Arhiva pentru ziua ianuarie 3rd, 2018

03.01.2018 – Un consistent tratat de Eshatologie Ortodoxă, semnat de IPS Irineu Popa: „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul”

miercuri, ianuarie 3rd, 2018

„Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul” este titlul ultimei lucrări semnate de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Publi­cată la Editura „Mitropolia Olteniei”, Craiova, la sfârşitul anului trecut, cartea însumează 1.879 de pagini.

Preocuparea ştiinţifică şi activitatea de cercetare a IPS Părinte Mitropolit Irineu s-au evidenţiat de-a lungul timpului prin numeroase lucrări teologice de valoare, majoritatea dedicate teologiei dogmatice şi misticii ortodoxe. Fiecare titlu de carte din bibliografia IPS Irineu dezvoltă tematic o specificitate aparte, oferind deopotrivă o veritabilă continuitate şi convergenţă asupra unui scop în sine: mărturisirea vie a Celui ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) existenţei noastre.

Completarea unei lucrări dogmatice impresionante

Expunerea în cele mai adânci detalii a adevărurilor de credinţă cu privire la planul eshatologic al existenţei reprezintă nota fundamentală a cărții Părintelui Mitropolit. Atingând ca întindere dimensiunile unui adevărat tom de teologie, lucrarea se adaugă unei impresionante trilogii dogmatice, din care fac parte următoarele titluri: „Iisus Hristos este Acelaşi ieri şi azi, şi în veac” (Craiova, 2010), „Iconomia plinirii vremurilor în Iisus Hristos” (Craiova, 2013), „Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos” (Craiova, 2014). Cele trei lucrări amintite alcătuiesc o sinteză a întregii noastre învăţături de credinţă, prezentată în detaliu prin prisma abordării biblico-patristice.

De data aceasta, tematica lucrării de faţă abordează cu îndrăzneală subiecte şi teme prea puţin dezvoltate în context academic. Această adevărată provocare ştiinţifică şi mai ales duhovnicească este din plin asumată de IPS Irineu, care reuşeşte să împletească aici erudiţia cercetării înalte cu mărturisirea lucrului deplin asumat sufleteşte. Cu alte cuvinte, încă din primele pagini ale cărţii, primim ca testament merindele Cuvântului înomenit întru tainele vieţii veşnice. Nu rămâne netrecut cu vederea felul în care editorii au reuşit să integreze frumoasele descrieri, realizând o impresionantă simbioză între mesajul autorului şi contactul prim cu lucrarea în sine. Calitatea grafică şi spiritul artistic în care se regăseşte integrată lucrarea IPS Părinte Irineu exced astfel abordările obişnuite.

Încă din cuprins putem împăr­t­ăși o primă imagine asupra planului structural al lucrării. Cele cinci capitole în care se împarte lucrarea evidențiază o abordare originală şi extrem de complexă: I. Biserica slavei lui Dumnezeu în care oamenii sunt pregătiţi de Duhul Sfânt pentru Împărăţia cerurilor; II. Lucrarea Duhului Sfânt în Trupul tainic al Domnului pentru menţinerea eshatologică a mântuirii până la cea de-a doua venire a Fiului Omului; III. Mântuitorul Iisus Hristos, începutul şi sfârşitul, Cel ce va veni să judece viii şi morţii; IV. Parusia sau venirea a doua a Mântuitorului Hristos. Judecata universală şi sfârşitul lumii; V. Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi comuniunea de iubire a Lui cu sfinţii Săi într-un cer nou şi un pământ nou.

Legătura dintre Biserică şi Împărăţie

În preambulul lucrării sale, IPS Irineu oferă o imagine unitară a legăturii dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Există astfel o întrepătrundere fiinţială, sub incidenţa căreia se desfăşoară dinamica existenţei omeneşti şi implicit finalitatea ei, ca încununare eshatologică. Din acest punct de vedere, autorul socoteşte Biserica „păstrătoarea şi propovăduitoarea Revelaţiei dumnezeieşti împlinită în Persoana şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Adevărul dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a fost formulat de Biserică sub inspiraţia Sfântului Duh în Sinoadele Ecumenice. Astfel, teologia creştină şi întreaga experienţă a vieţii eshatologice sunt cuprinse în Biserică, Trupul tainic al Domnului, stâlpul şi temelia adevărului” („Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul”, pp. 21-22). Omul Bisericii are posibilitatea de a pregusta încă din această viaţă tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, care se comunică astfel prin Taina Euharistică. Această posibilitate concretă a existenţei noastre se defineşte hristologic şi pnevmatologic. Prin urmare, „Biserica este teandrică: Domnul fiind capul şi oamenii mădularele Sale, ca unii care se împărtăşesc cu Sfintele Taine, adică cu harul Celui răstignit şi înviat pentru mântuirea noastră. Dacă în Biserică, Trupul tainic al Domnului, Îl avem pe Mântuitorul Hristos prezent în noi şi în fiecare parte, în Sfânta Împărtăşanie, centrul acestei existenţe eshatologice, ne înălţăm la masa Domnului pentru a fi martori activi ai acestei împărăţii, în această lume şi în viaţa veşnică” (ibidem, p. 23).

„Biserica ne duce în Euharistia atotcuprinzătoare a Domnului Hristos”

Integrarea totală a creştinului în viaţa Bisericii şi participarea sa efectivă la împărtăşirea cu Sfintele Taine se aşază totodată în pregustarea bunătăţilor cereşti, pe deplin împărtăşite la sfârşitul veacurilor. Încercând să lămurească această întrepătrundere şi experiere, autorul apelează la conceptul de „cale” sau „parcurs duhovnicesc”. Este vorba în fapt despre o dinamică liturgică, prin care credinciosul este purtat şi hrănit de Biserică „în viaţa euharistică a Mântuitorului Hristos”. „De fapt, prin Liturghia ei, notează IPS Părinte, Biserica ne duce în Euharistia atotcuprinzătoare a Domnului Hristos şi ne descoperă faptul că singura Euharistie, singura adevărată ofrandă a lumii, este Însuşi Domnul Slavei, Cel înviat şi înălţat la ceruri” (ibidem, pp. 26-27). Chiar şi moartea trupească devine un reper secundar în calea omului spre Împărăţie. Prin Învierea Mântuitorului Hristos ea nu mai este decât o „trecere de la viaţa temporală la viaţa veşnică”. În contextul acestui eveniment universal al mântuirii nea­mului omenesc, moartea iese din nefirescul mântuirii şi se face „trecere fericită pentru credincioşii iubitori de Dumnezeu, martiri şi asceţi” spre dobândirea veşnicelor bunătăţi. Calea Adevăratului creştin este întotdeauna încununată de biruinţă. Astfel, în rezumatul introducerii sale, IPS Irineu Popa adaugă precizarea că numai în „Fiul lui Dumnezeu înomenit infinitatea de viaţă şi de iubire divină a cuprins integral firea umană, biruind în ea puterea morţii, prin moartea şi Învierea Sa” (ibidem, p. 46). Şi noi împărtăşim această biruinţă, pentru că Mântuitorul nu ne lasă niciodată singuri, „nici aici şi nici în veacul ce va să fie”. De aici decurge propriu-zis învăţătura dogmatică cu privire la „Judecata particulară a omului”, împreună cu învăţătura despre „Vămile văzduhului” şi celelalte interpretări patristice care decurg din acestea.

„Biserica este simultan deasupra istoriei, dar şi în istorie”

Pe de altă parte, pregătirea credincioşilor botezaţi pentru veşnicie reprezintă aşadar tematica centrală a acestei prime părţi. În descrierea acestor „epectaze duhovniceşti”, Biserica se identifică unui „cadru sacru, ceresc”, care se actualizează permanent „după modelul Mântuitorului”. De aici înţelegem participarea plenară a Bisericii şi identificarea ei cu evenimentele mântuitoare împlinite de Fiul lui Dumnezeu în lume. Începuturile ei se socotesc însă de la întemeierea veacurilor. „Biserica este o urmare a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, afirmă în acest sens IPS Irineu, dar temeiul ei este veşnic, avându-şi începutul în planul lui Dumnezeu dincolo de timp. Aceasta înseamnă că dacă naşterea Bisericii este odată cu Zămislirea şi Naşterea Mântuitorului şi apoi reactualizarea ei pe Golgota, iar botezul în ziua Cincizecimii, rădăcinile ei, desi­gur, se întind în timp, chiar în veşnicie. Fără îndoială, în virtutea acestui fapt, Biserica poate fi urmărită după actul creator al Preasfintei Treimi, în toată perioada istorică până la sfârşitul veacurilor, ca rămânând pentru veşnicie Trupul Tainic al Domnului” (ibidem, pp. 104-106).

Se subînţelege astfel că „Biserica este simultan deasupra istoriei, dar şi în istorie”. În virtutea acestui fapt, afirmăm deopotrivă o întrepătrundere a timpului cu veşnicia din această viaţă şi, totodată, o transpunere a sa prin sfinţire pentru ceea ce este dincolo de timp. Timpul şi istoria au, prin urmare, o valoare hristologică şi, deopotrivă, eshatologică. Legătura dintre temporalitate şi atemporalitate, dintre istoricitate şi veşnicie „se simplifică şi are ca bază armonia dintre unitate şi diversitate sau dintre unitate şi multiplicitate. Prin urmare, Biserica este faptul primordial şi permanent al comuniunii omului cu Preasfânta Treime, ca fiind un organism divino-uman” (ibidem, p. 110).

Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina, 3 ianuarie 2018