Arhiva pentru ziua noiembrie 13th, 2017

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a IV-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

Taina Maslului are în vedere însănătoşirea relaţiei credinciosului cu Dumnezeu în comuniunea Bisericii. Privită prin prisma apartenenţei sale ecleziale şi prin efectele ei, Taina Maslului apare ca o Taină complementară a Pocăinţei sau Mărturisirii, aşa cum Taina Mirungerii este, într-un anume fel, complementară Botezului. Ea vine de la Hristos însuşi care a vindecat toată boala şi neputinţa. Despre săvârşirea ei chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, precum şi despre faptul că în ea are loc o relaţie harică între cel bolnav care o primeşte şi Hristos în numele căruia primitorul este uns cu untdelemn sfinţit de către preoţii Bisericii care se roagă pentru el, pentru ridicarea lui de pe patul suferinţei şi iertarea păcatelor, dă mărturie Scriptura însăşi (Iac. 14-15). Aceasta este un indiciu că Maslul este o Taină în sensul deplin al cuvântului şi anume una dintre cele şapte Taine ale Bisericii.

Prin această Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca mădulare ale ei, chiar şi în situaţia de bolnavi. Din Hristos cel răstignit, primitorii acestei Taine iau puterea de a-şi purta şi ei Crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos care îi va învia şi pe ei. Taina Maslului presupune comuniunea rugăciunii ecleziale şi manifestă această comuniune prin numărul de şapte al preoţilor slujitori ai Tainei şi printr-o asistenţă împreună rugătoare de credincioşi cu preoţii săvârşitori ai Tainei.

Prin Taina Nunţii se împărtăşeşte harul uniunii bipersonale acelora care realizează împreună-legătura naturală a căsătoriei. De harul acestei Taine se pot bucura cei doi (bărbatul şi femeia) numai în comuniunea unuia cu altul. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa, Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii, în ordinea harului. Prin Taina Nunţii se realizează o     unire supranaturală, harică, a celor doi soţi, ca mădulare ale Bisericii. Acest fapt îl determină pe Sfântul apostol Pavel să ia unitatea dintre bărbat şi femeie ca imagine a legăturii dintre Hristos şi Biserică, şi să sublinieze apoi că unitatea dintre cei doi este Taină mare în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32), căci nu orice unire dintre un bărbat şi o femeie poate fi imaginea relaţiei dintre Hristos şi Biserică. La ridicarea căsătoriei din ordinea naturii în cea a harului se referă, desigur, şi Sf. Ioan Gură de Aur când zice: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi”. Tot căsătoria ca Taină vizau şi cuvintele Sf. Ignalie Teoforul: „Trebuie ca aceia care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă”.

Prin harul Nunţii, comuniunea familiei creştine este înălţată într-un anume sens la rangul comuniunii ecleziale, iar comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii care sunt şi un model concret al comuniunii bisericeşti.

Prin urmare, fiecare taină este articulată în Biserică atât prin instituirea ei şi a Bisericii de către Hristos însuşi cât şi prin credinţa Bisericii, condiţia obiectivă a tuturor Tainelor. Tainele fac Biserica, iar Biserica se exprimă prin ele, le condiţionează şi le săvârşeşte prin episcopul şi preoţii ei investiţi pentru aceasta cu puterea Duhului Sfânt în actul hirotoniei şi invocată de aceştia cu fiecare Taină şi slujbă (1).

Note:

  1. Sf. Ignatie, Către Policarp, V, 2.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a III-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

Euharistia încheie şi hrăneşte încorporarea omului în Hristos ca mădular al Bisericii. Abia prin ea, după învăţătura ortodoxă, se realizează calitatea plenară de creştin a omului. Căci cei care sunt zidiţi în trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezaţi, adică nu au imprimată în fiinţa lor numai Taina Botezului, ci poartă şi pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii fără să mai vorbim şi de alte Taine imprimate în fiinţa lor (1). „Ca să avem prezenţa Lui în noi, Mântuitorul nostru ne dă Trupul şi Sângele Său, ca prin ele puterea stricăciunii să fie nimicită, iar El să-şi fixeze şederea Sa în sufletele noastre prin Duhul Sfânt” (2). Euharistia face, deci, din cei botezaţi şi pecetluiţi, o comunitate euharistică, adică Biserica în sensul ei deplin. Numai prin Euharistie, care încheie şi culminează liturghia Cuvântului, Biserica îşi găseşte închegarea ei deplină ca Trup al lui Hristos, sau ca Hristos comunitar-sobomicesc căreia îi este încorporată întreaga umanitate. Euharistia realizează, cum spune Fericitul Augustin, „constituirea Trupului eclezial şi creşterea acestuia în adevăr, căci pâinea prefăcută este prezenţa lui Hristos universal, a lui Hristos total”; în această calitate ea actualizează în mod concret comuniunea sfinţilor şi prefacerea ei în Trupul Domnului, exprimă şi realizează prefacerea în Hristos a întregii umanităţi create şi răscumpărate de El. Împărtăşindu-ne cu pâinea veritabilă, noi avem părtăşie la Hristos şi la Biserica Sa şi prin ea, la orice om (3). Euharistia realizează împreună-zidirea în Hristos a celor botezaţi şi pecetluiţi şi împreună-creşterea în Hristos a creştinilor care se împărtăşesc tot mai des şi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie.

Dar împărtăşirea de Euharistie implică prealabila pregătire a creştinului şi curăţirea lui de patimi şi păcate prin harul iertării dobândit în Taina Spovedaniei. Această Taină a fost instituită de Hristos tot în prima zi a învierii Sale, odată cu instituirea expresă a Tainei Preoţiei (In. 20, 22-23), arătând-o ca fiind legată direct de puterea preoţiei. Şi această Taină are în vedere Biserica, mai exact însănătoşirea relaţiei creştinului cu Hristos, cu Biserica şi cu toate mădularele acesteia.

Mădular al Bisericii prin încorporarea sa în Hristos, cel botezat, pecetluit cu Duhul lui Hristos şi unit deplin cu Hristos în Euharistie, are obligaţia să trăiască ca mădular demn al lui Hristos. Păcătuind, el împuţinează şi ştirbeşte relaţia sa cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii săi, încât apartenenţa sa la Biserică încetează de a mai fi fructuoasă şi vie, deşi ea rămâne validă. Respingerea Pocăinţei sau Spovedaniei ca Taină a Bisericii, pentru purificarea de păcate cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe motiv că nu ar avea un signum propriu-zis, exprimă neînţelegerea pentru condiţia de slăbiciune a creştinului care adeseori prin păcate cade din deprinderea comuniunii cu Hristos şi cu Biserica, precum şi desconsiderarea necesităţii şi posibilităţii „unei recâştigări a forţei de actualizare a acestei legături într-o adevărată deprindere a întâlnirilor pentru deplina unire cu Hristos în Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fară o colaborare bilaterală divino-umană, în care voinţei noastre – întrucâtva neputincioasă – de a reintra în comuniune, îi răspunde iertarea divină şi cu aceasta întâmpinarea noastră din partea lui Dumnezeu (a Celuilalt) şi primirea şi ridicarea noastră de către El în comuniune cu Sine” (4).

Taina Pocăinţei prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl ceresc în Hristos care ne iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică, printr-o Taină a Bisericii săvârşită de episcop sau preot. O simplă cercetare de sine sau chiar o continuă cercetare de sine şi o convorbire cu sinea noastră, însoţită de căinţă şi de hotărârea de a nu mai repeta păcatele sau micile greşeli, este normală şi recomandată de către toţi marii duhovnici, dar ea este o lucrare cu totul subiectivă ce nu se poate ridica la lucrarea harică a Tainei Pocăinţei. Dar greşeala sau păcatul are un caracter obiectiv. Pentru curăţirea de el şi iertare acestuia, Hristos ne-a lăsat şi un mijloc obiectiv, sigur: Pocăinţa şi, în acest sens, El a investit pe Apostolii Săi şi, prin ei, pe urmaşii lor, cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor cu ajutorul Duhului dat lor (In. 20, 22-23). Iar iertarea pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul”, căci „ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre” (5). Episcopul şi preotul duhovnic aparţin Bisericii, iar lucrarea lor se cuprinde în credinţa Bisericii şi manifestă credinţa Bisericii. Pentru Origen, de exemplu, „episcopii şi preoţii Bisericii primesc păcatele poporului şi, după exemplul stăpânului, dau iertare celor care au păcătuit şi au mărturisit păcatul Lor preotului şi le oferă alinarea” (6).

Prezenţa acestei Taine în practica Bisericii este subliniată astfel de Sf. Ciprian: „Fiecare să-şi mărturisească păcatul său atunci când a păcătuit în această lume, ca mărturisirea să poată fi primită, iar iertarea luată de la episcop să fie plăcută Domnului”(7).

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 540.
  2. Sf. Chiril al Alexandriei, XXVI, 26, P.G. 72, 452.
  3. Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, București, 1978, p. 276.
  4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, pp. 551-552.
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, III, P.G. 48, col. 645.
  6. In Levit, Hom. 5, 3 și 11,4, P.G. 12, col. 451 și 418.
  7. Sf. Ciprian, P.L. 4, col. 489.

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a II-a)

luni, noiembrie 13th, 2017

După temeiurile scripturistice ale instituirii lor, toate cele șapte Taine prezente în Biserica Ortodoxă şi în cea Romano-Catolică sunt instituite de Hristos, unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania sau Mărturisirea şi Preoţia sacramentală), iar altele în mod indirect (Mirungerea sau Confirmarea, Nunta şi Maslul). Instituirea lor dumnezeiască, de la Hristos însuşi, precum şi săvârşirea lor, începând din ziua Cincizecimii, de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopii, şi de către preoţi, constituie elementul principal al fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, prin Duhul Sfânt. Astfel, la ultima Cină spre noaptea în care urma să fie dat morţii pe Cruce, Mântuitorul Hristos, vrând să lase Bisericii o jertfă vizibilă dar tainică, care să comemoreze şi să facă prezent până la sfârşitul veacurilor pe Cel care avea să se jertfească în mod sângeros pe Cruce, a instituit dumnezeiasca Euharistie ca Jertfă şi Taină în acelaşi timp (Mt. 26, 26-8; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20). Odată cu instituirea Euharistiei, Mântuitorul Hristos constituia şi pe acei preoţi ai Legii celei noi, poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor întru preoţie să aducă această jertfă: „Faceţi aceasta, spre pomenirea Mea” (Lc. 22,19; I Cor. 11, 24 şi 25).

Taina Preoţiei se leagă direct de Arhieria lui Hristos şi de jertfa Sa de pe Cruce. Dar arhieria sau preoţia înseamnă putere dumnezeiască acordată celui hirotonit. Hristos a dat această putere Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, urmaşilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ține, vor fi ţinute»” (In. 20, 21-23). Îmbrăcarea Apostolilor cu toată puterea Duhului Sfânt pentru slujba Preoţiei va avea loc la Cincizecime (Lc. 24, 49), odată cu venirea personală a Duhului Sfânt în lume şi înfiinţarea Bisericii ca şi comunitate văzută a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care intră în relaţie personală cu fiecare dintre Apostolii aflaţi în comuniune (Fapte 2, 1-3) şi cu fiecare ins încorporat în Trupul lui Hristos, Biserica, prin Tainele (Botez, Mirungere şi Euharistie) administrate de Apostoli şi de urmaşii lor celor care au primit cuvântul Evangheliei în inimile lor (Fapte 2, 38, 41, 42; 8,16, 17).

Instituite de Hristos, Biserica şi Tainele au fost date împreună şi în acelaşi timp şi-au făcut intrarea în istorie, în vederea I încorporării, creşterii şi mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă dintre Biserică şi Taine îşi are temeiul în relaţia fiinţială dintre Hristos şi Biserică, Trupul Lui extins comunitar sau social în umanitate. Botezul, de exemplu, instituit ca Taină de Mântuitorul Hristos, îndată după învierea Sa din morţi, odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire (Mt. 28, 18-20; Mc. 16, 15, 16) este prima Taină a încorporării omului în Hristos ca mădular al Bisericii şi de aceea el este absolut necesar pentru mântuire (In. 3, 5; Mc. 16). El vizează Biserica, adică intrarea omului în comunitatea eclezială. Înaintarea omului în relaţie cu Hristos şi cu Biserica, şi deci puterea pentru creşterea ca făptură nouă în Hristos, se realizează prin Taina Mirungerii, în care Hristos pecetluieşte cu Duhul Său pe cei botezaţi. Anticipată de Hristos însuşi (In. 7, 38), Taina Mirungerii este practicată după Cincizecime de Sfinţii Apostoli îndată după Botez sau în legătură cu Botezul (I Cor. 6, 11), prin punerea mâinilor (Fapte 8, 16; 19, 6) sau mirungere (II Cor. 1, 21-22; Efes. 1, 13; 4, 30; I In. 2, 20-27), pentru primirea darurilor Duhului Sfânt (Rom. 5, I 5; 8, 9, 15; I Cor. 6, 11, 19).

Pr. Marius Vătăman

13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea I)

luni, noiembrie 13th, 2017

Sfintele Taine ţin de fiinţa Bisericii, realizând şi exprimând Biserica ca o comunitate sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Premisa şi condiţia săvârşirii lor spre mântuirea oamenilor prin încorporarea şi creşterea lor în Hristos ca mădulare ale Trupului Său o constituie numai Biserica. Relaţia strânsă fiinţială dintre Sfintele Taine şi Biserică este dată în Hristos însuşi care a instituit şi Biserica şi Tainele ei, în care lucrează Duhul Sfânt, care face prezent pe Hristos şi în Biserică şi în Taine, precum şi în Cuvântul Scripturii. De aceea, nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, săvârşite de episcopul sau preotul Bisericii. Dar nu există nici Biserica fără Taine, căci încorporarea oamenilor în Hristos şi creşterea lor în Hristos, ca mădulare ale trupului Său, Biserica, nu se realizează decât prin Sfintele Taine.

Articularea Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii, ca şi conţinut şi mărturisire, ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică de Tradiţia apostolică, parte integrantă a Revelaţiei dumnezeieşti împreună cu Sfânta Scriptură.

În Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie este cuprinsă întreaga Revelaţie dumnezeiască supranaturală. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor şi faptelor Lui, după înălţarea Lui la ceruri. „Căci mulţi dintre cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau cuvântul” (Fapte 10,44) (1).

Dar legătura Sfintei Scripturi cu Biserica sau articularea Bisericii la cuvântul Scripturii are loc prin Sfânta Tradiţie, adică prin Tradiţia apostolică. Aceasta nu este decât aplicarea de către Apostoli a învăţăturii lui Hristos şi valorificarea de către ei a actelor Lui mântuitoare în predica şi în viaţa lor şi a primilor credincioşi sau a Bisericii începătoare. Ei predicau pe Hristos şi învăţătura Lui în cuvântări care nu reproduceau literal cele cuprinse în Evanghelii, ci după conţinutul lor şi printr-o adâncire, pe baza înţelegerii ce le-o dădea faptul că puteau privi în ansamblu lucrarea lui Hristos şi simţi efectele ei după înălţarea Lui la cer şi după trimiterea Duhului Sfânt, despre care Mântuitorul le spusese că îi va călăuzi la tot adevărul (In. 16, 13), făcându-i să înţeleagă ceea ce nu puteau înţelege când le vorbea El înainte de Patimi şi înviere (In. 16, 12) (2). Un exemplu tipic de adâncire a învăţăturii şi lucrării lui Hristos, după pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, în Biserică, intrată în istorie acum ca o comunitate a oamenilor cu Dumnezeu şi de trăire a faptelor mântuitoare ale lui Hristos sub acţiunea Duhului Sfânt, ni-l oferă epistolele pauline care cuprind fragmente întregi din cuprinsul învăţăturii orale a Mântuitorului în mintea Apostolilor.

De conţinutul Tradiţiei apostolice ţin şi structurile vieţii şi Lucrării sacramentale a Bisericii din timpul Apostolilor şi a urmaşilor lor. Căci Apostolii n-au transmis urmaşilor lor, episcopii, şi prin ei preoţilor şi întregii Biserici numai învăţătura lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos dată lor îndată după înviere (In. 20, 21-23; Mut. 28, 18-20) şi cu care au fost investiţi în toată plenitudinea la Cincizecime, odată cu întemeierea Bisericii ca şi comunitate văzută sacramentală (Lc. 24, 49; Fapte 2, 1-3). Au predicat Evanghelia lui Hristos la toate neamurile chiar din prima zi a Cincizecimii (Fapte 2, 5-12), iar celor care au fost pătrunşi la inimă de învăţătura lui Hristos, Apostolii le-au împărtăşit şi puterea lui Hristos botezându-i (Fapte 2, 38, 41; 8, 36-38; 10, 48), iar pe cei botezaţi confirmându-i prin punerea mâinilor (Fapte 8, 14-17) sau prin ungere în Duhul lui Hristos (II Cor. 1, 21; I In. 2, 20, 27) şi unindu-i deplin cu Hristos ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său, prin Sfânta Euharistie, săvârşită de ei în fruntea comunităţii (Fapte 2, 42; I Cor. 11, 27 urm.). Puterea Duhului Sfânt primită de la Hristos însuşi, pentru a predica Evanghelia, a sfinţi şi uni pe oameni cu Hristos, de a-i conduce pe calea mântuirii (Mt. 28, 18-20), Apostolii au transmis-o urmaşilor lor în Biserică hirotonind episcopi (Fapte 20, 28; l Tim. 5, 22; Tit 1, 5; Fii. 1, 1), preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23; 20, 17; I Tim. 4, 14; I Tim. 5, 17) şi diaconi (Fapte 6, 16; Fii. 1, 1; I Tim. 3, 8-10, 12-13). Cu puterea dată lor şi pe baza poruncii, cu siguranţă Apostolii au dezlegat de păcate pe cei care veneau şi le mărturiseau cu căinţă (In. 20, 21-23). La porunca Apostolilor, preoţii făceau rugăciuni pentru cei bolnavi, ungându-i cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos (Iac. 5, 14), administrau deci Taina Maslului. Tot la porunca Apostolilor, desigur, şi după exemplul Mântuitorului care a participat la Nunta din Cana Galileei sfinţind-o cu prezenţa Sa (In. 2, 1-11), preoţii binecuvântau căsătoriile care se încheiau între un bărbat şi o femeie, ştiind că legătura dintre aceştia este voită de Dumnezeu (Fac. 1, 27; Mt. 19, 4) şi indisolubilă (Mt. 19, 5-6) şi de aceea trebuie să fie tot aşa de strânsă şi sfântă ca şi cea dintre Hristos şi Biserica Sa (Efes. 5, 23, 25, 31, 32) şi că deci, pentru convieţuirea lor în Hristos, ei au nevoie de harul Său împărtăşit printr-o Taină, Taina Nunţii.

Toate aceste lucrări sfinte, Tainele, se săvârşeau în ambianţa unor rugăciuni, cântări şi imnuri de laudă adresate lui Hristos şi Sfintei Treimi (Efes. 5, 19-20; Fapte 2, 42) rostite sau cântate de Apostoli şi de comunitatea în care aceştia se aflau (3).

Note:

  1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 55.
  2. Ibidem, p. 56.
  3. Ibidem, p. 57.

Pr. Marius Vătăman