Arhiva pentru ziua noiembrie 6th, 2017

06.11.2017 – Iubirea fără margini a lui Dumnezeu faţă de om şi faţă de lume

luni, noiembrie 6th, 2017

Sfinta Scriptură ne spune că Dumnezeu este iubire…căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică(1Ioan 4,8; Ioan 3,16). Pavel Apostolul zice: dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată(1 Corinteni 13, 4-8).

Părintele Dumitru Stăniloae spune că Treimea este structura supremei iubiri.

Din iubire l-a creat Dumnezeu şi tot din iubire îi poartă grijă omului. Iubirea Persoanelor Treimii Atotsfinte produce pronia dumnezeiască, care este purtarea de grijă pe care Ele o manifestă în mod continuu faţă de creaţie şi în mod personal faţă de persoana umană, căci  în El trăim şi ne mişcăm şi suntem(Fapte 17,28).

Cartea Facerea ne prezintă manifestarea în acte pline de dragoste părintească iubirea Creatorului: Persoanele Sfintei Treimi stau la sfat şi hotărăsc cum să-l creeze pe om. Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră(1,26). Îl creează pe om pentru că doreşte să împărtăşească şi altor fiinţe raţionale(şi îngerii sunt fiinţe raţionale, dar fără de trupuri) bunătăţile dragostei dumnezeieşti. Creatorul îl plăsmuieşte pe om cu mâinile Sale şi-i dă în stăpânire toate bogăţiile pământului şi ale apelor. Dumnezeu nu rămâne indiferent la frământările şi bucuriile omului în Rai. Este cu el tot timpul, vorbeşte cu omul faţă către faţă şi, mai ales, observă o frământare ontologică a persoanei umane: dorul după comuniunea personală. Deşi avea toate cele necesare vieţuirii, omul era singur. Această singurătate a omului este împlinită prin crearea femeii, acel ajutor pe potriva lui. Toate aceste acţiuni arată dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de persoana umană.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu milostiv, plin de milă pentru că este iubire desăvârşită şi iubitor de oameni. Un Părinte al Bisericii spune că de fiecare dată când păcătuim, Dumnezeu scrie într-o carte păcatele, dar tot El le şterge cu mila Lui atunci când cerem cu nădejde ajutorul Său. Este milostiv pentru că este Bun şi Atotputernic.

Dumnezeul nostru este răbdător pentru că nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu(Iezechiel 18,32). Rabdă răutatea şi egoismul nostru pentru că ne iubeşte. Nu rămâne indiferent la starea păcătoasă în care cădem, ci ne dă tot timpul dovezi de nemăsurată dragoste pentru a ne dori ieşirea din această stare pierzătoare, muritoare.

Dumnezeul nostru îndură şi suferă împreună cu noi urmările neputinţelor noastre şi ale egoismului. Îndură toate pentru că este iubire. Dă timp de pocăinţă pentru om deoarece omul este o persoană specială pentru Dumnezeu. El Însuşi i-a dăruit o suflare divină ce îl ţine pe om în viaţă. De la El primim puterea de a trăi şi tot El este Cel Care ne susţine în căderi şi ne întăreşte în tot lucrul bun.

Biserica noastră ne învaţă că Dumnezeu este pentru noi un Tată iubitor, iar noi, fii iubiţi ai Lui. Psalmistul David arată în Psalmul 103 grijă paternă a lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de creaţie. Sf.Ioan Gură de Aur spune: Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea, dar, după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se duc, se scurg şi pier.

Dumnezeu ca iubire lucrează totdeauna cu iubire. Certarea sau mustrarea dumnezeiască izvorăşte din dragostea lui Dumnezeu. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte(Evrei 12,6). Psalmistul ne spune că Dumnezeu ceartă spre îndreptare: certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat(Psalmul 117,18). Îl ceartă pe cel drept şi îngăduie diavolului să-l ispitească pentru a-l întări în credinţă şi a-i păstra nădejdea în pronia divină. Îl mustră pe cel îndărătnic pentru a-l conştientiza şi pentru a-l face responsabil. Îl ceartă cu mustrare aspră pe cel învechit în rele pentru că vrea mântuirea lui, vrea întoarcerea lui de la moartea adusă de păcat, la viaţă, care izvorăşte din şederea în prejma lui Dumnezeu şi unirea cu El.

Păstrarea creaţiei sau conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile şi fiinţele sunt păstrate în forma lor originară. Prin lucrarea Sa de conservare, Dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn. Sfânta Scriptură zice: căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem(Fapte 17,28).

Omul nu poate trăi în afara relaţiei cu natura. Dumnezeu ne cere un anumit respect faţă de lucruri şi o anumită cumpătare în raporturile noastre cu ele.

Providenţa conservatoare ajută forţele binelui să se menţină şi să păstreze şi omenirea în aceleaşi forme, dar şi să îngrădească şi să contracareze formele noi de acţiune ale răului. După căderea în păcat, progresul în bine se face într-o luptă cu răul.

Lucrarea Treimii Celei preabune în creaţie este privită din trei puncte de vedere: crearea lumii, providenţa divină şi Întruparea Fiului(răscumpărarea omului şi resturarea creaţiei). Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este lucrarea dumnezeiască prin care se acordă întregii creaţii, ca şi fiecărei creaturi în parte, ajutorul divin.

Hristos a spus: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (Matei 6,31-32)…Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez(Ioan 5,17).

Providenţa implică lucrarea Persoanelor Sfintei Treimi în creaţie. Dumnezeu lucrează în acte sau evenimente sau prin mijlocirea persoanelor.

Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care creaţia este condusă spre desăvârşirea ei. Cerul nou şi pământul nou. Aceasta este finalitatea creaţiei. Sf.Efrem Sirul spune că lucrurile omeneşti rămân de nimic dacă nu se îndreaptă căre Dumnezeu.

Creaţia înaintează în Hristos, către sfârşitul veacurilor, fiindcă Hristos Se află la începutul creaţiei ca Logos creator…numai ducând-o la desăvârşire, prin înaintarea ei către sfârşit, Dumnezeu împlineşte planul creaţiei lumii şi îndumnezeirea lor prin Iisus Hristos.

Sf.Ioan Gură de Aur spune: pronia divină este un mare semn de putere, fiindcă ţine în existenţă ceea ce tinde spre inexistenţă şi dispersiune.

Omul simte nevoia privirii unui model. Dar îşi doreşte ca acel model să fie posibil de urmat, dar în acelaşi timp inegalabil. Nevoia aceasta izvorăşte din imperfecţiunea noastră. Dumnezeu Care este desăvârşit nu are nevoie de un model. El Însuşi Se oferă ca model pentru om: fiţi sfânt, pentru că Eu sunt sfânt(Levitic 11,45). Cu ajutorul lui Dumnezeu, omul participă la sfinţenia lui Dumnezeu şi se sfinţeşte. Mântuitorul spune: fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este(Matei 5,48). Iisus Hristos ne cere să fim desăvârşiţi arătându-ne Modelul. Dar ne şi ajută să atingem această desăvârşire, căci fără ajutorul Lui nu putem face nimic(Ioan 15,5).

Neputinţa omului este împlinită de harul dumnezeiesc, acea energie necreată care sfinţeşte pe om. Acest har pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte.

Sf.Grigorie de Nyssa descrie foarte frumos neputinţa omului şi lucrarea iubitoare şi salvatoare a lui Dumnezeu: dintr-o rea intenţie, un vas de lut a fost umplut cu plumb topit; plumbul topit s-a întărit şi a rămas în vas, cu neputinţă de a fi scos. Apoi, se presupune că Stăpânul vasului îşi cere vasul înapoi, dar pentru că el are ştiinţa olăritului, sparge vasul de lut împreună cu plumbul, ca apoi să refacă iarăşi vasul, după forma de mai înainte golit de material cu care a fost umplut.

Sfânta Scriptură spune: iată, toate le fac noi(Apocalipsa 21,5). Aceasta este perspectiva finală ce ne-o deschide Dumnezeu. Dar oamenii trebuie să devină noi de pe acum. Putem face aceasta dacă vor rămâne într-o continuă mişcare spre El. A umbla întru înnoirea vieţii sau în înnoirea duhului înseamnă afi deschis mereu noului, căci duhul e mereu viu, adică nu rămâne în aceleaşi. Noul este depăşirea continuă de sine, înaintarea dincolo de sine. În faţa acestui nou creştinul rămâne într-o permanentă uimire mântuitoare, şi zice: Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Bibliografie:

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.
  • BĂLAN, Arhimandit Ioanichie, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I, Ed.Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, 2001, pp.61-63.
  • POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 182-185, 412, 415.
  • STĂNILOAE, Preotul Profesor Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, ED. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 511-520.
  • IDEM., Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.

06.11.2017 – Despre rugăciune în Religia Islamică

luni, noiembrie 6th, 2017

Islamul reprezintă una dintre cele mai răspândite religii, după numărul de adepți, se plasează imediat după creștinism. Apariția islamului în lume a dus la răsturnarea multor structuri religioase dar mai ales politice, care au dominat spațial geografic al lumii orientale și mediteraneene. Răspândirea lui a fost rapidă, la acest lucru aducându-și aportul însăși popoarele cucerite. Islamul a fost văzut ca un eliberator de sub structurile imperiale bizantine sau romane.

În plan religios, islamul nu a fost considerat de la început o religie de sine stătătoare, fiind considerat o erezie creștină. El apare în perioada în care creștinismul dezbătea problema celor două naturi în Hristos – divină și umană, dar și a relațiilor ipostatice în sânul Sfintei Treimi. Tawhid-ul musulman a preluat idea unității absolute în Dumnezeu după Vechiul Testament înlăturând ipostasurile Sfintei Treimi, dar și a celor două firi ale lui Iisus Hristos. Considerându-se urmași ai lui Avraam, prin Ismael, fiul nelegitim al acestuia, și-au concretizat puterea devenind dominatori în perioada evului mediu. Un pas important în amploarea sa a avut-o organizarea societății umane sub puterea religioasă. Ea cuprinde puterea conducătoare absolută atât în planul religios, cât și în cel politic. Puterea religioasă este deținută de Calif și îi revine acestuia direct de la Allah, fiind umbra lui Allah pe pământ. Acestei puteri i se supune totul (războiul sfânt – consecință a puterii date de Allah poporului său, și deci și datoria musulmanului de a răspândi prin sabie stăpânirea lui Allah).

Creștinismul este considerat de islam o împărăție a sfinților. Atunci când Hristos a poruncit celor ce cred în El “să întoarcă și celălalt obraz”, El s-a adresat acestora ca unor sfinți, dar a greșit, pentru că nu a eliminat din viața lor partea umană, nesfântă. Critica islamică arată că ei nu cunosc deplin mesajul creștin, unde libertatea umană joacă un rol important. Dumnezeu fiind iubirea supremă, nu putea să-i predestineze pe oameni fără să țină cont de liberul consimțământ, dar și de dăruirea lor pentru a-i determina în viața de aici și cea  de dincolo.  Iisus Hristos aduce pacea în lume, o dăruiește: ”Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. XIV, 27). Moștenirea aceasta conține o mulțime de elemente care conduc spre instaurarea împărăției celor drepți, o împărăție liniștită, nesângeroasă.

Relația dintre stat și religie în lumea islamică a devenit în timp foarte puternică dar cu rădăcini șubrede. Realitățile existente în societatea tribală din Palestina Arabiei nu au putut fi menținute după cucerirea Semilunei Fertile. Teocrația islamică înființată de Mohamed nu avea nici o șansă de a dăinui și după marile cuceriri arabe. Nu doar din cauza schimbărilor condițiilor sociale, politice și culturale apărute după cuceriri, dar și din punct de vedere religios.

În cartea sfântă a islamului – Coranul nu se găsește vreo prescripție cu privire la o formă anume de guvernare, pe care să o fi instituit Allah. Nici Mohamed n-a emis o astfel de lege, nu a numit nici un succesor, astfel că după moartea sa comunitatea islamică a trecut printr-o serie de crize și războaie civile care au influențat profund comunitatea islamică.

În concepția musulmanilor Mohamed este ultimul profet inspirat de Dumnezeu din întreaga istorie a umanității. Succesorii săi au condus o umma, neavând o inspirație divină concretă și directă. Pentru a intra în islam, noul adept se purifică prin spălarea rituală și pronunță cu sinceritate și credință formula șahada, mărturisirea de credință: ”Nu există alt Dumnezeu decât Allah, și Muhammad este trimisul lui Allah” (Paul Brusanowski, Religie și stat în islam, Ed. Herald, București, 2009, p. 37). Acest crez este recitat și la fiecare rugăciune făcând parte din ritualurile efectuate de cinci ori pe zi.

Intrarea în islam este destul de simplă, pe când ieșirea din această religie, părăsirea se face mai greu. Conform Coranului cel care reneagă islamul este pedepsit cu moartea. Din cele șase delicte din Codul de drept Islamic, face parte și apostazia (renunțarea la religia islamică) (Ibidem, p. 93). Dar versetul din Coran : ”Nu este silire la credință!” spune cu totul altceva.

Islamul este o religie de o mare simplitate în principii. Dumnezeu este unic și atotputernic, el le-a revelat oamenilor un text, Coranul, care a fost transmis lui Mohamed prin îngerul Gabriel. Textul acoperă toate nevoile oamenilor și ale societății. A recunoaște atotputernicia lui Dumnezeu înseamnă supunerea voinței lui Dumnezeu. Supunerea față de Dumnezeu, în înțelesul Islamic, înseamnă a asculta cuvântul său, a respecta cu rigurozitate prescripțiile Coranului. Cele mai importante dintre ele sunt cei cinci stâlpi ai islamului: mărturisirea de credință (șahada), rugăciunea rituală (salat), postul (sawm), pelerinajul o data în viață la Mecca (hajj) și pomana (sadaqa) ) (Ibidem, p. 37-39).

Un bun musulman trebuie să cunoască Coranul în întregime, dar și viața lui să se desfășoare în conformitate cu acesta. Este recomandat să fie citit ori de câte ori este posibil. Foarte mulți credincioși îl știu pe de rost de la un capăt la altul. Bărbatul care știe tot Coranul pe de rost este numit “păstrătorul”.

Istoricii creștini au atras atenția asupra modului în care Mohamed a cunoscut creștinismul. Călătorind în tinerețe în Siria, profetul a avut posibilitatea să cunoască călugări creștini, oameni care credeau cu adevărat în Dumnezeu și vorbeau despre Iisus ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Mohamed a scris Coranul inspirat fiind de conținutul Bibliei și de gândirea creștină a societății acelei vremi. “Iisus apare menționat de multe ori în Coran, niciodată nu e criticat, ci considerat cel mai mare profet de până la Muhammad. S-a născut din Fecioara Maria, sub un curmal, zămislit fiind din porunca lui Dumnezeu (Coran 3, 45-47; 19, 16-22). Evreii l-au prigonit, dar pe cruce a pătimit alt om, căci Iisus a fost ridicat cu trupul la cer” (Ibidem, p. 31).

Credința într-un singur Dumnezeu nu este proprie islamului, ci aparține creștinismului și iudaismului. Rigoarea cu care unicitatea lui Dumnezeu este afirmată de musulmani îi face pe unii să reproșeze creștinilor că adoră un Dumnezeu în trei persoane.

Mohamed a emis norme în mai multe domenii, asigurarea vieții și a proprietății, căsătorie, familie, milostenie, dar și o serie de precizări privind organizarea cultului. La început propovăduirea lui Mohamed a avut caracter individualist, cerând oamenilor acțiuni drepte înaintea lui Dumnezeu. La Medina el a îndeplinit funcția de conducător al comunității, iar odată cu accentuarea rolului acestuia, a devenit centrul propovăduirii sale. Fiind conștient că oamenii se lovesc de diferite probleme sufletești, dar și faptul că nu au nici un mijlocitor care să-i conducă spre mântuire, Mohamed a însărcinat comunitatea să preia această îndatorire prin oferirea unor legi și reguli după care să se conducă.

În primul rând, omul pentru a ajunge în rai, trebuie să-și accepte condiția de creatură a lui Dumnezeu și să-și orânduiască viața după această convingere. Însă pentru a realiza această modelare, omul trebuie să se supună regulilor comunității, legilor conduitei islamice. În aceast mod islamul impune supunere totală față de Dumnezeu dar și față de legile comunității. Conform acestor învățături, mântuirea omului se află în responsabilitatea comunității.

Mohamed a creat statul ideal musulman, statul teocratic, ai cărui locuitori erau datori să se integreze și să-i repecte normele. Importanța statului teocratic se concentra asupra comuniunii omului cu Dumnezeu. În creștinism, Iisus, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ să aducă oamenilor salvarea prin jertfa Sa pe cruce. Misterul pascal aflat în centrul propovăduirii creștine arată că misiunea lui Hristos a avut un caracter spiritual, Mântuiotrul făcând mereu distincția între Împărăția Sa și împărăția cezarilor. În Noul Testament nu se găsesc informații despre cum trebuie să fie organizat statul.

Rugăciunea în islam reprezintă cel de-al doilea stâlp al islamului și cel mai important dintre actele care constituie credința musulmană. Este menționată de foarte multe ori în Coran prin diferite denumiri. Rugăciunea este singura obligație cu caracter cotidian. Poate fi personală și individuală. Această rugăciune spre deosebire de rugăciunea rituală este considerată spontană și nu este supusă nici unei reglementări și nu face parte din obligațiile rituale esențiale.

Rugăciunea rituală trebuie rostită întotdeauna în limba arabă. “Rugăciunea rituală (salat) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după amiază, la apusul soarelui, seara). Vinerea a fost fixată ca zi a rugăciunii comune. La chemarea muezinului, poporul se adună în moscheea principală a orașului. Cu fața spre o nișă decorată (mihrab) care arată direcția (qibla) spre Mecca, poporul îngenunchează și rostește rugăciunea condusă de un imam (care e doar un credincios, nu preot sacramental). Urmează predica (Khutba), rostită din amvon (minbar). Fiecare rugăciune ritual (chiar și în celelalte zile ale săptămânii este precedată de spălarea rituală pe față, pe picioare și pe brațe. De aceea, lângă fiecare moschee se află bazine de apă și fântâni” (Ibidem, p. 37).

În lumea musulmană se folosesc doi termeni pentru a exprima sensul de rugăciune: du’ă și salăt. Primul termen reprezintă chemarea, invocarea lui Dumnezeu, pe care musulmanii o pot spune în gând, singuri, iar al doilea termen se referă la rugăciunea rituală, pe care musulmanii sunt obligați să o spună de cinci ori pe zi. Ea reprezintă esența credincioșilor musulmani. Poate fi săvârșită individual dar și în comunitate, fie în moschee, fie în altă parte.

Chemarea muezinului arată momentul celebrării rugăciunii în moschee. Orarul este precis, bazat pe ora răsăritului. Pentru credinciosul musulman, cea mai bună rugăciune este aceea care se face în moschee, dezvoltând astfel simțul comunității. Dacă nu se poate ajunge la moschee pentru rugăciunea în grup, se recomandă și rugăciunea individuală. Orice musulman are un covoraș care-i servește pentru a îngenunchia și a-și săvârși liniștit ritualul rugăciunii. Acest covoraș nu este obligatoriu, dar el preînchipuie spațiul sacru, individual, care izolează spiritual credinciosul de restul lumii. Spațiul din moschee, unde are loc rugăciunea este strict delimitat, este sacralizat, de aceea se folosește de obicei covorașul special.

Savârșirea rugăciunii de către credincioși se face îmbrăcat cuviincios, cu fața îndreptată spre Mecca, desculț și în stare de puritate. Purificarea, curățenia se obține prin abluțiuni, care se efectuează într-o ordine strictă, cu reguli stricte (Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 5). Acest ritual include spălarea feței, mâinilor și brațelor până la cot, apoi a picioarelor, inclusiv glezna. În caz de necesitate spălarea cu apă poate fi înlocuită cu nisip, iar înainte de rugăciunea publică de vineri la prânz, este obligatorie îmbăierea completă. Starea de puritate se pierde în timpul somnului, prin contactul cu lucrurile necurate.

La rugăciunea rituală, care se efectuează de cinci ori pe zi, pot participa toți cei care au depăsit vârsta de șapte ani, ori de cei ajunși la adolescență. Dacă înainte timpul pentru fiecare rugăciune era stabilit conform poziției soarelui pe cer, acum timpul este comunicat prin mijloace moderne, astfel locul muezinului este luat de difuzoare și alte mijloace de comunicare.

Credinciosul, purificat își poate începe rugăciunile. Acestea sunt compuse dintr-un număr de module alăturate numite rekaa, termen arab care înseamnă a îngenunchea. Poziția credinciosului, la început de rugăciune este următoarea: stă mai întâi în picioare, cu mâinile deschise, cu palmele la nivelul feței rostind: Allahu akbar, “Dumnezeu este cel mai mare”, apoi recită primele versete din Coran: ”În numele lui Dumnezeu, cel Milos și Milostiv, slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, Milosul, Milostivul, Stăpânul Zilei Judecății, Ție ne închinăm, Șie îți cerem ajutorul; Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă, Calea celor binecuvântați de tine și nu a celor care Te-au supărat, și nici a celor rătăciți” (Coranul, trad. din limba arabă, introd. și note de George Grigore, Ed. Herald, București, 2006, p. 19).

Această rugăciune se numește sura Al-Fatiha, ceea ce înseamnă Deschizătoarea. Apoi, după rostirea primei părți credinciosul recită la alegere încă o sură și dacă se află în moschee va citi și a treia sură aleasă de imam. După terminarea citirii acestor rugăciuni se apleacă, punându-și mâinile pe genunchi, se ridică apoi îngenunchează cu fața la pământ. Iarăși se ridică și îngenunchează din nou, gest care se repetă. Fiecare dintre aceste mișcări este însoțită de fraze sacre. Și toate aceste practici formează o rekaa (Malherbe, Enciclopedia religiilor, p. 56).

Vinerea, zi de odihnă săptămânală, rugăciunea capătă o solemnitate aparte. În timpul rugăciunii de la prânz, primele două rekka din cele patru pe care le cuprinde sunt înlocuite de o predică a imamului. Este formată din două părți, prima parte are o temă spirituală iar cea de a doua, o temă legată de viața socială sau politică.

Toate elementele ce caracterizează atât rugăciunea individuală cât și pe cea publică, țin de rugăciunea ritualică. Momentul privilegiat al zilei, prin rugăciune, îl apropie pe om de Dumnezeu, redându-i forța spirituală. Musulmani mai pioși se roagă în toate momentele zilei. Combină rugăciunea cu munca, prin repetarea rugăciunii în timpul diferitelor activități. Folosesc și un șirag de mărgele numit mătanie, mărgele care reprezintă fiecare, unul dintre cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu.

Prezentă în toate religiile, rugăciunea reprezintă aspectul predominant al raporturilor dintre oameni, care încearcă să-și satisfacă interesele vitale. În toate religiile dialogul omului cu divinitatea se face prin intermediul rugăciunii, al invocării numelui divin pentru diferite cerințe: cerere, mulțumire, slăvire. Toți oamenii se roagă lui Dumnezeu, își mărturisesc credința, implorând iertarea păcatelor și cerând ajutor.

Rugăciunea creștină este pentru credincios, pe lângă conversația omului cu Dumnezeu, și un mijloc de cunoaștere al lui Dumnezeu, o cale de a ajunge la desăvârșire, la îndumnezeirea omului. Sensul și valoarea rugăciunii creștine este altul decât cel al rugăciunilor din alte religii. Creștinul tinde spre unirea cu persoana divină, străduindu-se continuu în asceză și rugăciune. Temeiul rugăciunii în creștinism este iubirea, iar finalitatea sa este deschiderea căii spre Dumnezeu, spre dumnezeirea harică.

Pr. Alexandru Eremia

06.11.2017 – Introducere în Eshatologia Ortodoxă: Învierea obștească a celor adormiți și schimbarea trupurilor celor vii

luni, noiembrie 6th, 2017

Eshatologia, ca temă specială a învățăturii Bisericii Răsăritene Ortodoxe, „constituie o parte esențială din conținutul total al adevărurilor de credință, din tezaurul Revelației” (1). În cadrul învățăturii noastre, Eshatologia nu poate reprezenta doar un simplu capitol de dogmatică și acela așezat la sfârșitul tratatului, ci întreaga teologie ortodoxă trebuie așezată într-un tipar eshatologic. „Nu numai în epilog, ci de la început până la sfârșit, creștinismul este eshatologic, este speranță, anticipare, progres și, de aceea, el revoluționează și transformă prezentul. [...] În realitate, eshatologia nu poate fi numai o parte a doctrinei creștine. Dimpotrivă, perspectiva eshatologică este o caracteristică a întregii propovăduiri creștine, a fiecărei existențe creștine și a întregii Biserici” (2).

Pornind cu această perspectivă, Eshatologia ortodoxă reprezintă învățătura teologică despre ultimele lucruri, momentul ultim al creației, parte finală ,,nu în sensul că după ea urmează sfârșitul total al existenței, ci în sensul că această etapă finală durează veșnic” (3), constând în participarea întregii creații la veșnicia lui Dumnezeu. Astfel, Ortodoxia împărtășește credința că lumea creată, văzută și nevăzută, are trei etape și anume: prima etapă este considerată a fi timpul scurs între Facere – momentul creării lumii-, și Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ; a doua etapă este cea dintre venirea Fiului lui Dumnezeu și sfârșitul chipului lumii actuale; iar cea de-a treia etapă și ultima este cea dintre sfârșitul formei actuale a lumii și ce urmează după acest sfârșit (4).

În mod simplificat, Eshatologia ortodoxă trebuie înțeleasă ca acea parte a învățăturii creștine care se ocupă cu starea ultimă și definitivă a creației. Din punct de vedere etimologic, cuvântul eshatologie provine din limba greacă – εσχατολογια -, cuvânt compus din εσχατον (ultimul) și λογος (cuvânt), adică învățătura despre evenimentele ce vor avea loc la sfârșitul istoriei (5).

Creștinismul răsăritean impune o doctrină eshatologică completă, întrucât pentru creștini „planul eshatologic, sau viața eternă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin și în Hristos care a înviat ca om din morți. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credincioși într-o legătură intimă sau chiar în ei, viața eternă a început și pentru ei ca arvună” (6). Această întâlnire cu Hristos nu rămâne doar ca o credință eshatologică viitoare, ci presupune credința unei reale prezențe a lui Hristos în noi, în mod nedeplin încă de pe pământ și în mod desăvârșit în veșnicie. Dar cu toate acestea, Ortodoxia a dat mereu dovadă de bun simț spiritual, neîncercând să pătrundă acolo unde Revelația a pus limite. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin afirma că „Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijându-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pentru acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie” (7). Pornind de la aceste gânduri smerite, vom încerca să sintetizăm, într-un mod ortodox, învățătura despre învierea tuturor la marea și înfricoșătoarea judecată a Dreptului Judecător, Hristos Domnul.

Învierea celor adormiți este unul dintre adevărurile fundamentale ale învățăturii creștine. Temeiul credinței și al învățăturii despre învierea celor adormiți îl aflăm în Sfânta Scriptură, în mod special în prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul al XV-lea (8)): „căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia, dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Corinteni 15, 22-23). După Înălțarea la cer cu Trup a Mântuitorului, Biserica Sa așteaptă „învierea morților și viața veacului ce va să fie” (9).

Prin înviere trebuie să înțelegem revenirea la viața a trupului unui om, după ce acesta a murit cu adevărat. Sfânta Scriptură înțelege prin înviere readucerea trupului la viață și unirea din nou cu sufletul, iar această înviere se referă numai la trup deoarece sufletul este înzestrat de Dumnezeu cu nemurirea, astfel încât acesta continuă viața și după despărțirea de trupul stricăcios și muritor. În alte cuvine, dacă acestea se întâmplă după ce trupul celui mort a putrezit, „prin înviere se înțelege reconstituirea trupului din elementele care l-au compus și revenirea la viață prin unirea din nou cu sufletul său. Așadar, prin înviere se reconstituie persoana umană, spre a forma aceeași unitate în care a trăit pe pământ” (10).

În concepția noastră, moartea fizică a trupului și chiar sfârșitul chipului actual al lumii văzute, se datorează păcatului adamic și a păcatelor ulterioare, însă, prin răscumpărarea și recapitularea întregii creații în persoana lui Hristos, de acum ele au rostul de a le curăța de îngroșările păcatului, pentru a fi readuse din nou la strălucirea cea dintâi. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur considera că „un om care vrea să zidească o casă stricată și veche, scoate mai întâi afară pe cei ce locuiesc în ea și numai așa dărâmă casa și apoi o clădește din nou mai frumoasă. Pe cei scoși afară nu-i întristează dărâmarea casei, dimpotrivă, chiar îi bucură mai mult; că nu se uită la dărâmătura care se vede, ci au în minte viitoarea clădire care nu se vede. Vrând și Dumnezeu să facă tot așa, dărâmă trupul nostru, după ce mai întâi e scos afară, ca dintr-o casă, sufletul care locuia în el, ca, zidind casa noastră mai strălucitoare, să aducă iarăși în ea sufletul nostru cu mai multă strălucire. Să nu ne uităm dar la dărâmătura trupului, ci la viitoarea lui strălucire” (11).

Așadar, învierea morților sau a celor adormiți este revenirea la viață a tuturor oamenilor care au trăit și au murit de la Adam până la cea de-a doua venire a lui Hristos. Această înviere va avea un caracter universal, înviind toți oamenii, atât drepții cât și păcătoșii, „având nădejde în Dumnezeu, pe care și aceștia înșiși o așteaptă, că va să fie învierea morților: și a drepților, și a păcătoșilor” (Faptele Apostolilor 24, 15).

Credința în învierea morților reprezintă speranța plină de nădejde care străbate întreaga revelație dumnezeiască. Nici iudaismul târziu nu era lipsit de această credință, căci învierea morților a fost vestită de prooroci ca Isaia (26, 19), Daniel (12, 2-3) și mai cu seamă de Iezechiel (37, 1-14). În acest sens, Mântuitorul Însuși a spus „nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29), iar Apostolul Pavel Îl numește pe Hristos „întâiul născut din morți” (Coloseni1, 18) și „începătură a învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20).

Considerăm că este necesar să precizăm că rațiunea învierii trupului se află în mila lui Dumnezeu de a răsplăti pe cei virtuoși în întreaga lor complexitate psiho-somatică, adică omul întreg, suflet și trup. Dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți și fapte bune, numai el ar fi vrednic de cunună, dar fiindcă nu a făcut aceasta fără trup, în chip drept amândouă părțile vor avea parte de răsplată, însă tot ca un singur întreg. Origen se întreba retoric în privința acestei probleme zicând că „nu-i oare absurd a afirma, că acel trup care a suferit răni pentru Hristos și care, împreună cu sufletul, a suferit munci grele în vreme de persecuții: închisoare în temniță, legături în lanțuri, ardere în foc, tăiere cu fierul, sfâșiere și mâncare de către fiare, răstignire pe cruce, cum și alte felurite munci, nu-i absurd ca, pentru astfel de fapte, trupul să fie lipsit de răsplată? Își poate închipui cineva, ca numai sufletul să fie răsplătit, când el poartă greutățile și îndură suferințele vieții împreună cu trupul? Când sufletul va intra în slavă, pentru ce trupul, cu care a luptat împreună în această viață, să fie lăsat la o parte, de vreme ce, când sufletul cu înclinările rele, ca de exemplu în tendința sa de a păstra fecioria perpetuă, dacă greutatea n-a căzut mai mult asupra trupului, nici într-un caz n-a căzut mai puțin decât asupra sufletului” (12). Însă, referitor la cum anume se va întâmpla reunirea elementelor descompuse a trupurilor, Sf. Ioan Damaschin consideră că „nu este neputincios Cel care la început a făcut trupul din țărâna pământului, care s-a descompus și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Creatorului” (13).

Potrivit exegezei ortodoxe, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel „iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51-52), trebuie să credem că la venirea Mântuitorului se vor afla și oameni care încă nu au trecut prin moartea fizică. Astfel, pentru ca aceștia să participe și ei la noua realitate existențială instaurată prin prezența lui Hristos, toți cei vii se vor schimba, se vor înnoi, trupurile lor devenind nestricăcioase. Biserica mărturisește acest lucru în Simbolul de Credință atunci când spune că Hristos va să vină iarăși cu slavă ca să judece vii și morții. Cei vii sunt cei care la acel moment vor fi în viață și nu vor fi gustat moartea trupească. Cauza acestor transformări este, cum am mai spus, prezența îndumnezeitoare a lui Hristos și „prin aceasta, zidirea întreagă devine pnevmatică, incoruptibilă, îndumnezeită, transparentă” (14).

Felul în care va ființa trupul înviat rămâne o taină pentru mintea omenească, însă putem presupune că el se va asemăna cu cel al lui Hristos înviat, căci El înviind cu trupul nostru omenesc, ne dă tăria să credem că trupul nostru înviat va fi asemenea cu Trupul Lui. Vedem astfel că Trupul lui Hristos după Înviere transcende legile materiei, trecând prin porțile încuiate. În acest sens, Sf. Apostol Pavel ne spune: „Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate” (Filipeni 3, 21). În aceste condiții, Învierea lui Hristos este „o pârgă nu numai pentru că precede învierea tuturor credincioșilor, ci mai ales pentru că ea constituie modelul și cauza” (15). „Trupurile înviate vor fi trupuri spirituale sau duhovnicești. Aceasta înseamnă că fără a-și pierde substanța sau forma de viață pământească, ele nu vor avea nevoie de hrană (16), îmbrăcăminte, de reproducere (17), materia lor fiind plină de Duh (18), fiind supuse sufletului întru toate. Cu o asemenea însușire, ele vor fi demne de a vedea fața lui Dumnezeu și de a trăi în comuniune cu El, cu îngerii, cu sfinții și cu drepții” (19).

Sf. Apostol Pavel, vorbind despre învierea morților, spune că „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-44), dar îi are în vedere pe cei ce au viețuit și au murit întru Hristos. În ceea ce îi privește pe păcătoși, toți vor învia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos. „Chiar și păcătoșii învie în baza unității de natură cu Hristos, ca să poată contempla veșnic putința ce au avut-o de a se mântui, dar pe care nu au folosit-o datorită libertății lor care a refuzat comuniunea a cărei bază li s-a dat” (20). Trupurile înviate ale păcătoșilor vor avea numai însușirea nemuririi sau a nestricăciunii, ca să poată răbda chinurile în veșnicie. Evident că celelalte însușiri nu le vor avea, din nefericire. Altfel spus, în cazul celor păcătoși, cum remarca Pr. Stăniloae, aceștia vor învia nu pentru a primi răsplata pentru modul lor de viață păcătos, ci, invers, ei vor primi răsplata pentru viața lor trăită în păcat, iar de înviere vor avea parte în mod automat tocmai în virtutea Învierii lui Hristos, prin care toți am devenit purtători ai vieții veșnice, fie și ea o veșnicie trăită în nefericire.

În concluzie, putem spune că toți oamenii vor învia deodată (cf. Faptele Apostolilor 24, 15), „însă nu toți au să și învieze cu slavă, ci păcătoșii au să-L aștepte pe Judecătorul rămânând jos pe pământ, iar Sfinții și Drepții, după ce se vor scula întru slavă, au să se răpească de nori la înălțime în aer, ca să-l întâmpine pe Domnul venind din cer să judece lumea” (21).

Note:

  1. Magistrand Gheorghe Drăgulin, „Revelație și eshatologie”, în Studii Teologice 1 (1959), p. 48.
  2. J. Moltmann, Theology of Hope, apud Prof. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creației, ediția a II-a revizuită, Ed. ASAB, București, 2007, p. 239.
  3. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a IV-a, Ed. IBMBOR, București, 2010, p. 221.
  4. Conf. Dr. Gheorghe Anghelescu, „Câteva considerații despre eshatologie și viața fără de moarte a sufletului”, în Ortodoxia 1-2 (2002), p. 78.
  5. Pentru mai multe detalii, a se vedea: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1981, pp. 157-158.
  6. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 222.
  7. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 16.
  8. „Capitolul 15 din epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel poate fi considerat tratatul cel mai amplu și organic, din punct de vedere literar și teologic, despre învierea morților din tot Noul Testament” Pr. Prof. Constantin Preda, „Problema învierii morților (I Corinteni 15, 1-58)”, în Studii Teologice 1 (2011), p. 82.
  9. Cf. Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan.

10.  Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, ediția a VI-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 349.

11.  Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, traducere din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 112.

12. Origen, Tratatul despre înviere către Pamfil, apud Mitrop. Irineu Mihălcescu, „Învierea morților”, în Biserica Ortodoxă Română 3-4 (1940), p. 121. Tot în această direcție, Tertulian ne spune: „omul întreg este alcătuit prin punerea laolaltă a celor două elemente, și de aceea înaintea Judecății vor sta și unul și celălalt, căci făptura trebuie judecată în întregimea ei, pentru că neîndoielnic nu poate trăi altfel decât întreagă. Așadar, așa cum a trăit omul, așa va fi judecat, pentru că se judecă felul viețuirii sale. Și pentru că însăși viața este adusă înaintea judecății, ea trebuie cercetată cât privește ambele elemente datorită cărora s-a depănat ca viață” Despre Înviere, apud Jean-Claude Larchet, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p. 302.

13.  Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 246; „Newton a fost întrebat odată, de unii ca aceștia, ce crede despre învierea morților și cum se vor aduna într-un nou trup, elementele împrăștiate în pământ. Fără a răspunde ceva, a luat o mână de pilituri de fier, pe care le-a amestecat cu cenușă și nisip și apoi le-a spus: „Cine este în stare să aleagă firele de fier din acest amestec?” Neprimind niciun răspuns de la nimeni, a luat un magnet, pe care l-a apropiat de acel amestec și îndată toate firele de fier s-au prins de magnet. Apoi Newton a spus: „Cel ce a dat putere magnetică acestui fier fără de viață, nu va avea oare și mai mare putere să adune trupurile morților și să le învie?” Pr. Constantin P. Beldie, „Newton despre învierea morților”, în Biserica Ortodoxă 5 (1932), p. 396.

14.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 409.

15.  Pr. Prof. Constantin Preda, art. cit., p. 68.

16.  Dacă Mântuitorul Hristos a mâncat în fața Apostolilor (cf. Luca 24, 39-43), El nu a făcut aceasta pentru că avea nevoie să mănânce, ci pentru a le demonstra acelora realitatea Învierii Sale în trup real.

17.  „Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” Matei 22, 30.

18.  Este important să se înțeleagă că trupurile înviate vor avea și un conținut material, care să aibă o legătură cu trupul avut în timpul existenței pământești, însă acest nou trup va fi spiritualizat, pnevmatic.

19.  Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgran, op. cit., p. 351.

20.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 448-449.

21.  Arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni a slăvitului și prea-lăudatului Apostol Pavel, ediția a II-a revizuită, îngrijitor de ediție Florin Stuparu, Ed. Sophia, București, 2006, p. 276.

Drd. Doru Marcu,

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova