Arhiva pentru ziua noiembrie 10th, 2017

10.11.2017 – Despre chip și asemănare în teologia creștină (Partea a II-a)

vineri, noiembrie 10th, 2017

Odată cu apariţia creştinismului în arena istoriei, concepţia despre om, despre obârşia şi destinul său primeşte noi dimensiuni, el este restaurat, împlinit, înnobilat şi îmbogăţit sufleteşte prin harul divin oferit omului prin jertfa pe Cruce a Domnului şi prin Sfintele Taine instituite de El spre a se împărtăşi acestuia harul Său divin.

Omul are o structură dihotomică, trup şi suflet şi, astfel alcătuit, el participă, prin trup, la lumea materială şi prin suflet la lumea spirituală. Sufletul omenesc este o entitate spirituală de o profundă complexitate, fapt care a determinat pe unii gânditori să numească omul ca fiind un necunoscut, o fiinţă necunoscută (A. Carrel). Fiind spirit, sufletul posedă libertate, putere de decizie, hotărâre liberă, posibilitate de autodeterminare, conştiinţă de sine, cugetare, capacitate de autoreflexiune, adică omul gândeşte, dar se gândeşte şi pe sine, aşadar este subiect, dar şi obiect al gândirii sale. La acestea se adaugă şi funcţiunile sufleteşti, adică raţiunea, sentimentul, voinţa, conştiinţa morală. Toate acestea formează chipul lui Dumnezeu care este partea cea mai importantă din fiinţa umană, este blazonul de nobleţe al speciei umane care cuprinde toată demnitatea şi măreţia omului.

Realitate spirituală de obârşie divină care aparţine structural sufletului omenesc, chipul lui Dumnezeu este, aşadar, temelia tuturor realităţilor spirituale din om, după cum se exprimă un teolog ortodox care spune că: „toate încercările de a rezolva enigma omului independent de ideea privitoare la chipul lui Dumnezeu în om s-au terminat fară izbândă”(Zenkovschi).

Despre faptul că omul este creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu înţeleptul Solomon spune că „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (înţelep. II, 23), iar Sf. Apostol Pavel spune că: „Omul este chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Cor. XI, 7).

Fiind „fiinţă vie” şi având sădit în sufletul său chipul lui Dumnezeu şi odată cu acesta simţul sacrului precum şi capacitatea de a întreţine legătura cu Dumnezeu de aici şi expresia: „homo capax divini”, adică omul este capabil să realizeze lucruri dumnezeieşti.

Omul posedă, aşadar, viaţa interioară, sufletească, o multitudine de trăiri, de sentimente, de doruri şi aleanuri sufleteşti ca urmare a faptului că la creaţie Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere II, 7). Adică i-a insuflat viaţa divină, un adânc de taine şi de har şi odată cu aceasta Dumnezeu însuşi, s-a sălăşluit, prin har, în fiinţa interioară a omului, Dumnezeu fiind, în acest caz, mai intim nouă decât suntem noi nouă înşine (Fer. Augustin).

Viaţa în general înseamnă mişcare, dinamism, activitate. Având uccste înzestrări native, persoana umană nu este, cum s-a crezut, o fiinţă autarhică, suficientă sieşi, ci este într-o neostoită tendinţă de nutodepăşire, de creştere şi de amplificare, ea nu este ceva static, ci mlr-o permanentă mişcare, este o realitate vie şi în neostoită manifestare care totdeauna vrea ceva şi nu are astâmpăr decât numai atunci când ajunge la ceea ce vrea (1).

Aşadar, persoana umană are un caracter dinamic, ea nu este o monadă închisă în sine, căci starea de nemişcare, de inerţie aparţine materiei inerte şi, ca atare, este străină de ceea ce înseamnă viaţa.

Note:

  1. N. Margineanu, Psihologia persoanei, București, 1999, p. 78.

Pr. Marius Vătăman

10.11.2017 – Despre chip și asemănare în teologia creștină (Partea I)

vineri, noiembrie 10th, 2017

Problematica teologică a lucrării se conturează în jurul distincţiei fundamentale a antropologiei creştine, cea dintre chip şi ase­mănare. Chipul constă din partea raţională a omului, prin care acesta stăpâneşte asupra animalelor, dar şi asupra fiarelor lăuntrice, patimile. Asemănarea cu Dumnezeu este dobân­dită prin efortul ascetic al voinţei libere: „Astfel, istorisirea din Car­tea Facerii este o şcoală a vieţii omeneşti. «Să facem om după chip»: să aibă prin creaţie ceea ce este după chip, dar după asemănare să devină. [Domnul] ţi-a dat această capacitate. Dacă te-ar fi creat şi după asemănare, unde ar mai fi fost slava ta? Pentru ce ai mai fi fost încununat? Şi de ţi le-ar fi dăruit pe toate Creatorul, cum ţi s-ar mai fi deschis împărăţia cerurilor? În clipa de faţă însă [o parte] ţi a fost dată, iar [alta] a fost lăsată neîmplinită, ca tu însuţi să o duci la desăvârşire, pentru a te învrednici să primeşti răsplată de la Dumnezeu” (1).

Asemănarea cu Dumnezeu reprezintă adevărata împlinire a chipului: „Ai devenit asemănător cu Dumnezeu prin bunătate, prin îndelungă răbdare, prin milostivire, prin dragoste reciprocă şi prin iubire de fraţi, prin ura faţă de rău şi prin stăpânirea patimiIor păcatului, astfel încât să ai [cu adevărat] demnitatea de a stăpâni.

Această distincţie fundamentală între chip şi asemănare este specifică teologiei Sf. Vasile cel Mare şi constituie un argument important în vederea stabilirii paternităţii operei de faţă (2).

Omul, capodopera creaţiei divine, a format de-a lungul vcacurilor obiectul cugetării multor gânditori ai istoriei, elaborând diferite concepţii despre om şi dând astfel naştere la o adevărată literatură antropologică. Aceşti gânditori au căutat adevărul cu privire la obârşia omului, rostul sau raţiunea de a fi în lume precum şi destinul şi aspiraţiile acestuia spre lumea care transcende actualul mod de existenţă.

Cunoscând adevărul despre sine, privit din perspectiva creştină, cunoscând potenţialul resurselor sale metafizice, sacre sau religioase etc. pe care, punându-le în valoare, el se ridică la o maximă dezvoltare a fiinţei sale, atingând trepte pentru care a fost rânduit de la creaţia sa.

Din multitudinea de concepţii cu privire la om, redăm, spre exemplificare, câteva cugetări începând cu Seneca, gânditor stoic care a exprimat, ca puţini alţii în antichitate, valoarea omului a Urmând că „homo res sacra homini”, adică omul este un lucru sfânt pentru om. Alţi filosofi stoici au socotit că omul are capacitatea de a participa la raţiunea divină adică la „Logosul spermaticos”, iar Cicero, în lucrarea sa „De oficiis” îl defineşte ca „homo sapiens”. în virtutea raţionalităţii sale, omul descoperă adevărul, spune Cicero, caută instrucţia şi fericirea, el are sentimentul ordinii, al decenţei şi al măsurii pe care trebuie să o respectăm, vede în lucrurile supuse vederii frumuseţea, graţia şi justeţea proporţiilor lor.

Gândirea filosofică privitoare la om a lui Cicero a fost acceptată parţial de cugetarea creştină patristică întrucât aprecia pe om ca fiinţă raţională.

Note:

  1. Sf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, I, 15.
  2. Ibidem, I. 18.

Pr. Marius Vătăman

10.11.2017 – Tradiţia Bisericii de Sâmbăta morţilor: Rugăciune pentru sufletele celor adormiți

vineri, noiembrie 10th, 2017

radiţia Bisericii noastre aşază la loc de cinste cultul morţilor, rânduind rugăciuni potrivite şi cereri pentru sufletele celor ce au împlinit marea trecere şi se găsesc cu sufletul „în mâna lui Dumnezeu”. Din acest motiv, Biserica noastră a statornicit ca la începutul celor două mari posturi să se facă pomenire, în zi de sâmbătă, pentru „moşii şi strămoşii” adormiţi întru dreapta credinţă.

Sâmbăta morţilor sau a „moşilor de iarnă” are rolul de a ne reaminti nouă, celor ce împărtăşim încă existenţa pământească, dragostea pentru „cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, drept-măritori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni”. Alături de cuvenita pomenire, credincioşii adaugă participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Raţiunea duhovnicească a acestei tradiţii a Bisericii noastre Ortodoxe stă strâns legată de întărirea legăturii noastre cu cel adormit. În fapt, dorim şi ne rugăm ca această legătură să nu se întrerupă, ea fiind puntea care uneşte cele două lumi: cea văzută şi cea nevăzută.

Rugăciunea de la Sfânta Liturghie şi Parastas

Momentul de comuniune euharistică este de asemenea important pentru întărirea şi ridicarea celui adormit într-o stare mai bună la judecată. De aceea, învăţătura noastră de credinţă confirmă faptul că „noi, cei care mai rămânem pe pământ, îi putem cere lui Dumnezeu să lumineze locul/starea acelui om. Iar Biserica crede că starea celor adormiţi este luminată de rugăciunile lor care se roagă pentru ei, aici pe pământ” (Ilarion Alfeyav, „Rugăciunea. Întâlnire cu Dumnezeu cel Viu”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016, p. 52). Găsim în acest sens o logică şi o preocupare permanentă pentru pomenirea morţilor. Începând cu scoaterea miridelor la Sfânta Proscomidie, continuând cu ectenia întreită şi „Veşnica pomenire”, ajungând mai apoi să ne rugăm „pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pusnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru dreaptă credinţă”.

După slujba euharistică, preotul iese în mijlocul bisericii şi săvârşeşte pe larg Parastasul, pomenind cu voce tare, la momentul ecteniei, pe cei adormiţi. La final, se ridică coliva şi începe cântarea „Veşnica pomenire”. Fiecare treaptă de rugăciune rânduită pentru această binecuvântată zi ne descoperă o realitate plină de taină şi simbol. Alături de noi liturghisesc îngerii lui Dumnezeu şi toţi drepţii din ceruri, cerând de la Preamilostivul Stăpân „să aşeze sufletele robilor Săi în loc luminat, la loc cu verdeaţă, la de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea… acolo unde toţi drepţii Săi se odihnesc”. Întărirea că vom dobândi răspuns la rugăciunea noastră vine din „mila lui Dumnezeu”, prin care cerem deîndată să li se dea „Împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor”.

Cu gândul la cei adormiţi ai noştri

Alături de tradiţia liturgică, Biserica îndeamnă spre o permanentă cugetare la moarte. De aceea, Sfântul Tihon de Zadonsk spune: „Nu uita să spui în fiecare zi în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: «Miluieşte, Doamne, pe toţi cei care s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta». Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă la ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar că mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, nu se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului când va simţi că în clipa înfricoşată mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care îl iubeşte! Şi Dumnezeu va căuta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura El, în nemărginita Lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale” (ibidem, p. 52).

Pr. Ioniţă Apostolache

10.11.2017 – Elementul material al Sfintei Cruci

vineri, noiembrie 10th, 2017

Prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost pusă în legatură cu pomul vieţii, din ale cărui fructe n-au gustat protopărinţii Adam şi Eva, căci încălcarea poruncii lui Dumnezeu a atras alungarea din Rai, iar Dumnezeu „a pus heruvimi şi sabie vâlvâietoare să păzească drumul către pomul vieţii”(Fac.2, 24).

Considerând pomul vieţii o prefigurare a Sfintei Cruci se dă expresie prevederii crucii în planul veşnic al creaţiei şi se face cunoscută voinţa divină de a răscumpăra şi desăvârşi creaturile, prin puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci.

Între pomul vieţii şi figuraţia crucii Mântuitorului Iisus Hristos, unii simbolişti află câteva elemente comparabile. Atât pomul vieţii, cât şi Crucea reprezintă binele. Pomul vieţii ocupă un loc central în Paradisul terestru, Crucea lui Hristos este o adevărată axă a lumii creştine. Cele patru râuri ale Edenului se îndreaptă spre cele patru puncte cardinale ale pământului şi trasează o Cruce orizontală.

Crucea este Sfântă şi cinstită, numită „pom al vieţii, făcător de viaţă şi aducător de viaţă”, deci noul pom al vieţii în Biserică. Clement Alexandrinul consideră Crucea pomul pe care se întemeiază viaţa noastră, Hristos, de la Care gustăm din rodul cunoştinţei divine şi al adevărului veşnic.

O altă prefigurare este „lemnul” care a servit la construirea corabiei prin care Noe şi familia lui au scăpat de potop. Această corabie este tip al Bisericii, iar din lemnele ei s-au construit apoi altare şi temple.

Tot acoperit şi prefigurat trebuie să vedem Crucea Domnului în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (Fac.22, 2-12). „Lemnul lui Isaac-zice Sfântul Chiril al Alexandriei-este Crucea lui Hristos”.

Rolul pozitiv al lemnului în viaţa omului, ca o prefigurare a puterii binefăcătoare a Sfintei Cruci, se desprinde din viaţa patriarhului Iacov, care, în Mesopotamia, şi-a ales nuiele verzi de plop, de migdal şi de paltin, pentru ca vitele sale să se înmulţească (Fac.30,37-42), sau când, în Egipt, „Israel s-a închinat la vârful toiagului său”(Fac.47, 31).

Sceptrul patriarhului evreu simbolizează puterea şi demnitatea şi, totodată, el prefigurează Sfânta Cruce, sceptrul cel înfricoşat al împărăţiei lui Hristos, care ajută pe cei credincioşi să ajungă pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei. Căci Crucea nu este numai toiag şi sceptru şi binecuvântare, ci este şi mijloc de mântuire, ea ajută să supunem ascultării noastre pe cei răi, să învingem în lupta noastră cu neajunsurile vieţii. În Vechiul Testament, dovedesc acestea evenimentele de la Marea Roşie, când Moise primise puterea de a ridica toiagul, de a întinde mâna asupra mării, ca să treacă fiii lui Israel prin mijlocul ei ca pe uscat.(Ieş. 14,16).

Aceste lucruri le aflăm şi în Mineiul lunii Septembrie: „Cruce însemnând Moise cu toiagul, Marea Roşie a despărţit-o pentru Israel, cel ce pedestru a trecut; iar de-a curmezişul lovind marea, a împreunat-o împotriva carelor lui Faraon, deasupra scriind nebiruita armă”.

Puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci se face vizibilă şi atunci când conducătorul israeliţilor, în pustiul Sur, a fost îndemnat de Dumnezeu să ia un lemn şi să-l arunce în izvorul de la Mara, ca apa să fie îndulcită, întrucât, aşa cum arată şi denumirea locului, „Mara”(amară), aceasta nu era potabilă. (Ieş.15,25). Transformarea apei amare într-una dulce se referă la lucrarea viitoare a Sfintei Cruci, care va înlătura toate necazurile ce se vor abate asupra lumii.

Salvarea vieţii prin puterea miraculoasă a lemnului s-a înregistrat în istoria lui Israel şi în momentul în când el se afla în pustiul Sin, şi Moise, la sfatul Domnului, a luat toiagul şi a lovit cu el în chipul crucii stânca din Horeb, din care a început să ţâşnească izvor de apă (Ieş. 17, 3-6).

Şi iarăşi o imagine a Crucii este prezisă prin steagul de care grăieşte marele profet Isaia: „Intraţi, intraţi pe porţi! Gătiţi cale poporului, gătiţi, gătiţi drum, curăţiţi-l de pietre, înălţaţi un steag peste neamuri!”. Întotdeauna steagul a fost simbolul unui crez, al unităţii şi al biruinţei. Iar în Sfânta Scriptură, un asemenea simbol nu poate fi decât Crucea.

Mulţi exegeţi văd în toiagul înfrunzit al lui Aaron-din cartea Numeri-un simbol al Crucii. Înflorirea este semnul vitalităţii, al puterii de viaţă, precum putere este şi Crucea în lumea credincioşilor. Acest toiag minunat prin care s-a recunoscut în văzul tuturor dreptul lui Aaron de a fi arhiereu şi chemarea seminţiei levitice spre a sluji locaşului Sfânt.

Cea mai importantă figură tipică a Crucii este însă lemnul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă. Şarpele era aşezat oblic pe lemn spre a putea fi observat de cei care-l priveau, formând un fel de „Crux decussata”, în formă de X. Despre această figură tipică aminteşte şi Mântuitorul, pentru a arăta necesitatea Jertfei Sale, ca o împlinire a iubirii divine şi a planuluide mântuire. Căci „precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 14-15). Mântuitorul spune aşa, vrând să arate că, prin Crucea pe care El va fi răstignit, cei ce cred în El, privind la ea, se vor tamădui de veninul păcatelor şi vor căpăta mântuire.

Dacă pentru Sfântul Ambrozie asemănarea dintre şarpele de aramă şi Iisus Hristos consta în faptul că primul distruge otrava care ridică viaţa pământească, iar cel de-al doilea zdrobeşte puterea diavolului asupra sufletului, în concepţia Sfântului Chiril al Alexandriei, acest adevăr este subliniat doar prin ridicarea Trupului lui Hristos pe Sfânta Cruce cu înălţarea şarpelui în pustie.

Faţă de aceştia, Sfântul Ioan Gură de Aur acordă un spaţiu mai larg acestui subiect, asemuind nevinovăţia şarpelui spânzurat pe lemn cu a Mântuitorului răstignit pe Cruce ca să sufere pentru toţi oamenii sau să accentueze vindecarea rănilor fizice şi spirituale ale acestora.

Numărul mărturiilor biblice privind rolul lemnului în prefigurarea Sfintei Cruci sporeşte, amintind şi de fapta minunată a prorocului Elisei. Potrivit relatării scripturistice, Elisei a tăiat o bucată de lemn cu care a izbutit să scoată din apa Iordanului un topor (IV Regi 6, 6), prefigurând Sfânta Cruce prin care Fiul lui Dumnezeu a scos „dintru adâncul deşertăciunii neamurile”. Despre acest lucru aflăm din Cântările Triodului.

Mulţi Psalmi, in special cei mesianici, noţiunile de „toiag” şi „sceptru” sunt des întâlnite, pentru a se accentua însemnătatea şi puterea Sfintei Cruci. În viziunea psalmistului, iagul nu este din lemn, ci din fier, pentru a sublinia mai mult autoritatea religios-morală a lui Mesia asupra celor păcătoşi sau puterea Sfintei Cruci împotriva diavolului.

Atât în Psalmi, cât şi în celelalte cărţi ale Vechiului Testament, lemnul are rolul de a prefigura partea văzută a Sfintei Cruci. Pentru aceasta, lui i se dau puteri deosebite şi o preţuire aleasă, potrivite cu menirea Crucii în Noul Testament.

_____________________________________________________________

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
  2. Corniţescu, Diac.Asist.Dr. Emilian, Prefigurări ale Sfintei Cruci In vechiul Testament, în „Ortodoxia”, nr.2, 1982, p.243-254.
  3. Mircea, Pr. Ioan, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în „O”, Nr,2, 1982, p.197-214.
  4. Buzdugan, Pr. Constantin, Sfânta Cruce în Lumina Invierii, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr.1-2, 1976, p.77-99.
  5. Neaga, Pr.Dr. Nicolae, Crucea, în „Telegraful Român”, CXXII, 1974, Nr.29-30.
  6. Îndrumări Misionare, E.I.B.M.al B.O.R., Bucureşti, 1986
  7. Galeriu, Pr.Prof. Constantin, Înţelesurile Crucii, în „O”, nr.2, 1982.
  8. Sanda, Pr.Ioan, Șarpele de aramă, în „Tel.Rom.”, Nr.5, 1961

Pr. Marian Valentin Mărăcine

Parohia „Adormirea Maicii Domnului” –Vădeni, Tg-Jiu