Arhiva pentru ziua noiembrie 7th, 2017

07.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

marți, noiembrie 7th, 2017

„În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului”. (Matei 14, 22-34).

Iubiți credincioși!

Predica din duminica aceasta, a IX-a după slăvitul praznic al Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile), are la bază nouă versete din capitolul XIV al Evangheliei după Matei, versete în care ne este istorisită o altă întâmplare minunată petrecută cu aproape două milenii în urmă în Țara Sfântă.

Nici de data aceasta nu este vorba de o vindecare miraculoasă a vreunei boli grave și nici de izgonirea unor duhuri necurate care să fi tulburat viețile unor evrei și, implicit ale comunității în care aceștia își duceau existența.

În fapt, pericopa de astăzi este continuarea celei de duminica trecută, versetele din această duminică continuând firul evenimentelor istorisite atât de limpede de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Am spune că se continuă istorisirea unor minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos asupra naturii înconjurătoare. Astfel, dacă duminica trecută am vorbit despre înmulțirea minunată a celor cinci pâini și doi pești care au hrănit ca la cinci mii de bărbați și poate încă pe atâtea femei și copii, astăzi vom vedea că Fiul lui Dumnezeu este și Domnul naturii înconjurătoare, a tuturor elementelor care ne înconjoară, iar credința noastră în El trebuie să fie nemărginită.

Pericopa începe cu afirmația că „în vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. Ne găsim deci la sfârșitul zilei în care Domnul săturase mulțimile, trimițând oamenii la casele lor, iar ucenicilor săi poruncindu-le să se întoarcă pe țărmul celălalt al lacului Ghenizaret, folosindu-se de o mică ambarcațiune, o corăbioară ce va fi purtat de mai multe ori pe Mântuitorul și ucenicii Săi peste apele menționate mai devreme. Iisus avea să vină mai târziu, căci  „după ce a dat drumul mulţimilor, s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. Simțea așadar nevoia să vorbească cu Tatăl cel ceresc prin rugăciune, arătându-ne astfel și nouă importanța acesteia. Locul ales era o colină din apropierea țărmului, numit de ucenici „munte”, un loc în care liniștea sau „singurătatea” de care pomenește Evanghelia erau tocmai potrivite pentru rugăciune. Timpul va fi trecut repede, astfel că se făcuse seara, se înnoptase și Mântuitorul se găsea tot acolo.

Într-un alt plan, la câțiva kilometri depărtare, în mijlocul lacului Ghenizaret sau Marea Tiberiadei (ori Marea Galileii) cum mai era numit acest lac, se găseau ucenicii Săi, în corăbioara lor prinsă însă din ce în ce mai strașnic, ca într-o menghină, de valurile ridicate de un vânt puternic: „în vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. La început, ucenicii nu vor fi dat mare însemnătate acestor valuri; în definitiv printre ei se găseau și corăbieri sau marinari, cum am spune noi astăzi, iscusiți, obișnuiți cu marea și capriciile ei din ieșirile în larg făcute pentru a prinde pește.

Într-o astfel de atmosferă, „la a patra strajă din noapte”, o strajă fiind echivalentul a două ore, „a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. Deși adânc în noapte, nici unul dintre ucenici nu dormea, tulburați fiind de zbaterea corabiei prinsă în furtună. Se vor fi speriat și mai tare atunci când au văzut aproape de vasul lor silueta unei persoane care părea să se apropie liniștită, mergând pe valuri ca pe uscat. Au crezut că văd o nălucă: „ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Au început să facă gălăgie, să strige, poate pentru a îndepărta presupusa nălucă, poate pentru a prinde curaj.

Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Văzând spaima ucenicilor Săi, frica lor, Mântuitorul a încercat să-i liniștească vorbindu-le, descoperindu-le cu glasul Său liniștitor identitatea Sa („Eu sunt”) și cerându-le să nu se teamă. Apostolii erau însă prea înfricoșați, prea temători, se îndoiau încă. Tocmai de aceea, „Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. Știa că numai Învățătorul are puterea aceasta de a-l face și pe el să pășească pe apă, de a trece peste limitele naturalului, de a fi deasupra legilor fizicii, de a face minuni.

Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Petru era nerăbdător să ajungă cât mai repede lângă Iisus, acolo unde să simțea în siguranță, o siguranță pe care nu ne-o poate oferi decât Dumnezeu. Tocmai de aceea, întrarmat cu credință, a pornit pe apă, pășind și el ca pe uscat. Între el și Domnul vor fi fost câțiva zeci de metri, cel mult, suficient însă pentru ca teama să se strecoare încet în sufletul său; îndoiala ia locul credinței: „dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Grăunele necredinței poate crește atât de repede și atât de mare încât poate acoperi orice suflet de îndată. Vântul puternic sunt ispitele de tot felul care ne amăgesc, ne duc pe drumul pierzării. Și când se întâmplă aceasta, consecințele nu întârzie să apară. Ne scufundăm în mijlocul unei mări la fel de învolburate ca marea în care se afunda, înfricoșat, Sfântul Petru. Nu este deci de mirare că a strigat din toate puterile sale „Doamne, scapă-mă”. Am putea spune că s-a deșteptat la vreme și a putut să strige după ajutorul lui Dumnezeu. Și noi, creștinii zilelor noastre, trebuie să avem tăria să strigăm ori de câte ori ne afundăm în păcate, după ajutorul și iertarea lui Dumnezeu.

Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Mântuitorul ne întinde de fiecare dată mâna Sa cea puternică și ne ridică ori de câte ori cădem. Este nevoie însă ca și noi să întindem mâna noastră, să prindem cu strășnicie mâna întinsă a lui Hristos și să ne folosim de aceasta pentru a ne reașeza deasupra valurilor învolburate ale acestei lumi. Să fim asemeni Sfântului Apostol Petru, care deși s-a îndoit, a strigat la timp și a fost salvat.

Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Toată această întâmplare se încheie cu urcarea celor doi în corabie și cu potolirea furtunii. Mântuitorul îi va fi liniștit și pe ceilalți ucenici ai Săi, poruncind mării și vânturilor să se liniștească. Și aceastea s-au supus, au ascultat de Creatorul lor. Această minune îi va fi impresionat pe cei prezenți căci este urmată de o mărturisire făcută public: „iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Așadar, mărturisirea apostolilor trebuie să fie și mărturisirea noastră; închinarea lor trebuie să fie și închinarea noastră, pentru că înaintea noastră se găsește cu adevărat Fiul lui Dumnezeu celui viu. A Cărui împărăție și putere și slavă este în vecii vecilor. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

07.11.2017 – DESPRE COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA SFÂNTULUI PAISIE VELICIKOVSKI, AȘA CUM REIESE DIN AUTOBIOGRAFIA SA

marți, noiembrie 7th, 2017

Secolul al XVIII-lea rămâne cunoscut în Istoria Bisericii Ortodoxe Române și prin mişcarea de înnoire duhovnicească începută de Cuviosului Paisie de la Neamţ şi continuată de ucenicii săi, influenţând prin suflul său întreg Răsăritul Ortodox. Această perioadă se înscrie între momentele cele mai de seamă pe care le-a cunoscut Biserica noastră strămoșească pentru că acum românii și-au adus poate cea mai însemnată contribuție la îmbogăţirea patrimoniului Bisericii de Răsărit a lui Hristos. Sfântul Paisie se străduieşte să caute adevăratele făclii aprinse din lumina lui Hristos adică învăţăturile Sfinților Părinţi pentru a le face cunoscute și celor care erau în pericol să fie înşelaţi de „luminiţile iluministe”; luptând duhovniceşte, a scos aceste învățături de sub obrocul uitării și cu ajutorul lor a încălzit duhovnicește toate locurile prin care a trecut, de referință rămânând strădaniile sale depuse ca stareț al marilor mănăstiri moldovenești Dragomirna, Secu şi Neamţ. Focul aprins de el s-a întins până în stepele îndepărtate ale Rusiei. Chiar și așa, remarcăm că Stareţul Paisie este foarte puţin cunoscut în vremea noastră, deşi este unul din cei mai mari părinţi ai vremurilor nu demult apuse. Acesta este și motivul pentru care am socotit că merită prezentate câteva date legate mai ales de anii tinereții sale, date care se regăsesc în autobiografia sa, publicată  și în limba română de către Ștefan Berechet, la Iași, în anul 1918. De această lucrare ne vom folosi cel mai mult în prezentarea aceasta.

Despre copilăria și tinerețea sa, el scrie la cererea fraţilor săi duhovniceşti, „având unii faţă de alţii o adevărată dragoste după Dumnezeu”, așa cum el însuși mărturisea. Din aceste însemnări aflăm că Sfântul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Malorusia (Rusia Mică sau Ucraina de astăzi), în ziua de 21 decembrie 1722. Despre familia sa scria: „Tatăl meu a fost Ioan Velicikovski, protopopul Poltavei, iar mama mea Irina, mai târziu Iuliana monahia, după ce a intrat în monahism. În cristelniţa botezului mi s-a dat numele Petru, întru pomenirea celui întru sfinţi Părintelui nostru Petru, mitropolitul Kievului şi al întregii Rusii. Străbunicul meu după tată a fost Simeon, un cazac cunoscut şi bogat, iar bunicul Luca a fost protopop al Poltavei. Bunicul după mamă a fost un negustor renumit şi bogat de neam evreiesc, numit Mandea care s-a şi botezat cu toată casa lui şi a devenit Grigori Mandenko. Patru ani după naşterea mea, tatăl meu a trecut din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Eu am rămas cu mama mea şi cu fratele meu mai mare, Ioan Velicikovski care mai apoi a fost întâistătătorul catedralei din Poltava a Adormirii Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în care au slujit ca preoţi tatăl, bunicul şi străbunicul meu. Mama mea m-a dat la învăţătura de carte, împreună cu fratele meu mai mic Teodor, care la şapte ani s-a mutat la Domnul” (1).

Rădăcinile sale adânci, tradiția și bunul renume al familiei sale nu au fost suficiente pentru ca tânărul Petru să aibă o copilărie liniștită, în principal din cauza pierderii tatălui la o vârstă fragedă. Deși a provenit dintr-o familie nobilă, a fost lipsit de multe din bucuriile copilăriei. Nu doar tatăl său s-a mutat prematur la cele veșnice, ci și fraţii săi; când abia împlinise treisprezece ani, s-a mutat la Domnul şi fratele său Ioan. A rămas singura mângâiere a mamei sale, care din 12 copii a rămas doar cu Petru. Chiar și așa, rămas orfan, a învăţat carte sub îndrumarea mamei sale (şi o vreme și a fratelui său Ioan, devenit protopop de Poltava); după obiceiul timpului, obicei întâlnit și în țările române, a învăţat să citească pe Ceaslov şi pe Psaltire, acestea fiindu-i cel dintâi abecedar. Înclinația spre lecturarea Sfintei Scripturi şi a textelor din Sfinții Părinţi (mai ales Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Dorotei, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, ș.a.) va avea o mare înrâurire asupra vieţii sale de mai târziu, determinându-l să aleagă viaţa monahală ca mod de trăire bineplăcut lui Dumnezeu.

Tot spre slujirea lui Dumnezeu vroiau să-i îndrepte pașii și mama şi unchiul său (Vasili Mandenko) care voiau să-l vadă preot tot la catedrala din Poltava, unde slujiseră înaintaşii săi. Acestora li se adăugau și alte rude însemnate, oameni de vază ai Poltavei care erau și ei preocupaţi de viitorul copilului: „ Ei s-au hotărât să meargă cu o cerere scrisă din partea naşului meu, Vasili Kociubei, colonel al Poltavei şi cu cetăţeni de frunte din Poltava prin care se cerea întărirea dreptului de moştenire a parohiei tatălui meu printr-o gramată a Preasfinţitului Kir Rafael Zabrovski, care era atunci Mitropolit de Kiev” (2).

Fusese învățat ca, odată ajuns înaintea mitropolitului, să-i sărute mâna și să recitească nişte versuri pe care le pregătise cu grijă; sfios și timid, nu a reușit însă să scoată niciun cuvânt. Totuși, „atât a fost de mişcat Preasfinţia sa, că binecuvântându-mă a rostit cu voce tare următoarele cuvinte: tu să fii moştenitorul. Şi a dat mamei mele o gramată prin care întărea dreptul meu de a moşteni această biserică, ne-a binecuvântat şi a poruncit mamei mele să mă dea la învăţătura din afară (liceul clasic) la şcoala din Kiev” (3).

Copilăria tânărului Petru a fost marcată de timiditate, o timiditate ce izvora însă din dorința sa de a-și găsi liniștea necesară pentru a putea vorbi cu Dumnezeu. Nu este deci de mirare că rar scotea câte o vorbă, fapt ce-i determina pe unii cunoscuți să se întrebe dacă nu cumva era mut (4).

Ajuns la Academia Movileană din Kiev,  „unica şcoală nu numai din Ucraina ci şi din toata Rusia care întru nimic nu era mai prejos decât cele mai bune şcoli din străinătate, o adevărată universitate naţională şi ortodoxă, mângâierea şi mândria poporului ucrainean” (5), nu s-a simțit mulțumit de modelul şcolilor polono-iezuite găsit aici, existând o puternică contradicție cu fondul tradiţional ortodox ce-i caracteriza sufletul (6). De aceea, atunci când avea timp liber el cerceta biserici, iar Lavra Peşterilor din Kiev îl impresionase cel mai mult.

A îmbinat o vreme ştiinţa gramaticii învățate la școală cu cititul cărţilor sfinte de acasă, lecturi ce-i îndreptau pașii tot mai mult spre monahism (7). Nu este deci de mirare că după trei ani de şcoală, caracterizați de sârguință, a început să simtă tot mai mult râvna pentru viaţa monahală, mai ales că înaintea sa doi elevi plecaseră la schitul Kiev, călugărindu-se fără să spună cuiva (8). Pe aceștia îi vizitează câteva luni mai târziu, rămânând mișcat de atmosfera găsită în mănăstire și de cuvintele starețului: „O, copile dragă, trebuie să ştii că în toate zilele vieţii tale trebuie să păstrezi în suflet neștirbită această amintire…, căci adevăratul început al monahismului este ascultarea şi desăvârşita lepădare şi renunţarea la voia şi judecata proprie şi ascultarea de povăţuitorul său cu toată stăruinţa, până la ultima suflare, supunându-se lui ca lui Dumnezeu Însuşi” (10). Își manifestă și el dorința de a rămâne aici dar este refuzat de stareț, pentru a nu se face face tulburare obştii în cazul în care mama lui l-ar căuta şi l-ar afla aici fără voia ei.

Războiul ruso-austro-turc dintre anii 1738-1739 (încheiat cu pacea de la Belgrad din 1739), a făcut ca mitropolitul Antim al Moldovei să se retragă de frica turcilor la Kiev. Așa va avea ocazia tânărul Petru să asculte Liturghia în limba românească: „De câtă bucurie se umplea sufletul meu auzind cum i se înalţă laudă lui Dumnezeu în această limbă binecuvântată” (11). Aşa „a început să se nască în inima mea o mare dragoste pentru această binecuvântată limbă şi pentru poporul de Dumnezeu păzit şi tot mai mult în sufletul meu creștea dorinţa de a intra în monahism într-o ţară străină” (12).

Întors la Poltava, îi descoperă mamei sale dorința de a renunța la școală și de a intra în monahism (13). Deși știa de mai mult timp despre acest gând, aceasta încearcă să-l convingă să continue tradiția familiei sale, căsătorindu-se după legea creștinească și făcându-se preot. Tânărul Petru a rămas neclintit în hotărârea sa, dar pentru a nu-și supăra mama și la sfatul duvovnicului său, i-a spus că-i va face pe plac, dar numai după terminarea școlii. Punea însă la cale, alături de un prieten, un plan pentru a putea părăsi Malorusia și pentru a merge într-o altă țară ortodoxă. Cum de multe ori gândurile omului nu pot fi puse în practică din diverse pricini, tânărul Petru a ajuns tot la Kiev, iar de aici neștiind încotro să apuce și-a îndreptat pașii către orășelul Cernigov, acolo unde se afla cuviosul Pahomie, duhovnicul său. După mai multe zile și după o călătorie foarte grea a ajuns la Cernigov. Ieroschimonahul l-a povățuit să meargă la mănăstirea Liubețki: „apropiindu-mă de mănăstire, am văzut că de la oraș şi până la Nipru erau puse bariere, păzite de strajă, mănăstirea aflându-se dincolo de ele. Atunci cuprinzându-mă spaima, nu știam ce să fac, fiindcă nu aveam la mine niciun înscris doveditor care să arate cine şi de unde sunt şi mă temeam ca nu cumva să fiu reținut de strajă… Și iată că prin purtarea de grijă, pronia lui Dumnezeu, peste nădejdea mea, am zărit pe un cinstit monah care se îndrepta dinspre oraș spre mănăstirea aflată de cealaltă parte a barierei. Când s-a apropiat de strajă, s-a oprit uitându-se la mine. Când am ajuns şi eu lângă strajă, m-a întrebat străjerul: De unde esti? El însă i-a răspuns de îndată, înainte ca eu să-mi deschid gura, ca şi cu oarecare mirare: „de ce-l întrebați de unde este? Oare nu știți că este un frate ascultător al mănăstirii și acum se întoarce de la ascultare înapoi la mănăstire? Auzind acestea, m-au lăsat să trec liber. Ajungând la acel cinstit monah, m-am închinat înaintea lui și, înțelegând ca este ieromonah, i-am sărutat dreapta sa sfântă şi i-am mulțumit pentru dragostea lui, proslăvind necercetata purtare de grijă pronie a lui Dumnezeu care m-a ferit de această încercare” (14).

Așa a ajuns tânărul Petru să cunoască cu adevărat viața monahală și să o îndrăgească. Nu a rămas pentru multă vreme la mănăstirea Liubețki, căci schimbându-se starețul, a venit altul foarte aspru, gata să certe şi să lovească pentru cele mai neînsemnate greșeli. Rănit de purtarea acestuia, tânărul Petru a plecat cu un alt ucenic, trecând noaptea râul Nipru și ajungând, după alte greutăți și ispite, la mănăstirea Medvedovski, la sud de Kiev, în partea Ucrainei ocupată atunci de polonezi, unde este tuns rasofor cu numele de Platon.

După ce se reîntoarce la Kiev, temându-se de conflictele religioase şi naţionale frecvente pe atunci în teritoriul ocupat de polonezi, se retrage la Lavra Pecerska, iar apoi pleacă cu prietenul său, Alexie, spre Moldova. La începutul Postului Mare al anului 1743, în timp ce se îndrepta spre Ţările Române, întâlneşte pe un preot Mihail, și el emigrant din Ucraina în țările române. Acesta îl cheamă la schitul Trăisteni, aflat sub povăţuirea duhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. Aici îl va întâlni pe stareţul Vasile, pe care însă nu-l urmează la Poiana Mărului, de teamă să nu fie constrâns să primească hirotonia întru preot. Va merge însă la stareţul Onufrie de la schitul Cârnu, preferând să trăiască în singurătate în preajma bătrânului părinte.

Timp de patru ani şi jumătate, din 1743 şi până în 1746, răstimpul primei sale şederi în Ţara Românească, monahul Platon a avut prilejul de a învăţa limba română şi, mai ales, de a face începutul în experienţa vieţii monahale într-o atmosferă de intensă viaţă duhovnicească, învăţând acum să se nevoiască în rugăciunea lui Iisus şi în celelalte practici ale vieţii isihaste (15).

Toate acestea îi vor fi de folos mai târziu, când va ajunge să reașeze pe temelii noi viața monahală din tot Răsăritul ortodox, fiind cinstit de monahi şi credincioşi, iubit de obştea sa multinaţională de la Secu şi Neamţ, formată acum din aproape o mie de monahi: români, ruşi, sârbi, greci şi Bulgari (16).

Note:

  1. Ștefan Berechet, Autobigrafia stareţului Paisie Velicicovschi, Iaşi, 1918 , p. 84 (Lucrarea a fost reeditată și în zilele noastre: Cuviosul Paisie de la Neamţ, Autobiografia şi viaţa unui stareţ, urmate de aşezăminte şi alte texte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Deisis, Sibiu, 2002).
  2. Ibidem, p. 86.
  3. Ibidem, p. 87.
  4. Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova. Viata, învățătura şi influența lui aspra Bisericii Ortodoxe, ediția a II-a, Ed. şi tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1943,  p. 31.
  5. 5. Ibidem, p. 42.
  6. Ibidem, p. 43.
  7. Ștefan Berechet, Autobiografia Starețului Paisie Velicikovski, p .89.
  8. Ibidem, p. 93.
  9. Ibidem, p. 98.

10.  Ibidem, p. 102.

11.  Ibidem.

12.  Ibidem, p. 106.

13.  Ibidem, p. 117.

14.  Nicolae M. Popescu, 160 de ani de la moartea lui Paisie Velicikovski, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul VII , 1955, nr. 1-2, p. 41-47.

15.  Paul Mihail, Starețul Paisie de la Neamt,  înnoitorul monahismului, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVIII, 1962, nr. 5-6, p. 409-417.

16.   P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârșit monah român. Noi cercetari și ipoteze,  în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul  XCIII, 1975, nr. 1-2, p. 162-193.

Pr. Neacșu Daniel

07.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII (Înmulțirea pâinilor)

marți, noiembrie 7th, 2017

„În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor” (Matei 14, 14-22).

Iubiți credincioși!

În Duminica aceasta, a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh, am ascultat împreună la Sfânta Evanghelie istorisirea unei minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos, în peregrinările Sale pe drumurile Țării Sfinte de acum două milenii.

În această pericopă, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei ne spune mai întâi că Mântuitorului Iisus Hristos I S-A FĂCUT MILĂ de mulțimea de oameni care se strânsese în jurul său. Era o mulțime în care se aflau și mulți oameni bolnavi, suferinzi, desigur însoțiți și de membri ai familiei, tocmai pentru a-i ajuta să ajungă în preajma Mântuitorului Iisus Hristos și a primi tămăduirea. Parcurgând versetele acestei pericope, vedem că nu lipseau nici copiii ori femeile. Cu toții așteptau vindecări miraculoase; auziseră de la alți semeni de-ai lor despre Proorocul cel Mare și Puternic în Cuvânt, Căruia nimic nu-I este imposibil, ba chiar are puterea de a învia și pe cei morți. Aceasta este explicația pentru care mulțimile veneau nu doar să asculte pe Învățătorul ci așteptau acum și tămăduiri miraculoase.

Văzând această mulțime pestriță, formată din bărbați, femei și copii, unii veniți să asculte Cuvântul Mântuitorului, alții veniți pentru vindecări minunate, impresia apostolilor, a ucenicilor care Îl urmau pe Domnul trebuie să fi fost una deosebit de puternică, mai ales că se vor fi petrecut atunci multe minuni: „Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor”. Bolnavi de toate vârstele, bărbați și femei au fost vindecați de neputințe pentru care medicina vremii nu avea nici un leac. Toate acestea se vor fi petrecut pe parcursul unei zile întregi, astfel că atunci „când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Ucenicii vor fi fost îngrijorați de soarta acestei mulțimi de oameni, ba chiar înspăimântați. Așezați într-o câmpie, într-un spațiu mai întins, lipsiți de hrană pentru o perioadă mai lungă de timp, oamenii pot deveni irascibili, ba chiar violenți. Vindecările minunate pe care le primiseră puteau fi repede uitate. Și atunci cel mai bine era ca acești oameni să meargă prin localitățile din apropiere și să-și cumpere mâncare.

Cu acest plan nu a fost de acord Mântuitorul Iisus Hristos care le spune „nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Purtarea Sa de grijă mergea, deci, și mai departe. Mila Sa era nemărginită. Și nici nu putea să fie altfel de vreme ce oamenii aceia își puseseră în El toată nădejdea lor.

Îndemnul Domnului adresat ucenicilor (de a hrăni ei mulțimile) a fost la început neînțeles de aceștia. Mirarea lor va fi fost mare, de vreme ce nu aveau decât numai cinci pâini şi doi peşti. Ori cu aceste bucate era imposibil să fie hrănită o astfel de mulțime.

Se întâmplă atunci ceva minunat: „Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.

Mai întâi vedem că a poruncit ca aceste pâini și pești să fie aduse înaintea Sa. Apoi a cerut oamenilor să se așeze. Ne arată acum Mântuitorul că oamenii au nevoie ca viața lor să fie așezată, și nu oricum, ci respectând poruncile Domnului. Făcând aceasta, ies din starea de agitație, de zbucium și intră într-o stare de liniște, care este prielnică rugăciunii. Iar rugăciunea aduce binecuvântarea lui Dumenzeu, o binecuvântare ce revarsă și darurile Sale cele bogate. Frângerea acelor pâini și împărțirea lor mulțimii de oameni, de către ucenici, prefigurează Trupul tainic al Mântuitorului, care se frânge pentru noi oamenii „și pentru a noastră mântuire”, prin jertfa nesângeroasă de la Sfântul Altar, săvârșită de urmașii ucenicilor de odinioară (episcopii și preoții), dar niciodată nu se sfârșește, după cum nici pâinile din pustie nu s-au terminat, ci au săturat pe toți „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate”.

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”. Atât de multe bunătăți revarsă Dumnezeu în viața noastră, dacă Îi plinim poruncile Sale, încât „toți s-au săturat”. Ba mai mult, din fărâmiturile strânse – și ni se arată aici purtarea de grijă pe care trebuie să o avem față de cele sfinte (nimic nu trebuie risipit, aruncat) – s-au strâns doisprezece coșuri mari. Acum vine însă explicația, descrierea mulțimii: cincii mii de bărbați, afară de femei și de copii. Și toți aceștia se săturaseră din cinci pâini și doi pești. Cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu!

O semnificație specială o au și numerele întâlnite în desfășurarea acestei minuni: cinci și doi, care adunate ne dau cifra șapte. Iar șapte știm cu toții că reprezintă desăvârșirea, plinătatea, căci șapte sunt și darurile Duhului Sfânt: duhul temerii, duhul tăriei, duhul sfatului, duhul științei, duhul cunoștinței, duhul înțelegerii și duhul înțelepciunii.

Iar aceste daruri se revarsă asupra întregii făpturi: bărbați, femei și copii deopotrivă; cu toți se hrănesc din darurile cele bogate, după porunca Mântuitorului: „gustați și vedeți că bun este Domnul”.

Pericopa evanghelică se încheie cu precizarea că „Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”.

Dreptmăritori creștini!

Urcându-se în corabie, ucenicii părăsesc acest veritabil „loc al minunilor” și se întorc în ținutul Nazaretului. Mântuitorul rămâne însă ca să slobozească aceste mulțimi. Explicația acestui verset este aceea că mulți oameni vor fi fost tentați să rămână acolo, în acest „loc al minunilor”, în preajma Domnului, căci unde altundeva le putea fi mai bine; cei bolnavi erau tămăduiți, iar pentru a-și potoli foamea aveau nevoie „doar” de o altă minune săvârșită de Iisus. Ar fi fost însă denaturată ordinea firească a lucrurilor. Oamenii trebuie să-și câștige pâinea, nu așteptând de fiecare dată intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu, ci lucrând, trudind cu mâinile lor, câștigându-și pâinea cu sudoare și cu stăruință. De aceea, încă din cele mai vechi timpuri s-a impus între oameni dictonul ORA ET LABORA (roagă-te și muncește), ca un principiu de la care nu trebuie să se abată nimeni. Altmiteri, ne răsună în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”.

Așadar, câteva învățături pot fi desprinse din această pericopă. Mai întâi de toate, vedem mila lui Dumnezeu care se revarsă peste toți oamenii, indiferent de vârsta lor, că sunt bărbați ori femei, iudei sau elini, etc. Toți cei care se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu vor mai flămânzi niciodată.

Pentru cei care sunt în suferințe și lipsuri, suntem datori să avem aceeași milă și compasiune pe care a avut-o Mântuitorul față de mulțimea din pericopa evanghelică de astăzi. Fiecare la parohiile noastre suntem datori să ajutăm la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi.

„Că milostiv și iubitor de oameni, Dumnezeule ești și Ție salvă îți înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Pr. Neacșu Daniel

07.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII (Pilda datornicului nemilostiv)

marți, noiembrie 7th, 2017

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a ingenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui” (Matei 18, 23-35).

Iubiți credincioși!

În Duminica a XI-a după Rusalii, pericopa evanghelică ne istorisește o minunată pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, o pildă care începe, pentru a atrage atenția ascultătorilor, cu o analogie: „Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Frumoasă și interesantă este apropierea pe care Domnul Hristos o face între Împărăția lui Dumnezeu și o împărăție din lumea aceasta. Ni se spune clar că dacă există momente când oamenii dau socoteală aici, pe pământ, pentru „datoriile” adică pentru păcatele lor, pentru care trebuie să plătească, tot așa va veni și ceasul în care socoteala aceasta va fi dată înaintea Împăratului ceresc, înaintea lui Dumnezeu.

Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Deodată ni se înfățișează într-un tablou imaginar chipul unui mare datornic, cu zece mii de talanți. Trebuie să facem precizarea că talantul era o unitate de măsură folosită în vremea Mântuitorului, mai ales pentru metalele prețioase (cel mai frecvent, argintul). Acesta avea aproximativ masa de apă necesară pentru a umple o amforă. Un talant grec, sau un talant attic, avea 26 de  kilograme, un talant roman avea 32.3 kg, un talant egiptean avea 27 kg, și un talant babilonian avea 30.3 kg. Palestina sau Țara sfântă a adoptat talantul babilonian, dar a revizuit mai târziu masa. Talantul greu, utilizat în timpul Noului Testament, avea 58.9 kg. Aceasta înseamnă că 10.000 de talanți erau echivalentul a 589.000 de kilograme de argint sau 589 de tone. Să mai reținem că un talant attic de argint avea o putere de cumpărare de aproximativ 20.000 dolari, în banii din 2004, și reprezenta valoarea a nouă ani de muncă calificată. Un om obișnuit putea strange 10.000 de talanți în 90.000 de ani.

Așadar, datornicului acela i-ar fi fost cu neputință să-și plătească datoria. Nu este deci de mirare că soarta sa părea să fie pecetluită: „Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Se întâmplă însă ceva în mintea acestui datornic. Poate de teamă, din disperare acel slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat şi se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Caută să mai câștige timp. Cere îndurare, nu vrea să se recunoască doborât de datoria aceasta uriașă, se roagă în genunchi și promite că se va schimba și, cumva, va reuși să-și plătească datoria. Se întâmplă atunci ceva minunat: „Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Este eliberat și, mai mult decât atât, i se iartă tot, toată datoria. Ce putere de iertare trebuie să fi avut Domnul acela; îl slobozise de 90.000 de ani de muncă; îl scăpase de o veșnicie în trudă și suferință, îl eliberase, mulțumindu-se cu rugăciunile slujitorului său.

Ne-am fi așteptat ca pilda să se încheie aici. Să nu mai urmeze nimic. Să ni se spună cine sunt personajele principale: Domnul sau împăratul cel puternic este Dumnezeu, iar datornicul suntem noi oamenii, plini de păcate, pe care nu ni le putem răscumpăra doar prin strădaniile noastre niciodată. Iar dacă ar trebui să plătim pentru acestea, ar trebui să petrecem o veșnicie în suferință.

Pilda continuă totuși cu un al doilea plan: „Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari”. Nimic neobișnuit. O datorie mică între doi tovarăși, doi prieteni. Un dinar avea 4,55 de grame; deci 100 de dinari erau echivalentul a 455 de grame de argint. O nimica toată în raport cu cele 589 de tone de care fusese iertat cel dintâi datornic, cu câteva clipe mai devreme. Ne-am fi așteptat deci să vedem un om schimbat, transfigurat, care să fi urmat exemplul dat de Domnul său. Și totuși, „punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Suntem tentați să credem că este vorba de o primă reacție, una nepotrivită. Mai ales că urmează o scenă ce ne aduce aminte de ce se întâmplase puțin mai devreme: „Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot”. Se schimbaseră locurile. Datornicul cel mare era acum pus în situația să accepte rugăciunile tovarășului său. I se cerea să mai aibă răbdare și-și va primi toată datoria.

De aici încolo, tot ceea ce urmează nu mai are legătură cu prima parte a pildei, căci „El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria”. Nici urmă de iertare acum. Ba chiar răutate. A cerut autorităților ca datornicul său să fie băgat la închisoare până ce va plăti datoria. Știa că dacă va ajunge la închisoare, omul acela nu va mai avea cum să-i plătească datoria, că-i va deveni din tovarăș, dușman; dar nu a contat. Răutatea lui era prea mare. Uitase deja de datoria de care fusese el iertat sau socotea că doar el merita așa ceva, nicidecum și alții.

La scena aceasta de maximă răutate fuseseră însă și martori: „Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Alți tovarăși ai omului acela au povestit, deci, Împăratului tot ce văzuseră.

Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine?” Nici nu mai trebuie explicat versetul acesta. Împăratul cel bun îl cheamă la sine pe datornicul său și îi pune o întrebare:  de ce nu ai avut milă de fratele tău, dacă eu am avut milă de tine? De data aceasta datornicul nu mai avea ce să răspundă. Își descoperise cu adevărat caracterul său (slujitor viclean).

Ceea ce urmează este meritat și firesc: „Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Când noi nu suntem capabili să iertăm, după cum Tatăl nostru ne-a iertat pe noi, atragem asupra noastră mânia și pedeapsa divină. Aceasta este de altfel, și concluzia cu care încheie Mântuitorul pilda Sa: „Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui”.

Așadar, această pericopă evanghelică trebuie să ne îndrepte gândurile spre virtutea iertării, căci aceasta își are izvorul în dumnezeire. A ierta nu este o dovadă de mărinimie din partea noastră, față de cei care ne-au greșit, ci dovada că am înțeles nu doar cu mintea, ci și cu inima, cu sufletul, învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

07.11.2017 – Pătrunderea și răspândirea creştinismului pe teritoriul țării noastre

marți, noiembrie 7th, 2017

Formarea poporului român

Încă din vremea regelui Burebista, regatul dac a cunoscut o foarte puternică dezvoltare, atât din punct de vedere politic, cât și militar. Din vremea acestui rege datează primul stat geto-dac, stat ce va cunoaște o vastă și apreciabilă răspândire, dar care nu va dura prea mult în timp, moștenirea lui Burebista risipindu-se după moartea sa, sub urmașii săi. Acest puternic stat geto-dac va fi refăcut în timpul domniei lui Decebal, fără a mai cunoaște însă aceeași întindere.

În același timp cu ascensiunea statului dac, în această parte a Europei se manifestă tot mai puternic amenințarea Imperiului Roman care își întinsese stăpânirea până în sudul Dunării, organizând teritoriile cucerite acum în provincii: Illyricum (59 î. Hr.), Pannonia (9 d. Hr., aceasta din urmă cuprinzând teritorii din estul Austriei, Ungaria şi nordul Serbiei) și Moesia (15 d. Hr., cu teritorii din Bulgaria şi Serbia de azi, iar după 46 d. Hr. și Dobrogea). Așadar, intenția Imperiului roman era clară, dorind cu orice preț să-și întindă dominația și asupra statului dac.

Până la conflict nu a mai fost decât un singur pas. Între anii 101-102 și 105-106, au loc războaiele daco-romane, încheiate cu moartea lui Decebal și cu ocuparea unei părți însemnate din statul dac: Transilvania,  Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia, teritorii ce au fost reorganizate și transformate în provincie romană sub numele de Dacia. Foarte important de precizat că celelalte teritorii (Crişana, Maramureş, Moldova şi o parte din Muntenia) au continuat să fie stăpânite de dacii liberi.

În ceea ce privește Dobrogea, acest teritoriu a rămas în componenţa provinciei romane Moesia până în 297 d. H., când va fi transformată în provincie aparte, sub numele de Scythia Minor.

De remarcat și faptul că fiind cel mai nordic teritoriu stăpânit în acea perioadă de romani și expus oarecum pericolului migratorilor, au fost aduse aici trupe numeroase, a căror principală sarcină era atât apărarea graniţelor, cât și menținerea ordinii în teritoriile ocupate.

Pentru cel din urmă aspect, adică pentru o cât mai rapidă romanizare a noii provincii, au fost aduși din toate colțurile imperiului numeroși colonişti: funcţionari, meseriaşi, agricultori, etc., cei mai mulți dintre aceștia fiind originari din sudul Dunării și din Asia Mică. Procesul de colonizare s-a făcut în mod treptat, prin întărirea elementului roman în detrimentul celui dac, astfel că după 165 de ani de stăpânire a Daciei (circa cinci generații), odată cu retragerea aureliană din anii 271-274, teritoriile nord dunărene au continuat să fie locuite de o populație daco-romană care îmbrățișase însă limba, cultura și civilizația cuceritorilor.

Mai trebuie făcută o precizare, și anume faptul că influențe romane asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre şi chiar asupra sudului şi vestului Moldovei s-au resimțit chiar dinainte de expediţiile lui Traian, dovadă stând numeroasele tezaure monetare romane descoperite aici, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Retragerea autorităților romane la sud de Dunăre a avut cauze obiective, și anume dificultatea apărării acestor ținuturi, tot mai expuse pericolului migratorilor. S-a hotărât atunci că cel mai bine pentru imperiu era ca aparatul administrativ să fie mutat la adăpostul oferit de marele fluviu, fără ca prin aceasta să înțelegem că a avut loc concomitent și o migrație masivă a populației. La nord de Dunăre au rămas aproape un milion de oameni, în marea lor majoritate, populație romanizată.

Astfel, a avut loc procesul de formare a poporului român, un proces pe care nu au mai putut să-l împiedice nici năvălitorii care s-au așezat de-a lungul vremii în stânga Dunării. Superioritatea civilizației romane a cântărit în mod decisiv în acest proces etnic. Atrași de avantajele vieţii romane, dacii au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi, într-un final, s-au romanizat. Și romanii au privit cu înțelegere și au acceptat deschiderea pe care au găsit-o în rândurile geto-dacilor, alegând să se poarte cu cei pe care i-au cucerit cu respect, admirându-le curajul și dârzenia, dragostea față de pământurile natale și față de muncă și, mai ales, convingerile lor religioase.

Mai trebuie făcută precizarea că procesul de romanizare a început la oraşe, acolo unde populaţia era mai puţin conservatoare decât cea din lumea satelor. Cel mai probabil, la orașe romanii formau majoritatea. Venind pentru diverse nevoi la oraș, dacii din zonele rurale au observant viaţa confortabilă a orășenilor; nevoiți să dialogheze cu aceștia, le-au învățat limba și obiceiurile. Limba latină a devenit repede un semn de distincție.

Același proces s-a petrecut și în lumea satelor, dar cu un ritm mai redus; aici dacii formau la început majoritatea. Lângă ei au venit treptat coloniști, mai ales veterani din armată care, odată cu terminarea stagiului, primeau o suprafață de pământ pentru a-și întemeia o familie și o fermă. Își luau soții din rândul populației dacice și împreună cu urmașii lor dezvoltau un adevărat sat (vicus sau pagus), format din descendenți ai veteranului, sat care-i purta și numele (vicus Clementinus, vicus Casianus, vicus Verobrittianus, vicus Celeris, vicus Quintionis, vicus Secundini, vicus Narcisianus, etc). Toți copiii rezultați din aceste căsătorii mixte uitau limba băștinașilor, se romanizau.

Așadar, procesul de romanizare al Daciei a fost rapid. În câteva generații se latinizează numele locuitorilor și al așezărilor, ba chiar și al unor toponimice.

Răspândirea creştinismului

Creștinismul a pătruns în teritoriile învecinate țării noastre ca urmare a călătoriilor misionare întreprinse de Sfântul Apostol Pavel, cel care ajunge în Peninsula Balcanică. Şi teritoriul ce formează Dobrogea actuală, a cunoscut activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei. Avem mărturii istorice în acest sens scrierile lui Eusebiu al Cezareii („Istoria bisericească” din secolul al IV-lea), care spune că Sfântul Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia. Mai târziu, prin secolul al VIII-lea, călugărul Epifanie afirma că sciţii au fost evanghelizaţi de același apostol (Andrei). Trei martirologii occidentale din secolul al IX-lea menţionează Scythia ca arie de misiune pentru același apostol. În sprijinul acestei afirmaţii vin și unele creaţii folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sfântului Andrei,  pârâiaşul Sfântului Andrei, etc.).

Mărturii mai recente vorbesc și despre prezența Sfântului Apostol Filip pe teritoriul țării noastre, acesta propovăduind, se pare, în teritoriul dintre Dunăre şi mare. Trei Martirologii (Calendarul gothic din secolul al IV-lea, Martirologiul lui Usuard din secolul al IX-lea şi Martirologiul lui Adon din același secol) consemnează faptul că „Filip a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie… şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”.

Aşadar, o parte a ţării noastre a fost încreştinată chiar de doi dintre apostolii Domnului (Andrei și Filip), ceea ce înseamnă că creştinismul românesc este de origine apostolică.

În ceea ce priveşte răspândirea creştinismului în Dacia, aceasta s-a făcut prin:

- Colonişti – oameni aduși  de la sud de Dunăre, dar şi din Asia Mică ori din alte provincii romane care vorbeau fluent latina și în rândurile cărora se găseau numeroși creștini. Unii dintre aceștia vor fi venit tocmai pentru a scăpa de persecuţiile la care erau supuşi în regiunile din care plecaseră.

- Soldaţi din armata romană, cunoscut fiind faptul că aici ajunseseră la un moment dat zece procente din efectivele armatei romane (atât însumau efectivele Legiunii XIII Gemina de la Apulum şi V Macedonica de la Potaissa). Evident că printre soldaţii romani existau şi creştini, primul roman încreştinat fiind un militar (sutaşul Corneliu). Aceștia au continuat să-și practice noua religie şi căutau să răspândească Evanghelia acolo unde se aflau. Căsătoriți cu băştinaşe, întemeiau familii creştine.

- Sclavi încreştinaţi, adică servitori aduși de coloniștii așezați în Dacia. Este bine cunoscut faptul că creștinismul s-a răspândit repede în rândurile sclavilor, noua religie nefiind de acord cu această practică a antichității: înrobirea oamenilor.

- Negustori veniți cu afaceri în Dacia. În drumurile lor prin tot imperiul (mai ales în oraşele greceşti de la Marea Neagră, din Asia Mică, ori din insulele greceşti) cunoscuseră și îmbrățișaseră creștinismul pe care îl propovăduiau acum și la nord de Dunăre.

- Captivii aduși de goţii care au pătruns pe teritoriul ţării noastre în secolul al IV-lea, în urma unor expediții efectuate în sudul Dunării. Printre acești captivi vor fi fost cu siguranţă şi creştini.

Există și unele argumente literar-istorice care semnalează răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre; ne referim aici la câteva mărturii ale unor scriitori creştini: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful scria că „nu există nici un neam … din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”; apologetul Tertulian afirma că Hristos „stăpâneşte şi în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”, iar Origen spunea că foarte mulţi dintre germani, daci şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei”, ceea ce înseamnă că unii l-au auzit.

Aşadar, învăţătura creştină a fost cunoscută în Dacia în secolele II-III, iar în Dobrogea actuală încă din secolul I. Credinţa în Hristos, deşi nemărturisită de comunităţi întregi, exista individual, izolat. O organizare bisericească incipientă a trebuit să existe chiar din această perioadă, cultul fiind oficiat de preoţii și diaconii hirotoniţi chiar de Apostolii Andrei şi Filip.

O încreştinare masivă a daco-romanilor avem abia după retragerea aureliană, când, odată cu armata şi administraţia imperială, a dispărut teama de persecuții, iar creștinii puteau să-și manifeste nestingheriți credința.

Schimbarea de religie nu s-a făcut prin lupte, ci pe cale paşnică şi aceasta din două raţiuni: compatibilitatea religiei zalmoxiene cu cea creştină şi caracterul neoficial al creştinismului în aceste ţinuturi. Morala înaltă a religiei geto-dace şi monoteismul acesteia au permis o trecere rapidă la creştinism, iar încreştinarea, nefiind una oficială, prin misionari oficiali sau prin dispoziţia unei autorităţi superioare, a reprezentat o consecinţă firească a comunităţii de limbă şi de civilizaţie romanică. „Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”, iar „poporul nostru s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale… Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români” (Citat rostit de Radu Vulpe cu prilejul lansării lucrării Getica).

Pr. Neacșu Daniel