Arhiva pentru luna aprilie, 2018

27.04.2018 – Biserica, Familia, Şcoala – factorii educaţiei copilului

vineri, aprilie 27th, 2018

Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, şi a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti. Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chirii alAlexandriei, văd în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o teofanie. Căsătoria este sfântă, spune Sfântul Chirii al Alexandriei, pentru că ia parte la împărăţie şi constituie deja o mică împărăţie, cum apare după restaurarea ei în Hristos; la Sfântul Ioan Gură de Aur care numeşte familia creştină eclesială, „mica Biserică”.

Model pentru toţi creştinii este familia sfântă a Dreptului Iosif şi a Sfintei Fecioare Maria în care a crescut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. în Atotînţelepciunea Sa, Dumnezeu a ales pentru întruparea Fiului Său, sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere în har şi înţelepciune (Luca 2, 52).

Potrivit cărţii Facerea 1, 26-30, bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan (Facerea 1, 27) şi prin urmare au în ei chipul lui Dumnezeu, reflectând deci imaginea lui Dumnezeu. In aceeaşi ordine de idei „ taina singularului şi pluralului în om reflectă taina singularului şi pluralului în Dumnezeu, aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade, adică existând prin sine (la unii filozofi) unitate indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi alcătuită lumea; (la Leibniz) substanţă spirituală independentă, care posedă automişcare şi care oglindeşte tot ceea ce există în univers; ea cere nu singurătate, ci comuniunea sau diversitatea cea bună a iubirii”.

Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la întemeierea familiei prin Sfânta Taină a Nunţii, spune: „Ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, căsătoria se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”.

Sfinţii Părinţi văd în instituirea divină a Tainei Căsătoriei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos „o refacere a caracterului original al legăturii conjugale, după cum ne este redată în Vechiul Testament. După Clement Alexandrinul, Fiul lui Dumnezeu n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit. în facerea omului , teologul alexandrin vede Taina Botezului, iar în comunicarea şi iubirea primului cuplu, instituirea divină a Tainei Căsătoriei.
Totodată, el vorbeşte şi de harul paradisiac al căsătoriei, har prin care căsătoria creştină primeşte ceva din puritatea stării conjugale de dinaintea căderii”.

Sfânta Taină a Cununiei este taina Bisericii, instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 2, 1-11), prin care două persoane, bărbat şi femeie, de bunăvoie şi nesilite de nimeni, se hotărăsc să-şi jure credinţă pentru a-şi trăi tot restul vieţii împreună, în scopul naşterii şi creşterii de copii şi de a se ajuta reciproc. în cadrul Sfintei Cununii cei doi primesc binecuvântarea Bisericii şi harul lui Dumnezeu, pentru ca unirea dintre cei doi să fie pecetluită şi să dea roade bine bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.

Familia creştină este o comuniune fiinţială de persoane. Când spunem fiinţială ne gândim la strânsa legătură a persoanelor din familie şi Sfânta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazată pe comuniunea prin har cu Sfânta Treime.

Şi pentru ca omul să aibă cunoştinţa adevărului mântuitor, însuşi Fiul lui Dumnezeu a dat învăţătura Sfinţilor Apostoli şi ei la rândul lor episcopilor şi preoţilor. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune Sfinţilor Apostoli: „ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Despre aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Irineu Popa spune: „ Când Mântuitorul le-a spus Apostolilor: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi», El le-a arătat că sunt slujitori ai mântuirii oamenilor căreia i-a slujit şi El, având aceeaşi autoritate şi putere cu care a fost investit şi El
de Tatăl. în acest context se cuprinde şi ascultarea pe care Biserica şi lumea trebuie s-o aibă faţă de mesajul Domnului care vine de la Tatăl, şi faţă de responsabilitatea împlinirii aceleiaşi misiuni voite de Dumnezeu. Domnul este trimis de la Tatăl şi trimite pe ucenici la misiune nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor. Dar trimite de la Tatăl şi pe Duhul Sfânt, Care va continua misiunea şi lucrarea Sa împreună cu Apostolii şi urmaşii acestora”. Reiese că, preotul are o mare responsabilitate, şi anume să acorde o atenţie specială pastoraţiei familiei, foarte necesară într-un moment istoric ca cel de astăzi, în care se înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. Preotului acum îi revine marea responsabilitate de a-i aduce certitudinea existenţei lui Dumnezeu, conştiinţa de toate rosturile lumeşti. Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel încurajează nunta pentru că atunci omul nu se ruşinează, nici rosteşte (I Corinteni, capitolul 7). Astfel că, în măsura în care scopul şi împlinirea iubirii este
Dumnezeu însuşi, iubirea conjugală, are capacitatea de a se autodepăşi, de a transforma iubirea omenească dintre cei doi oameni, în iubire către Dumnezeu. Şi dacă se va reuşi acest lucru păstrându-se în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor de întrajutorare, unirea conjugală va deveni chip al legăturii dintre Hristos şi Biserică. Astfel, iubirea conjugală are un profund caracter eclezial, care face din casa creştinului, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „ o mică Biserică”.

Din punct de vedere social, importanţa familiei creşte şi mai mult dacă avem în vedere că ea scoate pe oamenii singuratici din mrejele egoismului şi ale singurătăţii şi îi angajează, prin căsătorie, în opera de continuă creaţie şi progres în societate (Psalmul 122, 8; 67, 7). Din această cauză, „ slujirea unora faţă de alţii, grija apropiată şi dezinteresată pentru binele şi propăşirea lor trebuie să devină o lege înscrisă în conştiinţa fiecăruia”.

Pentru familie, copii sunt o binecuvântare divină şi de aceea există credinţa că pentru creşterea lor creştinească se cere şi o angajare serioasă, o transpiraţie continuă. Pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că titlul de tată nu se dă pentru naştere, ci pentru jertfelniciiile creşterii. Faptul acesta reiese, căci copiii sunt puterea care leagă şi întăresc comuniunea dintre soţi, această comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completează treimea familială, după afirmaţia părintelui Dumitru Stăniloae.

Copii trebuie ţinuţi mereu într-un reflector al purtării de grijă. O astfel de educaţie este grea, însă realizabilă. Copii încă din primii ani trebuie îndreptaţi pe calea Bisericii. Părinţii trebuie să caute Biserica pentru copiii lor pentru a se bucura de viaţa curată a lor, a darului primit de la Dumnezeu. Preotul la rândul său trebuie să acorde atenţie deosebită micilor oameni ca ei să vadă îngeraşul şi pe Dumnezeu în plenitudinea Sa, ca fiind fiinţele cu adevărat calde care ne ajută pe noi oamenii în tot ceea ce facem.

Copilaşul acum, la început, vede pe Dumnezeu prin ochii părinţilor, ai învăţătorului şi ai preotului. O atenţie pastorală deosebită trebuie deci să acordăm învăţătorului viitorilor noştri enoriaşi, deaoarece un cuvânt decisiv în educaţia creştină a copiilor o are învăţătorul şi nu numai părinţii şi preotul.

Pe copilaşi trebuie să îi împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să îi deprindem cu râvna de a primi Sfânta Euharistie, şi, înaintând în vârstă, cu taina Sfintei Spovedanii, cu ideea de a face numai fapte bune şi tot ceea ce este bine plăcut în faţa lui Dumnezeu (Matei 5, 16) ca să le fie bine şi să trăiască mulţi ani pe pământ.

Atenţia şi mai mare trebuie să fie pentru copii când ajung la vârsta pubertăţii. Atunci apar şi ispitele mai mari şi mai felurite. Regula principală este ca părinţii să îi supravegheze în toată vremea, dar o supraveghere înţeleaptă, nu militărească, ci părintească, prietenoasă chiar, ca să poată ajunge la un fel confesiune sinceră între părinţi şi copii, iar preotul să răspundă întrebărilor potrivit vârstei, pentru că acum apare zbuciumul vieţii. Dreptul Iov cel din Vechiul Testament rămâne un exemplu viu, grăitor. Se scula dis-de-dimineaţă şi aducea jertfe pentru copiii săi, socotind în sinea sa că poate fiii săi să fi greşit în întâlnirile lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că pentru oameni „ naşterea de moştenitori a fost cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi. De aceea, şi iubitorul de oameni, Dumnezeu, îndată, chiar de la început, le-a uşurat greutatea pedepsei, a smuls masca înfricoşătoare a morţii, dăruindu-le celor dintâi urmaşi. S-ar putea spune că prin aceasta, Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, rânduind ca în locul celor morţi, să se ridice alţii”. Prin căsătorie şi naştere de copii, omul căzut se apără împotriva morţii şi a finitudinii, menţinând astfel trează nădejdea învierii sale întru Hristos, Răscumpărătorul neamului
omenesc (Facerea 3, 15).

începând cu vârsta de 14-15 ani , rolul principal în educaţia religioasă a copiilor îl au preoţii. Preotul trebuie să înveţe pe copii că exemplu desăvârşit este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea, „exemplul personal este temelia oricărei educaţii. Este ceea ce Iisus Hristos a făcut neâncetat prin cuvintele, faptele şi pildele Sale. Chemările Lui trimit direct la concreteţea experienţei personale: „ Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48); „ Să iubeşti pe aproapele aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât Mine” (Ioan 14, 6); „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12); „ Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru; Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 11-12). Pentru creştin, idealul de realizare, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la modelul suprem la creatură. „ Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Iisus Hristos cuprinde toate atributele învăţătorului perfect; activitatea sa formativă suportă toate metaforele posibile, prin care este exprimată formarea personalităţii”.

Viaţa de familie este mediul păstrării curăţirii, purităţii şi sfinţeniei fiecărui individ şi, implicit, a poporului ales. în familie se desprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului şi al dăruirii pentru semenii noştri. Numai o familie bazată pe iubire va rezista. Legătura iubirii păstrează pe membrii familiei într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Unitate în iubire. Iubirea este adânca taină a lumii. Iubirea sădită în sufletele noastre este o scânteie din nesfârşita iubire a lui Dumnezeu. Astfel că, „ subiectul iubirii noastre poate fi diferit: iubirea soţilor între ei, a părinţilor faţă de copii, a copiilor faţă de părinţi, iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu” . Căsătoria, ca temei pentru rodnicia familiei, „este socotită drept o latură a vieţii frumoase şi virtuoase. în cartea Eclesiastului se recomandă viaţa în căsnicie cu bucuriile ei drept ceva firesc. «Bucură-te de viaţă cu soţia ta pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale» (Eccl 9, 9)”.

Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil. Nu este suficientă îngrijirea trupească (îmbrăcăminte şi mâncare), deoarece acestea nu-1 formează şi nu-1 modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceasta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate virtuţile. Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-1 iei de mână şi să mergi la Sfânta Biserică, să te fereşti de a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica Domnului.

Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de care dispunem.

Copilul este un crin, iar neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-I primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare.

Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu datinile religioase.

Preoţia este haina pe care un om cu vocaţie, cu frică şi iubire de Dumnezeu, o îmbracă şi care îl va încălzi toată viaţa şi prin el cu puterea lui Dumnezeu, toate neamurile. Dumnezeu a zis: „ Luaţi Duh Sfânt ! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Preotul este, deci, mijlocitorul lui Dumnezeu pe pământ. El este cel care are grijă de bună înţelegere între oameni, de bună orânduire duhovnicească a parohiei pe care o păstoreşte. Şi pentru ca jugul, slujba-i, să fie deplin realizată, necesită multă atenţie, afectivitate, abnegaţie. El împreună cu enoriaşii cei păstoreşte va deveni o nouă familie.

Concluzii

Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi consideră pe toţi oamenii fraţii şi familia Lui. Urmând exemplul Mântuitorului, şi preotul, după putinţa omenească să-şi dedice viaţa sufletelor ce le păstoreşte spre mântuirea lor.

Preotul făcând slujba sa deplin, pastoraţia fiind unul dintre cele mai importante lucruri ale vieţii sale, iubind pe Dumnezeu, enoriaşii săi şi împreună cu Pronia divină, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea ridica din mreaja grea a păcatului sufletele celor două însoţitoare ale vieţii, ale familiilor lui, va putea să impute dorinţa de păcătuire, chiar dacă în veacul acesta predomină ideea singularului şi egoismului. Dând slavă lui Dumnezeu şi înălţând rugăciunea sufletului către Dumnezeu, încercând cu tot dinadinsul, va putea să biruiască lumea. Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei cununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările împărăţiei celei veşnice.

BIBLIOGRAFIE

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea
    diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu ANAN1A, Arhiepiscopul Clujului, EIBMBOR,
    Bucureşti, 2001.
  2. Pr. Lect. Dr. Dumitru ABRUDAN, Colectivitatea – Cadru firesc pentru dezvoltarea şi
    desăvârşirea vieţii individuale, în revista „ Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1977.
  3. Constantin CUCOŞ, Educaţia Religioasă. Repere teoretice şi metodice, Ediţia a Il-a
    revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
  4. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii, Editura Sophia, Bucureşti, 2016.
  5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVIII-a la Cartea Facerea, PSB 12,
    Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
  6. Irina LEONTE, Familia cretină – părinţi şi copii, în revista „ Teologie şi Viaţă”, Nr. 5-
    6, 1994.
  7. Vladimir LOSSKY, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,
    Bucureşti, 1993.
  8. Dr. Irineu POPA, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe
    pământ, Editura Mitropolia Olteniei, Crai ova, 2014.
  9. Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Viaţa Religios-morală după Vechiul Testament, în
    revista „Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-6, 1962.

10.  Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III,
EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.

Pr.Prof. Florin VÂNĂTORU