07.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)
marți, noiembrie 7th, 2017
„În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului”. (Matei 14, 22-34).
Iubiți credincioși!
Predica din duminica aceasta, a IX-a după slăvitul praznic al Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile), are la bază nouă versete din capitolul XIV al Evangheliei după Matei, versete în care ne este istorisită o altă întâmplare minunată petrecută cu aproape două milenii în urmă în Țara Sfântă.
Nici de data aceasta nu este vorba de o vindecare miraculoasă a vreunei boli grave și nici de izgonirea unor duhuri necurate care să fi tulburat viețile unor evrei și, implicit ale comunității în care aceștia își duceau existența.
În fapt, pericopa de astăzi este continuarea celei de duminica trecută, versetele din această duminică continuând firul evenimentelor istorisite atât de limpede de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Am spune că se continuă istorisirea unor minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos asupra naturii înconjurătoare. Astfel, dacă duminica trecută am vorbit despre înmulțirea minunată a celor cinci pâini și doi pești care au hrănit ca la cinci mii de bărbați și poate încă pe atâtea femei și copii, astăzi vom vedea că Fiul lui Dumnezeu este și Domnul naturii înconjurătoare, a tuturor elementelor care ne înconjoară, iar credința noastră în El trebuie să fie nemărginită.
Pericopa începe cu afirmația că „în vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. Ne găsim deci la sfârșitul zilei în care Domnul săturase mulțimile, trimițând oamenii la casele lor, iar ucenicilor săi poruncindu-le să se întoarcă pe țărmul celălalt al lacului Ghenizaret, folosindu-se de o mică ambarcațiune, o corăbioară ce va fi purtat de mai multe ori pe Mântuitorul și ucenicii Săi peste apele menționate mai devreme. Iisus avea să vină mai târziu, căci „după ce a dat drumul mulţimilor, s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo”. Simțea așadar nevoia să vorbească cu Tatăl cel ceresc prin rugăciune, arătându-ne astfel și nouă importanța acesteia. Locul ales era o colină din apropierea țărmului, numit de ucenici „munte”, un loc în care liniștea sau „singurătatea” de care pomenește Evanghelia erau tocmai potrivite pentru rugăciune. Timpul va fi trecut repede, astfel că se făcuse seara, se înnoptase și Mântuitorul se găsea tot acolo.
Într-un alt plan, la câțiva kilometri depărtare, în mijlocul lacului Ghenizaret sau Marea Tiberiadei (ori Marea Galileii) cum mai era numit acest lac, se găseau ucenicii Săi, în corăbioara lor prinsă însă din ce în ce mai strașnic, ca într-o menghină, de valurile ridicate de un vânt puternic: „în vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă”. La început, ucenicii nu vor fi dat mare însemnătate acestor valuri; în definitiv printre ei se găseau și corăbieri sau marinari, cum am spune noi astăzi, iscusiți, obișnuiți cu marea și capriciile ei din ieșirile în larg făcute pentru a prinde pește.
Într-o astfel de atmosferă, „la a patra strajă din noapte”, o strajă fiind echivalentul a două ore, „a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. Deși adânc în noapte, nici unul dintre ucenici nu dormea, tulburați fiind de zbaterea corabiei prinsă în furtună. Se vor fi speriat și mai tare atunci când au văzut aproape de vasul lor silueta unei persoane care părea să se apropie liniștită, mergând pe valuri ca pe uscat. Au crezut că văd o nălucă: „ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat”. Au început să facă gălăgie, să strige, poate pentru a îndepărta presupusa nălucă, poate pentru a prinde curaj.
„Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”. Văzând spaima ucenicilor Săi, frica lor, Mântuitorul a încercat să-i liniștească vorbindu-le, descoperindu-le cu glasul Său liniștitor identitatea Sa („Eu sunt”) și cerându-le să nu se teamă. Apostolii erau însă prea înfricoșați, prea temători, se îndoiau încă. Tocmai de aceea, „Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”. Știa că numai Învățătorul are puterea aceasta de a-l face și pe el să pășească pe apă, de a trece peste limitele naturalului, de a fi deasupra legilor fizicii, de a face minuni.
„Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus”. Petru era nerăbdător să ajungă cât mai repede lângă Iisus, acolo unde să simțea în siguranță, o siguranță pe care nu ne-o poate oferi decât Dumnezeu. Tocmai de aceea, întrarmat cu credință, a pornit pe apă, pășind și el ca pe uscat. Între el și Domnul vor fi fost câțiva zeci de metri, cel mult, suficient însă pentru ca teama să se strecoare încet în sufletul său; îndoiala ia locul credinței: „dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă”. Grăunele necredinței poate crește atât de repede și atât de mare încât poate acoperi orice suflet de îndată. Vântul puternic sunt ispitele de tot felul care ne amăgesc, ne duc pe drumul pierzării. Și când se întâmplă aceasta, consecințele nu întârzie să apară. Ne scufundăm în mijlocul unei mări la fel de învolburate ca marea în care se afunda, înfricoșat, Sfântul Petru. Nu este deci de mirare că a strigat din toate puterile sale „Doamne, scapă-mă”. Am putea spune că s-a deșteptat la vreme și a putut să strige după ajutorul lui Dumnezeu. Și noi, creștinii zilelor noastre, trebuie să avem tăria să strigăm ori de câte ori ne afundăm în păcate, după ajutorul și iertarea lui Dumnezeu.
„Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Mântuitorul ne întinde de fiecare dată mâna Sa cea puternică și ne ridică ori de câte ori cădem. Este nevoie însă ca și noi să întindem mâna noastră, să prindem cu strășnicie mâna întinsă a lui Hristos și să ne folosim de aceasta pentru a ne reașeza deasupra valurilor învolburate ale acestei lumi. Să fim asemeni Sfântului Apostol Petru, care deși s-a îndoit, a strigat la timp și a fost salvat.
„Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna”. Toată această întâmplare se încheie cu urcarea celor doi în corabie și cu potolirea furtunii. Mântuitorul îi va fi liniștit și pe ceilalți ucenici ai Săi, poruncind mării și vânturilor să se liniștească. Și aceastea s-au supus, au ascultat de Creatorul lor. Această minune îi va fi impresionat pe cei prezenți căci este urmată de o mărturisire făcută public: „iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.
Așadar, mărturisirea apostolilor trebuie să fie și mărturisirea noastră; închinarea lor trebuie să fie și închinarea noastră, pentru că înaintea noastră se găsește cu adevărat Fiul lui Dumnezeu celui viu. A Cărui împărăție și putere și slavă este în vecii vecilor. Amin.
Pr. Neacșu Daniel