Arhiva pentru ziua noiembrie 9th, 2017

09.11.2017 – IUBIREA CREŞTINĂ ŞI MILOSTENIA LA SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM

joi, noiembrie 9th, 2017

Omul este chemat la dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el este chemat la împărtăşirea dragostei divine, la comuniunea în dragoste. Aceasta ne duce aproape de Dumnezeu, deoarece „a iubi este trăsătura comună dintre noi şi El“. Dragostea este „legătura şi rădăcina întregii virtuţi“.

Principiu de bază al existenţei umane, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni este „cea mai vie şi minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să fie trăită“. Când ne gândim la Dumnezeu, ne gândim de fapt la lucrările Sale, la ceea ce a făcut El pentru noi. Şi nu puţine sunt acestea. Ne gândim mai ales la Jertfa Fiului Său, prin care toţi am fost mântuiţi. Aceasta este motorul iubirii noastre arzătoare. Prin ea, dragostea faţă de Dumnezeu nu se stinge, ci dimpotrivă se înteţeşte. Nimic nu poate împiedica această dragoste. Va domina toate durerile, bolile, sărăcia şi chiar moartea.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu. Căci vom iubi în acest fel pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Ne vom face părtaşi în comuniunea iubirii cu Sfânta Treime. Dar dragostea noastră faţă de Dumnezeu se concretizează în păzirea şi îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti. Căci „Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“. Şi, dacă noi respectăm aceste porunci, „dovedim că iubim pe Cel ce le-a dat şi că dorim să intrăm în comuniune cu El. O dragoste infinită are un farmec infinit“.

Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să inspire viaţa şi faptele oamenilor. Acestea ne îndeamnă să iubim pe Hristos. Ne îndeamnă să păstrăm dragostea Lui în inimile noastre. Despre virtutea dragostei ne vorbeşte şi Apostolul neamurilor. Lăudând-o pe aceasta şi vorbind despre faptele de virtute săvârşite de ea, Sfântul Părinte a arătat că laicii sunt datori să îndeplinească aceleaşi fapte de dragoste, pe care şi Hristos le-a cerut de la ucenicii Lui. Mântuitorul a spus că cea mai înaltă dovadă de dragoste este de a-şi pune cineva sufletul pentru prietenii lui. La fel şi Sfântul Apostol Pavel a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru prin cuvintele: „Dragostea nu caută ale sale“ (I Corinteni XIII, 5) şi porunceşte să se înfăptuiască o astfel de dragoste.

Ideea dragostei creştine dusă până la jertfelnicie este dezbătută de Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea Apologia vieţii monahale, în raportul dintre un tânăr devenit monah şi tatăl său. El spune: „Cel care a ajuns în toate privinţele la culmea virtuţii… nu se va da în lături, dacă ar trebui, să moară chiar pentru tine, pentru că fiul tău te va îngriji şi te va cinsti nu numai în virtutea legii firii sădite în el, ci, înainte de toate, de dragul lui Dumnezeu“.

Iubirea faţă de Dumnezeu înalţă sufletul la cele spirituale, la cele viitoare, uitând cele prezente, la cele nevăzute. Acestea sunt efectele dragostei faţă de Dumnezeu. Iar ele sunt strâns legate de dragostea faţă de aproapele. Această iubire faţă de aproapele a fost sădită de Dumnezeu în fiinţa noastră. Sfânta Scriptură zice: „Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus“ (Galateni III, 26). Iubirea creştină arată pe semenii noştri ca pe noi înşine. Ne învaţă să ne bucurăm de binele lor în acelaşi fel în care ne bucurăm de binele propriu. Şi ne învaţă în acelaşi timp să suportăm greşelile lor, aşa cum suportăm şi greşelile noastre. O astfel de dragoste creştină o regăsim în firea monahului: „Minunată este dragostea lui de vrăjmaşi. Fiul tău iubeşte pe cei care i-au pricinuit rele ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte ocrotitori şi se roagă pentru ei să aibă parte numai de bine“. Însă o dragoste lipsită de credinţă este imposibilă. Pe de altă parte, lipsa dragostei creştine face nefolositoare celelalte virtuţi. Fără ea sunt cu neputinţă credinţa, contemplarea, cunoaşterea tainelor şi, într-un cuvânt, mântuirea. „Dragostea este capul, rădăcina şi mama tuturor bunurilor“.

Sfântul Părinte nu concepe că poate exista dragoste fără ceea ce o concretizează, milostenia, fapta bună. Milostenia dă posibilitatea creştinului să se identifice cu semenii aflaţi în suferinţe. Şi ca să-i evidenţieze deosebita valoare, el o numeşte „împărăteasa virtuţilor“. Ea nu este un act formal de transmitere a unei sume de bani. Este mai degrabă un act strâns legat de celelalte virtuţi, cu o contribuţie foarte mare la viaţa socială. Constituie de fapt rădăcina binefacerilor.

Practicând milostenia adevărată, creştinul se aseamănă după putinţă cu Însuşi Dumnezeu. Chiar Mântuitorul Iisus Hristos elogiază această mare virtute, punând-o în rândul celor mai înalte şi excepţionale virtuţi pe calea mântuirii. Ea reprezintă alături de post şi rugăciune fundamentul vieţii creştine adevărate. Coordonatele ei sunt evidenţiate de Sfântul Ioan Gură de Aur în numeroasele omilii pe care le-a alcătuit. În acestea arată că milostenia trebuie făcută din proprie iniţiativă, cu „inimă largă“, dovedită prin vorbe, dar mai ales prin fapte. Nu trebuie să fie însoţită de nedreptate. Nu se face „înaintea oamenilor“ şi nu trebuie să fie înjositoare.

Pentru Sfântul Părinte credinţa se împlineşte şi se desăvârşeşte prin faptele iubirii. Progresul virtuţii depinde de slujirea semenilor în caracterul umanistic. El subliniază faptul că cei ce nu practică virtutea iubirii vor rămâne asemenea fecioarelor neînţelepte, în afara „camerei de nuntă a lui Hristos“. Este insuficientă ridicarea mâinilor către Dumnezeu, dacă nu este însoţită de îndreptarea lor şi către cei nevoiaşi. Pentru aceasta Mântuitorul Hristos spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor!“ (Matei XIX, 21).

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

Idem, Omilia a III-a : Despre milostenie şi la Cele zece fecioare, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-august

Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Hrisostom, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie

Damian, Pr. Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română, an XCVII, nr.5-6/1979, mai-iunie

Pr. Florin Alexandru Sichim

09.11.2017 – CONCEPŢIA SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM DESPRE MUNCĂ

joi, noiembrie 9th, 2017

Sfântul Ioan Gură de Aur, ca adevărat păstor de suflete şi apărător al categoriilor sociale defavorizate, se numără printre cei mai vehemenţi critici ai modului de folosire a bogăţiilor. Ca mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, el a analizat aspectele revoltătoare ale vieţii şi faptelor celor înavuţiţi, în paralel cu existenţa foarte grea a săracilor, devenind „ambasadorul săracilor“. Este numit aşa, pentru că de nenumărate ori a intervenit în favoarea lor, îmbunând pe cei bogaţi şi deschizându-le sufletul prin predicile sale.

Puternic ancorat în realităţile timpului său, Sfântul Părinte învaţă să nu ne fie ruşine de muncă, pentru că ea îl înnobilează pe om. Ca exemplu Îl avem pe Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a spălat picioarele ucenicilor Săi. Prin aceasta nu a demonstrat umilinţă, ci dragoste pentru apropele Său. Cu toate că bogaţii trăiau din munca săracilor, n-aveau în general nici cea mai mică stimă pentru muncitori, uneori ignorându-i şi neplătindu-le munca. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Oamenii care suferă de foame, care-şi petrec viaţa în oboseli, sunt împovăraţi de ei cu greutăţi insuportabile şi necontenite. Stăpânii îşi vor umple cramele şi beciurile cu roadele muncii şi sudorii lor, dar nu le vor îngădui să ducă la ei nici cea mai mică parte“.

Adevărata însemnătate a muncii o arată prin aceea că ea este înscrisă în însăşi natura omului. Ea face bine ambelor componente ale fiinţei umane, adică şi trupului şi sufletului. Căci „lenea înţepeneşte organele şi aduce slăbirea puterilor“, iar munca nu face decât să cureţe şi întărească inima. Superioritatea muncitorului constă tocmai prin faptul că munceşte, are un scop în viaţă, în comparaţie cu cei ce-şi petrec viaţa în petreceri şi lux inutil, agonisind bunuri trecătoare şi neîngrijindu-se de sufletul lor. De aceea, Sfântul Părinte a luat atitudine împotriva bogaţilor, îndemnând pe fiecare să urmeze porunca Domnului, cu privire la folosirea bunurilor pentru actele de caritate şi implicit pentru viaţa veşnică. Deoarece, cel care-şi oferă comoara agonisită nevoiaşilor face aceasta nu ca să o piardă, ci ca să-şi strângă comoara adevărată în cer.

Deopotrivă, marele păstor de suflete ne povăţuieşte să nu ne fie ruşine să muncim, ci să ne fie ruşine să păcătuim. De aceea, ne spune: „Niciunul dintre cei care exercită o meserie nu trebuie să roşească. De păcat trebuie să-i fie ruşine oricui, de insulta adusă lui Dumnezeu şi de faptele cele rele, însă fiecare trebuie să fie mândru dacă are o meserie şi munceşte cinstit. Nu-i oare o dovadă de virtute ca prin sărăcie să ştii să te hrăneşti prin muncă cinstită?“.

Este cunoscut faptul că Sfântul Părinte era un admirator al Sfântului Apostol Pavel, care a arătat în chip deosebit tuturor nobleţea muncii. Predicând, nu si-a părăsit meseria, ci cosea piei şi trăia într-un atelier. Şi totuşi, a ştiut să transforme lumea mai bine decât înţelepţii Greciei. El îl descrie pe Apostolul neamurilor ca pe un om comun, ascuns în atelierul său şi care mânuieşte cuţitul de pielărie. El muncea stăruitor şi energic, după cum reiese din spusele sale: „Amintiţi-vă nu numai de binefaceri, ci şi de aspra noastră muncă şi de truda noastră“.

Dar el nu dă exemplu numai pe Sfinţii Apostoli, ci şi pe preoţii săi din împrejurimile Antiohiei, zicând: „Eu consider ziua aceasta ca o foarte mare sărbătoare, datorită prezenţei fraţilor noştri. I-aţi vedea pe fiecare din fraţii de aici, când înjugând boii la plug, când urcându-se în sacrul amvon şi cultivând sufletele ce le sunt supuse; i-aţi vedea când cu secera în mână, tăind spinii pământului, când curăţind prin cuvânt, sufletele de păcatele lor. Ei nu roşesc, pentru că muncesc, cum roşesc locuitorii oraşului nostru“.

Monahii sunt de asemenea un model de muncă pentru oameni. Ei nu numai că trăiesc o viaţă de obşte în care totul le este comun, dar împărtăşesc cu bucurie şi muncile, pe care mulţi dintre oameni le consideră „josnice şi umilitoare“. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ei „sădesc, udă şi cară apă“. Mai mult, nu numai că nu-şi adună comoară în lumea aceasta pământească, dar îndeamnă pe cei bogaţi la îndeplinirea faptelor milei trupeşti. Este relevantă istorisirea Sfântului Părinte, potrivit căreia bogatul care va primi porunca de a săvârşi aceste fapte va face întocmai. Va îndeplini porunca datorită firii monahului, a cărui bogăţie nu poate fi măsurată în cuvinte omeneşti. Astfel ne întreabă: „Poate fi o bogăţie mai mare decât aceasta?“.

Munca are un întreit caracter: pedagogic, social şi soteriologic. Ea asigură mântuirea. Are ca roade liniştea, desfătarea, sănătatea şi somnul dulce. Are un rol deosebit împotriva păcatului, fiind pentru om ceea ce este pentru cal frâul. Prin ea sunt procurate cele necesare traiului şi deservesc totodată celor nevoiaşi. „Adevărata muncă – zice Sfântul Părinte – nu este egoistă, ci socială. Noi nu muncim numai pentru interesul propriu, ci şi pentru interesul şi folosul comun“.

Pe scurt, subliniem că Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează pe bună dreptate că munca îşi păstrează aureola demnităţii numai atunci când este efectuată în mod cinstit şi este depusă ca o ofrandă scumpă în serviciul omenirii întregi.

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie

Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie

Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la „Predica de pe munte” (Matei V-VII), în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965

Pr. Florin Alexandru Sichim

09.11.2017 – FERICITUL AUGUSTIN, REPREZENTANT DE SEAMĂ AL PREDICII CREŞTINE

joi, noiembrie 9th, 2017

Propovăduirea adevărurilor creştine reprezintă, încă din epoca apostolică, prima datorie a păstorilor bisericeşti. Predica face parte din cultul divin, fiind mijlocul desfăşurării activităţii învăţătoreşti a slujitorilor Bisericii, prin luminarea minţilor şi hrănirea sufletelor în vederea mântuirii.

Preoţia, ca instituţie divino-umană întemeiată pentru continuarea operei hristice în lume, a fost realizată în chip sublim de slujitorii primelor veacuri creştine. Aceste secole reprezintă o perioadă în care harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-au revărsat din plin asupra unor persoane alese, ce au devenit „imagini ideale de slujitori ai altarelor lui Hristos“. Pe lângă binecunoscuţii Sfinţi Părinţi atât din Răsărit, cât şi din Apus, din această categorie a făcut parte şi Fericitul Augustin. Şi el a realizat în mod autentic chipul slujitorului creştin, lăsând posterităţii o operă teologică nemuritoare.

Şi-a pus arta oratorică şi teologia în slujba nu numai a păstoriţilor din Hipo, ci a întregii Biserici. Prin nenumăratele tratate, predici şi scrisori a combătut ereziile timpului său. Dar a fost şi un deosebit îndrumător al vieţii pastorale, lăsând prin De catehizandis rudibus şi De doctrina christiana un adevărat ghid omiletic pentru preoţii din toate timpurile.

Prin lucrarea De doctrina christiana, Fericitul Augustin ne propune principiile omileticii sistematice. Predicatorul creştin poate să se prevaleze de arta retoricii. Apoi, el are datoria de a apăra învăţătura creştină şi a combate erorile doctrinare. Trebuie să înveţe practicarea binelui şi evitarea răului. Să adapteze predica pe ascultători. Expunerea să fie simplă pentru a putea pătrunde în sufletele credincioşilor. Argumentarea să fie puternică. Să recurgă la toate mijloacele pentru a mişca inimile prin emotivitate. Elocinţa nu este neapărat un factor important, ci înţelepciune. Marele ierarh îndeamnă la evitarea subiectelor dificile şi obscure. Abordarea lor în predică să fie făcută numai când este necesar. Aceste subiecte este mai bine să fie tratate în scris pentru a da răgaz citirii şi aprofundării lor. „Instruirea, desfătarea şi înduplecarea voii“ necesită claritate în vorbire şi un stil plăcut. Stilul simplu este pentru instruire, cel temperat, pentru a place, iar cel sublim, pentru a mişca şi a pune în discuţie subiecte importante. Fericitul Augustin subliniază că Dumnezeu este Cel ce insuflă, dar predicatorul trebuie să stăpânească regulile învăţării. Bineînţeles, stilul variază în funcţie de scopul şi tema predicii. Slujirea adevărului trebuie să primeze. Nu forma contează. Cel mai important: dragostea însufleţeşte predica.

Pentru Fericitul Părinte, retorica în sine este bună dacă serveşte adevărul. Recomandă păstorilor sufleteşti să se folosească de ea în predică, făcând-o prin elementele ei cât mai accesibilă, convingătoare şi plăcută. Şi îndeamnă pe tinerii ce vor să devină slujitori ai altarelor să înveţe retorica dacă pot asimila uşor materialul. Cu toate acestea, el este puţin mai indulgent şi nu pretinde neapărat cunoaşterea oratoriei. Preotul nu este un promotor al acestei arte, ci propovăduitorului cuvântului lui Dumnezeu, şi acesta trebuie să primeze. Regulile retoricii decât facilitează expunerea învăţăturilor creştine. Elocvenţa, după marele ierarh, poate fi dobândită şi fără studierea retoricii. Este de ajuns să asculţi sau să citeşti cuvântările marilor oratori, dar mai ales să studiezi operele autorilor creştini şi Sfânta Scriptură. Ele sunt „o inepuizabilă sursă pentru studiu“. Astfel, preotul se va familiariza cu activitatea de propovăduitor şi îşi va forma un stil propriu.

Fericitul Augustin consideră vestirea cuvântului lui Dumnezeu datoria principală a misiunii preoţeşti. Prin ea, creştinii sunt instruiţi în tainele mântuitoare ale Bisericii şi îndemnaţi de a pune în practică adevărurile creştine. De aceea, predicile augustiniene sunt mai degrabă omilii-cateheze.

Bibliografie

Caplat, Doctorand Simion S., Profilul predicatorului creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-octombrie

Grigoraş, Pr. C., Fericitul Augustin şi locul lui în pedagogia creştină, în Teologie şi viaţă, an II (LXVIII), nr. 8-10/1992, august-octombrie

Şebu, Sebastian, Principii omiletice în predica Fericitului Augustin, în Mitropolia Ardealului, an XIII, nr. 7-8/1968, iulie-august

Zarea, Magistrand Anatolie, Predica şi ascultătorii ei, în Studii Teologice, an XVIII, nr. 5-6/1966

Pr. Sichim Alexandru Florin

09.11.2017 – CREAREA LUMII, ÎN VIZIUNEA ALEGORICĂ A LUI ORIGEN

joi, noiembrie 9th, 2017

Marele scriitor alexandrin Origen, reprezentant marcant al interpretării scripturistice alegorice, a oferit creştinătăţii un adevărat tezaur exegetic biblic, a cărui valoare se impune prin diversitatea învăţăturilor pe care le-a cultivat. În acest context se înscrie şi tâlcuirea sa asupra referatului biblic al creaţiei, din care vom evidenţia câteva idei.

Plecând de la primele cuvinte ale Sfintei Scripturi, pe care le traduce „întru început“ (Facere I, 1), Origen identifică principiul creator, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Înţelegerea acestei sintagme se realizează în lumina celor rostite de Sfântul Evanghelist Ioan, care zice: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut“ (Ioan I, 3).

Pământul era neorânduit şi se afla în întuneric. „Abisul“, deasupra căruia se purta Duhul lui Dumnezeu (Facere I, 2), este văzut drept locul în care se vor afla diavolii, după cum se vede din relatarea Sfântului Evanghelist Luca: „Şi Îl rugau demonii să nu poruncească ca ei să meargă în abis“ (Luca VIII, 31). Astfel că Dumnezeu creează lumina, pe care o desparte de întuneric (Facere I, 3-5), dând fiecăreia numirea potrivită. Aceasta este, în interpretarea duhovnicească a marelui alegorist alexandrin, „ziua una“, nu „ziua întâi“, întrucât timpul nu exista mai înainte. El începe să fie contorizat cu ziua a doua.

Crearea „tăriei“ din ziua a doua este pusă în paralelă cu „cerul“ consemnat în primul verset scripturistic. De altfel, această paralelă „duh-corp“ o întâlnim pe tot parcursul tâlcuirii origeniste asupra referatului biblic al creaţiei. Cerul reprezintă astfel, în cugetarea sa, lumea spirituală, „substanţa duhovnicească, peste care Dumnezeu Se odihneşte ca într-un tron sau ca într-un scaun“. Tăria este cerul vizibil. Dar Origen nu se opreşte numai la înţelesul literal al textului. Transpune, alegoric, cele două realităţi la elementele firii umane. Primul se referă la sufletul omului, care tinde către Dumnezeu şi-L contemplă cu mintea. Al doilea se identifică cu trupul.

Despărţirea apelor de deasupra de cele de dedesubt evidenţiază capacitatea omului duhovnicesc de a discerne între cele cereşti, spirituale, şi cele pământeşti. Numai aşa el poate deveni un om ceresc, contemplând la apele de sus, adică la cele înalte şi superioare. Şi, subliniază Origen, este văzut de Dumnezeu ca un lucru bun: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ (Facere I, 8). Firul interpretării duhovniceşti origeniste continuă cu ziua a treia. El ne îndeamnă să adunăm apele de sub cer, adică păcatele şi viciile, în aşa fel încât să apară uscatul. El va primi numele de pământ, precum şi abilitatea de a rodi faptele bune.

Referinţe la sufletele şi trupurile noastre se fac şi prin caracterul hristocentric şi cel eclesiocentric pe care Origen le conferă zilei a patra, a creării luminătorilor cereşti. Hristos este Soarele, „lumina adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (Ioan I, 9). Lumină aduce însă şi luna, Biserica, a cărei temelie o reprezintă Sfinţii Apostoli. Aşa cum aştrii luminează trupurile noastre, Hristos şi Biserica ne luminează minţile. Putere de a lumina au şi stelele (Facere I, 16-19). Origen vede în ele pe oamenii bineplăcuţi lui Dumnezeu, patriarhi, prooroci şi Vechiului Testament. Prin vieţuirea lor, au devenit modele pentru noi, luminându-ne cu slava faptelor lor bune. Dar nu toate luminează la fel, lucru pe care marele alegorist îl vede în capacitatea fiecăruia de a lucra şi a se apropia de Hristos.

În interpretarea sa alegorică, Origen identifică zburătoarele create în ziua a cincea (Facere I, 20) cu gândurile bune. Acestea izvorăsc din inimă şi zboară, îndepărtându-se de pământ. Ele sunt milostenia, cumpătarea, statornicia în credinţă. Târâtoarele ivite din ape sunt semn al grijilor pământeşti. Printre ele se află şi cele veninoase, adică desfrânarea, furtul, fuga de mucenicie. Acestora, dar şi balenelor, simbol al cugetărilor neevlavioase, le este poruncit să se înmulţească în mare, iar păsărilor, deasupra pământului. Pentru Origen, primele sunt rele, celelalte sunt bune. Dar Dumnezeu „a văzut că toate sunt bune“ (Facere I, 21), evidenţiindu-se utilitatea tuturor acestor creaţii. Slava drepţilor este mai mare după ce înving cele rele. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nimeni nu este încununat decât dacă se va fi luptat cinstit“ (II Timotei II, 5).

Alegoristul alexandrin accentuează înţelesul duhovnicesc şi în ceea ce priveşte prima parte a zilei a şasea. Anterior, apele au fost cele ce au dat vieţuitoare, simboluri ale „mişcărilor şi gândurilor minţii noastre“ izvorâte din inimă. Acum, este rândul pământului, adică mişcările trupului nostru, cele făcute în trupul pământesc.

Interpretarea alegorică origenistă asupra întregii naturi din cele şase zile are drept scop evidenţierea însemnătăţii creaţiei, încununată prin facerea omului: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră…“ (Facere I, 26). Conform sfatului dumnezeiesc, omul va primi putere asupra întregului pământ cu cele create anterior. Dar are putere să şi domine cele ce pot fi săvârşite în suflet şi trup, potrivit interpretărilor metaforice date zilelor creaţiei.

Modul de creare a celorlalte lucruri şi făpturi vădeşte măreţia omului. El are „demnitatea cerului“, fiindu-i promisă împărăţia cerurilor. Are „demnitatea pământului“, ţinta lui fiind pământul cel bun, al celor vii. „Demnitatea luminătorilor“ se reflectă în nădejdea dobândirii strălucirii soarelui în împărăţia lui Dumnezeu. Dar în nimic din afara creaţiei nu se oglindeşte „chipul lui Dumnezeu“. Expresia nu se referă la trup, căci, spune Origen, este modelat din lut. Se referă la ceea ce este nevăzut în om, nestricat, nemuritor şi netrupesc. Mai mult, afirmă el, Hristos este „chipul lui Dumnezeu, după asemănarea Căruia a fost făcut omul“. Drumul omului de la chip la asemănare se realizează numai prin Cuvântul, „imaginea“ Tatălui. El S-a întrupat pentru a-l readuce pe om la Dumnezeu, după ce acesta a căzut în păcat. Iar oamenii, făcând eforturi de a se face părtaşi ai „chipului raţional“, „se înnoiesc zi de zi, potrivit omului lăuntric, după chipul Celui Care i-a făcut, astfel încât pot să se facă asemănători trupului strălucirii Lui“.

Crearea omului în dualitatea lui, bărbat şi femeie, exprimă deplina armonie a creaţiei. Aşa au fost create şi celelalte: cerul şi pământul, soarele şi luna etc. În interpretarea alegorică origenistă, bărbatul şi femeia evidenţiază omul interior, duhul, respectiv sufletul, fără a deduce din aceasta o concepţie trihotomică. Unirea lor, înţelegerea şi deplinul acord determină cugete şi simţiri bune. Sufletul va stăpâni astfel trupul. Această stăpânire se întinde, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, şi peste celelalte vieţuitoare (Facere I, 28), ale căror semnificaţii se referă, aşa cum am văzut în cugetarea lui Origen, la cugetele izvorâte din inimă, mişcările şi dorinţele trupului.

Origen mai subliniază un aspect. Hrana oamenilor este de origine vegetală (Facere I, 29-30), care, în interpretarea alegorică a scriitorului alexandrin, exprimă afectele trupeşti. Un exemplu este mânia, care apare şi la om, şi la animale. Dar omul este o fiinţă raţională şi trebuie să o utilizeze spre scopuri bune: îndreptarea celui ce greşeşte. Numai atunci devine pentru el adevărată hrană. În caz contrar, devine hrană a fiarelor, târâtoarelor, a demonilor.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982

Origen, Omilia I la Geneză, în volumul Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, studiu introductiv, traducere şi note de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006

Pr. Radu Cosmin Şapcă