Arhiva pentru luna ianuarie, 2018

26.01.2018 – Devenire

vineri, ianuarie 26th, 2018

fluturi în hlamidă îndumnezeiți
cu aripi întinse și priviri de sfinți
alergat-am tânăr să îi răstignesc
în adâncul bolții albului ceresc.

cu tălpile goale printre mărăcini
sângeram fugind în zbor de lumini.
străbăteam câmpii și uitam de mine
alergând aiurea în culori divine.

doar câțiva gândaci aurii și suri
se-agățau de mine ca niște răsuri.
ca pe buburuze îi rugam să zboare
în zarea în care vor să mă însoare.

poteci de țărână încinse de vis
talpa îmi ardeau dar călcam aprins.
fântâna cu ciuturi pline de sudoare
aștepta măreață setea să-mi omoare.

spice-îngălbenite în câmpii visau
raiul plin de umbre și se legănau
în palmă tăcute fluturând cuminți
stolurile de aripi purtate de sfinți.

Pr. Mircea Nincu

26.01.2018 – Poem cu fulgere

vineri, ianuarie 26th, 2018

Când vin dinspre întuneric spre lumină la tine
te cunosc tot mai mult și tot mai mult înțeleg
că stai în lumină mereu iar eu vin din întuneric
și că vederea nu există fără tine și fără lumina
care îți izvorăște asemenea unui soare întreg.

Oricâtă lumină aș aduna în mine, îmi dau seama
că fără tine, razele pe care le port nu au direcție,
fiindcă tu ești adâncul în care lumina se strânge
în propria ei venire alergând dinspre sine în sine,
sânge de pământ pulsând în adânc și nesfârșire.

Astfel întreb: cu ce voi spăla altarul porumbeilor
pe care preotul templului îi vinde pentru jertfire?
Cum voi curăți sufletul sacru de zboruri divine?
Așa că biciuesc pietrele meselor care vând risipire
să pot dărui aripi umbrelor de lumină în nesfârșire.

Pr. Mircea Nincu

26.01.2018 – Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la pilda vameşului şi a fariseului „Aceasta este firea rugăciunii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer”

vineri, ianuarie 26th, 2018

Postul Mare se apropie. Acum este vremea rugăciunii şi a pocăinţei, jertfele noastre bineprimite. Însuşi Mântuitorul Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Iar când pocăinţa ne este însoţită de rugăciune, atunci primim „îndreptarea cea adevărată a vieţii”. Mintea omenească rămâne totuşi neputincioasă să înţeleagă însemnătatea rugăciunii şi cât de „atotcuprinzătoare” poate fi rugăciunea sfinţilor (Sf. Luca al Crimeei), modelul nostru.

Duminica trecută s-a vorbit la amvon despre Zaheu vameşul, păcătosul care a dorit fierbinte să-L afle pe Dumnezeu şi căruia mila Acestuia i-a împlinit dorinţa. Pilda de astăzi ne învaţă cum să-L căutăm pe El. Domnul a rostit-o pentru noi toţi, dar mai ales pentru cei ce se amăgeau, având o părere prea bună despre ei. Şi, nădăjduind în faptele lor bune, îi osândeau pe semeni, atât în sufletul lor, cât şi înaintea celorlalţi oameni. Biserica a rânduit să fie citită această pericopă înainte de intrarea în Postul Mare, învăţându-ne că nevoinţele noastre de a posti trebuie să fie însoţite de pocăinţă şi de rugăciunea făcută cu smerenie. Atunci cântăm: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!”, cu nădejdea că vom primi şi noi „nesfârşita milostivire a Tatălui ceresc” (Sf. Ignatie Briancianinov).

Rugăciunea smerită este bogăţia sufletului şi ea „face să înflorească viaţa noastră” (Sf. Asterie al Amasiei)

Adeseori, sufletul ne este stăpânit de îngâmfarea fariseului de astăzi şi ne umple de “nebunească mândrie”. Însă prin rugăciunea smerită, sufletul este spălat de lacrimi şi cerem Stăpânului iertare păcatelor, ca nişte slujitori nevrednici ce suntem. Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum trebuie, te-ai ostenit în zadar.

Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă. Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe ceilalţi, zicând: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi…”. Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine. Fariseul “sta drept”, lipsit de smerenie şi chipul şederii arăta mândria sa. El se considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa “mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi “dascăl al cucerniciei” şi “îndrumător duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu “părutele sale calităţi”. Fariseul nu mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă. Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei ce au nevoie de pocăinţă.

Diavolul aduce “fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor

Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă “izvoditorul a toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte: “Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci împreună-pătimeşte cu ei. Şi apoi, “nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri” (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt, îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita că noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim folositori şi să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. “Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (Sf. Grigorie Palama). Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta se subînţelege.

Există oameni care merg la Biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai putem spune atunci despre noi… Desigur, fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei. Avem şi noi uneori puţin din trufia fariseului.

Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui de înnoire duhovnicească

Vameşul şi fariseul “urcau” la templu să se roage. Căci “aceasta este firea rugăciunii. Ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi îl înfăţişează… lui Dumnezeu”. Domnul îi vindecă pe oameni în multe chipuri de păcatul mândriei. Fiindcă multe sunt şi “odraslele” iubirii de sine. În vreme ce fariseul grăia astfel, un vameş “stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer”. “Stătea departe” nu numai cu locul, “ci şi cu chipul şi cu graiul şi cu zdrobirea inimii” el era “departe” de fariseu. Se socotea nevrednic de vederea celor de sus. “Îşi bătea pieptul său”, inima, pentru gândurile rele, spre a o deştepta, ca şi cum ar fi adormit. Şi zicea: “Milostiv fii mie, păcătosului!”. El ştia cuvintele proorocului: Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Era smerit, iar smerenia este cea care îl duce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi face ca mulţumirea pe care noi I-o aducem Acestuia prin rugăciune să fie bineprimită de El. Vameşul “stătea”, adică zăbovea mai mult timp la rugăciune. Sufletul lui era scăpat de păcat, dar era încă departe de Dumnezeu, căci nu avea îndrăzneală faţă de Acesta. Nu avea îndrăzneala pe care o dau faptele bune, dar nădăjduia să se apropie de El prin încetarea faptelor rele. Ofta şi îşi pleca în jos capul, ca un osândit. În sufletul vameşului se întipărise simţământul mântuitor al defăimării de sine, ce aduce cu el o smerenie adâncă.

Cât de dragi îi sunt Domnului cei smeriţi şi cu inima înfrântă

Spre ei Îşi întoarce privirea Sa milostivă, trimiţându-le cu “nemărginită îmbelşugare” harul său (Sf. Luca al Crimeei). Desigur, vameşul călcase poruncile Legii. Însă el împlinise cea mai însemnată poruncă a lui Hristos: îl pătrunsese smerenia. Mai înaintea acestui vameş, dreptul Iov este un model. Căci el nu osândea pe nimeni pentru cele ce i se întâmplau, dar cunoscuţii lui îl osândeau pe el. Fariseul nu era osândit de nimeni, însă el pe alţii îi osândea, aducându-şi asupra sa osânda. Vameşul însă nu s-a aprins pentru cuvintele pe care fariseul i le rostea, ci a suferit totul cu îngăduinţă, asemenea dreptului Iov. Ocara i-a adus lui mărire. Când primea batjocura, “s-a dezbrăcat de păcate” şi a strigat: “Milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi “s-a pogorât mai îndreptat la casa sa”. Dumnezeu s-a uitat la inima vameşului şi a aflat-o pe aceasta smerită şi înfrântă. Iată de ce trebuie ca şi noi să ne mărturisim cu smerenie păcatele înaintea Domnului şi să ne deschidem conştiinţa înaintea Lui, să-I arătăm rănile noastre, cerându-I “doctoria cea vindecătoare”. Şi mărturisindu-ne păcatele, scăpăm de scaunul înfricoşatei judecăţi. Fiindcă Domnul îi întoarce pe cei ce au căzut în prăpastia relelor, aducându-i la Sine prin pocăinţă şi smerenie. Acest vameş a călcat peste toată răutatea şi a fost trecut în ceata celor drepţi. “Oricine se înalţă pe sine, se va smeri. Iar cel care se smereşte pe sine, se va înălţa”. A ne smeri înseamnă a ne recunoaşte păcătoşenia, iar a ne înălţa pe noi înseamnă a ne socoti drepţi.

Puterea pe care smerenia o dă omului “covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”

Un cuvios părinte spunea: “Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte, decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Cel dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun. Iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos” (Patericul egiptean). Căci a se socoti cineva drept nu este altceva decât dovada că nu-şi cunoaşte propriile păcate. Numai după ce noi înşine ne recunoaştem propria păcătoşenie, numai atunci să aducem prinos de rugăciune lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa rugăciunile ne vor fi primite.

Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea “covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur). Să “întipărim” smerenia în viaţa noastră, ca să ne facem părtaşi tuturor bunătăţilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor! Amin.

Pr. Conf. Dr. Băjău I. Constantin

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova

15.01.2018 – Precursori olteni ai unităţii naţionale: Tudor Vladimirescu, vătaful plaiului Cloșani

luni, ianuarie 15th, 2018

Cine a fost Tudor? Este cea dintâi întrebare la care trebuie să răspundem pentru a înțelege evenimentul revoluționar din anul 1821. Puținele surse bibliografice susțin că Tudor s-a născut în jurul anului 1780 din țărani liberi sau moșneni. Tatăl său se numea Constantin și era din Prejna Mehedințului (plaiul Cloșani) iar mama sa, Ana/Ioana, era sora sau fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimir.

Este foarte probabil ca părinții lui Tudor să fi dorit ca el să nu rămână un simplu țăran, observând la el o mulțime de daruri native primite de la Dumnezeu. Povețele primite de la bătrânii satului sau șederea în apropierea părintelui Ciuhoi și a părintelui Bondoc a pus în inima viitorului revoluționar primele învățături morale și cele dintâi responsabilități sociale autentic creștine. Într-un studiu publicat în anul 2007 la Sibiu, părintele profesor Sergiu Popescu de la Facultatea de Teologie din Craiova, susține că Tudor, rămas orfan de tată, a fost luat de călugărul Gherasim Duncea de la Mănăstirea Baia de Aramă și dus în satul Prejna, unde l-a învățat să scrie și să citească. Acesta ar fi cel care l-ar fi rugat pe boierul Ion Glogoveanu să-l primească pe Tudor împreună cu fiul său la curtea sa din Craiova „ca să învețe carte boierească”.

Şcolit la Craiova

Oricum ar sta lucrurile, plecarea sa la Craiova, unde șade o vreme la rudenia lui, condicarul Lupu, cât și slujirea pe lângă boierul Glogoveanu l-a aruncat pe tânărul Tudor într-o altă lume, mult mai mare și mai complicată decât cea în care se născuse el. Noua situație l-a forțat pe Tudor să înțeleagă foarte repede lucrurile și să arate diplomație cu cei mai presus de el, moderație cu clasa de mijloc și radicalism în relație cu subordonații lui. Relația cu boierul Glogoveanu, comerțul cu animale și alte bunuri, călătoriile sale în provinciile învecinate și mai ales la Viena (1813/1814-1815) l-au ajutat pe Tudor să dobândească și funcții politico-administrative: după anul 1801 devine postelnic, apoi comis, vel sluger, vătaf al plaiului Cloșani și administrator al moșiilor Baia de Aramă și Glogova.

Perioada următoare îi aduce lui Tudor prietenia, cu toate implicațiile ei, unor boieri influenți și importanți la acea vreme: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu. Între anii 1807-1811, existau în sudul Olteniei patru batalioane, iar Tudor conducea unul dintre ele (Batalionul I de panduri Mehedinți). În ultimii doi ani ai acestei perioade, din ordinul generalului Isaia, Tudor a fost numit comandant peste toate batalioanele. În anul 1815 o garnizoană turcească a insulei Ada-Kaleh distruge, în urma unei expediţii în Oltenia, gospodăria lui Tudor de la Cerneţi şi îi confiscă bunurile. Tot în această perioadă sora lui Tudor ar fi murit atunci când o ceată de greci a vrut să o răpească.

Cel dintâi pas care anticipa acțiunea revoluționară din 1821 a fost înscrierea de partea rușilor a lui Tudor ca voluntar în războiul ruso-turc (1806-1812). Meritele sale, acțiunile de vitejie, dibăcia lui pe câmpul de luptă i-a adus gradul de locotenent și ordinul Vladimir.

Revoluționar creștin

În iarna anului 1821, Tudor a încercat să convingă poporul român din Oltenia să se alăture acțiunii sale de a elibera Țara Românească de avariția domnilor fanarioți, a boierilor și a celor care urmăreau propria înavuțire în detrimentul țării și al locuitorilor ei.

Cu certitudine a existat și o pregătire anterioară momentului amintit, ce consta în strângerea de fonduri, arme sau hrană, pregătirea unor baze militare special amenajate, parteneriate sau înțelegeri cu unii boieri autohtoni de bună credință, un corp militar foarte bine pregătit ș.a.m.d.

Istoriografia ni l-a prezentat pe Tudor ca un conducător onest, rațional, patriot, drept, nicidecum ca pe un naiv ori un egoist avid de putere. Atât relația sa cu intelectualii vremii – Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru ș.a. – cât și cu cei din administrația țării, i-au determinat pe cercetători să vorbească despre revoluționarul Tudor ca despre o personalitate complexă și controversată. Marele nostru istoric Nicolae Iorga scria următoarele cuvinte: „Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

Tudor Vladimirescu este poate fi numit „revoluționar creștin” pentru că întreaga sa viață și activitate a fost continuu racordată la credința creștină, la valorile morale propovăduite de aceasta. Chiar și modul în care și-a încheiat viața a avut puternice accente martirice creștine. Perioada creștină anterioară revoluției este trasată de mediul în care s-a născut și a copilărit – ca nepot de preot în mijlocul țăranilor liberi din munții Olteniei. În anul 1806, împreună cu Gheorghe Duncea, Tudor a hotărât zidirea unei biserici în Prejna, care va fi terminată doi ani mai târziu.

Cărțile de cult donate de Tudor bisericilor rămân până azi o mărturie puternică a credinței sale creștine. De pildă, pe o filă a Penticostarului dăruit bisericii din Cloșani, datat la 27 februarie 1819, Tudor a însemnat 15 nume din neamul său, spre a fi pomeniți la Sfânta Liturghie; dintre aceștia, șase sunt clerici – Dionisie arhiereul, Varlaam monahul, Eufrosin Ieromonah, Iosif Ieromonah, Mitrofan Ieromonah.  Pe de altă parte, Tudor a promovat o strânsă legătur cu clerul bisericilor și mânăstirilor din Oltenia și din toată țara. Prezența continuă a unui duhovnic în viața tânărului Tudor ne îndreptățește să afirmăm că a avut o autentică relație cu Dumnezeu și cu Biserica creștină. Cel dintâi duhovnic amintit în documentele vremii a fost schimnicul arhimandrit Chiriac Râmniceanu de la schitul Cioclovina, metoc al Mânăstirii Tismana. Monahul Ilarion, stareţul mănăstirii Sf. Ioan cel Mare-Grecesc din Bucureşti, viitorul episcop al Argeşului, a fost al doilea duhovnic al lui Tudor. Unele izvoare consemnează faptul că cei doi se cunoscuseră încă din anii 1810-1811.

„Să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni!”

Mesajul revoluționar al lui Tudor se adresa tuturor românilor din Țara Românească, nu doar țăranilor asupriți de politica boierească, ci și celor din orașe. Se amintește de o lege a firii noastre, instinctul de supraviețuire , care nu poate fi de nimeni contestată. Pe fondul acestui adevăr, Tudor își propune să-i convingă pe cei care ascultă că acum este momentul de a reacționa luptând, nu prin răbdare și suferință, ca până acum, atât împotriva episcopilor mitarnici și necredincioși, cât și împotriva boierilor răi și a conducerii fanariote.

Știind că se adresează unor creștini, Tudor amintește că Dumnezeu nu iubește răul și, deci, lupta împotriva celor răi este pe placul Domnului. Astfel, cei ce săvârșesc binele se aseamănă lui Dumnezeu Cel bun. Îndemnul este simplu și promt: „Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Iată principalul scop al revoluției inițiate de Tudor Vladimirescu: să alegem conducători pe cei buni dintre noi și care vor să facă bine poporului. Rostul organizării acestei adunări revoluționare a fost „binele și folosul a toată țara”. De reținut este și faptul că Tudor atrage atenția încă de la început că nu va accepta jafurile făcute de revoluționari.

Prof. dr. Marian Păun

15.01.2018 – Învăţătura Bisericii cu privire la starea sufletelor după moarte: Vămile văzduhului

luni, ianuarie 15th, 2018

Învăţătura de credinţă Bisericii noastre cu privire la starea sufletelor după moarte se găseşte în strânsă legătură cu „vămile văzduhului”. Identificat ca teologumenă în majoritatea tratatelor de teologie, subiectul primeşte lămuriri valoroase în ultima lucrare semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul” (Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017).

„Semnificaţia eshatologică a vămilor văzduhului ca loc de trecere a sufletului din lumea aceasta spre viaţa veşnică” reprezintă una dintre cele mai importante puncte de expresie dogmatică a parcursului pe care îl împărtăşeşte sufletul în intervalul celor 40 de zile, de la moarte la judecata particulară. Această străbatere spre transcendent este presărată, după unele păreri teologice, de anumite „locuri sau vămi de cercetare, străjuite de diavoli, cunoscătorii păcatelor omului”. Într-un sens mai larg, aceste experienţe spirituale ar putea fi legate în mod special de cuvintele Mântuitorului: „precum aud judec” (Cf. In. 5, 30), dar şi de alte referinţe din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Despre aceste repere vorbește autorul în subcapitolul de față. Cu toate că teologia contemporană vorbește prea puțin pe această temă, „această realitate eshatologică, cu rădăcini în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor, prezintă experienţe duhovniceşti de mare însemnătate pentru viaţa credinciosului. Mântuitorul Însuşi, înainte de Patima Sa, a vorbit despre srăpânitorul acestui veac: «Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine» (Cf. In. 14, 30). Iar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre aceste duhuri răspândite prin văzduh, fapt ce ne atenţionează asupra luptei pe care sufletul trebuie s-o ducă împotriva acestor puteri malefice sub ceruri. Deci, pentru a ajunge la locul de fericire, sufletul este obligat să treacă printr-un spaţiu locuit de «duhurile răutăţii săspândite prin văzduh». După cum se ştie din Sfânta Scriptură, de la căderea îngerilor în păcatul mândriei, în această lume se sălăşluiesc diferite duhuri rele care împiedică sufletele celor răposaţi să ajungă în Împărăţia cerurilor. Despre aceste lucruri şi despre aceste puteri, care au fost izgonite din cer, ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când numeşte pe căpetenia acestora: «stăpânitorul acestui veac» (Ef. 2, 2). Astfel, îngerii căzuţi, răspândiţi în mulţime mare în văzduh, tulbură pe fiecare om în parte, ispitindu-l spre păcat” (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, p. 1111-1113).

Mărturii patristice despre „vămile văzduhului”

În urma acestor cercetări, fiecare suflet va primi răsplata cuvenită: păcatoşii „sunt aruncaţi de demoni în izvorul de foc”, sfinţii şi drepţii vor trece cu mare uşurinţă. Cu toate acestea, această cântărire nu este decât „o confirmare a ceea ce sufletul a trăit pe pământ”. În literatura patristică, Sfântul Ioan Gură de Aur arată lămurit că „sufletele celor care mor de moarte silnică nu ajung duhuri necurate, ci numai sufletele celor ce trăiesc în păcate” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Lazăr, II, trad. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 53-54). Legat de această precizare a Sfântului Părinte, IPS Irineu arată că nu poate fi nicidecum vorba despre „o schimbare în cadrul firii acestor suflete”, ci mai degrabă despre „o înlănţuire” în răutate a celor păcătoşi (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, p. 1119).

O exemplificare lămurită pe această temă o găsim cercetând „Viaţa Sfântului Vasile cel Nou”. Părintele Mitropolit face, pornind de aici, o justificare completă asupra modului în care se poziţionează Biserica, prin rugăciunile ei, înaintea momentului dinaintea marii treceri a sufletului la Judecata particulară. Aflăm astfel că „sufletul, odată despărţit de trupul său, este purtat de îngerul păzitor în locurile pe unde a făcut binele şi răul, după care se urcă la cer, pentru a se închina Tatălui ceresc. În acest timp de peregrinare Biserica se roagă pentru cel răposat, ca să aibă trecere liniştită în Împărăţia cerurilor. Iar cât priveşte locurile unde vor merge oamenii după trecerea din lumea aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră ca Raiul şi iadul sunt faţă în faţă, ca atât drepţii, cât şi păcătoţii să vadă de ce au scăpat şi ce au pierdut” (Ibidem, p. 1158-1159).

Pr. Ioniţă Apostolache