Arhiva pentru ziua noiembrie 2nd, 2017

02.11.2017 – Ispitirea din pustiul Carantaniei

joi, noiembrie 2nd, 2017

„Să nu-l crezi niciodată pe diavol, nici chiar când te îndeamnă la un lucru folositor; pentru că el începe cu nevoia și sfârșește cu răul! Să nu faci voia dracilor, nici de foame, nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu!”

Mântuitorul Iisus Hristos, după primirea Botezului în Iordan de la Ioan, a fost dus de Duhul în pustiul Carantaniei. Carantania este numele unui munte aspru afla la nord vest de Ierihon, aproape de Iordan. Denumirea acestei regiuni secetoase provine de la cuvântul „quaranta”, ce înseamnă patruzeci, amintit de cele patruzeci de zile pregătitoare misiunii de propovăduire a lui Hristos. Carantania este un ținut sterp și stâncos unde  nu este apă, nici vegetație fiind unul din cele mai secetoase din lume.

Ispitirea din ținutul Carantaniei succede teofaniei de la Botez, când Iisus este descoperit de Tatăl Ceresc ca Fiu Iubit: „Tu ești Fiul Meu cel Iubit, întru Care am binevoit!” Mântuitorul Hristos a fost purtat de Duhul Sfânt în pustiu, pentru ca natura omenească din El să poată birui ispita diavolească, alegând liber calea smereniei și a jertfei. Satana trebuia să-L amăgească pe Iisus, căci, odată cu afirmarea Dumnezeiescului Tată că Hristos este Fiul Său, împărăția potrivnicului a început a se clătina. Acest interval sacru de patruzeci de zile a fost legat mereu de o etapă purificatoare care preceda o renaștere spirituală. Patruzeci de zile a curățat Dumnezeu pământul prin apele potopului, după care a urmat legământul cu Noe; patruzeci de zile a stat Moise pe Muntele Sinai înainte de primirea Legii. Perioada petrecută de Iisus în Carantania marchează începutul pregătirii unui cer nou și pământ nou.

La plinirea vremii, când s-a sfârșit această perioadă ascetică, Domnul Hristos a flămânzit, iar vicleanul diavol, văzând slăbiciunea puterilor trupești, Îl încolțește pe Iisus, adresându-I provocarea: „De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3). Hristos era slăbit din punct de vedere fizic, dar prin primirea Botezului si dobândirea harismelor, Se întrarmase cu o armă de neînvins în lupta cu ispititorul.

Omul, prin primirea botezului dobândește arma împotriva diavolului, curățirea, adică lipsa păcatului. Este de datoria tuturor creștinilor să folosească armele credinței în vederea izbăvirii răului, nu a le pune deoparte.

Răspunsul lui Hristos la încercarea potrivnicului este ca o lovitură de sabie, ce retează ispitirea: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Grija omului nu trebuie să fie hrana și îmbrăcămintea, ci întotdeauna trebuie să se gândească la suflet, la „lucrul cel nemuritor” (Troparul unui cuvios, glas 4): „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește”(Matei 6,26). „Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc” (Matei 6,28).

Omul trebuie să fie într-o permanentă trezvie, într-o permanentă stare de curăție, lucru posibil prin rugăciune și post, căci acestea sunt armele biruinței potrivnicului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9,29).

Cuvântul divin despre care vorbește Hristos este cel care atunci când pătrunde în suflete și este primit, îi descoperă omului adevărul, îl ferește de abaterea pe căile necredinței, luminându-i pașii spre Împărăția Veșnică.

„Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului” (Matei 4,5) spre a dovedi invulnerabilitatea Sa divină, zicând: „Dacă Tu ești Fiul Lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine și te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău” (Matei 4,6). Diavolul Îl măgulește pe Iisus, crezând că poate  să-L amăgească, spunând: „Dacă ești Tu Fiul Lui Dumnezeu”. Satan cunoaște Scripturile și Cuvântul Lui Dumnezeu, dar Îl răstălmăcește în favoarea scopurilor sale rele. Mântuitorul Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat răspunde tot printr-un text scripturistic: „Iarăși este scris: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău” (Matei 4,7).

După ce a fost respins de Iisus pentru a doua oară, diavolul revine cu ispita supremă, prin care își dezvăluie scopul întunecat: „Din nou, diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui : Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul Îi proiectează lui Iisus în fața ochilor toate bogățiile pământului, crezând că L-ar putea face pe Acesta să cadă pradă ispitirii. Toate ispitirile tind să-L despartă pe omul Hristos de Tatăl și să-L aducă în starea de revoltă față de Părintele ceresc. Primele două ispitiri cuprind această intenție, dar sunt mai ocolitoare, pe când, prin ultima, diavolul își arată adevăratele țeluri pe deplin.

„Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului Tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Matei 4,10). Hristos, când vede că diavolul își atribuie cele ale lui Dumnezeu, Se mânie din pricina îndrăznelii fără de hotar a spurcatului și îl alungă: „Piei, satano!”.

„Atunci L-a lăsat diavolul și îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4,11). Mântuitorul Hristos S-a arătat biruitor încercărilor diavolești: a lăcomiei pântecelui, a slavei deșarte și a iubirii de argint. Pentru biruința oamenilor asupra acestor încercări Dumnezeu le trimite drept slujitori îngerii.

Iisus a postit în pustiul Carantaniei pentru a ne arăta că aceasta este arma împotriva clevetitorului, căci lăcomia pântecelui este pornitoarea păcatului. Diavolul pururi ne ispitește și spune mereu celor lacomi, avizi: „Aceste toate ți le voi da Ție”.

Să ne înarmăm deci cu postul și cu rugăciunea, căci diavolul nu doarme niciodată, și să stăm treji în credința și în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Astfel, să ne rugăm Domnului să ne dăruiască puterea de a sta neclintiți în fața ispitelor de tot felul, precum Mântuitorul în pustiul Carantaniei.

Pr. Șerban Ionel Ciocîrlan

Parohia  Robăneștii  de  Jos,

Județul Dolj

02.11.2017 – Câteva aspecte generale cu privire la doctrina lui Budha

joi, noiembrie 2nd, 2017

Învățătura lui Buddha este expusă in ce are ea mai important in faimoasa predică de la Benares, ținută  de maestru celor cinci  asceți la puţin timp după ” iluminarea “ sa. În această predică, Buddha a arătat cele patru ” adevăruri sfinte “ asupra suferinţei: existența suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei și calea care duce la suprimarea suferinţei.

Budha a fost cel dintâi gânditor, care a căutat să dezlege întrebarea adâncă despre obârșia suferinţei și să indice un mod în care omul se poate salva din lanţurile acesteia.

Ideea de suferinţă,  că toată lumea cu viața ei este numai manifestarea suferinţei, a fost ideea generală aproape a tuturor înţelepţilor Indiei, dar putem spune că nu a fost străină nici altor popoare precum nici unuia dintre noi, într-un grad mai mic sau mai mare in anumite momente. Nu s-a găsit nimeni care să nege Deșertăciunea lumii, nimicnicia și nestatornicia fericirilor pământești. Înăși Biblia ne vorbeşte de ” deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deșertăciuni“(Eclesiastul I,2).     .Multe din geniile omenirii au tratat aceeaşi temă in operele lor de valoare (Faust,Hamlet). Însă, nimeni nu a fost pătruns in așa fel de o privire pesimistă nu numai asupra vieţii, ci și asupra întregii existențe materiale, ca întemeietorul budismului. Deși cu momente de fericire, care puteau să-i fie procurate de situația lui materială, el are până la moarte aceeaşi notă dominantă de pesimism. “Fiinţa lumii, spune Buddha, este un vid, o iluzie, și nicăieri și în nimic nu este statornicie ”.

Prima mare afirmaţie a doctrinei budiste este deci suferinţa, existența universală a acesteia. Suferinţa este indisolubil legată de existență . Dar nu este vorba numai de necazurile, de suferinţele mai mărunte sau mai mari pe care le  întâlnim in viață. Suferinţa in budism are un înțeles mult mai profund și mai general. Orice existență are, după doctrina budistă, un caracter de suferinţă,care culminează prin boală, bătrânețe și moarte. Viața noastră este o continuă suferinţă din cauza fragilității, inconştientei, ” caducității “ a tot ceea ce există. Tot ce ni se pare astăzi înfloritor, mâine se veştejeşte și moare. Naşterea însăși poate fi considerată ca începutul morţii.  Grandoarea de o zi înseamnă decăderea și sfârșitul din ziua următoare. Totul curge, se transformă și nimic nu are consistență. ” Inconsistența este caracterul fundamental a tot ce ni se pare nouă ca există, nefiinţa, iluzia cș ar exista ceva, când de fapt nu există nimic. Apariţia si dispariţia lucrurilor din lume, acest dute-vino care ne face impresia că ar exista ceva in realitate, este o simplă iluzie, iar noi, fără să ne dăm seama, credem in realitatea lucrurilor, dorim să le avem, ne ataşăm de ele. Luând nișă iluzia drept realitate, atașându-ne de lucruri care în fond nu există, strângem in braţe un fum care se risipește la primul nostru gest și, cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din lume, cu atât mai profundă ne este deziluzia când simţim că tot ce am dorit mai mult nu ne dă satisfacția pe care o aşteptam, ci ,dimpotrivă, ne dă sentimentul de vid, de nimicnicie a tot ce ni se pare că există . Omul moare cu durerea in suflet, constatând că totul a fost o simplă iluzie.

Dar cauza profundă a suferinţei nu este numai aceea că lumea este o iluzie, de care atașându-ne in chip nemintos suferim consecinţele, ci și aceea că însuși eul nostru are o existentă părelnică, inșelătoare. Omul nu face vreo excepţie in univers. Buddha reprezintă credinţa că omul, ducându-și existența in formele lumii sensibile, face experienţa suferinţelor, pe care i le impun cu necesitate condiţiile de viață în imperiul acestei lumi și ajunge la convingerea că nu numai el, ci toate ființele, care se află in aceleaşi condiţii de viată, trebuie să sufere în acelaşi mod. Deosebirea constă numai in faptul important că organismele, lipsite de lumina cunoștinței, care este apanajul exclusiv al omului, nu știu de ce și pentru ce suferă. Din acest motiv ,budismul afirmă că omul trebuie să ajungă la cunoaşterea cauzelor ce duc la suferinţă și să-și exteriorizeze mila față  de celelalte făpturi ce nu cunosc aceste cauze. Budismul explică existența suferinţelor în viață cu ajutorul metempsihozei, acea idee a peregrinării sufletelor care formează singura bază, cu caracter metafizic, pusă la clădirea sistemului mântuirii de suferinţă a lui Buddha.  Viața, după Buddha, nu este decât urmarea unor serii de existențe trecute, și prin urmare un lung șir de dureri și mizerii . Budismul stabilește în mod hotărât, că transmigrarea se efectuează pornind de la forme omeneşti și mergând până la  materia inertă. Acest sistem de transmigrare in budism merge pana la acea monstruozitate unde personalitatea omenească este confundată cu lucrurile moarte din natură, această concepţie de altfel este naturală sistemului budist, care nu admite deosebiri capitale între lucrare, cărora le refuză o existență reală. Budha, încercând să explice provenienţa suferinţei în lume admite metempsihoza dar nu discută cauza primordială a existenței. El ia lumea așa cum se prezintă și nu se interesează decât de legea cauzalității in această existența de fapt, numită lege. El caută să explice existența prin douăsprezece stări care sunt în acelaşi timp cauză și efect. Moartea, precedată de bătrânețe, nu ar avea loc fără naştere, care la rândul ei nu ar putea fi fără existență . Cauza existenței este afecţiunea, care este un efect al plăcerii – setei de a fi, plăcerea are cauză senzaţia, care ne dă posibilitatea să cunoaştem calitățile lucrurilor  ,iar senzaţia are cauză contactul, care, și el este efectul celor 6 simţuri: vederea, auzul, pipăitul, gustul, mirosul și inima, sediul sentimentului.

Setea de viață face pe om să se ataşeze de lucruri din lume și prin acestea se provoacă o nouă reîncarnare . Setea de viată și ataşamentul de lucrurile din lume provin în primul rând din neştiinţă, din ignoranță cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume, și deci, prima cauză a reîncarnării, cauza cauzarum, este neştiinţa. Cunoaşterea adevărului opreşte renaşterea, opreşte şirul reîncarnărilor  și curmă în acelaşi timp suferinţa. Cel ce a ajuns să-și dea seama că totul – universul și propriul său eu – este o simplă iluzie, acela atinge starea de bodhi, pentru el şirul reîncarnării  s-a sfârșit, el intră în nirvana. Dar ce este nirvana ? Nirvana este o noţiune despre care însuși Buddha a spus că « a ști ce este aceasta nu ajută la luminarea sau mântuirea omului ». “ După Dahlman ea ar fi neantul, încetarea existenței, stingerea setei de viață  a eului ; după Schopenhauer, negarea lumii; după Oldemberg, imunitatea la schimbările lumii; după Rhys Davids, sfinţenia, adică nimicirea patimii, a urii, a amăgirii, etc…”.

Nirvana este starea fară păcat și fără durere, este intrarea sufletului în starea fericită de deasupra bucuriilor și durerilor acestei lumi pieritoare. Debarasându-se de personalitatea noastră, acest atribut plin de suferinţe și contemplând eul nostru pur, constatăm că suntem de aceeaşi esenţă cu fundamentul lumii: Dumnezeu. Iată, budismul a ajuns să identifice pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. Această autodivinizare duce la dispreţul a tot ce nu e budist, o notă asemănătoare – din punct de vedere formal – cu catolicismul care vede in necatolici nu numai schismatici, eretici, atei, ci nişte creaturi mizerabile sortite pieirii și excluse de la bunurile veşnice. Identificarea omului cu Dumnezeu era concluzia firească a învățăturii budiste, căci totul fiind de aceeaşi esenţă, este identic cu sine însuși.

“ Nirvana – este – idealul final al oricărui budist ” , e calea superioară de desăvârșire pentru înțelepți. Există însă și o stare de moralitate inferioară a tuturor credincioşilor, prin Împlinirea a cinci porunci, care privesc oprirea uciderii, a furtului, a adulterului, a minciunii și  a beţiei.

Calea desăvârșirii e deschisă numai celor care se retrag din lume; de aceea călugării budiști se numără cu sutele de mii.

Pentru budism realitatea durerii este indiscutabilă, el afirmă că existența înseamnă suferinţă . Suferinţa budistă este suferinţa naturală cu adânci rezonanțe metafizice, budismul necunoscand suferinţa religioasă .

Și creştinismul cunoaşte realitatea suferinţei. “ Pământeanul născut din necaz ”, citim la Iov (XIV, 1). Această suferinţă e intensificată prin constatarea nestatorniciei și deşertăciunii celor pământești. „Neam trece si neam vine și pământu-n veac stă…” Toate râurile intră în  mare și marea nu se umple, la locul de unde ies râurile, acolo se întorc ca să iasă iar .

Ce este ,ce a fost ? Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune “ (Eclesiast I, 2 ). În urma acestor cuvinte se întrezărește neliniştea metafizică a spiritului care se simte stingher în această lume a deşertăciunilor. Chiar Domnul nostru lisus Hristos recunoaşte suferinţa naturală. Cea mai puternică și mai importantă dovadă a recunoaşterii suferinţei de către creștinism sunt însăși suferinţele întemeietorului lui.

Spre deosebire de budism care nu cunoaşte durerea religioasă, creştinismul o cunoaşte și pe aceasta, iar conținutul acesteia îl formează conștiința păcătuirii, a părăsirii de către Dumnezeu și a neputinței de a restabili prin puterile proprii, pacea dintre persoana proprie și Divinitate. Această conștiință va tulbura, va chinui câtă vreme nu se  va gasi mijlocul potrivit pentru liniştea ei .„ O nefericitul de mine, cine mă va scăpa de trecutul morţii acesteia “ – exclama Sf. Apostol Pavel (Rom VII, 24). Cuvintele acestea exprimă durerea religioasă despre care am vorbit.

Pr. Şerban Ionel Ciocîrlan

Parohia Robăneştii de Jos,

Judeţul Dolj

02.11.2017 – SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, LUPTĂTORUL LUI HRISTOS PENTRU UNITATEA BISERICII (II)

joi, noiembrie 2nd, 2017

Altă problemă cu care s-a confruntat ierarhul cartaginez a fost reprezentată de schismele africană şi romană şi erezii, care atacau unitatea Bisericii. A fost ferm în faţa acestora, păstrând poziţia ortodoxă. A excomunicat pe schismaticii africani, în frunte cu preotul Novatus şi apoi diaconul Felicissimus, ameninţând cu aceeaşi pedeapsă şi pe adepţii lor. Toate acestea au fost confirmate şi de Sinodul de la Cartagina din 251. A combătut ca nimeni altul şi schisma lui Novaţian apărută în sânul Bisericii de la Roma, susţinându-l pe episcopul Corneliu. A fost stăruitor, luptând împotriva tuturor acestor tulburări cu răbdare şi tact pentru a păstra pacea în Biserică.

Cuvintele sale sunt aspre la adresa celor rupţi de Trupul lui Hristos: „Apostaţii şi trădătorii ori vrăjmaşii şi potrivnicii, care risipesc Biserica lui Hristos, chiar de vor fi fost ucişi afară pentru numele Lui, nu pot fi primiţi… la iertarea Bisericii, de vreme ce n-au păzit nici Duhul, nici unitatea Bisericii“.

Pe plan social, Sfântul Părinte a acţionat ca un adevărat păstor de suflete. Aceasta s-a văzut în 252-254, în timpul izbucnirii epidemiei de ciumă, care a pustiit Africa şi îndeosebi Cartagina. Cauza apariţiei acestei cumplite boli a fost pusă de păgâni pe seama creştinilor, astfel că împăraţii Gallus şi apoi Valerian au declanşat o nouă persecuţie împotriva creştinilor. În vâltoarea problemelor, Sfântul Ciprian a organizat o uimitoare activitate de asistenţă socială. S-a remarcat prin îndemnurile sale calde la iubire, la milostenie. Deşi molima a fost pusă pe seama creştinilor, care, nejertfind zeilor, au atras mânia acestora, el a scăpat de urmările edictului dat de împăratul Gallus în 252, potrivit căruia trebuia aduse sacrificii pentru îndepărtarea epidemiei.

Primele secole creştine au fost marcate şi de apariţia a numeroase erezii, care nu-şi organizau Biserici independente, ci se „ascundeau“ în Biserica adevărată, în care şi primeau Botezul. Mai târziu însă, şi-au înfiinţat comunităţi separate, în care botezau separat. Astfel, s-a pus problema validităţii Botezului lor la întoarcerea în Biserica lui Hristos şi dacă mai trebuie botezaţi sau nu.

În această privinţă, existau în creştinism, încă din veacul al II-lea, două obiceiuri: Asia Mică şi Răsăritul considerau Botezul ereticilor nevalid, iar Roma şi Apusul recunoşteau validitatea lui. Lucrurile s-au intersectat în Africa. Un sinod desfăşurat în 218-220 la Cartagina, sub conducerea lui Agrippinus, a hotărât că nu este valid Botezul ereticilor. Acelaşi sinod este invocat şi de Sfântul Ciprian în afirmaţiile sale, potrivit cărora, singurul Botez este cel al Bisericii lui Hristos. Alte sinoade, ţinute între 230-235, în Iconiu şi Frigia, la care a participat şi episcopul Firmilian al Cezareei Capadociei, au decis acelaşi lucru.

Disputa baptismală a izbucnit propriu-zis la mijlocul secolului al III-lea, când episcopul Romei, Ştefan, a dorit să impună practica apuseană în această chestiune. S-a lovit însă de un ierarh de neclintit, Sfântul Ciprian. Iar corespondenţa în privinţa Botezului ereticilor a fost bogată. El notează în Scrisorile sale că ereticii şi schismaticii nu au nici o putere să boteze, întrucât ei se află în afara Bisericii. Deci, cei care vin la Biserica-Mamă trebuie neapărat botezaţi. „Ca să poată dobândi iertarea păcatelor şi să fie sfinţiţi şi să devină temple ale lui Dumnezeu după rânduiala dumnezeiască şi adevărul Evangheliei, trebuie fără de greş botezaţi cu Botezul Bisericii toţi cei care vin de la potrivnici şi antihrişti la Biserica lui Hristos“, notează Sfântul Părinte.

Semnalează însă şi prezenţa altui caz, şi anume al celor care au fost o dată botezaţi în Biserică, iar după revenirea de la eretici, trebuie doar să primească punerea mâinilor. În Africa era obiceiul, cel puţin până la Sinodul de la Cartagina (220), de a nu reboteza pe ereticii reveniţi la Biserică, căci ei fuseseră botezaţi în Biserică înainte de a trece la erezie. „Acest lucru îl respectăm chiar şi noi astăzi, încât celor despre care e lucru vădit că au fost botezaţi aici şi, de la noi, au trecut la eretici. Dacă mai apoi, recunoscându-şi păcatul şi depărtându-se de rătăcire, se întorc la adevăr şi la sânul Mamei, este de ajuns să li se pună mâna deasupra întru pocăinţă“, afirmă ierarhul cartaginez.

Un nou sinod convocat de Sfântul Ciprian în 256, la care au participat 71 de episcopi, a dezbătut problema validităţii Botezului ereticilor întorşi în Biserică. S-a păstrat tradiţia Bisericii africane, antiohiene, capadociene şi ciliciene de a nu socoti validă această Taină a ereticilor. Principiul era simplu: Botezul este valabil dacă este săvârşit în numele adevăratului Dumnezeu şi al adevăratului Hristos. Ereticii botezau în numele altui Dumnezeu şi al altui Hristos, deşi foloseau aceeaşi formulă baptismală ca ortodocşii. „Dacă una este Biserica cea iubită de Hristos şi numai ea este curăţită prin baia Lui, în ce fel cel care nu este în Biserică poate fi iubit de Hristos ori spălat şi curăţit în baia Lui?“, întreabă Sfântul Părinte.

Nu există Botez în afara Bisericii şi nu pot exista două Botezuri, unul al creştinilor şi altul al ereticilor. Dar nici nu pot fi comune, întrucât nici Dumnezeu, nici credinţa, nici Biserica nu sunt comune. Sfântul Ciprian subliniază şi alt aspect: ereticii care vin la adevărul Bisericii nu sunt rebotezaţi, ci botezaţi. „Nu sunt rebotezaţi, ci botezaţi de noi cei care, venind dintr-o apă străină şi lumească, trebuie spălaţi şi sfinţiţi cu adevărul apei mântuitoare“, precizează el.

Hotărârea a fost comunicată şi papei Ştefan, care îi reprimea pe eretici fără a-i boteza, ci numai punându-le mâna pe creștet. Este, în fapt, o dovadă a respingerii pretenţiilor la primatul papal de către ierarhul african. Unitatea Bisericii se întemeiază, printre altele, şi pe unitatea episcopatului, unul singur, dar la care participă solidar fiecare ierarh. Acest lucru reiese clar din Scrisorile Sfântului Părinte, unde vedem că hotărârile pentru soluţionarea problemelor doctrinare sau disciplinare apărute erau luate în întruniri. Menţionează acest lucru: „Ţine de smerenia şi învăţătura şi chiar de viaţa noastră a tuturor ca întâistătătorii, adunându-ne împreună cu clerul, chiar în prezenţa mulţimii celor rămaşi statornici, care la rândul lor trebuie să aibă parte de cinstire pentru credinţa şi teama lor, să le putem rândui pe toate, cu temeinicia unei dezbateri comune“.

Ierarhul cartaginez susţine egalitatea tuturor episcopilor, ca urmaşi legitimi ai Sfinţilor Apostoli. Au aceleaşi drepturi, pentru că toţi Sfinţii Apostoli au fost ceea ce a fost şi Petru, participând în mod egal la „onoare şi putere“. De aceea, îi numeşte pe întâistătătorii comunităţilor creştine colegi şi coepiscopi, a căror unitate este menţinută prin legătura dragostei: „Bogat este corpul episcopilor strâns în înţelegere reciprocă prin legătura şi lanţul unităţii, încât, dacă cineva din soborul nostru ar încerca să pricinuiască vreo erezie şi să sfâşie şi să nimicească turma lui Hristos, vin ceilalţi în ajutor“. Dar, în această sferă a episcopatului, fiecare ierarh are autoritatea sa, trebuind să dea socoteală pentru administraţia sa, după cum reiese din cuvintele adresate papei Corneliu: „Păstrându-se legătura unităţii şi păzind în persoană jurământul nedespărţit al Bisericii Universale, fiecare episcop îşi hotărăşte şi-şi conduce lucrarea, având a da socoteală Domnului pentru alegerea sa“.

Unitatea Bisericii Universale se reflectă şi în Sfânta Împărtăşanie, la săvârşirea căreia sunt folosite pâine şi vin, ce devin Trupul şi Sângele lui Hristos. În privinţa acestei Sfinte Taine, în vremea Sfântului Ciprian, unii episcopi africani au introdus o inovaţie, şi anume să săvârşească Euharistia turnând numai apă în potir. Este o abatere de la adevărul Evangheliei, aşa cum el însuşi subliniază: „Fie din necunoaştere, fie din uşurinţă, la sfinţirea Potirului Domnului şi în slujirea poporului, nu fac ceea ce a făcut şi învăţat Iisus Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, întemeietor şi învăţător al acestei jertfe“. De aceea, precizează că amestecarea vinului cu apă la Sfânta Împărtăşanie semnifică unirea intimă şi reală a creştinilor cu Hristos, toţi fiind încorporaţi în El.

Bibliografie:

Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, Scrisori, traducere din limba latină de Prof. Ion Diaconescu şi Prof. Dr. Ovidiu Pop, Editura Sophia, Bucureşti, 2011

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Botezul ereticilor, în Mitropolia Ardealului, an VI, nr. 4-6/1961

Idem, Scrisori baptismale, prezentare, traducere şi note de Gh. Badea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LVIII, nr. 1-2/1982, ianuarie-februarie

Coman,  Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984

Idem, Personalitatea Sfântului Ciprian, în Studii Teologice, seria a II-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-iunie

Voicu, Diacon Magistrand Constantin, Hristologia Părinţilor Apostolici, în Ortodoxia, an XIII, nr. 3/1961, iulie-septembrie

Pr. Florin Alexandru Sichim

02.11.2017 – SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, LUPTĂTORUL LUI HRISTOS PENTRU UNITATEA BISERICII (I)

joi, noiembrie 2nd, 2017

Creştinismul veacului al III-lea a cunoscut o personalitate de seamă a literaturii patristice şi a luptei pentru menţinerea unităţii în Biserica lui Hristos. Este vorba despre Sfântul Ciprian, pe numele său complet Caecilius Cyprianus qui es Thascius (numit şi Thascius), născut pe la 200-210 la Cartagina, ca descendent al unei bogate familii de păgâni din Africa romană.

În aproximativ zece ani de arhierie, petrecuţi într-o perioadă de ample tulburări în Biserică, provocate fie de persecuţii, fie de erezii sau schisme, Sfântul Părinte a găsit timpul necesar pentru a-şi exprima în scris învăţăturile şi convingerile.

Dar, deopotrivă, operele sale, cu precădere Scrisorile alcătuite pentru diferiţi destinatari, ne oferă informaţii importante pentru cunoaşterea situaţiei Bisericii din Africa Romană la jumătatea secolului al III-lea: organizarea, disciplina, fondul spiritualităţii.

Trebuie subliniată, în primul rând, înălţimea spirituală la care se ridicase Biserica din Cartagina, cu toată opoziţia prigonirilor şi în ciuda problemelor cu care se confrunta. Într-o epistolă adresată comunităţii cartagineze, clerul din capitala imperiului mărturiseşte acest lucru: „Noi cunoaştem credinţa Bisericii din Cartagina, cunoaştem rânduiala, cunoaştem smerenia ei“. Chiar şi Sfântul Ciprian laudă muceniciile de care se învredniceau mulţi creştini din aceste părţi ale nordului Africii: „Voi vărsaţi sânge în locul vinului, goliţi cu bucurie paharul muceniciei, puternici fiind întru suportarea pătimirii… Cu adevărat martori ai Evangheliei şi cu adevărat mucenici ai lui Hristos, sprijiniţi pe rădăcinile Lui, întemeiaţi pe piatră cu tărie neclintită, aţi unit învăţătura cu bărbăţia, i-aţi chemat pe ceilalţi la teama de Dumnezeu, aţi făcut pilde martiriile voastre“.

Nu putem însă trece cu vederea existenţa unei societăţi păgâne, duşman prin cuvânt şi faptă al creştinismului. Păgânismul acestor secole primare este caracterizat în primul rând prin sângeroasele persecuţii îndreptate împotriva creştinilor. Ele aveau drept cauză refuzul acestora de a jertfi zeilor, fapt care, în concepţia păgână, atrăgea nenorocirile asupra imperiului: foamete, războaie, maladii cumplite. Ca şi alţi apologeţi, şi Sfântul Părinte a apărat Biserica împotriva acestor acuze, dovedind nerealismul zeităţilor păgâne. Dar a luat atitudine şi în privinţa societăţii imorale romane, plină de tâlhării, crime, lăcomie. La toate acestea se adăugau spectacolele publice. Amintim luptele cu gladiatori şi teatrul, ultimul dintre ele fiind preferat în special pentru piesele în care se promovau incestul şi paricidul. Şi nu trebuie uitat sclavagismul, practicat la scară largă.

Înscăunat ca episcop al Africii Proconsulare, Sfântul Ciprian s-a ocupat de rezolvarea problemelor apărute atât în cadrul Bisericii, cât şi în societatea timpului său. Prima dintre ele a fost reprezentată de disciplină. A reactualizat deciziile unui vechi sinod african, potrivit cărora a interzis impunerea prin testament a sarcinii de curator sau tutore pentru slujitori. A luat măsuri împotriva comportamentului inadecvat al unor fecioare. Se constata uneori că unele dintre ele nu-şi respectau făgăduinţa făcută înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum reiese din Scrisori, Sfântul Ciprian a impus unor astfel de fecioare penitenţă deplină, dându-le poveţe preţioase de comportament creştin. A criticat şi cochetăria lor, care nu făcea decât să le anuleze votul. Fiinţa lor să îmbrăţişeze pe Hristos, spune ierarhul, El le e Singurul Stăpân şi Mire.

A deplâns pe cei căzuţi din credinţă în timpul persecuţiilor, jertfind din propria voinţă idolilor, fără nici un fel de abţinere. Ba mai mult, i-au determinat şi pe copiii lor să jertfească, fiind legaţi mai mult de cele pământeşti decât de cele cereşti. Iar atunci când doreau să reintre în Biserică, ameninţau pe preoţi. Era şi altă categorie, a libellaticilor, care îşi procuraseră certificate că au sacrificat. Erau adeverinţe de abjurare eliberate de autorităţi acelor lapşi care nu sacrificau personal, ci le cumpărau în mod fraudulos, pentru a scăpa de persecuţii. Dar, în opinia Sfântului Părinte, chiar primirea unui astfel de act devine o formă a apostaziei. Ei nu au jertfit propriu-zis, dar şi-au întinat conştiinţa. Vinovaţi erau şi cei care traficau astfel de acte, pe care le numeşte „adeverinţe ticăloase“.

Soluţionarea problemei apostaţilor presupunea, potrivit Sfântului Ciprian, o dezbatere în comun, acţiune ce trebuia să implice întreaga Biserică, atât cea din eparhia sa, cât şi cea din lumea întreagă. „Atât noi, cât şi clericii şi mărturisitorii Cetăţii (Roma) şi, de asemenea, toţi episcopii întruniţi, fie în provincia noastră, fie peste mare, am hotărât odată pentru totdeauna ca nimic să nu se schimbe în privinţa celor căzuţi, decât dacă ne vom reuni cu toţii şi, după ce se vor fi înfăţişat părerile tuturor, vom lua o hotărâre cumpănită, după rânduială şi, în egală măsură, cu milă“, spune el. Argumenta prin aceea că pacea trebuie adusă în întreg Trupul lui Hristos şi mai apoi, individual, celui care trebuia reprimit în Biserică. Acest lucru a căutat să-l împlinească prin Sinodul de la Cartagina din 251.

Astfel, Sinodul african convocat după întoarcerea sa, la sfârşitul prigoanei lui Decius, a restabilit învăţătura privind reprimirea lapşilor. Cei 60 de episcopi participanţi au aprobat tratatul De lapsis al Sfântului Părinte, citit în cadrul întrunirii, care prevedea următoarele: cei căzuţi, care prezentau autorităţilor păgâne un certificat de sacrificare (libellatici), erau primiţi mai uşor în Biserică; celor care sacrificaseră zeilor (sacrificaţi) li se impunea o penitenţă serioasă, fiind primiţi numai cu ocazia altei prigoane, în care trebuia să dovedească tăria credinţei prin mărturisirea lui Hristos, sau pe patul de moarte.

Problema era mult mai amplă, pentru că apostaţii găseau o cale mai uşoară de a fi reprimiţi în Biserică. Ei apelau la acei mărturisitori din timpul persecuţiilor, ce se bucurau de un mare prestigiu, care le dădeau scrisori de împăcare. Erau sprijiniţi şi de adversarii ierarhului cartaginez, schismatici în fruntea cărora se afla diaconul Felicissimus. Lucrarea subliniază primejdia falsei păci prin care era refăcută legătura acestor lapşi cu Biserica, fără pocăinţă şi îndreptare. Este inutilă celor despărţiţi de Evanghelie. „Aud că pentru unii se fac cărticele de dezlegare, astfel încât se spune: «Să primească comuniunea acela cu ai săi»“, zice Sfântul Părinte.

Într-o serie de Scrisori către cler, este evidenţiată lipsa de vigilenţă a unor slujitori, care reprimeau în Biserică pe unii apostaţi. Pe aceştia îi îndeamnă să nu ţină cont de scrisorile de recomandare, ci să facă o cercetare amănunţită a fiecărui caz: „De aceea vă cer ca pe cei pe care voi înşivă îi vedeţi, pe care îi cunoaşteţi, a căror pocăinţă o vedeţi foarte aproape de împlinire să-i desemnaţi cu numele în cărticică şi astfel să îndreptaţi scrisori către noi, chezăşuind pentru credinţa şi purtarea lor“.

Sunt criticaţi mai ales cei care nu numai că-i reprimeau pe unii apostaţi, ci chiar le acordau Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceia să facă pocăinţă şi mărturisire. „Cu potrivită judecată ai mustrat pe bună dreptate şi pe aceştia care, neamintindu-şi de greşelile lor, smulseseră iertarea de la preoţi, în lipsa ta, cu o lăcomie pripită şi prăpăstioasă, dar şi pe aceia care, fără păzirea Evangheliei, dăruiseră cu grăbită uşurinţă Sfânta Domnului şi mărgăritarele“, spune episcopul apusean. Ei încălcau legea Evangheliei şi uitau de judecata lui Dumnezeu, Care va cere fiecare suflet din mâinile lor. Încălcau, de asemenea, rânduiala pe care o cereau martirii şi mărturisitorii. „Aceştia, acolo, împotriva legii Evangheliei şi chiar împotriva cererii voastre vrednice de cinste, înainte de pocăire, înainte de mărturisirea celui mai greu şi grozav păcat, înainte de punerea mâinii de către episcop şi cler întru pocăinţă, cutează să le ofere acelora şi să le dea Euharistia“, spune el. De aceea, îi ameninţă astfel: „Dacă cineva necumpătat şi grăbit, fie dintre preoţii ori diaconii noştri, fie dintre peregrini, va îndrăzni să intre în comuniune cu cei căzuţi, înainte de hotărârea noastră, să fie îndepărtat de la comuniunea cu noi“.

Sunt însă puse în discuţie şi cazurile excepţionale. Dacă unii lapşi aveau recomandări de reprimire în comuniunea Bisericii, dar, din anumite motive, nu mai puteau aştepta venirea episcopului pentru a cerceta împreună cu ceilalţi slujitori, aveau posibilitatea de a merge să-şi mărturisească păcatul şi să primească iertarea. Cei care nu aveau recomandare trebuia să aştepte întrunirea tuturor slujitorilor, iar de nu se putea acest lucru, să-şi dovedească prin martiriu credinţa, în persecuţii.

Apoi, Sfântul Părinte discută problema reprimirii în Biserică a apostaţilor aflaţi în primejdie de moarte. Spune astfel: „Cei care au primit dezlegare de la martiri şi li se poate sprijini trecerea înaintea lui Dumnezeu, de vor fi fost loviţi de vreo nevoinţă ori de primejdia vreunei boli, dacă nu se poate aştepta venirea noastră, să-şi poată face mărturisirea păcatelor la oricare preot aflat de faţă sau chiar la un diacon, de nu se va fi găsit nici un preot şi sfârşitul a început să-l apese, pentru ca, punându-se asupra lor mâna întru pocăinţă, să vină la Domnul cu iertarea“. La fel nici catehumenilor, „dacă unii au fost prinşi în primejdia care ne-a lovit şi au ajuns la sfârşit, să nu le lipsească purtarea voastră de grijă; să nu le fie refuzată mila Domnului celor care imploră harul dumnezeiesc“. Căci Dumnezeu, Cel unul şi cu adevărat bun, milostiv, îndurător, „Se bucură de pocăirea fiilor Săi şi nu ameninţă cu mânie pe cei ce se pocăiesc ori plâng şi se tânguiesc, ci mai degrabă făgăduieşte iertare şi îngăduinţă“.

De altfel, Sfântul Părinte îşi exprimă în dese rânduri nădejdea că mulţi se vor întoarce la credinţă. „Gândindu-ne la bunătatea şi îndurarea Lui, nu trebuie să fim atât de cruzi şi aspri şi neomenoşi în a-i îngriji pe fraţi, ci să suferim cu suferinzii şi să plângem cu cei ce plâng şi, pe cât putem, să-i ridicăm cu ajutorul şi mângâierea dragostei noastre“.

În acelaşi sinod, marele ierarh cartaginez a susţinut unitatea Bisericii soborniceşti, citind tratatul De unitate catholicae Ecclesiae. Potrivit acestuia, în Biserică nu poate fi doar un episcop, ci forma de conducere este adunarea ierarhilor. Astfel, această perioadă a creştinismului este determinantă în ceea ce priveşte colegialitatea episcopală.

Pr. Florin Alexandru Sichim