jertfă pentru toţi, ca pe toţi să-i răscumpere şi să-i ofere Tatălui spre viaţa de fii după har. Harul şi adevărul ne-au venit nouă prin Hristos: “Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia- Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Şi din plinătatea Lui noi toţi am primit şi har pentru har, căci legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 14, 16 -17), iar locuirea şi rodirea acestora în noi se face prin Duhul Sfânt, în Biserica întemeiată la Cincizecime. Dar Hristos care săvârşeşte Tainele este prezent şi lucrează în ele asupra Bisericii şi asupra celor ce le primesc, prin Duhul Său cel Sfânt, prezent ipostatic şi cu toată bogăţia vieţii dumnezeieşti în Biserică, de la Cincizecime. Deci Hristos pătrunde în noi, prin Sfintele Taine împreună cu Duhul Sfânt.

Deoarece prin Hristos s-a refăcut obiectiv legătura harică a omului căzut în păcat cu Dumnezeu şi întrucât, prin omenitatea Lui jertfită, înviată, îndumnezeită şi înălţată la cer, se împărtăşeşte oamenilor răscumpăraţi harul dumnezeiesc, acesta se numeşte harul lui Hristos (Ioan 1, 17). Harul este energia dumnezeiască necreată, care izvorăşte din fiinţa divină, dar nedespărţită de aceasta, care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt sau de către Hristos Însuşi în Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine spre mântuire şi creştere în Hristos până la “starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Efes 4, 13).

Hristos săvârşeşte iconomia mântuirii oamenilor în Biserică, prin Euharistie, până la sfârşitul veacurilor şi aceasta constă în adunarea tuturor în El. Pe cei odată încorporaţi, Hristos vrea să-i ţină şi să-i desăvârşească în unirea cu Sine însuşi: “ Şi aceasta o face El în fiecare loc, unindu-i cu Sine şi întreolaltă pe toţi cei ce cred în El în acel loc. Îi uneşte cu Sine şi-i face asemenea Sieşi extinzând în ei buna mireasmă a stării Sale de jertfă, oferindu-i, în Sine, Tatălui în starea de jertfă, adică ridicaţi peste egoismul lor şi sfinţiţi” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei,  în revista “Ortodoxia”, Nr. 3, 1969,  p. 357).

Hristos S-a adus jertfă pentru toţi, ca pe toţi să-i răscumpere şi să-i ofere Tatălui spre viaţa de fii după har. “Epistola către Evrei descrie în mod stăruitor această dublă orientare a jertfei lui Hristos către Tatăl şi către noi pentru a ne atrage şi pe noi în starea Sa de jertfă prezentată Tatălui, unindu-ne şi pe noi cu Sine şi în Sine cu Tatăl. Ea descrie legătura întreţinută prin Hristos între noi şi Tatăl ca o jertfă care Îl menţine în acealaşi timp ca Omul central veşnic- viu, nesupus morţii. Noi avem astfel, viaţa nesfârşită şi veşnică a Tatălui; a izvorului vieţii, în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu devenit Om şi dăruit veşnic ca jertfă Tatălui” (Idem, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, în revista ,,Ortodoxia”,  Nr. 1, 1983, p. 108).

Elementele euharistice din care se pregătesc cinstitele daruri în timpul Proscomidiei pentru aducerea lor înainte, sunt aduse de credincioşi şi reprezintă fiinţa şi existenţa lor omenească, pământească, deschisă lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, creatorul, proniatorul şi mântuitorul omului. “Căci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunătăţile date nouă de Dumnezeu, sau mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le dă totdeauna…Căci El e singurul Care ne împacă cu Dumnezeu… Căci ce a împăcat firea omenească cu Dumnezeu? Fără îndoială, faptul că a văzut pe Fiul Său făcut om. Tot aşa şi Dumnezeu Se îndură de orice om care poartă chipul Unuia- Născut şi care mănâncă Trupul Lui şi se face duh cu El…Dacă, deci, credem că prin rugăciunea preoţilor şi prin aducerea Sfintelor Daruri se aduce sufletelor o oarecare uşurare, apoi aceasta nu poate fi decât în acelaşi chip în care se poate aduce uşurare omului. Iar care e chipul de ne împăca cu Dumnezeu şi de a nu-I fi duşmani, am spus cum: să fim stăpâniţi de Dumnezeu şi să devenim un duh cu Fiul cel iubit, singurul întru Care Tatăl a binevoit (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22). Dar tocmai acesta e efectul Sfintei Împărtăşanii, care e comun şi celor vii şi celor morţi”( SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, EIBMBOR, Bucureşti, 2011, pp. 92-93).

Sfânta Euharistie ajută pe credincios de fiecare dată să meargă mai departe în unirea cu Hristos. Dar unirea cu Hristos cel în stare de jertfă se realizează în Euharistie. Teologia euharistică pune accentul pe rolul esenţial al trupului lui Hristos în taina mântuirii şi sporind atenţia faţă de lucrarea îndumnezeitoare a Trupului şi a Sângelui primite în Euharistie. “În coborârea lui Dumnezeu în Hristos, la nivelul manifestării puterii Sale prin firea omenească se arată puterea cea mare a lui Dumnezeu faţă de om şi în forma cea mai potrivită pentru a cuceri pe om şi a-l desăvârşi până la îndumnezeire. În Hristos această putere culminantă care este puterea dragostei treimice s-a făcut accesibilă la maximum prin om pentru oameni. Dumnezeu manifestă în Hristos dragostea totală faţă de umanitate, dăruindu-se în întregime ca ipostas şi aşa nemaifiind numai ipostas divin, ci şi ipostas uman, ca să iradieze prin El ca printr-un om accesibil la maximum oamenilor, dragostea supremă dumnezeiască” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Dumnezeu este iubire, în revista  „Ortodoxia”, Nr. 3,  pp. 401- 402). Legătura unirii cu Dumnezeu Tatăl este evidentă în Hristos: în calitate de om, se uneşte cu noi, dar fiind şi Dumnezeu rămâne prin fire în Dumnezeu Tatăl. Euharistia este mijlocul potrivit de înfăptuire a îndumnezeirii personale a oamenilor. “Prin această unitate vitală, Logosul divin înomenit transmite harul, învierea şi îndumnezeirea trupului întreg, adică întregii firi, unindu-i astfel pe toţi oamenii şi toată creatura cu Sine. Logosul este Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de veci. Ca atare, în iconomia Sa, Logosul înomenit a realizat lucrarea istorică a mântuirii pentru întregul neam omenesc şi însuşirea acestei mântuiri de fiecare credincios prin credinţă şi prin Sfintele Taine. El S-a întrupat din iubire de oameni, pentru ca noi să ne îndumnezeim” (Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Ediura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010, pp. 225-226).

În Euharistie toţi devenim una cu Hristos, un singur Trup cu El şi în El, fiindcă prin Euharistie Hristos este în noi aşa cum Tatăl este în El. Unitatea tuturor în Hristos prin Euharistie este unitatea în Trupul Său. Biserica este Hristos în Trupul Său, fiindcă în Biserică toţi suntem un singur Hristos. Toţi credincioşii sunt una în Biserică cu Fiul şi cu Sfântul Duh după har, cum şi Fiul şi Duhul sunt una cu Tatăl după fiinţă. De aceea unitatea credincioşilor este unitatea în Dumnezeu prin Fiul. Unitatea existentă în Sfânta Treime are un efect şi un reflex în unitatea Bisericii care se încheagă deplin prin Taina împărtăşirii reale cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. În perihoreza Euharistiei Biserica există ca o realitate ontologic hristologică. Unitatea hristologică este expresia atotcuprinzătoare a tainei ecleziologice, realizată şi menţinută în deplinătatea ei de Taina Euharistiei. Astfel, Biserica este plină de Hristos ca cel ce este însuşi principiul existenţei, Capul şi scopul ei, dar deplinătatea lui Hristos în Biserică şi prin urmare unitatea desăvârşită în Hristos se înfăptuieşte prin taina Sfintei Euharistii, în care se dăruieşte personal şi real însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat. “În nici o altă taină nu ne unim atât de intim şi nu intrăm mai adânc în trupul lui Hristos ca în Sfânta Euharistie, căci Euharistia este centrul ontologic al Bisericii şi prin ea organismul ne prilejuieşte simţirea şi trăirea prezenţei lui Hristos în noi. În acest sens se poate spune că inima Bisericii este Euharistia” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3-4, 1963, p. 579).

Cuvintele Mântuitorului “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56) atestă prezenţa lui Hristos euharistic atât printr-o relaţie de iubire cât şi printr-o comuniune reală. “Realismul euharistic se întemeiază pe realitatea Întrupării, în felul următor: Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat  şi cu oamenii a trăit făcându-se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, spre a ne face pe noi asemenea chipului slavei Sale” (Pr. Drd. Mircea NIŞCOVEANU, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile Euharistice, în revista „Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1967, p. 294; Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, op. cit., pp. 246, 249).  În nici o altă taină nu ne unim mai profund cu Hristos ca în Sfânta Euharistie. Pe sfânta masă Hristos ni se înfăţişează cu acelaşi trup cu care s-a întrupat, a pătimit şi a înviat. Aici este locul unde ne adunăm, ne întâlnim cu El şi ne prefacem în El: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” ( Gal 2, 20). “Aceasta este suprema unire cu Capul nostru ale cărei mădulare suntem. Aici avem identitatea tainică a sângelui vărsat pentru păcatele lumii de Mielul lui Dumnezeu cu acela pe care creştinii îl beau din potir şi care circulă acum în venele imensului corp teandric” (Pr. Prof. Dr. Nicolae BĂLAŞA, Relaţia între Biserică şi Euharistie în teologia ortodoxă contemporană-implicaţiile acesteia, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010, p.144).

Aşadar, Euharistia este taina prezenţei depline şi a lucrării celei mai eficiente a lui Iisus Hristos în Biserică şi prin ea în lume. El este prezent în Euharistie cu trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe Cruce, Înviat, Înălţat la cer şi tronând la dreapta Tatălui. Prin Euharistie devenim corporali cu Hristos, anume că,  ,,neamurile sunt împreună moştenitoare cu iudeii şi mădularele ale aceluiaşi trup şi împreună- părtaşe ale făgăduinţei în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efes 3, 6). Astfel, se extinde în noi,  starea de mântuire, de înviere şi de slavă realizată de Hristos în umanitatea asumată de El prin unirea ipostatică pentru veşnicie.

Pr. Paul Paraschiv

05.10.2017 – Biserica – instituţie sfântă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos

joi, octombrie 5th, 2017

Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în care toţi oamenii ca membri călătoresc permanent spre Tatăl pe Calea numită Hristos (Ioan 14, 6). Hristos prin Duhul Său, în Biserică, ne conduce la Tatăl ca jertfe curate. Prin Duhul lui Hristos ce se odihneşte în mădularele Bisericii, ne facem şi noi jertfe curate în faţa Tatălui, ca şi Fiul, Jertfa supremă.

Biserica văzută, ca viaţa în Hristos, este, totodată, o viaţă în Sfânta Treime. Biserica lui Hristos trăieşte în El şi prin El trăieşte în Sfânta Treime. “Biserica Tatălui este, de asemenea, Biserica Fiului. Şi avem aici toate imaginile pauline: casa, zidirea, templul. Este Trupul Său sfinţit, al cărui cap este Hristos, este Mireasa, Fecioară şi Mamă, al cărei Mire este Hristos. În Vechiul Testament poporul Israel este cel care a trăit această relaţie nupţială cu Mirele dumnezeiesc. Biserica devine această mireasă sfinţită prin scumpul Sânge, locul Cuvântului său şi al fidelităţii sale” (Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, traducere Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002,  p. 60).

În principiul hristologic, Biserica se prezintă ca o realitate absolută, ca un fundament neschimbat: “Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duhul.” (Efeseni 2, 20-22).

Biserica, întemeiată între oameni de Fiul lui Dumnezeu, îşi desfăşoară activitatea spre slava lui Dumnezeu Tatăl, din puterea pe care i-o dă şi i-o înnoieşte continuu Sfântul Duh. Ea este aşezământul împuternicit de Dumnezeu Tatăl, “să le reunească pe toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, întru El” (Efes 1, 10) şi de aceea Sfântul Apostol Petru o numeşte “Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 1, 2) şi spune că după ce “toate vor fi supuse Fiului, atunci şi Fiul Însuşi se va supune celui ce i-a supus lui toate, ca să fie Dumnezeu totul în toate” (I Cor 15, 28). ,,Constituţia Bisericii este, deci, teandrică, păstrând ca existenţe distincte pe cei uniţi, pe Dumnezeu şi pe oameni, după cum şi comuniunea din sânul Sfintei Treimi păstrează distincte Persoanele divine” (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru  RADU, Despre înnoirea şi îndumnezeirea omului în Hristos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 2). Biserica este organismul teandric în care credincioşii trăiesc comuniunea sacramentală cu Dumnezeu, izvorul iubirii (I Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Evanghelist Ioan fac o apropiere directă între cuvântul Biserică şi cuvântul comuniune şi dragoste (Efes 1, 5; I Ioan 4, 7-12) şi ne arată că viaţa în Hristos înseamnă comuniune de dragoste nu numai cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ci şi cu ceilalţi oameni (I Ioan 4, 19-20; Romani 12, 4-18). ,,Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu, dar în acelaşi timp eu-ul ei este Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 137.). Mântuitorul Hristos este cel ce coboară viaţa de comuniune a lui Dumnezeu în oameni şi o lărgeşte în comunitatea oamenilor, şi tot El ridică pe oameni la comuniunea cu Dumnezeu (Ioan 17, 21 şi 23).

Efectul cel mai profund al legăturii teandrice a Bisericii cu Iisus Hristos este comunicarea harului. Prin har credincioşii pot intra în relaţie cu Persoanele Sfintei Treimi. Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii, precum este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire. Fiul adunând în Sine pe oameni, Tatăl iubindu-L pe El, îi iubeşte şi pe ei cu aceeaşi dragoste: “Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).

Începutul comuniunii Fiului lui Dumnezeu cu oamenii s-a făcut prin actul istoric al întrupării şi răstignirii: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut  slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14); “Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I se dă Aceluia, pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, să desăvârşească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor. Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: “Spune-voi fraţilor Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda.” Şi iarăşi: “Eu voi fi încrezător în El”; şi iarăşi: “Iată, Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.” Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul. Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat. Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 10-18). Condiţiile comuniunii credincioşilor cu Dumnezeu sunt arătate de Mântuitorul, în general, în Predica de pe munte (Matei capit 5, 6, 7) şi în mod special în ultima Sa cuvântare adresată Apostolilor, la Cina cea de taină: “Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (Ioan 14, 1); “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 15-16), căci: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23). “Făcându-Se om, Hristos a intrat în unire cu întreaga natură umană. El o reuneşte în El ca pe membrele împrăştiate ale unui corp, zidind Biserica” (Vladimir LOSSKY, Vederea lui Dumnezeu, în româneşte de Maria Cornelia Oros. Studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 50).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a anunţat întemeierea împărăţiei Sale, a Bisericii, fie în mod direct, fie mai ales în pilde (Matei cap. 13). Această vestire a întemeierii Bisericii a făcut-o Mântuitorul în modul cel mai evident în Cezareea lui Filip. După ce Sfântul Apostol Petru a mărturisit: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar Mântuitorul a spus: “Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Termenul εκκλησία se întâlneşte rostit de Domnul Hristos prima dată în sens universal când răspunde apostolilor că pe “piatra” (Matei 16, 18) credinţei în dumnezeirea şi mesianitatea Lui va “zidi Biserica Sa pe care porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). În acest text, Biserica este anunţată ca o cetate foarte puternică, pe care nu o vor putea birui forţele întunericului, indicate prin expresia “porţile iadului” (Matei 16, 18). “Textul din Matei 16, 18 reprezintă trecerea de la profeţie la realizarea mesianică. Domnul zideşte Biserica, care este locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu toţi care credeau în El, cu toţi care am fost reuniţi în Hristos” (Pr. Asist. Vasile MIHOC, Ecleziologia Noului Testament, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3-4, 1977, p. 241). Biserica fiind mai tare decât cerul, din această cauză nici porţile iadului nu o vor birui. Aceasta prin faptul că ea este apărată de dumnezeiescul ei Întemeietor. Se ştie că, “la început Mântuitorul a vorbit numai despre împărăţia lui Dumnezeu”( Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 1964, pp. 512-513) şi abia către sfârşitul activităţii Sale în Galileia, vorbeşte clar şi despre Biserică, în cele două cuvântări din Evanghelia după Matei, capitolele 16 şi 18. În cea dintâi face cunoscută intenţia de a întemeia Biserica Sa, în cea de-a doua arată misiunea ei în lume, ambele cuvântări dând primei Evanghelii un caracter eclesiologic. Când ucenicii începuseră să înţeleagă rolul Său mesianic de care depindea fiinţa şi misiunea Bisericii, Mântuitorul Hristos găseşte momentul potrivit să le descopere intenţia întemeierii Bisericii. De aceea, după ce-i întreabă ce cred oamenii despre El, “Fiul Omului” (Matei 16, 13); Domnul cere părerea ucenicilor, zicând: “Dar voi cine ziceţi că sunt? (Matei 16, 15). Întrebarea este adresată tuturor în comun, iar răspunsul la întrebare îl dă iarăşi, în numele tuturor, Petru, astfel: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16). În acest răspuns, care este o mărturisire de credinţă, se afirmă mesianitatea şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Mărturisirea lui Petru este deci una “colectivă” (în numele apostolilor) şi nu numai personală. “Dar pentru ce Hristos nu declară şi nici nu spune: “Eu sunt Hristosul”, ci Se foloseşte de întrebare făcându-i pe ucenici să mărturisească? Pentru că modul acesta Îi era atunci mai potrivit şi de nevoie; pentru că aşa îi putea face mai bine pe ucenici să creadă în cele ce a spus Petru” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, PSB 23, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 623).

La mărturia Apostolilor, Domnul le răspunde prin Petru: “Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri.” (Matei 16, 17). “Domnul spune în faţa tuturor cine i-a insuflat lui Petru această mărturisire. Hristos îi spune aceasta ca să cunoşti că Petru a grăit, dar Tatăl i-a poruncit ce să grăiască; ca să nu crezi că cele spuse de Petru sunt o părere omenească, ci sunt o dogmă dumnezeiască… Ai văzut cum descoperă Tatăl pe Fiul? Ai văzut cum descoperă Fiul pe Tatăl? Că “Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Deci nu poţi cunoaşte de la altul pe Fiul decât de la Tatăl, nici nu poţi cunoaşte de la altul pe Tatăl decât de la Fiul. Şi din aceasta se vede deci că Fiul este de aceeaşi cinste şi deofiinţă cu Tatăl” (Ibidem). Mântuitorul Hristos îi mai spune lui Petru: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona” (Matei 16, 17), “Tu te vei chema Chefa” (Ioan 1, 42). “Şi pentru că ai predicat pe Tatăl Meu, numesc şi Eu pe cel ce te-a născut! Ca şi cum i-ar fi spus: “După cum tu eşti fiul lui Iona, aşa şi Eu sunt Fiul Tatălui Meu” (Ibidem).

Părintele Stăniloae sintetizează învăţătura otodoxă privitoare la întemeierea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele următoare: “În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate. Biserica e trupul lui Hristos şi ca atare e unită cu El şi distinctă de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Biserica are prin aceasta o constituţie teandrică. Conţinutul ei constă în Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul, iar după firea omenească cu noi. Cuprinzându-se în Ipostasul întrupat al lui Hristos, Biserica poate fi numită Hristos, înţelegând pe Hristos cel extins în umanitate. Ea e Hristos Însuşi, Cel ce este dinainte de veci în sânul Tatălui şi la plinirea vremii S-a făcut om şi este şi vieţuieşte pururea cu noi şi lucrează şi mântuieşte şi Se extinde peste veacuri. Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt. Despre Hristos se spune că e cap al Bisericii, iar despre Biserică, că e trup al lui Hristos. Poziţia specială a lui Hristos în Biserică constă în mod principal în calitatea Lui de cap, de factor care uneşte pe credincioşi în Sine ca pe un trup, şi în calitate de model şi de izvor de putere după care se orientează şi de care se umple şi se imprimă ei, făcându-se după chipul Lui. Hristos asumând firea umană ca pe un chip al Său, e cugetat ca un model al omului. Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul că Ipostasul divin Şi-a asumat chipul uman, pârga firii noastre, luând ca om o poziţie centrală între oameni” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul  II, pp. 137-138).

Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23). Prin ea se manifestă Dumnezeirea, având imprimată în sine specificul Întemeietorului ei. Membrele acestui trup au fiecare o funcţie specială în vederea binelui comun şi este o datorie esenţială pentru fiecare, aceea de a se achita de datoria sa cât mai bine , pentru ca Biserica să devină “plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, “Hristos este Capul trupului, al Bisericii” (Coloseni 1, 18, 24), “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23). “Biserica are două aspecte, arătate de Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, epistolă prin excelenţă ecleziologică. Aceste două aspecte sau, mai degrabă, aceste două însuşiri fundamentale ale Bisericii sunt atât de strâns legate între ele, încât Sfântul Pavel le trece într-un singur verset (Efeseni 1, 23). Biserica este reprezentată aici (versetele 17-23) ca împlinirea iconomiei treimice, ca o descoperire a Tatălui în lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh” (Vladimir LOSSKY,  Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 165).

Pe scurt, Jertfa Mântuitorului Hristos, aşezată la temelia Bisericii şi a legământului celui nou (Matei 26, 28) este deopotrivă preţ de răscumpărare şi mijlocul dobândirii vieţii veşnice (Ioan 6, 54) pentru cei ce se împărtăşesc de ea. “Prin această jertfă El răscumpără Biserica, o sfinţeşte, şi-o însuşeşte, şi-o încorporează. De aceea ea se şi numeşte “Biserica lui Hristos” sau cum zice El însuşi “Biserica Mea” (Pr. Ioan  MIRCEA, Învăţătura despre Biserică în Evanghelie, privită interconfesional, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1955,  pp. 79-80).  Sfântul Apostol Pavel spune că “nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11), “Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi” (Evrei 3, 6).

Pr. Paul Paraschiv