Arhiva pentru ziua noiembrie 1st, 2017

01.11.2017 – Rugăciunea în creștinism

miercuri, noiembrie 1st, 2017

În creștinism, mai ales în Ortodoxie și Catolicism, rugăciunea îmbracă cele mai diverse forme. Cinstirea sau adorarea lui Dumnezeu poate fi internă și externă. Dacă cinstirea internă a lui Dumnezeu se face prin cultivarea virtuților teologice, cinstirea externă constă în manifestarea externă prin actele cultului divin, a sentimentelor interne față de Dumnezeu. Religia creștină are un cult divin bogat, care exprimă trăirile religioase ale creștinilor în legătură cu ființa supremă, Dumnezeu. Cultul divin cuprinde totalitate actelor externe prin care creștinii îl adoră pe Dumnezeu.

Adorarea este cea mai înaltă cinstire ce se poate da unei ființe, cinstire ce nu I se cuvine decât lui Dumnezeu. Este dăruirea totală a ființei umane, Izvorului tuturor bunătăților, binefacerilor revărsate asupra omenirii.

Cel dintâi act al cultului divin extern, prin care omul intră în legătură directă cu Dumnezeu este rugăciunea. Ridicarea sufletului spre Dumnezeu, convorbirea are scopul de a stabili o legătură cât mai strânsă între om și Dumnezeu. Prin rugăciune, creștinul poate să-și dezvăluie în fața lui Dumnezeu cele mai intime gânduri ale lui, dar și de a se arăta ca posesor al virtuților teologice, prin mărturisirea în chip văzut a dorinței de a sta într-o legătură continuă cu Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul creștinului se înalță la Dumnezeu, vine în fața Lui și vorbește cu El, dăruindu-se întreg înaintea Lui și Dumnezeu i se deschide și se face cunoscut.

Rugăciunea presupune credința într-un Dumnezeu personal și prezent, care este Tatăl, căruia ființa umană I se adresează cu dragoste și încredere. Dumnezeu este prezent pretutindeni și ascultă rugăciunile. Fără credința într-un Dumnezeu personal și prezent, rugăciunea nu are sens.

Prin rugăciune sufletul respiră aerul curat al cerului, prin ea sufletul se hrănește cu lumini de sus, tot prin ea soarbe puteri divine. Ea nu este pur omenească ci este rugăciunea în Duhul lui Dumnezeu, care sălăsluiește în cel ce se roagă. Puterea lui Dumnezeu îl face pe creștinul credincios fiu al lui Dumnezeu. Duhul se roagă în om așa cum menționează Sfîntul apostol Pavel în Epistola către Romani:”…pentru că nu știm cum să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. VIII, 26). Rugăciunea creștină se înalță la Tatăl “în numele lui Hristos”, în unire cu Hristos (Rom. I, 8). În Iisus Hristos omul a dobândit împăcare cu Tatăl, de aceea are îndrăzneala să se adreseze Tatălui. În Duhul, prin Hristos la Tatăl se înalță rugăciunea adevărată. Ea izvorăște din comuniunea harică stabilită cu Hristos în Duhul (1).

În creștinism rugăciunea se poate îndrepta și spre Maica Domnului, sfinții lui Dumnezeu, dar și către îngeri. Fecioara Maria a devenit vasul ales al lui Dumnezeu prin viața ei curată și sfântă. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu la Buna Vestire, Fecioara Maria devine Maică Sfântă a întregii omeniri. Ea mijlocește între creștini și Dumnezeu. Dacă Iisus Hristos a ascultat de Maica Sa, săvârșind prima minune, tot așa ascultă în continuare rugămințile ei. Rugăciunile adresate Maicii Domnului ajung fără întârziere la Fiul său, căci ea lăcrimează pentru fiecare creștin în parte, cerându-i ajutorul, preamărindu-L pe Fiul său de fiecare data. De aceea creștinii au mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, ca mijlocitoare și grabnică ajutătoare.

Sfinții, în creștinism, sunt considerați prieteni aleși ai lui Dumnezeu. Pentru credința și faptele lor, Dumnezeu îi răsplătește cu darurile Sale cele bogate, ajungând în ceata sfinților, în apropierea lui Dumnezeu. Prin ei Dumnezeu se descoperă oamenilor, revărsând asupra umanității diferite minuni ca oricine va crede în El și în minunile Sale să ajungă în Împărăția Lui. De aceea, creștinul având în față un om ca și el, neputincios, dar prin viața lui curată, a ajuns sfânt, apelează prin rugăciune la persoana sfântă să mijlocească către Dumnezeu. Creștinul adevărat se simte mic în comparație cu divinitatea, de aceea apelează la ajutorul sfinților și Maicii Domnului, uneori, simțindu-se nevrednic de a se adresa direct lui Dumnezeu. Sfinții sunt adevărați mijlocitori, chiar și în timpul vieții pământești s-au rugat lui Dumnezeu pentru izbăvirea multor credincioși și rugăciunile lor au fost ascultate:Sfântul Toma s-a rugat pentru împăratul Traian spre a fi ridicat din locul în care se afla după moarte; Sfânta Tecla s-a rugat pentru fiica Trifenei-Falconila să fie mutată la locul drepților (2).

Creștinul se adresează prin rugăciune și îngerilor, ființelor spirituale ca slujitori ai lui Dumnezeu. Ei formează lumea nevăzută, pe care Dumnezeu a creat-o înaintea lumii văzute. Îngerii se găsesc în preajma lui Dumnezeu și aduc la îndeplinire orice poruncă a Lui. Sunt în număr foarte mare, despre care sfântul Dionisie Areopagitul în lucrarea sa Ierarhia cerească vorbește despre organizarea lor în cele nouă cete a câte trei triade, dar și despre legătura strânsă dintre Dumnezeu și îngeri. Creștinul știindu-i aproape de Dumnezeu, le cere ajutorul pentru ca rugăciunea lui să ajungă cât mai degrabă la Tatăl cel ceresc.

Rugăciunea creștină, de fiecare dată este însoțită de acțiune. Prin ea se mărturisește lui Dumnezeu – este felul Lui de a-și afirma și exersa libertatea, aceea de a-L alege pe Dumnezeu. Călugării se roagă câteva ore din zi și din noapte atât în chiliile lor cât și în Biserică. Timpul consacrat rugăciunii este luat din cel pe care alții îl consacră activităților creative din timpul liber. Dar rugăciunea nu exclude munca fizică sau intelectuală, care asigură existența și legătura cu lumea. Ea nu este un beneficiu doar personal, fiindcă creștinul adevărat se roagă nu numai pentru el ci și pentru cei din jur, aria rugăciunii fiind nelimitată.

Dialogul cu Dumnezeu, conversația creștinului se împarte după diferite criterii. După forma ei, rugăciunea poate fi lăuntrică și verbală, după subiect ea poate fi personală și publică, iar din punct de vedere al conținutului poate fi de preamărire, de mulțumire și de cerere (3).

Prin rugăciunea de laudă, de preamărire se revarsă iubirea creștinului, admirația față de Dumnezeu pentru desăvârșirea Lui. Sufletul, răpit de frumusețea divină, înalță imne de preamărire către Autorul desăvârșirii. Această rugăciune este cea mai înaltă, pentru că este o dăruire pură a sufletului către Dumnezeu pentru Dumnezeu și unește pe credincios cu Dumnezeu:”Este rugăciunea veșniciei. E cântarea îngerilor și a drepților din ceruri; e cântarea întregii creaturi. Căci toată suflarea laudă pe Domnul: creatura prin ordinea ei, noi, credincioșii, în mod conștient și voluntar. Și toată viața credinciosului trebuie să fie un imn de preamărire a lui Dumnezeu” (4).

În creștinism, rugăciunea prin excelență este Liturghia, slujba cea mai importantă dintre toate. Prezența reală a lui Iisus Hristos este semnul unității creștine. Liturghia este locul întâlnirii cu Iisus, iar rugăciunea este dialogul, care permite această întâlnire. Creștinii , în cadrul Sfintei Liturghii, se unesc într-un gând și adresează rugăciuni către Dumnezeu. Aici găsim toate tipurile de rugăciune – colectivă și individuală, lăuntrică și verbală, de preamărire, de mulțumire dar și de cerere. Este un întreg și o lucrare dumnezeiască, la care participă atât Biserica Luptătoare cât și cea Triumfătoare. Forțele se unesc, Duhul Sfânt întărește și puterea rugăciunii crește, depășește legile firii, trece dincolo de înțelesul rațiunii.

Rugăciunea de cerere reprezintă dorința creștinului, cererea adresată lui Dumnezeu cu toată încrederea. Adevăratul creștin lasă în voia lui Dumnezeu îndeplinirea cererii sale. Dumnezeu știe de ce are omul nevoie și împarte darurile sale tuturor, dar vrea ca omul să conștientizeze necesitatea dependenței lui față de Dumnezeu, să tindă spre El, să arate încredere în Stăpânul tuturor, să realizeze că existența sa este darul lui Dumnezeu. Mântuitorul nu în zadar spune: ”Cereți și vi se va da; căutați și veti afla; bateți și vi se va deschide; căci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El”(Matei, VII, 7-11).

Rostul rugăciunii de cerere, ținta ei este identificarea omului cu voia lui Dumnezeu. Omul nu știe ce cere, pe când Dumnezeu știe mai bine de ce are nevoie. Rugăciunea trebuie să fie făcută cu umilință, cu dăruire, plină de încredere, de stăruință. Omul, mai întâi ar trebui să se îndrepte spre cerințele sufletești, apoi către cele materiale. În rugăciunea domnească toate cererile sunt sufletești, numai una se referă la cele materiale: ”păinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.

În rugăciune, creștinul nu trebuie să urmărească scopul împlinirii cerinței, ci să arate încredre, să se roage, să arate că este în relație cu Dumnezeu. Astfel sufletul prinde putere și se înalță, iar Dumnezeu răspunde prin binefacerile Sale. Creștinul înalță rugăciune de cerere către Tatăl ceresc, având  încredințarea că va primi de la El toate cele de care are nevoie pentru dobândirea vieții veșnice: iertarea păcatelor, harul dumnezeiesc, mântuirea și fericirea veșnică, precum și cele necesare acestei vieți: sănătate, mijloace de trai.

Exemple de rugăciune de cerere se găsesc atât în Vechiul Testament (Ps. 50) cât și în Noul Testament. Mântuitorul ne învață să folosim asfel de rugăciuni:”…dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri” (Mt. XVIII, 19), “Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veti avea”(Mc. XI, 24). Însuți Mântuitorul a adresat rugăciuni de cerere către Dumnezeu Tatăl.  În rugăciunea arhierească Iisus se adresează Tatălui, ridicând ochii către cer, cerându-I să-L preaslăvească și să dea viață veșnică tuturor celor care L-au cunoscut și cred în El. În continuare se roagă cerând să păzească omenirea de ispitele celui viclean, s-o sfințească și s-o desăvârșească(In. XVII).

Rugăciunea din grădina Ghetsimanii este rostită de către Iisus Hristos-Omul cu atâta încredere și dăruire încât sudoarea se transformă în sânge, cerând înlăturarea chinurilor prin care trebuia să treacă: ”Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”(Mt. XXVI, 39). De asemenea Sfântul Stefan, primul arhidiacon și primul mucenic cere de la Dumnezeu iertarea celor care-l chinuiau, neștiind ceea ce fac, având ca exemplu pe Mântuitorul când era pe cruce. Apoi, creștinii din acea vreme s-au rugat pentru slobozirea din închisoare a Sfântului Apostol Petru(FA XII, 5). În cultul divin, tot ca îndemn la rugăciune de cerere, există ectenia celor 6 cereri, în care se arată clar ce trebuie să ceară adevăratul creștin de la Dumnezeu în rugăciunile sale (5).

Rugăciunea de mulțumire reprezintă recunoștința credinciosului pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mulțumește nu numai pentru cele bune din această viață, ci și pentru necazuri, ispite, încercări. El este convins că mâna Tatălui este și prin aceste încercări, recunoscând iubirea, darul și înțelepciunea Sa nemărginită. Este destul doar să creadă că Dumnezeu Tatăl  veghează peste această viață  ca să-I mulțumească Lui pentru toate, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe creștinii din Efes: ”Mulțumesc pururea pentru toate lui Dumnezeu-Tatăl în numele Domnului nostru Iisus Hristos”(Efes. V, 20).

Exemple de rugăciune de mulțumire găsim în Cartea Facerii VIII, 20, la Noe prin rugăciunea de mulțumire către Dumnezeu la ieșirea din corabie, apoi rugăciunea femeilor pentru dăruirea unui nepot, Noeminei (Rut IV, 14-15). Numeroși psalmi de mulțumire ai regelui David scot în evidență preamărirea lui Dumnezeu dar și mulțumirea. Rugăciunea dreptului Simeon, deasemenea preaslăvește lucrarea lui Dumnezeu și-I mulțumește pentru toate binefacerile(Lc. II, 29-32).

În rugăciune, dialogul omului cu Dumnezeu, prin care comunică preamărirea, mulțumirea, cererea, esențialul nu este lauda, mulțumirea sau cererea, ci convorbirea cu Dumnezeu, contactul cu El, dar și starea de prezență în fața Divinului. Este convorbirea fiului cu Tatăl, e convorbirea iubirii (6).

Rugăciunea creștină pentru a-și atinge scopul ființial trebuie să izvorască dintr-o inimă curate, din credință statornică și vie și trebuie făcută cu atenție. Pentru a se ruga, credinciosul trebuie să înțeleagă că se află în fața lui Dumnezeu și rugăciunea făcută cu atenței cere evlavie, smerenie, curățenia inimii. Vameșul s-a rugat cu umilință și rugăciunea lui a fost ascultată, pe când fariseul chiar dacă încerca să facă tot ce scria în Lege, cu mândria și îngâmfarea nu s-a bucurat de răsplata așteptată. Rugăciunea trebuie să izvorască din interior și să se reverse din lăuntru cu sinceritate și căldură deplină.

Rugăciunea făcută cu atenție mai cere și un suflet împăcat, credinciosul să nu fie supărat pe cineva, să-i ierte pe cei care i-au greșit. Numai așa rugăciunea poate să-și facă loc spre Dumnezeul iubirii și să devină pură și vrednică de a fi împlinită.

Mintea, în timpul rugăciunii, trebuie să fie concentrate asupra ei, să înlăture orice gând străin ce încearcă s-o destrame. Uneori, se poate întâmpla ca rugăciunea verbală să mergă ca o bandă rulantă, iar mintea să fie cu totul în altă parte. Această risipire a minții poate să fie voită sau involuntară. Dacă e voită e deja păcat, pe când cea involuntară vine din afară și ea trebuie combătută prin alungarea imediată a acestor gânduri. Pe măsură ce sufletul se purifică de patimi, rugăciunea prinde aripi, pentru că seacă izvorul gândurilor.

Roadele rugăciunii sunt felurite. Cea mai importantă și mai cuprinzătoare este unirea cu Dumnezeu și transformarea după asemănarea lui Dumnezeu. Rugăciunea unește întreaga ființă cu El. Prin ea creștinul se ridică peste lume, se concentrează în Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu întârzie cu revărsarea harurilor sale în sufletul rugător, prin care  îl și  transformă după asemănarea Sa. Prin rugăciune, rațiunea, darul de preț al ființe umane se luminează, iar inima se bucură, “voința se unește cu voia lui Dumnezeu, ființa întreagă se purifică, se eliberează de tot ce este lumesc, ca să ancoreze în Dumnezeu. Rugăciunea este calea progresului duhovnicesc. Ea este viața sufletului nostru” (7).

În practicarea rugăciunii în creștinism, Biserica Ortodoxă, recomandă rugăciuni zilnice, rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară. De rugăciuni simple se bucură creștinul adevărat înainte și după mesele principale ale zilei. Astfel, toată truda zilei și hrana pe care omul și-o dobândește prin bunăvoința Proniatorului sunt sfințite prin aceste scurte rugăciuni. De acum, credinciosul pășește spre o viață cu rugăciuni mai intense și mai profunde, toate împrejurările vieții devenind prilej de rugăciune, așa cum îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel la rugăciunea neîncetată(I Tes., V, 17). Nu este greu, dar nici imposibil, pentru că omul având sufletul sensibil și curat poate transforma toate acțiunile sale în rugăciune:”ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți, mulțumind totdeauna lui Dumnezeu în numele Domnului”(I Cor. X, 31).

Cea mai scurtă și cea mai profundă dintre toate rugăciunile este rugăciunea minții, pe care au prcticat-o și o practică cei mai mari și imbunătățiți creștini:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul” sau “Doamne miluește”. Repetarea acestei rugăciuni, cu voce sau în minte, dar cu toată tăria, concentrându-se asupra domnului Hristos, care este prezent, duce la despătimire și virtute. Cu cât creștinul înaintează în rugăciune, în progresul duhovnicesc, rugăciunea devine mai pură, mai vie, transformându-l pe credincios după asemănarea Tatălui Ceresc și unindu-l cu El, dezvoltând astfel rugăciunea contemplativă când ochii sufletești văd prezența lui Dumnezeu. Atunci se împlinește cuvântul lui Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt. V, 8). Creștinul ajuns la această treaptă rostește cu tărie și convingere cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. II, 20), pentru că se dăruiește cu toată suflarea Celui ce l-a creat și-i poartă de grijă.

Note:

  1. Teologia morala ortodoxă, coordonatori mitr. dr. N. Mladin, diac. prof. dr. Orest Bucevschi, prof. dr. C. Pavel, diac. prof. dr. I.Zăgrean, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 51-52
  2. Viețile Sfinților pe luna septembrie, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 303-304
  3. Arhid. Prof. Dr. I. Zăgrean, Morala creștină, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2006, p. 198
  4. Teologia morala ortodoxă, p. 51
  5. Arhid. I. Zăgrean Morala creștină, p. 200
  6. Teologia morala ortodoxă, p. 53
  7. Teologia morala ortodoxă, p. 54

01.11.2017 – Rugăciunea în iudaism

miercuri, noiembrie 1st, 2017

Iudaisul este religia poporului evreu, păstrătorul legii pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor. Evreii sunt printre puținele popoare antice, care și-au păstrat neștirbită și identitatea etnică. Ei și-au scris propria istorie, îmbinată cu elemente religioase, pe care le-au simțit și le-au trăit. Revelarea acestor legi lui Moise pe muntele Sinai este prelungirea legământului încheiat între Dumnezeu și Avraam.

Comform iudaismului, omul are sarcina de a curăța lumea prin faptele sale, ca Dumnezeu să o poată locui. Faptul că Dumnezeu a ales poporul evreu de a transmite lumii întregi revelația Sa nu-i conferă acesteia nici un privilegiu.

Doctrina iudaismului constă în adevărul de credință că Dumnezeu este unic, atotputernic și etern care a creat lumea. Omul nu poate să cunoască pe Dumnezeu decât în măsura în care Acesta i se descoperă. Dumnezeu își exprimă voința în două moduri: fie prin cuvântul Său oamenilor, fie prin persoane plăcute Lui inspirate de Dumnezeu (profeți, prooroci). Dumnezeu conduce lumea, îi poartă de grijă, dar i-a oferit fiecărui om libertatea, lăsându-i liberul arbitru. Obiectivul acestei doctrine este regatul unde predomină pacea și dreptatea, care v-a fi instaurat sub domnia unui om “Mesia, ales de Dumnezeu și descendent al regelui David” (Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 78). Poporul evreu se va întoarce din pribegie, va domni pe pământul sfânt și se va căi de greșelile sale. Ierusalimul v-a deveni centrul spiritual al umanității.

Poporul evreu nu este mai bun prin natura sa, doar că lui îi revine responsabilitatea de a respecta legea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o pentru întreaga omenrie. Textul cel mai important al legii este reprezentat de cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, Decalogul. Iudaismul nu formează o biserică unitară, fiindcă nu are o autoritate supremă și nici cler. Șefii spirituali sunt rabinii, recunoscuți prin cunoașterea textelor sacre. Ei se diferențiază de semenii săi prin înțelepciune și erudiție. Iudaismul este un stil de viață umanist, care se conduce după reguli stricte. Un evreu credincios trebuie să respecte legea și preceptele, care se bazează pe studiul aprofundat al textelor. Orice reprezentate a lui Dumnezeu, fie icoană sau statuie este interzisă, pentru că ar însemna încălcarea poruncii a doua a Decalogului. Numele lui Dumnezeu este de nerostit, singurul reper este dat de cele patru litere YHWH, care-l desemnează pe Dumnezeu ca Cel ce este. Rostirea lor rămâne însă necunoscută.

Dumnezeul nevăzut de oameni, totuși este pretutindeni. Este numit Atoatefăcătorul, conduce, este Judecătorul suprem. Evreul credincios, insistă zi de zi asupra vieții spirituale. De aceea se străduiește să afle cât mai multe din Tora și din Talmud. Practicarea iudaismului n-a rămas aceași de-a lungul timpului,. Sacrificarea animalelor, parte importantă a cultului, a dispărut după distrugerea templului de către romani în anul 70. În cursul lungii existențe a iudaismului s-a păstrat esențialul practicilor religioase – rolul familiei și respectarea protocolară a legii divine (Ibidem, p. 84).

Credința într-un Dumnezeu unic, care distinge religia lui Israel de celelalte religii, atrage după sine transformări esențiale în actul rugăciunii. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu Creatorul. În virtutea faptului că El a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul are capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu. Chiar dacă legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin neascultare, dialogul este reînnoit și umanitatea se îndreaptă pe calea mântuirii. Legământul dintre Dumnezeu și poporul evreu este mărturia acestui dialog. Condițiile păstrării  relației dintre Dumnezeu și om sunt exprimate prin Lege, dar și promisiunile, făgăduințele sunt în strînsă legătură cu Legământul. Rugăciunile traduc grija omului de a respecta Legământul și aduc aminte de promisiunile făcute de Dumnezeu.

Rugăciunile personale sunt făcute de obicei cu voce tare, numele lui Dumnezeu fiind invocat prin strigare, astfel fiind chemat la dialog. În trecut, conținutul rugăciunii depindea de opțiunea fiecăruia. După distrugerea templului conținutul rugăciunii a fost codificat și a devenit obligatoriu. Rugăciunile conțin rugăminți, învățături ale Talmudului, evocări istorice și laude aduse lui Dumnezeu. Mai conțin și momente referitoare la diferite nevoi ale societății sau ale oamenilor.

În partea introductivă a rugăciunii iudaice, evreii se adresează sigurului Dumnezeu, Iahve, atrăgând atenția asupra credinței lor și îndeamnând la glorificarea împărăției lui Dumnezeu. Continuă cu laude aduse lui Dumnezeu pentru statornicia Sa în cuvânt și în faptă, dar și pentru că este nădejdea neclintită a umanității. Se cere lui Dumnezeu să se îndure de casa lui cea sfântă, de Sion, dar și de sufletele năpăstuite.

Rugăciunea publică se rostește în Sinagogă, doar dacă se adună 10 bărbați adulți. Partea centrală a rugăciunii, este formată din 18 binecuvântări și se numește ”amidah”. Dimineața și seara se adaugă invocarea numită “shema” luată din Deuteronom:”Ascultă, Israele! Dumnezeul nostru este veșnic și Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!” (Ibidem, p. 59). rugăciunile din timpul zilei se evidențiază prin imnuri, invocări și binecuvântări. Un rol important îl ocupă și vestimentația avută la rugăciune:”În timpul rugăciunii de dimineață, evreul își acoperă umerii și capul cu un șal de rugăciune, tallit, ale cărui patru colțuri au 39 de franjuri, cifră care semnifică Dumnezeu este Unul. În plus, evreul poartă pe brațul stâng și pe frunte cutiuțe din piele, filactere, fixate cu o curelușă, în care se află mici suluri de pergament, pe care este scrisă Shema. Se fixează mai întâi curelușa pe brat pentru a simboliza supremația acțiunii, apoi, fără întrerupere, cea de pe cap, subliniindu-se legătura dintre acțiune și gândire” (Ibidem, p. 59).

În Sinagogă se intră cu capul acoperit, și chiar se recomandă să se poarte întreaga zi capul acoperit cu un mic acoperământ numit kipa, simbolizând respectul, frica față de ființa divină, față de cer. Rugăciunile publice sunt rostite în Sinagogă stând în picioare, cu fața către Templul din Ierusalim. Rugăciunea, ca și citirea Torei, pentru a face asocierea între corp și spirit, este însoțită de balansarea corpului din față către spate.

Rugăciunea zilnică individuală nu lipseste, chiar dacă rugăciu­nea publică are o importanță mai mare. Este practicată obligatoriu de bărbați, care trebuie să țină cont de ținuta cu haine lungi și centură, barbă, șalul specific momentului, dar și restricțiile alimentare , purificări… Omul Legii Vechiului Tes­tament este dator să se roage lui Dumnezeu în fiecare zi, de trei ori. Rugăciunea de dimineață este cea mai solemnă, când cel ce se roagă trebuie să poarte  tallithul, si filacteriile (tefilin). Rugăciunea propriu-zisă,  Amidah, este precedată de Sema Israel, introdusă de două binecuvântări: una lăudând pe Dumnezeu, că a creat lumina (la rugăciunea de dimineață), si alta lăudând dragostea lui Dumnezeu pentru Israel mărtu­risită de Sfânta Scriptură. Inițial, Amidah, conținea 18 binecuvântări (semone este), dar în prezent sunt, în total, 19.

Importantă este și rugăciunea înainte de somn. Omul știe că somnul este deosebit de starea de trezvie, în care poate să-și poarte grijă de sine. După credința lui – sufletul se îndepărtează de trup și singura nădejde pentru retrezirea la viață este doar Dumnezeu .

Rugăciunea, ca formă de cult, este atât de adorare cât și de cult. Cea mai practicată este cea de cerere, care uneori ia și forma unei provocări. Credincioșii resimt eficiența rugăciunilor care au efecte benefice profunde. Vocabularul folosit în rugăciuni este foarte bogat, predominând metaforele. Dumnezeu este preaslăvit în toată splendoarea, dar totuși este chemat să nu uite ceea ce a promis și în virtutea promisiunii făcute să intervină și să nu uite de poporul Său. De exemplu, în pslmul 107, autorul preamărește, laudă pe Dumnezeu și-I aduce imnul de preamărire, apoi către sfârșit ideea se schimbă, aducând aminte despre promisiune, cerându-i ajutorul:”Deșteaptă-te, slava mea! Deșteaptă-te psaltire și alăută! Deștepta-mă-voi dimineață. Lăuda-Te-voi, Doamne, câta-voi Ție între neamuri…Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare nu vei ieși, Dumnezeule, cu oștirile noastre? Dă-ne nouă ajutor ca să ieșim din necaz că deșartă este izbăvirea cea de la oameni. Cu Dumnezeu vom birui și El va nimici pe vrăjmașii noștri”(Ps. 107, 2-14). Rugăciunile din psalmi sunt adevărate imne aduse lui Dumnezeu preamărindu-L în toată slava Sa. Cu toate că psalmistul David face referire aducând aminte de făgăduințe și promisiuni, totuși încheie mărturisindu-și nădejdea și încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa și vor ieși învingători.

Principiile fundamentale ale religiei iudaice sunt:

- Decalogul(cele 10 porunci)

- Ascultă Israele

- Cele 18 binecuvântări

- Mărturisirea de credință

Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament(Torah), fiind sintetizată în Decalog, care pune în prim plan dreptatea, milostenia, iubirea. Evreii credeau în viața viitoare, având convingerea că sufletele morților vor merge fie în casa morții (Șeol), fie sufletul va avea bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, în funcție de credința și faptele lor de pe pământ.

În ceea ce privește Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:

-          Iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic și întâlnit în special în Israel și Statele Unite

-          Iudaismul reformat, care a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba națională și a acceptat introducerea orgii în sinagogi

-          Iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în confornitate cu timpurile moderne.

În iudaism, supranaturalul a fost permanent prezent de-a lungul întregii vieți. Dialogurile lor cu Dumnezeu erau frecvente ca și răspunsurile primite din partea Divinității: Marea Roșie care se retrage în fața evreilor și-i înghite pe egipteni, mana ce cade din cer pentru a-i hrăni în pustiu….Însă manifestările divine, minunile lui Dumnezeu asupra poporului lui Dumnezeu, nu-și mai fac atât de des prezența în ultimul timp. În trecut contactul lui Dumnezeu cu poporul Său era mult mai apropiat, pur și spiritual.

Pr. Alexandru Eremia

01.11.2017 – Rugăciunea în religiile popoarelor antice

miercuri, noiembrie 1st, 2017

Egiptenii – păstrau cu tărie tainele inițierii. Templul reprezenta un loc sacru.  În  partea interioară a templului, închinat unui zeu, intra doar marele preot, care se ruga aici și făcea toaleta zeului; egiptenii de rând, se rugau în casele lor, aveau un loc bine amenajat, un loc special pentru rugăciune. Poziția de rugăciune putea fi îngenunchierea, însoțită de sărutarea pământului. Aveau rugăciuni de cerere, de laudă, de umilință. Rugăciunea pentru ei erau imnurile, care constituiau un fel de jertfă, de prinos adus zeilor. Imnul cuprindea preamărirea unui zeu, acțiunile și natura lui.

Mesopotamienii – Rugăciunile erau grupate după zeitatea invocată – de exemplu rugăciunea către Anu, Samas, Iștar … după persoana care se roagă, și după scopul urmărit. Existau rugăciuni de laudă, de cerere, de implorare.

Hittiții – Aceștia se întorc către zeitate numai la nevoie. Rugăciunile lor exprimau încrederea omului în sine, în fața zeilor. Este departe de rugăciunea sumeriană, poate fi considerată ca un act de păgânism “Rugăciunile, invocările și imnele, precum și Instrucțiunile pentru slujitorii templului, riturile de purificare, alte rituri și Jurămintele – toate constituie neprețuite izvoare pentru a cunoaște profunda religiozitate a hittiților” (Stan, Alexandru, pr. Conf. Dr., Rus, Remus, dr. Prof., Istoria religiilor, Ed. IBMBOR, București, 1991, p.103).

Grecii – au transmis o bogată litereatură mitologică, dar foarte puține rugăciuni.cântările, imnele, adresate divinităților se consideră rugăciunile grecilor din primele perioade de existent. Aveau rugăciuni particulare și publice. Cele publice erau săvârșite de o persoană în numele cetățenilor unui oraș sau al unui grup. Rugăciunile de mulțumire erau adresate zeilor atât pentru protecția acordată într-o situație dificilă a cetății cât și în situații particulare dificile. Imnul dezvolta structura rugăciunii: invocarea zeului, enumerarea acțiunilor și calităților acestuia, recunoașterea puterii sale și cererea finală “religia grecilor nu a reușit să se desprindă de antropomorfismul caracteristic tuturor religiilor natural decăzute, deși ințial se pare că avea tendințe spre mai multă spiritualitate și spre speculație teologică” (Ibidem, 119).

Romanii – rugăciunea romană se aseamănă cu cea grecească. În ambele cazuri, rugăciunea era în strânsă legătură cu sacrificiul sau cu unele acte culturale. Romanii păstrau formele arhaice de rugăciune recitate sau cântată. De cele mai multe ori rugăciunea romană făcea parte dintr-un ritual. Ceremoniile publice erau îndeplinite de către un magistrat, asistat de preoți, care spunea rugăciunile. Aveau ca și celelalte religii, rugăciuni particulare și publice. Cele publice, ca și la greci, erau însoțite de cereri colective.

Grecii și romanii au dezvoltat o adevărată școală a rugăciunii publice, care era în strânsă legătură cu oratoria, cu arta de a vorbi frumos. Alături de rugăciunile publice, făceau parte și rugăciunile rituale, cele spontane. Textele acestor rugăciuni au fost reținute de o parte dintre scriitori, fiind consemnate: ”Dorințele personale ale romanilor își găseau expresia practică în făgăduințele pe care aceștia le făceau în fața zeilor. Făgăduința angaja persoana în cauză astfel încât împlinirea dorinței, prin puterea zeilor, era urmată de o donație către un templu, desăvârșirea unui act de pietate etc. Votul puplic se depunea de către magistratul asistat de către preoți” (Ibidem, 129).

Pr. Alexandru Eremia