Arhiva pentru ziua octombrie 6th, 2017

06.10.2017 – Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică (V)

vineri, octombrie 6th, 2017

Prin lucrarea Duhului Sfânt, Biserica este o Cincizecime perpetuă şi aceasta pentru că Trupul lui Hristos extins social-comunitar peste timp şi spaţiu, cuprinzând pe cei încorporaţi în Hristos, ca mădulare ale acestui Trup, prin Sfintele Taine. “Prin Duhul Logosul S-a făcut om, tot numai prin Duhul ajunge la toţi oamenii viaţa cea adevărată. Care este efectul şi care este rezultatul suferinţelor, al lucrărilor şi al învăţăturii lui Hristos? – întreabă Nicolae Cabasila văzut în raport cu noi înşine, efectul nu este altceva decât pogorârea Duhului Sfânt asupra Bisericii”  Sfântul Apostol Pavel însuşi arată Biserica ţinând deodată şi de Hristos şi de Duhul Sfânt, când o defineşte, ca fiind Trupul lui Hristos şi plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Duhul Sfânt), având drept cap pe Hristos (Efes 1, 22-23; Col 1, 18) , din care “tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes 4, 16).

Unirea lui Hristos cu credincioşii în Taina Euharistiei este centrul şi cauza finală a întregii Lui iconomii a mântuirii şi a activităţii Bisericii. Adunarea euharistică reprezintă caracteristica practică a Bisericii întemeiate pe jertfa de pe cruce a Mântuitorului care este baza unirii credincioşilor cu Dumnezeu. Lucrarea lui Iisus s-a realizat prin opera Sa de împăcare a omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei. “Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi. Căci Se uneşte cu fiecare dintre cei credincioşi prin Taine şi hrăneşte prin Sine însuşi pe cei ce i-a făcut” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,  p. 64). Euharistia este astfel unirea cu Hristos şi totodată unirea credincioşilor unii cu alţii, ea oferindu-ne o unitate cu aceia care se împărtăşesc ca noi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Harul dumnezeiesc se împărtăşeşte prin Duhul Sfânt, Care se revarsă asupra credincioşilor prin darurile Sale. Astfel, “Euharistia realizează memorialul mereu reânnoit al mântuirii noastre. Avem de-a face astfel cu o adevărată participare la Viaţa dumnezeiască şi la Firea dumnezeiască (II Petru 1, 4), care începe la Botez şi creşte în noi din Euharistie în Euharistie. Integrare în viaţa lui Hristos, împărtăşire a darurilor Sfântului Duh, moştenire a Împărăţiei Tatălui, mărturie adusă lumii despre această viaţă nouă, despre această credinţă în Sfânta Treime, “care ne-a mântuit pe noi”. În Duhul Sfânt se realizează întâlnirea şi unirea cu Hristos Iisus. Domnul, la rândul Său, devine dătător al Duhului, şi această dăruire este inaugurată într-o Cincizecime personală în Botez şi se perpetuează în viaţa Bisericii, în Taina euharistică” (Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, pp. 188-189).

Prin conlucrarea Duhului cu Hristos, Biserica este plină de viaţa lui Dumnezeu între credincioşi ai cărei mădulare ei sunt: “Biserica este comunitatea celor ce călătoresc prin puterea Duhului lui Hristos spre Înviere şi spre bunătăţile negrăite ale comuniunii cu El şi între toţi cei ce cred. Ea ar vrea ca toţi să se angajeze pe acest drum, ca Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi planul de mântuire să ajungă la ultimul rod, prin lucrarea continuă a lui Hristos în Duhul Sfânt” (Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică, p. 247; Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, p. 186). Sfânta Euharistie îi uneşte pe toţi credincioşii reconstituind integral adevărata viaţă în Dumnezeu, a cărei temelie este însuşi Hristos. Prezenţa prin participarea Bisericii la jertfa euharistică a lui Hristos arată deopotrivă că Euharistia se săvârşeşte nu numai pentru Biserică, ci şi prin Biserică. Hristos a instituit jertfa euharistică ca să fie mereu prezent prin ea în Biserică, hrănind-o cu Trupul şi Sângele Său spre reânnoirea şi desăvârşirea continuă sub îndemnul permanent al jertfei şi al morţii care duce la Înviere. În Euharistie ca taină, Hristos e prezent în realitatea jertfei şi a morţii Sale, dar şi a slavei, a stării de înviere pentru a ni Se dărui şi nouă. Starea de jertfă e nedespărţită de cea de biruinţă prin Înviere, fiindcă “acest Domn care suferă este de asemenea Domnul viu, slăvit şi înviat; şi Euharistia este întreagă iluminată de razele slavei Sale. Dualitatea jertfă – înviere cuprinde şi rezumă toată iconomia mântuirii, tot drumul parcurs de Hristos pentru mântuirea noastră” (Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, în revista „Ortodoxia”, Nr. 1, 1953,  p. 101).

Prin Sfântul Duh se revarsă viaţa divină în creaţie, în Biserică şi ia naştere “împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). Şi întrucât, după Sfânta Scriptură, afară de numele lui Hristos nu există alt nume “întru care să ne mântuim” (F.A. 4, 12) este evident că  nimeni nu poate gusta rodul mântuirii-înţeles că viaţă duhovnicească- “dacă nu rămâne în viţă.” (Ioan 15, 4), adică legat organic de Hristos prin Biserică. Întemeierea Bisericii de către Hristos, prin venirea Duhului Sfânt la Cincizecime, şi Cincizecimea personală a fiecărui credincios prin dumnezeiescul Mir, trăită în toată simţirea, în lumea aceasta, în Biserică, confirmă în mod experienţial şi cert viaţa duhovnicească a credincioşilor în toate vremurile, şi în vremea noastră- prin multe şi evidente semne. Credincioşii, prin viaţa lor duhovnicească, adeveresc cuvântul Mântuitorului Hristos către ucenicii Lui, că “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! (Ioan 14, 17). Astfel, Mirungerea continuă încorporarea noastră în Hristos realizată de Botez. “Prin Taina Mirungerii se realizează o întipărire şi mai adâncă a Persoanei divino-umane a lui Hristos în fiinţa credinciosului, prin pecetluirea cu Duhul Sfânt. Dăruirea Duhului Sfânt celor botezaţi are ca efect adâncirea prezenţei Persoanei divino-umane a lui Hristos în aceştia. “Pecetea darului Duhului Sfânt” se pune pe părţile trupeşti în care îşi au locul funcţiile trupeşti şi sufleteşti fundamentale, pentru a-l pune prin intermediul lor pe omul întreg proaspăt botezat sub ocrotirea Duhului Sfânt” (Pr. Vasile CITIRIGĂ, Sfintele Taine, consecinţe ale unirii dintre firea divină şi cea umană în Persoana lui Hristos, în revista „Ortodoxia”, Nr. 1, 2012,  p. 42). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vorbeşte despre persistenţa Duhului ca ungere în noi, când spune: “Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2, 20) şi “Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi, şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat.” (I Ioan 2, 27) – evidenţiind între efectele ei mai ales cunoaşterea, unită cu îndemnul la misiunea pentru a o face cunoscută şi altora. Sfântul Chiril al Ierusalimului referindu-se la această ungere cu Sfântul Mir spune: “Uns-ai cu untdelemn capul meu. Ţi s-a uns capul tău, pe frunte, cu untdelemn, din pricina peceţii lui Dumnezeu, pe care o ai, spre a avea în tine urma peceţii, sfinţirea cu Dumnezeu”( SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,  EIBMBOR, Bucureşti, 2009, p. 357).

Aşadar, începutul existenţei Bisericii lui Hristos în forma şi semnificaţia deplină, cu plinătatea darurilor Sfântului Duh, a fost ziua Cincizecimii; după Înălţarea Domnului. În această zi, după pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli, în Ierusalim au fost botezaţi în jur de trei mii de oameni. Iar, pe urmă, Domnul a adăugat în fiecare zi Bisericii pe cei mântuiţi. Din acest moment, teritoriul oraşului Ierusalim, apoi al Palestinei, pe urmă al întregului Imperiu Roman şi chiar ţinuturile de dincolo de graniţele sale, au început să fie acoperite cu comunităţi sau biserici creştine.

Fiind “trupul lui Hristos” (Efes 1, 23), Biserica “creşte prin creşterea lui Dumnezeu”  (Colos 2, 19). Comparând Biserica cu o clădire, Apostolul Pavel învaţă ă nu este terminată, ci construirea sa continuă: “Întru El, toată zidirea, bine încheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul” (Efes 2, 21). Această creştere nu este numai în sensul sporirii vizibile, cantitative, a Bisericii pe pământ; într-o măsură chiar mai mare, aceasta este o creştere duhovnicească, desăvârşirea sfinţilor, completarea lumii ceresc- pământeşti prin sfinţenie. Prin Biserică se împlineşte “iconomia plinirii vremilor” (Efes 1, 10), mai înainte rânduită de Tatăl ca “toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos; în El”. (Efes 1, 10).

Pr. Paul Paraschiv

06.10.2017 – Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică (IV)

vineri, octombrie 6th, 2017

Duhul Sfânt se comunică oamenilor, marcând pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete de raport personal şi unic cu Sfânta Treime, devenind prezent în fiecare persoană. Duhul Sfânt ţine de Biserică chiar de la întemeierea acesteia ca o comuniune şi comunitate concretă de oameni cu Dumnezeu, în ziua Cincizecimii, odată cu investirea Apostolilor cu toată puterea Duhului, coborât în chip de “limbi ca de foc” (F.A. 2, 3) peste ei care “se aflau toţi împreună în acelaşi loc” (F.A. 2, 1) şi cu adăugarea la aceştia a acelora care, simţindu-se pătrunşi la inimă de cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de ei, s-au convertit şi s-au botezat, primind Duhul Sfânt, fiind ca la trei mii de suflete, stăruind în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.A. 2, 37-38; 41-42). De aceea, nu se poate vorbi despre harul divin ca despre ceva în afara Bisericii, ci ca de ceva care există în Biserică şi ţine de Biserică. De asemenea, nu se poate vorbi de Biserică fără har, sau fără Duhul Sfânt. Prin coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, a luat fiinţă Biserica ca o comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Şi de rămânerea Lui în Biserică, de la coborârea la Cincizecime, precum şi de continua coborâre a Lui în Biserică, la invocarea episcopului sau a preoţilor cu ocazia săvârşirii Sfintei Euharistii şi a celorlalte Sfinte Taine, ţine existenţa şi lucrarea Bisericii în lume, precum şi înnoirea ei continuă şi creşterea ca Trup al lui Hristos, până la vârsta deplinătăţii lui Hristos (Efes 4, 13). Sfânta Evanghelie, sau Revelaţia în Hristos, în general, “este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Rom 1, 16). Biserica, în calitate de împărăţie a lui Dumnezeu în dezvoltare, nu începe numai prin această Evanghelie a puterii, ci şi dăinuieşte şi creşte spiritual prin ea. “Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Cor 4, 20). Duhul Sfânt coborât la Cincizecime nu numai întemeiază Biserica, ci şi rămâne în ea. Părintele Stăniloae spune: “Prin indicarea faptului că împărăţia lui Dumnezeu stă în putere, s-a arătat că Duhul şi puterea Lui se manifestă şi în Biserică. De altfel Biserica este Revelaţia care continuă să fie activă prin Duh şi putere. Este revelaţia în continuare nu ca o sporire a conţinutului ei, ci ca putere, ca continuare a prezenţei lui Hristos cel deplin revelat prin actele şi cuvintele Lui şi ale Apostolilor, prin manifestarea ei actuală ca duh şi putere.

Pr. Paul Paraschiv

06.10.2017 – Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică (III)

vineri, octombrie 6th, 2017

Biserica este una pentru că Unul este Capul ei (Efes 1, 22) Mântuitorul Hristos şi “dintr-un sânge a făcut Dumnezeu neamul omenesc” (Fapte 17, 26); dar suntem nu numai dintr-un sânge, ci suntem şi “din neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17, 29). De aceea, Mântuitorul Hristos “s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (art. 3 din Crez), deci a luat firea noastră, a neamului omenesc şi ne-a recapitulat virtual pe toţi în Sine (Efes 1, 10; Colos 1, 16 – 20). Suntem mădulare diferite, fiindcă Duhul Sfânt coboară peste fiecare în chip de limbi de foc (F.A. 2, 3), întărind persoana fiecăruia. Dar, deşi limbile erau diferite, erau acelaşi Duh. Tot aşa oamenii sunt diferiţi, dar uniţi în acelaşi Duh (I Cor 12, 12-13). Suntem mai multe mădulare dar ale aceluiaşi trup şi recapitulate în acelaşi Hristos. Din această legătură de unire în Hristos şi în Duhul reiese că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni sunt aşa de strâns unite încât împlinirea uneia nu-i suficientă fără împlinirea celeilalte. Iar dacă în această iubire lucrează energiile Duhului Sfânt, prin ea suntem sfinţiţi şi noi, deci în comuniune cu Sfinţii.

Această participare se arată şi îndeosebi în actele lucrării mântuitoare. Astfel, ,,la întrupare, Duhul Sfânt se pogoară peste Sfânta Fecioară, umbrită de puterea Tatălui (Luca 1, 34); la Botez, Duhul lui Dumnezeu se coboară, luând chiar formă vizibil, peste Fiul, iar Tatăl declară iubirea Sa faţă de Fiul şi bunăvoinţa faţă de lume, prin El (Matei 3, 16-17); Tatăl şi Sfântul Duh iau parte la Revelaţia dumnezeiască prin Fiul: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 7, 16; 12, 49), “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că El M-a uns ca să binevestesc săracilor şi M-a trimis ca să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor izbăvire şi orbilor vedere, să uşurez pe cei apăsaţi şi să vestesc omul cel plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19); minunile săvârşite de Fiul sunt “lucrurile” Tatălui, care locuieşte întru El (Ioan 14, 10), şi cu puterea Duhului lui Dumnezeu (Matei 12, 28); moartea Mântuitorului este după voia Tatălui, care “n-a cruţat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” (Rom 8, 32), iar Hristos prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine jertfă fără de prihană lui Dumnezeu” (Evrei 9, 14). Învierea de asemenea este şi lucrare a Tatălui şi a Duhului Sfânt: “Iar dacă Duhul celui ce a sculat pe Iisus Hristos din morţi locuieşte întru voi, atunci El, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi, va învia şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Lui care locuieşte întru voi” (Rom 8, 11).

Prin urmare, ca şi creaţia şi Providenţa, mântuirea este opera lui Dumnezeu în Treime: a Tatălui prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Pr. Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, volumul II, Ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj- Napoca, 2005, pp. 12- 13) .

Pr. Paul Paraschiv