Arhiva pentru ziua octombrie 9th, 2017

09.10.2017 – TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (II)

luni, octombrie 9th, 2017

Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Ca să dobândim împărăţia lui Dumnezeu, noi, creştinii, trebuie să împlinim voia Sa. Pentru aceasta ne rugăm în cererea de faţă. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne atenţionează de la început asupra a ceea ce trebuie să înţelegem prin aceste cuvinte. Nu cerem ca Dumnezeu să facă cu fiinţa noastră ceea ce voieşte, deoarece se desfiinţează liberul arbitru. Ci ne rugăm să ne dea ajutorul Său, pentru ca noi să-I îndeplinim voia.

Ambii Sfinţi Părinţi pleacă de la premisa că omul nu poate săvârşi binele fără ajutorul lui Dumnezeu, din cauza slăbiciunii firii omeneşti, care este o piedică în calea mântuirii. Înainte de căderea în păcat, omul se afla într-o stare de sănătate spirituală, în care virtutea era raţiunea lucrurilor. Însă, prin neascultare, a căzut din această stare. S-a îmbolnăvit, sufletul ajungând sub stăpânirea unei boli ucigaşe. De aceea, a fost nevoie să vină Doctorul bolilor sufletului, ca să ne vindece de această boală, prin unirea cu voinţa lui Dumnezeu. Şi ne-a poruncit să nu facem voia noastră, ci pe a lui Dumnezeu, dându-ne chiar El exemplu: „Tată, nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu“.

Care este voinţa lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Modestie în conversaţie, statornicie în credinţă, decenţă în cuvinte, dreptate în fapte, generozitate în ajutorări, stăpânire în conduită, a nu face nedreptate şi a o ierta pe cea făcută de altul, a trăi în pace cu fraţii, a iubi pe Domnul din toată inima…, a rămâne cu credinţă şi curaj alături de crucea Lui“.

Împlinind voinţa lui Dumnezeu, cu ajutorul şi harul Său, câştigăm mântuirea. Dar aceasta se realizează şi în cer, şi pe pământ. Iar pacea dintre elementele firii omeneşti, trupul luat din pământ şi sufletul dat din cer, o condiţionează. Aceasta, deoarece între trup şi suflet există o luptă continuă. Şi, numai supunând cele trupeşti celor duhovniceşti, vom putea restabili această pace.

Sfinţii Părinţi dau şi alte înţelesuri cuvintelor „cer“ şi „pământ“. Sfântul Ciprian al Cartaginei susţine ideea universalităţii mântuirii. El spune: „Precum în cer, adică în noi, s-a făcut voia lui Dumnezeu, căci prin credinţa noastră, suntem din cer, la fel şi pe pământ, adică în cei ce nu voiesc să creadă, să se facă voia lui Dumnezeu, să înceapă a fi cereşti“. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre creaţie, care este împărţită în natura spirituală, a îngerilor, fără patimă şi greşeală, şi natura materială, căreia îi suntem părtaşi, dată fiind unirea corpului cu ceea ce este pământesc. Aceasta din urmă este o viaţă cufundată în patimă şi în chinuri. De aceea, cerem în rugăciune să se împlinească voia lui Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ, deoarece voinţa Lui este „ca cele pământeşti să facă loc celor cereşti, iar cele spirituale şi dumnezeieşti să aibă mai multă trecere“.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Cuvântul „pâine“ are în gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi două înţelesuri, unul spiritual şi unul material. În primul rând, trebuie să înţelegem prin „pâinea noastră“ hrana spirituală, care este Domnul Hristos. El a spus: „Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“. Este pâinea pe care o primim la Sfânta Euharistie. Şi o cerem zilnic, nu numai pentru noi înşine, ci pentru toţi. Pentru că se pot întâmpla cazuri când cineva este oprit de la Împărtăşanie în urma săvârşirii vreunui păcat greu şi rămâne astfel în afara mântuirii.

În al doilea rând, înţelegem prin pâine hrana materială, necesară pentru întreţinerea vieţii. Pe aceasta o cerem zilnic de la Dumnezeu, odată ce ne-am depărtat de bogăţiile acestei lumi pământeşti. Dar Sfinţii Părinţi subliniază faptul că singura caracteristică a acestei cereri este cumpătarea. Ne este de ajuns pâinea zilnică. Nu trebuie să cugetăm la ziua următoare. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne spune că devenim inconsecvenţi dacă ne facem griji pentru ziua de mâine, pentru că, pe de-o parte, cerem să vină împărăţia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ne dorim să trăim cât mai mult în această lume.

Ambii Sfinţi Părinţi ne dau ca exemplu pe bogatul lacom, căruia îi rodiseră ogoarele şi ne îndeamnă să nu ne asemănăm acestuia. Dar Sfântul Grigorie de Nyssa merge mai departe şi scoate în evidenţă şi alt aspect. Pâinea trebuie să ne-o câştigăm prin muncă cinstită, urmărind dreptatea. Lăcomia nu trebuie să-şi facă loc în sufletul nostru. Să nu căutăm cele necesare sau chiar mai mult, săvârşind nedreptăţi şi lăsând în urma noastră lacrimile celor păgubiţi. Spune Sfântul Părinte: „Dacă te osteneşti pentru cele străine şi ai în ochi nedreptatea şi întăreşti prin zapise cele câştigate pe nedrept şi apoi zici lui Dumnezeu: „Dă-mi pâinea“, nu Dumnezeu, ci altul ascultă acest cuvânt“.

Revine la ideea că noi aparţinem prezentului, viitorul fiind o enigmă. De aceea, cuvântul „astăzi“ ne cere să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Putem lua exemplu la vieţuitoarele pământului, care nu duc lipsă de hrană, deşi nici nu se îngrijesc de aceasta. Şi dacă Dumnezeu poartă de grijă acestora, cu atât mai mult se va îngriji de fiii Săi.

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Suntem hrăniţi de Dumnezeu, trăim în Dumnezeu, dar nu ne îngrijim numai de viaţa aceasta, ci mai ales de viaţa veşnică. De aceea, cerem iertarea păcatelor, conştienţi fiind de mila şi bunătatea lui Dumnezeu.

Această cerere ne aduce aminte de păcătoşenia firii omeneşti, de faptul că tot omul este supus greşelii. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este în noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, credincios şi drept este Domnul ca să ne ierte păcatele“. Dar iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care noi o acordăm semenilor care au greşit faţă de noi. Căci, la judecata universală, fiecare va fi judecat şi iertat după măsura cu care a judecat şi iertat.

Nu ne putem apropia de altar pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu, dacă nu ne-am împăcat cu aproapele nostru. Dumnezeu nu ne va primi jertfa, pentru că nu se uită la jertfa noastră, ci la inima noastră. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne îndeamnă să ne apropiem de altar asemenea lui Abel, „cu frică de Dumnezeu, cu inimă curată, cu respect pentru dreptate, cu pace şi unire“. Cel neîmpăcat cu semenul, spune Sfântul Părinte, „nici dacă va fi ucis pentru numele de creştin, nu va putea să scape de crima neînţelegerii frăţeşti“.

Atât Sfântul Grigorie al Nyssei, cât şi Sfântul Ciprian al Cartaginei citează pilda slujitorului datornic, un exemplu pedagogic în privinţa acestei cereri a rugăciunii. Numai săvârşind binele, prin iertarea greşelilor aproapelui, putem nădăjdui că Dumnezeu va imita binele pe care noi l-am făcut. Şi ne va acorda iertarea de păcate, chiar dacă păcatele noastre faţă de Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât greşelile semenilor noştri. Îndeplinind această condiţie, Îl putem ruga astfel pe Dumnezeu: „Fă şi Tu ceea ce am făcut eu. Imită pe robul Tău, Tu, Stăpânul, pe săracul şi lipsitul, Tu, Împărate al tuturor. Am iertat eu greşelile, să nu respingi nici Tu pe cel ce se roagă… Am dezlegat, dezleagă-mă. Am iertat, iartă-mă. Am dovedit multă milă faţă de cel de o fire cu mine, imită iubirea de oameni a robului Tău, Tu Care eşti Stăpânul“.

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Diavolul este cel ce ne ispiteşte. Dar răului nu îi este permis nimic în ispite dacă nu-i este îngăduit de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne ispiteşte şi nici nu se bucură de căderea cuiva în ispită. Dar această putere pe care o îngăduie în ispită are un scop îndoit: lauda, când creştinul dă dovadă de tărie în ispite, şi pedeapsa, când păcătuieşte.

Aceste cuvinte ne amintesc de slăbiciunea şi neputinţa firii omeneşti şi ne atrag atenţia asupra faptului că nu trebuie să ne încredem prea mult în noi înşine. Mântuitorul Hristos ne spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită“.

Rugăciunea este arma creştinilor împotriva ispitelor. Ambele cereri exprimă acelaşi lucru. Căci, precum cel ce nu cade în ispită este în afara celui viclean, tot aşa, cel ce cade în ispită se află în cel rău. Cerem, deci, ajutorul lui Dumnezeu împotriva diavolului, iar dacă dobândim ajutorui Lui, vom fi în siguranţă faţă de toate uneltirile celui rău. De aceea, nu ne mai rămâne nimic de cerut de la Dumnezeu.

Bibliografie:

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea domnească, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981

Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Rugăciunea domnească, traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982

Petcu, Doctorand Sorin, Rugăciunea domnească în cultul creştin şi explicarea ei în literatura patristică din primele trei secole, în Glasul Bisericii, seria a II-a, anul XXVI, nr. 1-2/1974, ianuarie-februarie

Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea Domnească după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Glasul Bisericii, anul XL, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1981

Pr. Florin Alexandru Sichim

09.10.2017 – TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (I)

luni, octombrie 9th, 2017

Sfinţii Ciprian al Cartaginei şi Grigorie al Nyssei aparţin unei perioade puternic zdruncinate de persecuţii, erezii şi schisme. Deşi au trăit în secole diferite, al III-lea, respectiv al IV-lea, ei s-au impus în lumea creştină patristică prin viaţa şi activitatea lor.

Primul dintre ei, Sfântul Ciprian, a fost un mare păstor de suflete, un conducător bisericesc desăvârşit, un bun orator, un scriitor deosebit şi un mare iubitor de oameni. Prin intensa sa activitate de conducător, organizator, scriitor şi martir al comunităţii creştine din Cartagina, imaginea acestui mare ierarh s-a imprimat puternic în istoria creştinismului, rămânând de-a lungul veacurilor în cugetul şi în inimile creştinilor. În sufletul său de o rară sensibilitate îşi găsesc ecou toate preocupările şi frământările fiilor săi duhovniceşti.

Cel de-al doilea mare ierarh, Sfântul Grigorie al Nyssei, a avut o deosebită cultură generală şi teologică, fundamentată pe izvoarele Revelaţiei dumnezeieşti. A primit o educaţie aleasă şi de la fratele său, Sfântul Vasile cel Mare. A fost un profund cunoscător al adevărurilor de credinţă, pe care le-a analizat şi expus cu o deosebită iscusinţă. Prin contribuţia sa în teologie, în păstrarea dreptei credinţe şi a păcii, a devenit unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei.

Activitatea lor ca păstori de suflete şi adevăraţi exponenţi ai gândirii creştine autentice se concretizează într-o anumită măsură şi în scrierile lor teologice. Cu toate că sunt autorii multor opere, posterităţii i-au rămas numai o parte din ele. În opera lor bogată, alcătuită din lucrări dogmatice, exegetice, apologetice, ascetice etc., cu o valoare incontestabilă pe plan doctrinar, moral şi sacramental, un loc important îl ocupă şi tratatele Despre rugăciunea domnească.

Cei doi Sfinţi Părinţi vorbesc în aceste scrieri despre rugăciune în general, dar şi tâlcuiesc Rugăciunea domnească, rugăciunea-model lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ei folosesc argumentarea scripturistică, dar şi pe cea raţională, reuşind să explice cererile rugăciunii în sensul lor autentic, spiritual şi literar. Ambele tratate poartă nota de originalitate a fiecărui autor, ocupând un loc binemeritat în literatura teologică prin frumuseţea şi ideile lor. Aduc totodată o notă critică la adresa păgânilor şi a celor ce neglijează rugăciunea.

Între învăţăturile evanghelice, rugăciunea ocupă un loc de frunte. Ele sunt absolut necesare pentru creştin, căci îi întăresc credinţa, fiindu-i ajutoare pentru dobândirea mântuirii. Rugăciunea adevărată este aceea pe care Domnul Hristos ne-a învăţat să o rostim. Sfântul Grigorie de Nyssa ne asigură că, dacă ne rugăm aşa cum ne-a ânvăţat Mântuitorul, rugăciunea noastră va fi bine primită de Dumnezeu.

Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Prin aceste cuvinte de început, ne adresăm lui Dumnezeu-Tatăl, ai Cărui fii am devenit, fiind renăscuţi prin harul Său. Trebuie să aducem recunoştinţă lui Dumnezeu, mărturisindu-ne calitatea de fii. Îl numim „Tată“ şi ne arătăm dragostea faţă de El prin renunţarea la părinţii trupeşti, căci de acum avem un singur Tată, Cel din ceruri. Acest cuvânt, însă, îi acuză pe iudei, deoarece ei nu L-au primit pe Fiul Său, Domnul Hristos, ba, mai mult, L-au trimis la moarte, răstignindu-L pe cruce. De aceea, ei au încetat de a mai avea calitatea de fii ai lui Dumnezeu, locul lor fiind luat de adevăraţii creştini.

Sfântul Ciprian al Cartaginei aduce în prim-plan aspectul unităţii în rugăciune. Acesta este arătat prin folosirea termenului „nostru“, care se adresează tuturor, pentru că toţi formăm o unitate. De aceea, nu spunem în rugăciune „Tatăl meu“, ci „Tatăl nostru“. Iar dacă prin cuvântul „Tată“ ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu, prin termenul „nostru“ ne arătăm dragostea faţă de semenii noştri.

Sfântul Grigorie de Nyssa completează şi ne atrage atenţia că nu-L numim pe Dumnezeu, în mod simplu, „Tată“. Acest nume presupune din partea noastră o viaţă desăvârşită, o viaţă curată, lipsită de amăgirile vieţii acesteia trecătoare. Numai aşa Dumnezeu va fi mândru de noi şi de faptele noastre. Cel rău intenţionat, însă, nu va chema în rugăciunile sale pe Tatăl din ceruri, ci pe cel din adâncuri, pe diavol.

Aceste cuvinte ale rugăciunii, afirmă episcopul Nyssei, „ne aduc aminte de patria din care am fost scoşi şi de înălţimea din care am căzut“. Şi îşi explică afirmaţia prin pilda fiului risipitor. Acesta îşi dă seama de starea rea în care ajunsese şi, reflectând la ea, se întoarce la casa părintească. Meditează la păcatul său şi se căieşte spunând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“. Este încredinţat că numai cerul este patria lui, odată ce-şi mărturiseşte păcatul său faţă de cer. Se apropie mai uşor de Dumnezeu, care-i cuprinde grumazul, îl îmbracă în haina cea dintâi pe care a pierdut-o prin neascultare. Asemenea fiului risipitor, şi nouă ni se îngăduie să ne întoarcem la Tatăl. Dar aceasta presupune să înlăturăm păcatul, să devenim asemenea lui Dumnezeu, coborând „cerul şi imaginea divină în inima noastră“.

Sfinţească-Se numele Tău. Aceste cuvinte par la prima vedere un paradox, deoarece cerem să Se sfinţească numele lui Dumnezeu. Dar, numele Său este, prin însăşi natura Sa, sfânt. Dumnezeu Însuşi sfinţeşte, deci El nu poate fi sfinţit.

Înţelesul acestei prime cereri ni-l arată ambii Sfinţi Părinţi. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne explică faptul că, prin această cerere, rugăm, de fapt, pe Dumnezeu ca să rămânem în sfinţenia căreia ne-am făcut părtaşi prin Botez. Şi cerem aceasta zilnic, pentru că numai prin sfinţenie vom câştiga împărăţia lui Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Grigorie de Nyssa susţine că nu este vorba despre sfinţirea numelui lui Dumnezeu, în sensul propriu. Ne rugăm ca numele Său să Se sfinţească în noi, ca prin faptele noastre bune, ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, neamurile să proslăvească acest nume. Ne întreabă Sfântul Părinte: „Cine este atât de dobitocesc şi fără de minte, încât, văzând în cei ce cred o viaţă curată dobândită prin virtuţi, nu va slăvi numele Celui chemat printr-o astfel de viaţă?“.

Ne rugăm pentru sfinţirea noastră, care, prin viaţa virtuoasă, trebuie să oglindească sfinţenia divină. Mărturisim sfinţenia lui Dumnezeu prin această cerere. Dar, în acelaşi timp, Îi cerem ajutorul pentru sfinţirea noastră, pentru a duce o viaţă bogată în fapte bune, care să ne facă demni de numele şi sfinţenia lui Dumnezeu. Cerem prin ajutorul Său să fim nepătaţi, drepţi, urmând dreptatea şi adevărul, străini de cele rele. Cugetul să fie îndreptat către cele de sus, „luminând prin vieţuirea îngerească“.

Vie împărăţia Ta. Această a doua cerere a rugăciunii se află în strânsă legătură cu prima. Aşa cum rugăm pe Dumnezeu să Se sfinţească numele Său în fiinţa noastră, tot aşa cerem să vină împărăţia Sa. Ne rugăm, aşadar, pentru împărăţia pe care Dumnezeu ne-a promis-o şi pe care Domnul Hristos a câştigat-o prin însuşi Sângele Său.

Sfântul Ciprian al Cartaginei identifică pe Domnul Hristos cu împărăţia, pentru că în El vom împărăţi. Argumentează afirmaţia prin faptul că tot Hristos este şi învierea noastră, pentru că în El înviem şi noi.  Aceasta fusese dată fiilor lui Israel, dar ei n-au dorit s-o primească. De aceea, ea a fost dată adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu. Şi suntem îndreptăţiţi să ne rugăm pentru aceasta, deoarece există şi împărăţie lumească. Dar, spune marele ierarh cartaginez, „cel ce se dedică lui Dumnezeu şi lui Hristos nu doreşte împărăţia pământească, ci pe cea cerească“.

Sfântul Grigorie de Nyssa dezvoltă acestă ultimă idee. El spune că în rugăciune cerem să vină la noi împărăţia lui Dumnezeu, care nu ne este impusă prin vreo silă, pentru „a scăpa de reaua stăpânire a stricăciunii“. Are în vedere starea omului de după căderea în păcat. Căci firea omenească s-a îndreptat, prin liberă alegere, spre ceea ce este opus binelui, ajungând sub stăpânirea răutăţii.

Deci, cel care cere venirea împărăţiei lui Dumnezeu poate spune astfel: „Cer să mă izbăvesc de stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului, să nu mai împărăţească asupra mea moartea, să nu mai lucreze împotriva noastră tirania răutăţii, să nu mai fiu sub stăpânirea celui ce mă războieşte…, să vină la mine împărăţia Ta, ca să fugă de la mine, mai bine-zis, să se mute în nefiinţă patimile ce mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine“.

Sfântul Grigorie de Nyssa identifică împărăţia şi cu Duhul Sfânt, combătându-i pe pnevmatomahi, care negau dumnezeirea Sfântului Duh.

Pr. Florin Alexandru Sichim

09.10.2017 – UNITATEA BISERICII LA SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI

luni, octombrie 9th, 2017

Unitatea, importanţa şi misiunea Bisericii constituie tema principală a gândirii şi activităţii teologice a Sfântului Ciprian al Cartaginei. Această învăţătură domină întregul său edificiu literar, edificiu înălţat pe fundamentul dragostei sale pentru Biserică şi unitatea ei, dar şi pe dorinţa sa de a clarifica în modul cel mai corect forma şi organizarea ei.

Pentru Sfântul Părinte, unitatea Bisericii constituie ideea cea mai scumpă a sa, fiind una dintre ideile care-şi păstrează şi astăzi actualitatea. Biserica şi unitatea ei constituie centrul teologiei sale, „raţiunea supremă a atitudinii sale de episcop“.

Plecând de la tâlcuirea Rugăciunii domneşti, rugăciunea „creştinismului îndeobşte“, ierarhul carteginez arată că toate cererile ei formează verigile de legătură dintre credincioşi, punând bazele adevăratului ecumenism. Sunt de un deosebit folos duhovnicesc tuturor creştinilor, pentru că ele nu au fost făcute pentru un singur om, ci au fost date tuturor oamenilor. Când spunem: Tatăl nostru, pâinea noastră, greşelile noastre, izbăvirea noastră, se poate observa că nu este vorba despre o rugăciune individuală, ci de o rugăciune comună. Prin ea „ne rugăm unii pentru alţii, ca adevăraţi fraţi şi fii ai Aceluiaşi Părinte, lucru ce presupune iubire, sacrificiu, frăţietate“.

Cuvintele rugăciunii dovedesc aspectul unităţii în Biserică. Sfântul Ciprian al Cartaginei zice: „Iar Dumnezeul păcii şi învăţătorul înţelegerii, Care a propovăduit unitatea, a voit ca, aşa cum El a purtat în Sine pe toţi, unul să se roage pentru toţi“. De aceea, „când ne rugăm, nu ne rugăm numai pentru unul, ci pentru tot poporul, fiindcă tot poporul formăm o unitate“.

Biserica este una. Ea reprezintă adunarea celor ce cred în Hristos.  Este comunitatea mesianică a Noului Testament, întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat, având drept caracteristici unitatea în duh, credinţă şi faptă. Biserica formează împreună cu Domnul Hristos o unitate organică, spirituală, fiind bunul cel mai de preţ al creştinismului. Nu se poate concepe Biserica fără capul ei, Domnul Hristos, aşa cum nici Hristos nu poate fi închipuit fără ea.

Biserica este totodată locaşul lucrării Sfântului Duh, în care intră cei ce voiesc să se facă părtaşi ei. Devine în acest fel un organism teandric, în cadrul căruia suntem îndemnaţi să participăm şi să rămânem în comuniunea dragostei divine. În acest sens, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne spune: „Există un singur Dumnezeu şi un singur Hristos, o singură Biserică a Lui şi o singură credinţă, ca şi un singur popor ţinut strâns în trainica unitate a Trupului prin liantul dragostei“.

Unitatea de credinţă a Bisericii este fundamentată pe unitatea treimică, pe adevărul că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt una. Unitatea Persoanelor trinitare devine modelul şi garanţia unităţii Bisericii. Iar ridicarea oamenilor la unitatea divină se datorează în primul rând Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu face ca această comuniune dintre om şi Dumnezeu să fie posibilă. Sfântul Duh fiind unul, şi Biserica este una. Prin El, noi participăm la Dumnezeu şi la firea dumnezeiască, pentru că Biserica îşi exprimă forţa unificatoare prin lucrarea de îndumnezeire săvârşită prin puterea Sfântului Duh. Iar această putere unificatoare se fundamentează pe dragostea Sfintei Treimi faţă de oameni şi pe dragostea noastră faţă de semenii noştri.

Unitatea şi unicitatea Bisericii sunt preînchipuite de cămaşa Domnului Hristos. Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: „Această taină a unităţii, această legătură a bunei înţelegeri ce se menţine în chip nedezbinat se arată când în Evanghelie nu se împarte, nici nu se sfâşie deloc cămaşa Domnului Iisus Hristos, ci, trăgându-se la sorţi pentru îmbrăcămintea lui Hristos, cine să îmbrace mai degrabă pe Hristos, haina Lui se primeşte întreagă, iar cămaşa se dobândeşte nestricată şi neîmpărţită“.

Sfântul Părinte ne dă şi alte exemple, în ceea ce priveşte unitatea Bisericii. El o aseamănă cu unitatea razelor soarelui, care, deşi sunt numeroase, ele izvorăsc din acelaşi disc al soarelui. La fel cu unitatea crengilor ce provin din acelaşi trunchi unic sau cu unitatea apelor ce izvorăsc din acelaşi izvor. Continuând ideea, Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă: „Rupe o ramură dintr-un arbore, ruptă nu-şi va putea menţine viaţa, desparte un râu de izvorul lui, despărţit va seca, tot aşa şi Biserica Domnului, împrăştiindu-şi lumina, îmbrăţişează cu razele sale tot pământul, ca dintr-un izvor, învăţăturile ei se răspândesc până departe, ca unică mamă, ai cărei fii duhovniceşti se înmulţesc necontenit“.

În Biserică se mărturiseşte acelaşi adevăr de credinţă. Pe această mărturisire se întemeiază unitatea Bisericii. Sfântul Duh păstrează acest adevăr de credinţă nealterat, făcându-l să pătrundă în inimile credincioşilor. Nu poate fi despărţită unitatea Bisericii de unitatea credinţei. Pentru că şi Biserica este una, şi adevărul este unul. Iar cel ce se desparte de Biserică prin erezii şi schisme se desparte de viaţa veşnică, neputând respira „acel aer sfânt dătător de viaţă şi de mântuire“.

Biserica este tototdată o comunitate a dragostei şi a păcii. Unitatea ei se menţine numai prin dragostea faţă de semeni şi prin supunerea faţă de disciplina ei. Fiecare credincios îşi aduce contribuţia sa la pacea comună prin pacea sa sufletească. Dacă această pace sufletească lipseşte, se produc neînţelegeri şi schisme şi, prin aceasta, legătura dragostei dintre membrii Bisericii. Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: „Dumnezeu a poruncit ca în casa Lui să avem în noi pace, unire, înţelegere şi, cum ne-a făcut prin a doua naştere, voieşte ca la fel să ne purtăm şi renăscuţi, aşa încât cei care suntem fiii lui Dumnezeu să rămânem în pacea lui Dumnezeu şi, cum unul ne este spiritul, tot una să ne fie gândirea şi simţirea“. Aceasta, deoarece „pentru Dumnezeu darul cel mai mare îl constituie pacea noastră, armonia frăţească şi poporul unit după unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh“.

Discordia strică pacea din cadrul Bisericii. Iar vina care apasă pe umerii celor ce strică această pace nu poate fi spălată nici prin moartea martirică. Nu poate fi martir cel ce strică pacea frăţească din Biserică. Nu poate fi un fiu al păcii, pentru că „fiul păcii şi acela care cunoaşte şi iubeşte legătura dragostei caută pacea şi-şi fereşte limba de răul neînţelegerii“.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că acela care va deveni „făcător de pace va fi încununat cu harul adopţiunii“. De aceea, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne îndeamnă să rămânem în această unitate a Bisericii, deoarece „nu poate avea pe Dumnezeu de tată cine nu are Biserica de mamă“.

Bibliografie:

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea domnească, Despre unitatea Bisericii, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1981

Sfântul Grigorie al Nyssei, Răsplata făcătorilor de pace, traducere din original de Pr. Nic. D. Tănăsescu, în Glasul Bisericii, an XVII, nr. 10/1958, octombrie

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea Sfântului Ciprian, în Studii Teologice, seria a II-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-iunie

Stan, Pr. Asist. Al. I., Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina „Despre unitatea Bisericii” şi importanţa ei misionară actuală, în Studii Teologice, seria a II-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie

Stănuleț, Doctorand Constantin, Concepţia despre Biserică în opera Sfântului Ciprian, în Studii Teologice, seria a II-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august

Turcu, Pr. Ioan, Pâinea noastră cea de toate zilele, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, 1973

Voicu, Arhidiacon Prof. Constantin, Sfântul Ciprian şi unitatea Bisericii, în rev. Altarul Banatului, an II (XLII), nr. 10-12/1992, octombrie-decembrie

Pr. Radu Cosmin Şapcă

09.10.2017 – VIRTUŢILE CREŞTINE DUPĂ CLEMENT ALEXANDRINUL

luni, octombrie 9th, 2017

Clement Alexandrinul (150-215) a trăit într-o perioadă zbuciumată a istoriei Bisericii. Opera lui se înfăţişează ca o trilogie bine concepută şi logic închegată, alcătuită din: Protrepticul, Pedagogul şi Stromatele. Trilogia sa ne sugerează existenţa unui plan al autorului: Protrepticul este un îndemn plin de căldură la convertirea şi la adevărata cunoaştere religioasă. Pedagogul îl înfăţişează pe Iisus Hristos celor botezaţi ca un adevărat Dascăl, Care-i învaţă pe credincioşi datoriile elementare ale vieţii şi comportamentul creştin, iar în Stromate îl iniţiază pe creştin pe temeiul revelaţiei scripturistice, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la unirea liberă cu El, prin iubire reciprocă.

Viaţa creştină ocupă un loc important în opera lui Clement Alexandrinul. Pentru el păcatul reprezintă tot ceea ce este în afară de raţiune. Iar virtutea este văzută ca „o dispoziţie a sufletului în concordanţă cu raţiunea, referindu-se la viaţa întreagă“. Virtutea omului constă în dreptate, cumpătare, bărbăţie şi credinţă, nu în bogăţie.

Grecii calomniau credinţa şi o considerau ca inutilă. Dar pentru creştini, precum învaţă Sfântul Apostol Pavel, credinţa este „garanţia bunurilor pe care le sperăm, dovada realităţilor pe care nu le vedem“ (Evrei XI, 1-2).

Clement Alexandrinul a încercat să apropie stiinţa şi credinţa în progresul spiritual al omului. El încearcă astfel să se adreseze unor eretici gnostici ai acelor timpuri, care compromiteau şi ştiinţa, şi credinţa. Despre virtutea credinţei creştine, Pedagogul spune cuvinte înălţătoare. Pentru acesta, credinţa este „cea din urmă ţintă a învăţăturii“. Celui ce are credinţă nu-i lipseşte nimic.

Pe drumul mântuirii, Cuvântul ne îndrumă tocmai prin această credinţă. De fapt, întreaga pedagogie a Cuvântului se bazează pe credinţă. Scriitorul alexandrin subliniază rolul credinţei prebaptismale. De asemenea, el vorbeşte despre unitatea, unicitatea şi  universalitatea credinţei creştine.

Nădejdea o leagă Clement Alexandrinul de credinţă, numindu-o „sângele credinţei“. Nădejdea dă tărie în încercările vieţii şi învaţă pe creştin să evite plăcerile trecătoare. Pentru scriitorul alexandrin, Biserica prinde putere şi se dezvoltă din credinţă şi din sufletul nădejdii.

Iubirea este pentru marele alexandrin virtutea de temelie, pe care se fundamentează întreaga viaţă a creştinului adevărat. Nimic nu este mai mare decât iubirea de Dumnezeu. Clement Alexandrinul cere o dragoste sinceră şi nefăţarnică, învingând răul prin bine. Iubirea aduce cu sine nepătimirea şi se desăvârşeşte prin harul divin.

Scriitorul alexandrin vorbeşte şi despre alte virtuţi din viaţa creştinului desăvârşit: teama, dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, rugăciunea, bărbăţia, martiriul, pocăinţa, contemplarea, apathia şi săvârşirea faptelor bune.

El pune teama alături de credinţă, nădejde şi dragoste. Sentimentul religios, pe treapta inferioară lui, se manifestă ca teamă. Când aceasta este unită cu dragostea, devine motiv de acţiune şi îndepărtează pe om de păcat, transformându-i viaţa în bine.

Filosofii înţelegeau dreptatea mai mult în sens negativ, pe când Clement Alexandrinul accentuează partea ei pozitivă, de a lupta contra nedreptăţii şi de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Motivul dreptăţii nu trebuie să fie nici teama, nici speranţa recompensei. Dreptatea adevărată poate fi săvârşită doar de către creştinul desăvârşit.

Dacă păcătoşii suferă, aceasta arată dreptatea dumnezeiască. Dar se ştie că nu de puţine ori se întâmplă ca dreptul să fie lipsit până şi de cele elementare, devenind, poate, un motiv de sminteală. Însă Clement Alexandrinul răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi dreptul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“ (Matei IV, 4).

Înţelepciunea dumnezeiască îmbracă nenumărate forme, prin care ni se descoperă atotştiinţa Sa. Cea mai mare mândrie a creştinului şi cu care se cuvine să se laude este înţelepciunea. Atât de mare este preţul ei, încât nu se poate cumpăra cu bani. Ea este un dar dumnezeiesc. Pedagogul dumnezeiesc, Cuvântul, doreşte să ne mântuiască „folosindu-ne de toată arta înţelpciunii“. Înţelepciunea este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin care gnosticul creştin tinde să cunoască pe Dumnezeu şi să-L contemple.

Adevărata podoabă a omului este frumuseţea sufletului. Clement Alexandrinul accentuează aspectul înfrânării, al cumpătării, arătând că, dacă cineva se va feri de lux şi se va hrăni cu cumpătare, atunci va putea mai uşor să suporte privaţiunile la care este expus. Cel cumpătat îşi pune măsură la vorbă, iar dacă vorbeşte, să o facă numai ca să răspundă la întrebări, căci „tăcerea este o podoabă apărătoare de primejdii“. Cumpătarea devine punct de plecare în practicarea celorlalte virtuţi creştine.

Pedagogul îndeamnă la rugăciune. Căci, „atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi“. Rugăciunea trebuie să-l însoţească pe creştin până în cea din urmă zi a sa, căci toată viaţa trebuie să fie în rugăciune şi convorbire cu Dumnezeu. Bunurile pentru care gnosticul creştin face aceste rugăciuni şi cereri sunt în legătură cu sufletul, ele fiind singurele cu adevărat bune.

Păgânismul înţelege prin bărbăţie afirmarea tăriei trupeşti. Clement Alexandrinul creştinează această virtute, definind-o ca pe tăria sufletească prin care pot fi învinse poftele păcătoase. Pentru a fi într-adevăr virtute a creştinului desăvârşit, bărbăţia trebuie să plece din judecata raţională şi să aibă ca scop iubirea de Dumnezeu. Virtutea bărbăţiei creştine îşi găseşte sublima realizare prin martiriu. Acesta este cu adevărat desăvârşirea creştinească. Clement Alexandrinul se referă la martiriul spiritual, pe care îl poate realiza orice creştin.

Dumnezeu caută de la noi căinţa, pentru că iubeşte binele şi arată iubirea Sa de oameni. Păcatul este cel mai mare duşman al creştinului. Pentru a lupta mai bine împotriva lui, omul a primit în ajutor, prin Sfintele Taine, harul dumnezeisc. Pe lângă pocăinţa dinaintea Sfântului Botez, la îndemâna celor chemaţi există şi o altă pocăinţă, ce curăţă sufletele de păcate, restabilindu-i credinţa.

Clement Alexandrinul atrage atenţia că păcatul săvârşit după pocăinţă este conştient, iar repetarea acestuia înseamnă o complacere în starea de păcătoşenie, înseamnă că pocăinţa săvârşită nu este completă, lipsindu-i elementul de voinţă.

Virtutea iubirii se arată cel mai bine prin săvârăşirea faptelor bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Clement Alexandrinul face o distincţie clară între fapta gnosticului creştin, care este desăvârşită şi cea a unui simplu credincios, pe care o numeşte „faptă mijlocie, pentru că nu-i făcută să-L imite pe Dumnezeu“. Atât cât îi stă în putere, el încearcă să-L imite pe Dumnezeu, încât viaţa sa nu-i altceva decât fapte şi cuvinte, trăind într-o stare de a face permanent binele.

Referitor la căsătorie, Clement Alexandrinul spune că obiectivul acesteia este naşterea de copii. În măsura în care colaborează cu Dumnezeu la naşterea omului, omul devine chip al Acestuia.

Scriitorul alexandrin aseamănă bogăţia cu o cetate a viciului. Cei mai mulţi nu numai că nu vor fi bogaţi, dar dorinţa lor îi va împiedica să ajungă în împărăţia cerurilor. Boala lor este boala după cele lumeşti şi după plăceri. Adevărata noastră frumuseţe nu se cuvine să o căutăm în bogăţiile lumeşti, ci în cele cereşti. Dumnezeu ne îndeamnă să nu ne îngrijim de ce vom mânca, fiindcă nu este atât de important. Căci, spune Clement Alexandrinul, nu trebuie să ne aservim frumosului şi să ne închinăm la ce este plăcut ochilor, îndepărtându-ne de adevăr. Omul cumpătat şi drept îşi adună bogăţiile în cer. Iar cel care şi-a vândut cele pământeşti şi le-a împărţit săracilor va aşeza comoara acolo unde nu este tâlhar şi va deveni cu adevărat fericit. Remediul pe care îl propune scriitorul alexandrin constă în simplitate şi modestie, care potolesc pofta de bogăţie.

Toate la un loc, concluzionează Clement Alexandrinul, unite ca un mănunchi, îl îndreaptă pe adevăratul creştin spre comuniunea harică cu Dumnezeu şi spre o tot mai deplină unire cu El aici, pe pământ, dar desăvârşită în veşnicie.

Bibliografie:

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, traducere de D. Fecioru, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 4, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Patrologie, Craiova, 2002

Idem, Chipul gnosticului creştin în opera lui Clement Alexandrinul, în Analele Universităţii din Craiova, seria Teologie, an II, nr. 2/1997

Pr. Radu Cosmin Şapcă