Arhiva pentru ziua noiembrie 8th, 2017

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII (vindecarea slăbănogului din Capernaum)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor” (Matei 9, 1-8).

Iubiți frați creștini!

Duminica a VI-a după Rusalii este duminica în care Biserica noastră strămoșească a rânduit, pentru pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie, să fie citite primele opt versete ale capitolului IX din Evanghelia după Matei. Este și aceasta o evanghelie a unei vindecări miraculoase.

După ce duminica trecută am ascultat ultimele versete ale capitolului VIII ale aceleași Sfinte Evanghelii, versete în care ni se istorisește vindecarea a doi demonizați din ținutul gherghesenilor, din cetatea Gadara, și am văzut finalul acelui episod cu venirea locuitorilor cetății care îi cer Domnului să plece din ținuturilor lor, supărați fiind de pierderea turmei de porci, vedem acum că Mântuitorul „intrând în corabie, a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Așadar, a ascultat rugămințile celor din Gadara, a intrat în corabie împreună cu ucenicii săi și a trecut lacul Ghenizaret sau Marea Tiberiadei înapoi, ajungând în orașul său, adică în Nazaret.

Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Lucrarea Sa a continuat, dovadă stând episodul relatat acum de sfinții evangheliști, și anume vindecarea unui slăbănog care fusese adus de rudele sale din localitatea Capernaum pentru a fi vindecat.

Se cuvin a fi făcute aici câteva precizări. Mai întâi, remarcăm stădaniile, stăruințele celor care purtau pe mâini pe acest slăbănog; în vremea aceea nu existau mijloace de transport pentru cei suferinzi, în cazul de față targa pe care era așezat acest slăbănog fiind purtată pe mâini de câțiva oameni, cale de kilometri. Era aceasta o dovadă deosebită de sacrificiu, de stăruință și de credință, în același timp. Credința că Iisus, cel despre care vorbeau toți evreii acelor zile are puterea să tămăduiască o suferință de netămăduit, cel puțin pentru medicina acelor vremuri, dar chiar și pentru astăzi. O altă remarcă, aceștia depuseseră un astfel de efort nu pentru a primi răspuns, pentru a li se împlini vreo rugăciune de-a lor, ci veniseră să se roage pentru un semen. Nu știm dacă slăbănogul acela le era rudă ori gestul lor izvora dintr-un semntiment de milă, de compasiune, din dorința de a face bine.

Văzând aceste strădanii și rugăciunile izvorâte din inima curată a acelor oameni buni, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale”. Nicio întrebare pusă acelui om, nicio lămurire suplimentară, doar îndemnul de a îndrăzi pentru că păcatele sale îi fuseseră deja iertate.

Și aici avem câteva precizări de făcut. Mai întâi de toate vedem cauza acelei suferințe a slăbănogului: păcatele. Păcatul aduce în viața omului suferință și moarte. Tocmai de aceea a rânduit Mântitorul pentru neamul omenesc Sfânta Taină a Spovedaniei. Chiar dacă astăzi Hristos nu mai este în chip văzut în mijlocul nostru pentru a ne ierta păcatele și a ne izbăvi de suferință, așa cum a făcut cu acel slăbănog din Capernaum, totuși lucrarea Sa este prezentă prin Sfintele Taine; păcatele ne sunt iertate de fiecare dată dacă și noi îndrăznim, ca acel slăbănog, să ni le mărturisim înaintea duhovnicului nostru. Și vedem cât de importantă este această mărturisire, nu doar pentru sufletul nostru, ci și pentru trupul nostru.

După aceea, izbăvirea slăbănogului vine ca urmare a credinței celor care îl aduseseră înaintea Domnului. Ni se arată aici cât de importantă este rugăciunea făcută pentru ceilalți. Cu toții trebuie să ne rugăm și pentru frații noștri (adică pentru tot neamul omenesc), nu doar pentru noi și pentru rudele noastre. Ba mai mult, vedem cât de importantă este rugăciunea pentru cei răposați; cum iartă Dumnezeu păcatele celor mutați din lumea aceasta ca urmare a rugăciunilor aduse de cei care rămân pe pământul acesta.

Cuvintele Mântuitorului nu au fost însă pe placul conducătorilor spirituali ai evreilor de atunci (cărturarii și fariseii) căci „atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Erau deci de față reprezentanți ai acestor cărturari și farisei. Ascultau și ei predicile Mântuitorului, fuseseră, fără îndoială, martori la multe minuni săvârșite de Iisus, dar în inima lor continua să rămână îndoiala, necredința. Tocmai de aceea, primul lor gând, după ce Mântuitorul a iertat păcatele acelui slăbănog, a fost că avusese loc o blasfemie. De ce? Pentru că ei știau că puterea de a ierta păcatele o are doar Dumnezeu, dar nu erau capabili să-L vadă pe Dumnezeu care stătea chiar înaintea lor. „Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Cărturarii nu vorbiseră cu voce tare, nu avuseseră curajul să-I spună lui Iisus că săvârșește blasfemie, și cu toate acestea gândurile lor fuseseră auzite. Așa se explică întrebarea pusă lor de Mântuitorul „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Primul lor gând la auzul cuvintelor de iertare rostite de Domnul a fost unul rău, de acuză, și ce acuză: blasfemie. Nu se gândiseră deloc că ar fi putut să se bucure, acceptând cuvintele lui Iisus drept mângâiere pentru anii de suferință răbdați de acel slăbănog.

Și dialogul Mântuitorului Hristos cu acești cărturari continuă cu o întrebare: „Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?”. Avem în fața noastră două planuri; pe de o parte unul ce nu cade sub simțurile noastre, iertarea păcatelor fiind un act care nu poate fi văzut cu ochii, petrecându-se în adâncul ființei noastre, iar pe de altă parte vindecarea trupului (scoală-te şi umblă), acesta fiind un act ce poate fi observat cu ușurință, poate fi cuantificat. Cele două planuri sunt alăturate intenționat de Mântuitorul pentru arăta și celor care se îndoiau dumnezeirea Sa, pe de o parte, iar pe de alta pentru a arăta consecințele iertării păcatelor: vindecarea. Prin urmare, următorul verset al pericopei cuprinde, în mod logic, deznodământul acestei întâmplări: „Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Le demonstrează acum și văzut că Fiul Omului are puterea de a ierta și păcatele. Sintagma „ca să știți” cu care începe acest verset pare, la prima vedere nepotrivită. Ne-am fi așteptat ca Iisus să zică „ca să credeți”. El se adresa însă acelor cărturari care, deși fuseseră martori la atâtea miracole, auziseră cuvintele Sale cele dumnezeiești în atâtea împrejurări, erau incapabili să creadă. De aceea le spune  „ca să știți”, arătându-ne diferența între „a ști” și „a crede” (Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut).

Sfârșitul pericopei este unul așteptat: „Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor”. Slăbănogul se tămăduiește pe loc, se ridică, își ia singur patul pe care fusese purtat până atunci și pleacă la casa sa. Nici el nu mulțumește lui Iisus pentru binele revărsat asupra sa, dar rămâne o dovadă vie a puterii lui Dumnezeu pogorât între oameni; pentru cei care vor să creadă:  „Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor”. Cei mulți, mulțimile care asistaseră la această minune slăvesc puterea lui Dumnezeu și bogăția milei Sale. Pentru unii, nici acest miracol nu a putut să le încălzească inima. Au rămas pe mai departe prizonieri propriei necredințe, oameni care cugetă cele rele, în al căror suflet nu se poate strecura nici măcar un gram de bunătate, de credință.

Așadar, să reținem din această pericopă evanghelică faptul că mântuirea nu este un act egoist, că nu ne putem mântui dacă ne rugăm doar pentru noi și că bunătatea naște bunătate, naște credință și duce la mântuire. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor” (Matei 9, 27-35).

Iubiți credincioși!

Și în această Duminică a VII-a după Rusalii continuă să ne fie relatate, la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie, minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos în peregrinările Sale pe drumurile țării sfinte.

După ce duminica trecută am fost martorii vindecării slăbănogului din Capernaum, duminica aceasta, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, la capitolul IX, versetele 27-35, ne aduce în prim plan alte minuni săvârșite de Domnul Iisus în apropiere de cetatea Nazaretului, acolo unde locuia. Dacă duminica trecută a fost adus înaintea Sa un slăbănog din Capernaum, acum, trecând Iisus prin această localitate „s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Doi oameni care nu mai vedeau cu ochii, chinuindu-se cumplit din cauza acestei neputințe, sunt totuși capabili să se ia după Hristos și să strige după Dânsul, cerând izbăvirea. Vedeau așadar, cu ochii sufletului. Deși nu erau capabili să vadă oamenii care treceau pe lângă ei, poate doar să le audă pașii și nu puteau să recunoască după voce decât pe cei care le erau foarte apropiați (rude, prieteni), totuși sunt capabili să-L vadă pe Dumnezeu. Așa se explică strigătele lor disperate după ajutor.

Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Mântuitorul își continuă, aparent netulburat, drumul și intră într-una din casele apropiaților săi. Este urmat de cei doi orbi care continuă să strige după ajutor.

Nu era un lucru neobișnuit la poporul evreu ca până și străini, oameni neinvitați, să intre în case în care se afla câte o mare personalitate a vremii, pentru a o cunoaște, pentru a sta de vorbă cu aceasta, ori chiar din curiozitate; iar Iisus era o astfel de personalitate. Ne aducem aminte că de multe ori se strângeau mulțimi atât de mari de oameni încât până și casele aveau de suferit, cum s-a întâmplat în cazul slăbănogului coborât înaintea lui Iisus de cei care îl purtau pe brațe printr-o spărtură făcută în acoperiș.

De data aceasta, cei doi orbi îl urmează pe Hristos înlăuntru și stăruința lor pare să fie răsplătită, căci Mântuitorul îi întreabă „credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Nu era vorba despre puterea Sa, despre capacitatea Lui de a vindeca o suferință care și în zilele noastre greu poate fi vindecată; era vorba despre credința celor doi, până unde mergea această credință. Cu alt prilej, Domnul le spusese ucenicilor Săi că dacă vor avea credință vor  putea să mute chiar și munții din loc.

Răspunsul celor doi orbi este fără echivoc: „Da, Doamne!”. Un răspuns sincer, din inimă, simplu, neînvăluit în prea multe cuvinte, așa cum de multe ori facem noi astăzi. Tocmai de aceea, Mântuitorul „atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. A fost suficientă o simplă atingere, dar ce atingere, dumnezeiască, pentru ca ochii lor să se deschidă și să vadă lumina, culorile, lumea înconjurătoare, dar mai ales pe Dumnezeu. Deschizându-se pentru prima dată, ochii lor L-au văzul mai întâi pe Dumnezeu. Ce mângâiere minunată și binecuvântată a lui Dumnezeu pentru acei ochi.

Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Așadar, după miracol, Dumnezeu le cere să nu spună nimănui nimic. Probabil că la minune nu mai asistaseră decât unii dintre apostolii Săi. Prin cuvintele acestea ni se arată importanța smereniei. Ar fi putut să le poruncească să spună tuturor despre vindecare; câți dintre noi suntem capabili să refuzăm un moment de slavă a propriei persoane. Dacă realizăm o faptă bună, primul impuls este acela de a face cunoscută realizarea noastră, pentru a primi laude.

Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela”. Iată deci că cei doi nu au ascultat porunca lui Hristos, căci ieșind din acea casă, îndată au început să spună cât de mult bine le-a făcut lor Dumnezeu. Au început să răspândească numele Lui printre toți cunoscuții lor, să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor. În aceste condiții nici nu este de mirare că „după plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Alți suferinzi au fost aduși să fie tămăduiți. Hristos devine „doctor al sufletelor și al trupurilor noastre”. Este perioada în care oamenii aproape că par mai interesați de aceste vindecări miraculoase decât de învățăturile Sale dumnezeiești. Nu este deci de mirare că Mântuitorul cerea celor pe care îi vindeca discreție. Oamenii puteau să fie ispitiți de idea aceasta de a-L vedea doar ce pe un tămăduitor și să piardă din vedere tocmai esențialul: cuvintele vieții veșnice.

A vindecat și pe acel mut, scoțând afară diavolul. Între timp se strânsese deja o mulțime de oameni, curioși să vadă cu ochii lor aceste vindecări: „iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Erau conștienți că se petrecea un lucru extraordinar, ieșit din limitele firescului, ceva la care poporul lui Israel nu mai asistase niciodată. Și evreii sunt poporul ales, poporul cu care a vorbit Dumnezeu, în vremea Vechiului Testament, prin prooroci. Totuși, Proorocul acesta făcea în mijlocul lor, minuni pe care nimeni din cei dinainte nu le mai făcuse.

Intră acum în atenția evanghelistului fariseii: „Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”. Inima fariseilor rămâne nemișcată și de această dată. Continuă să gândească cele rele. Cugetul lor este unul întunecat. Puși în fața unei astfel de minuni, vin cu o explicație uluitoare. Îl acuză pe Mântuitorul că este un fel de vrăjitor care lucrează cu puteri malefice. „Ochii lor erau ținuți ca să nu vadă”, așa cum ne spune, în altă parte, Sfânta Scriptură. Atât de corupt era sufletul lor încât nu mai sunt în stare să vadă ceea ce era evident pentru toată lumea.

Mântuitorul își continuă însă misiunea Sa. Dacă în versetele de până acum ne sunt relatate împrejurările minunilor săvârșite de Domnul, spre sfârșitul pericopei evanghelice de astăzi ni se face o precizare foarte importantă. Activitatea taumaturgică sau vindecătoare desfășurată de Hristos se împletește cu misiunea învățătorească: „Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”.

Într-adevăt, El merge prin toate orașele și localitățile mai mici dimprejurul Nazaretului și propovăduiește Evanghelia la toată făptura. Cuvintele Sale sunt cuvintele vieții veșnice: „Cine are urechi de auzit, să audă!”, spune cu alt prilej; iar Sfântul Apostol Pavel întărește această idee: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani, 10, 17).

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să răsune în sufletele fiecăruia dintre noi, căci aceste cuvinte ne întăresc credința noastră și astfel putem fi oricând și noi mărturisitori ai Lui Hristos.

Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra noastră „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, iar credința noastră să fie atât de puternică încât nici cele mai cumplite valuri ale veacurilor acestora să nu o poată birui. Amin.

Pr. Neacșu Daniel

08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea lunaticului)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte. (Matei 17, 14-23).

Iubiți credincioși!

Am ascultat împreună astăzi o nouă pericopă evanghelică, tot de la Sfântul Apostol și evanghelist Matei, ca și cele din duminicile anterioare. Și de data aceasta ne este istorisită o minune săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos. Însă această pericopă nu se rezumă doar la a ne înfățișa episodul istoric petrecut cu două milenii în urmă în Țara Sfântă ci conține și câteva explicații ori lămuriri date de Domnul și chiar afirmații cu valoare de profeție rostite înaintea ucenicilor Săi, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Totul începe cu o imagine ce stârnește compasiune, înmoaie inimile, căci „iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă”. Ce imagine poate să tulbure mai mult decât aceasta, imaginea unui tată distrus de suferința fiului său, o suferință ce va fi fost îndelungată, cu mai multe episoade.  Nu ni se spune niciun amănunt despre omul acela, nici localitatea din care venea, nici dacă era bogat ori sărac, înţelept sau om simplu. Era UN OM care purta asupra-i o mare rugăminte. Nu este deci de mirare că omul acela, de îndată ce-L zărește pe Iisus, cade în genunchi înaintea Sa. Era ultima sa speranță să-și vadă fiul vindecat. Ne putem imagina că va fi mers pe la mai mulți medici și vraci și nici unul nu putuse să facă nimic. Boala sa (ni se spune că era lunatec) era de fapt un duh necurat care continua să-L macine pe tânărul acela: îl arunca în foc și apă, îl lovea și îl izbea cu putere de lucrurile dimprejur punându-i mereu viața în pericol. Cineva trebuia să-l păzească permanent, să-l salveze din primejdii, dar pesemne că nu era suficient. Tatăl său conștientiza că era nevoie de un miracol, altfel tânărul acela ar fi fost pierdut.

Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Nu îndrăznise să vină de prima dată la Domnul Iisus, ci se rugase de ucenici, să-l tămăduiască ei. În zadar, pentru că aceștia nu putuseră să facă nimic. Și abia atunci îndrăznăște să-I ceară ajutorul Învățătorului, făcând și această succintă prezentare (suferințele îndurate de tânăr și neputința ucenicilor de a-l vindeca).

Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Urmează câteva cuvinte de mustrare, o mustrare generală pe care Mântuitorul o face pentru toți cei din jur. Cine era neamul necredincios și îndărătnic? Fără îndoială că putem să identificăm aici pe poporul evreu, pe de o parte, iar pe de alta chiar pe ucenicii Săi; pe poporul evreu pentru că era poporul ales, poporul lui Dumnezeu, și cu toate acestea întâlnise atâtea duhuri ori suferințe care își aveau cauza în necredință; pe ucenicii Săi pentru că nici ei nu se ridicaseră cu mult peste conaționalii lor. Puși în fața unui astfel de duh nu putuseră să facă nimic, nu avuseseră putere asupra lui, fuseseră deci biruiți de acesta. De aici și cuvintele grele, de supărare, rostite de Mântuitorul Hristos (până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?).

Starea aceasta nu durează însă prea mult, căci imediat poruncește ca tânărul să fie adus înaintea Sa. Iisus le iertase deja și îndărătnicia și necredința.

Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. De data aceasta este certat diavolul, căruia îi poruncește să plece din acel copil. Și aici se vede puterea lui Dumnezeu care poruncește și diavolilor și aceștia se supus voii Sale de îndată. Este limpede că așa stau lucrurile din moment ce demonul a ieșit imediat, iar copilul s-a tămăduit. Ce bucurie trebuie să fi simțit tatăl copilului, nu ni se mai spune. Atenția evanghelistului, ca de altfel și a celorlalți ucenici, era îndreptată asupra altui aspect. Când au găsit un moment de liniște, de răgaz s-au apropiat cu toții de Iisus și au pus o întrebare ce-i frământa de mai mult timp: „Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem?”. Trebuiau să știe cauza eșecului lor, s-o remedieze pentru viitor. Fără îndoială că mai fuseseră puși în astfel de situații, iar slăbiciunea aceasta trebuia remediată cumva. Singurul care putea să-i lămurească era tot Învățătorul.

Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Deci răspunsul este unul simplu: necredința sau lipsa credinței. Nu era nicio rețetă miraculoasă, niciun cuvânt magic, nicio incantație. Neputința lor izvora din necredință. Și pe noi, creștinii de astăzi, necredința ne duce pe cărări ale neputinței, ale deznădejdii. Nici noi nu ținem seama de sfatul Mântuitorului de a cultiva această virtute, căci dacă am face-o, dacă am avea credință cât un grăunte de muștar (și cât de mic este acest grăunte), am putea să poruncim până și munților să se mute dintr-un loc în altul. Atât de puternică este această virtute încât nimic nu mai este cu neputință de realizat.

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. Ne sunt făcute apoi câteva precizări strict pentru cazul la care tocmai am asistat. Credința se cultivă și crește în intensitate dacă îi adăugăm două ingrediente: rugăciunea și postul. La un loc, toate acestea fac posibilă până și izgonirea celor mai „răi” dintre diavoli. Trebuie însă să recunoaștem că nu este simplu să punem laolaltă aceste „ingrediente”. De multe ori spunem că postim, că am deprins acest exercițiu, dar îl transformăm într-o simplă cură, deoarece îl lipsim de rugăciune. De postit postim, dar, prinși fiind cu grijile de tot felul, nu ne rugăm. Spunem că nu avem timp nici să mergem la biserică, nici să ne spunem rugăciunea înainte ori după masă. Seara, înainte de culcare, nici atât. Ne mulțumim să spunem celor din jurul nostru că suntem postitori. La fel de adevărat că auzim de multe ori în jurul nostru vorbindu-se despre cât de des mergem la biserică, cât de mult ne rugăm, și seara și dimineața, și în toate momentele zilei, dar nu putem să postim. Nu-i așa că „nu-i păcat ce bagi în gură, ci ce scoți din gură”? Așa ne justificăm lipsa postului din viața noastră. Suntem mereu pe fugă, obosiți, călători, câte și mai câte explicații. Și uite așa luăm aripile rugăciunii. Iar într-un final credința noastră are de suferit și războiul nostru cu vicleanul diavol devine din ce în ce mai crâncen.

Pericopa evanghelică se termină cu un verset care nu mai are legătură cu vindecarea miraculoasă istorisită mai devreme. Ni se spune că „pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte”. Așadar, urmând ucenicii pe Mântuitorul prin alte localități, pe alte drumuri ale Galileii, le face o descoperire care îi întristează. Le descoperă ceea ce urma să se întâmple peste puțină vreme în Ierusalim, acolo unde neamul omenesc se va ridica împotriva lui Dumnezeu. Omul va judeca pe Dumnezeu și Îl va da morții. Dar a treia zi va învia. Îi va fi cu neputință morții să țină în lanțurile sale pe Creatorul vieții, iar biruința Sa va fi și biruința noastră, a creștinilor care-I slăvim numele Său cel preaînalt. Aşa vom primi, ca răsplată pentru credinţa noastră, cununa vieţii nemuritoare de la Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în în vecii vecilor. AMIN!

Pr. Neacșu Daniel


08.11.2017 – PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei)

miercuri, noiembrie 8th, 2017

„În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor. Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său” (Matei 8, 28-34).

Iubiți credincioși!

Ne găsim în Duminica a V-a după Rusalii, duminică în care am ascultat împreună la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie câteva rânduri din Evanghelia după Matei, capitolul VIII, versetele 28-34. În acestea ne este istorisită o minune săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos într-un ținut, numit al Gherghesenilor, nu departe de cetatea Gadara, aflată în apropierea lacului Ghenizaret.

Facem mai întâi precizarea că întâlnim frecvent în paginile Sfintei Scripturi călătorii făcute de Mântuitorul către diverse localități dimprejurul acestui lac Ghenizaret sau Marea Tiberiadei, așa cum mai era numit, călătorii care își aveau ca punct de plecare orașul Nazaret.

Într-o astfel de călătorie, însoțit fiind și de ucenicii săi, Domnul nostru Iisus Hristos „a trecut în ţinutul Gherghesenilor” și „iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela”. Va fi ajuns Dânsul pe un drum părăsit de locuitorii din zonă de frica a doi oameni care își pierduseră cumpătul, controlul, faptele lor fiind caracterizate de violență, fizică și verbală.

Erau doi îndrăciți care locuiau prin morminte. Era obiceiul la iudei ca să-și sape mormintele în piatră, iar malul mării Tiberiadei din apropiere era potrivit pentru acest ritual. Numai că prin aceste morminte ajunseseră să trăiască acești doi îndrăciți cărora evanghelistul Matei nu le reține numele. Fuseseră izgoniți de la casele lor chiar de familii, iar comunitatea nu-i mai îngăduia în mijlocul ei tocmai din cauza comportamentului „drăcesc”.

Ajunseseră, de fapt, ca niște morți vii, de care nimeni nu-și mai aducea aminte și de care cu toții se fereau. Lăsați pradă diavolilor, se vor fi răzbunat și ei pe trecătorii care se încumetau să străbată drumurile din apropierea mormintelor în care locuiau.

Frați creștini!

Înfricoșător este acest tablou care ni se prezintă până aici înaintea noastră pentru că vedem cum poate lucra împotriva noastră vicleanul diavol care „răcnește ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Atunci când îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră, prin neparticiparea la Sfânta Liturghie, printr-o viață lipsită de rugăciune, de post și înfrânare, prin cultivarea unui cult al propriei personalități, adică prin substituirea lui Hristos cu propriul nostru ego, devenit centru al universului, negreșit că ogorul sufletului este deja însămânțat de diavol, iar aceste buruieni otrăvitoare vor crește atât de mari și amenințătoare încât nu va mai fi decât un pas până la transformarea omului.

Pericopa continuă cu un dialog, nu al acestor doi oameni cu Mântuitorul, ci al demonilor care îi stăpâneau cu Fiul lui Dumnezeu: „Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”. Întrebarea „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” aproape că nici nu-și are rostul sau nu poate fi explicată decât prin partea ei de final care este mai degrabă o mărturisire, o recunoaștere a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, iar cei care fac această mărturisire sunt chiar diavolii. Și aici putem vedea lucrarea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, căci, fără voia lor, demonii îl recunosc înaintea oamenilor pe Mesia.

Și mai interesantă este continuarea acestui dialog „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Inexplicabilă, la prima vedere, sintagma „înainte de vreme”. Ea poate fi înțeleasă fie prin prisma faptului că, aflându-se într-o zonă în care oamenii creșteau turme de porci, se aflau în afara perimetrului Legii mozaice, iar momentul propovăduirii Evangheliei la neamuri nu sosise încă.

O altă explicație este aceea că diavolii nu acceptau faptul că timpul lor aici se terminase. Ar fi dorit să mai lucreze împotriva oamenilor, să mai facă rău și nu mai erau lăsați. Ori poate știau că izgonirea lor, înfrângerea lor, chinuirea lor, trebuia să se petreacă la sfârșitul veacurilor. Și nici această vreme nu sosise.

Mai departe, ni se spune că „era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă!”. În tabloul acesta zugrăvit atât de frumos de Sfântul Apostol și Evenghelist Matei este introdusă o turmă de porci, animal socotit necurat de vechii evrei, dar pe care cei din ținutul gherghesenilor îl creșteau. Tocmai în această turmă diavolii cer permisiunea Mântuitorului să intre. Pe de o parte acceptau că trebuie să se supună poruncii Mântuitorului și să părăsească pe cei doi oameni pe care îi posedaseră, iar pe de altă parte caută cu vicleșug să-L ispitească pe Domnul, cerându-I să facă un fel de târg, ba chiar o înțelegere de pe urma căreia să se profite ei mai târziu. Vor fi crezut că au izbândit în planul lor, din moment ce Mântuitorul le-a acceptat cererea.

Numai că planul lor a fost dejucat, în mod cu totul și cu totul neașteptat, de acea turmă de porci: Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Într-adevăr, se arată aici un fapt cu totul și cu totul surprinzător, și anume diavolii nu au avut stăpânire nici peste porci, așa cum spune una din rugăciunile rostite de preot la „lepădările” de dinainte de taina Sfântului Botez. Nu diavolii au fost cei care au dorit să intre în mare, ci porcii au fost aceia care au dus pe demoni la fundul mării.

Iar „atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi”. La această minune fuseseră însă martori; cei care păzeau turma de porci și care, îngroziți de cele petrecute au fugit în oraș și au povestit tot ceea ce se întâmplase. Aproape firesc, „îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus”. Ne-am fi așteptat ca ei să preamărească puterea lui Dumnezeu, să-I mulțumească pentru vindecarea îndrăciților, însă nu s-a întâmplat așa. Căci văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor. Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său”. Rămân câteva întrebări de pus. De ce această atitudine? Se poate vorbi de o supărare a proprietarilor pentru paguba ce li se pricinuise? Sau doar s-au spăimântat de cele petrecute?

Nu cumva Domnul Iisus Hristos îi pedepsise și pe ei pentru încălcarea Legii mozaice, lege care nu interzicea doar consumul de carne de porc ci și creșterea acestor animale? Numai așa am putea explica această atitudine. Căci omul, preocupat de partea materială, de propria lui bunăstare devine indiferent față de suferințele celor din jur. Așa vor fi stat lucrurile și în cazul de față. Cei din Gadara nu s-au bucurat că doi semeni de-ai lor fuseseră vindecați în chip miraculos, iar demonii care-i stăpâneau ajunseseră la fundul mării, ci s-au întristat pentru paguba lor.

Și noi astăzi, devenind din ce în ce mai preocupați de propria noastră bunăstare, nu mai suntem atenți la suferința celor din jur, nu-i mai ajutăm, ba mai mult, ajungem chiar să-L izgonim pe Hristos din sufletele noastre, pregătind și noi un teren propice pentru lucrarea vicleanului diavol împotriva noastră, așa după cum odinioară făcuseră și cei doi demonizați din ținutul gherghesenilor.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hrisos să ne călăuzească mereu pașii pe cărarea luminii și să avem sufletele noastre ogoare ale Duhului Sfânt. Amin.

Pr. Neacșu Daniel