Arhiva pentru luna mai, 2018

25.05.2018 – Sfânta Fecioară Maria – vas ales al mântuirii noastre

vineri, mai 25th, 2018

În viața noastră duhovnicească a început cu puțin timp în urmă o perioadă de pregătire sufletească, o perioadă de urcuș sfânt și dumnezeiesc, care ne conduce de-a lungul postului Crăciunului spre peștera din Betleem, unde se va naște din nou pruncul Iisus, Mântuitorul și izbăvitorul sufletelor noastre din robia păcatului și a morții. La strană se cântă imnul prevestitor al acestui dumnezeiesc și unic eveniment din viața credincioșilor. În auzul tuturor răsună cântarea :”Hristos  se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întampinați-L, Hristos pe pământ, înalțați-vă!”

Venirea pe pământ a Cuvântului lui Dumnezeu, nașterea pruncului Iisus, ca să elibereze din robia păcatului și a morții sufletești pe toți ce vor crede în El, avea nevoie de o ființă preacurată și “fără de prihană”. Era nevoie de o ființă mai curată decât tot ce este pământesc: mai curată decât razele Soarelui, mai limpede decât lacrimile ochilor, mai nevinovată decât inimile pruncilor și mai sfântă decât oștile îngerești, pentru că în pântecele ei avea să se sălășluiască însuși Dumnezeu, care este lumină (I Ioan I,5), puritate și sfințenie (Levitic XI, 44, I Petru I 16), care nu poate suferi întunericul, necurăția și păcatul.

De mult ar fi trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să mântuiască pe omul căzut sub povara păcatului, dar nu se găsise încă un rod atât de curat, un vas atât de ales, o ființă desăvârșită în care Dumnezeu să-și facă lăcaș, din care să ia trup omenesc și să devină om deplin, afară de păcat; să traiască printre noi, să ne învețe puterea cuvântului și  să ne mântuiască. Au trecut mii de ani de suferință de la păcatul săvârșit de protopărinții Adam și Eva în grădina raiului, mii de ani de întristare, mii de ani de lacrimi și de dor după mântuire. Toate acestea au contribuit la purificarea, la formarea și la nașterea unei ființe preacurate. Dar mai ales rugăciunea, sfințenia, credința și dragostea  față de Dumnezeu și față de oameni a drepților Ioachim și Ana care au dat naștere acestui rod prea ales și bine plăcut lui Dumnezeu – Sfânta Fecioară Maria.

Praznicul de astăzi ne aduce aminte de momentul în care Sfânta Fecioară Maria a pășit pe drumul care a dus-o la  întâlnirea desăvârșită cu Dumnezeu. Prin intrarea în templul din Ierusalim, ea s-a dăruit în întregime Tatălui Ceresc, trupul și sufletul, viața și fecioria, le-a pus la picioarele altarului templului, ca numai pe Dumnezeu să-L cunoască, pe El să-L iubească, și numai lui să-I slujească, să o găsească vrednică de a fi maica lui Iisus Hristos. Prin această dăruire totală lui Dumnezeu, prin acest sacrificiu frumos al vieții sale, Fecioara Maria a slujit toată omenirea. Fără jertfa vieții și fecioriei sale, nu era posibilă întruparea, nu era cu putință nașterea în lume a Fiului lui Dumnezeu, și n-ar fi avut loc răscumpărarea noastră din robia păcatului și a morții.

Dar cine este această “fecioară”? Fecioara Maria s-a născut în nordul Palestinei, în orașul Nazaret din frumoasa regiune a Galileii. Părinții ei, drepții Ioachim și Ana, nu aveau să se bucure prea mult de prezența în sânul familiei a acestui rod dumnezeiesc, nu aveau să-și odihneasca bătrânețile pe ajutorul ei, căci trebuiau să se despartă. Fecioara  fusese făgăduita lui Dumnezeu înainte de naștere. Când Prunca a ajuns la frageda vârstă de trei ani, au luat-o și au dus-o la templul din Ierusalim. Acest locaș măreț, lucrat în marmura albă și aurit, zidit pe muntele Moria, unde Avraam a voit să aducă pe fiul său Isaac jertfă lui Dumnezeu, era locul cel mai sfânt al evlaviei poporului evreu. Aici veneau din toate colțurile Palestinei credincioși să aducă jertfe, aici slujeau leviți, preoți si arhierei, aici se propăvăduia Legea lui Dumnezeu și se tâlcuiau profețiile Vechiului Testament. În jurul templului era organizată o obște de fecioare, care, asemenea calugărițelor din Biserica noastră, trăiau în ascultare, muncă și rugăciune. În această obște a fost adusă și tânăra Fecioară Maria.

Iconografia creștină zugrăvește în chip cu totul minunat acest eveniment dumnezeiesc din viața  Sfintei Fecioare Maria. Ea merge spre templu îmbrăcată în haină albă, cu cunună de flori pe cap și cu lumânare aprinsă în mană, fiind însoțită de părinții ei și de alte fecioare frumos împodobite: ”Veni-vor fecioare în urma ei” (Psalm XLIV, 14).

La intrarea în templu, Sfanta Fecioară Maria a fost întâmpinată din îndemn dumnezeiesc de însuși arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Primind-o în brațele arhierești și cunoscându-i rolul pe care avea sa-l împlinească în opera de mântuire a neamului omenesc, prin nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a dus-o în Sfânta Sfintelor, care era locul cel mai sfânt al templului, asemenea altarului bisericilor creștine, unde numai arhiereul avea voie să intre o singură dată pe an. Aici, în Sfânta Sfintelor, arhiereul Zaharia, fiind luminat de Duhul Sfânt a zis profetic: ”Marie, Dumnezeu a binecuvântat numele tău între toate neamurile!”, arătând prin aceste cuvinte că ea va deveni vasul ales de Dumnezeu, în care se va pregăti rodul mântuirii noastre. Apoi, a dat-o în grija fecioarelor mai mari și a proorocițelor, printre care era și Ana, fiica lui Fanuil, pe care o vom găsi tot aici și la Întâmpinarea Domnului (Luca II ,36). Ele au învățat-o tainele vieții sfinte și bineplăcute lui Dumnezeu. Acolo a trăit Sfânta Fecioară Maria în post și rugăciune, în ascultare și muncă, în vorbiri tainice cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiție ne mărturisește că Fecioara Maria era atât de harnică, cuminte și iscusită în arta broderiei, încât lucra cele mai frumoase veșminte pentru preoții templului, iar când arhiereul a voit să se facă o nouă perdea pentru Sfânta Sfintelor, a încredințat această muncă preaaleasă Fecioarei Maria.

Altă preocupare sfântă sufletului ei era rugăciunea. Când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu din cer să-i aducă marea veste că va zămisli pe Mântuitorul lumii, Fecioara Maria era îngenuncheată la rugăciune.

Sfânta Fecioară Maria nu împletea numai lucrul cu rugăciunea, ci și smerenia cu ascultarea, pentru că acestea sunt virtuțile cele mai plăcute lui Dumnezeu. Frumusețea sufletească și sfințenia mai presus de fire a vieții Fecioarei Maria erau cunoscute încă din raiul primilor oameni. Ea este “femeia”despre care le vorbește Dumnezeu strămoșilor nostri Adam și Eva căzuți sub osânda păcatului neascultării. Ea este femeia prezisă de Dumnezeu că va naște pe Cel “care va zdrobi capul șarpelui” (Facere III,15). Despre ea vorbește proorocul Isaia, când spune că din “Fecioara se va naște Emanuil, care înseamnă: cu noi este Dumnezeu” (Isaia VII,14).

Sfânta Fecioară Maria este cinstită și lăudată în imnele noastre bisericești, care ne arată marele rol pe care l-a avut în actul mântuirii noastre. Ea este asemănată cu luceafărul dimineții. Precum el anunță sfârșitul întunericului nopții, ivirea zorilor și apropierea răsăritului soarelui, la fel și intrarea Sfintei Fecioare în templul din Ierusalim vestește apropierea risipirii întunericului păcatelor și al fărădelegilor, prin venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Soarele dreptății. Ea a fost asemănată cu scara văzută de patriarhul Iacov, pe care îngerii lui Dumnezeu coborau pe pământ și se suiau la cer. La fel și Fecioara Maria, prin viața ei curată, a unit cerul cu pământul, ca Dumnezeu să se pogoare la neamul omenesc, să-l mântuiască. Ea a fost asemănată cu stâlpul cel de foc care a condus pe poporul lui Irod prin pustiul Sinai, a fost numită turnul fecioriei, fiind asemănată, pentru curăția ei cu turnurile de apărare ale cetăților, pe care nici armatele cele mai puternice nu pot să le cucerească. Este corabia care duce de pe pământ la cer sufletele credincioșilor și podul care nu trece din viața aceasta la cea veșnică.

Praznicul intrării Fecioarei Maria în templul din Ierusalim ne amintește totdeauna de cei care și-au închinat viața unui ideal: ne amintește de mamele noastre creștine care își dăruiesc viața creșterii și educării pruncilor, ne amintește de cei care se consacră studiului teologiei, ca să devină slujitori ai altarelor Bisericii noastre străbune, continuând astfel sfintele tradiții și obiceiuri strămoșești. Dar mai presus de toate, ne amintește de călugării și călugărițele din vechime și din vremea noastră, care își închină toată viața unui ideal  sfânt, de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor.

Viața noastră are însa multe ispite care încearcă să împiedice pe cei care se consacră oricărui ideal. Dar aceste ispite pot fi ușor biruite dacă ne punem toată nădejdea, credința și dragostea în Maica Domnului. Ispitele n-au putere asupra celor care îsi pun nădejdea în Fecioara Maria, apărătoarea noastră cea fierbinte și grabnic ajutătoare, Ea ne ocrotește ca pe niste fii iubiți, pentru a dobândi ajutorul ei cel sfânt ni se cere o dăruire totală, trup și suflet lui Dumnezeu. Această dăruire ne curăță, ne înalță, ne apropie de cetele sfinților, ajutându-ne să nu răsplătim binele cu rău, să iubim nu numai pe cei ce ne iubesc, ci și pe cei ce ne urăsc, să ne rugăm Maicii Domnului ca și ei să se mântuiască. Făcând așa, vom merge pe urmele Fecioarei Maria și vom avea fericirea să fim cu ea în împărăția cerurilor, lângă Fiul ei cel iubit: ”Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

Parohia COTOFENII DIN DOS ,DOLJ

Preot Paroh COJOCARU F.CRISTIAN

Protoieria Craiova Nord

25.05.2018 – “Fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin”

vineri, mai 25th, 2018

Era prin toamna anului 66 al erei noastre creștine. Înflăcăratul și neobositul propovăduitor al lui Iisus Hristos, marele Apostol Pavel se afla la Roma, întemnițat pentru a doua oară, împărăția romană fiind, după cum știm, necruțătoare cu cei ce se închinau lui Iisus Hristos și nu zeilor romani sau chiar cezarilor. Aceasta în pofida faptului că, după cum ne spun documentele vremii, creștinii erau cei mai buni, în sensul de  corecți și conștiincioși, cetățeni ai imperiului roman din acel timp.

Supus unui regim cât se poate de sever, cu extraordinarul său simț de sus, întărit, de a intui realitățile și de a se orienta, Sfântul Apostol Pavel își dădea seama că sfârșitul său trupesc se apropie. Acest lucru nu-l neliniștea, dimpotrivă, îl însenina, pentru că trecea mai repede la Hristos, Domnul nostru, în a cărui dumnezeire a crezut cu tărie și pe care l-a slujit cu atâta credincioșie după întâlnirea pe drumul Damascului.

Îl îngrijora însă nespus de mult, până la durere chiar, soarta fiilor săi duhovnicești, “născuți în Iisus Hristos”, viitorul numeroaselor comunități creștine, răsărite în urma neobositei sale lucrări misionare, și răspândite pe o mare arie a imperiului roman, din Asia Mică până în Spania.

În acest zbucium sufletesc fiind, Sfântul Apostol Pavel scrie ultima sa scrisoare, testamentul vieții sale pline de negrăite roade, pe care o adresează celui mai apropiat și poate celui mai iubit ucenic al său, Timotei, episcopul Efesului din Asia Mică, epistolă în care neobositul Apostol își exprimă ultimele sale gânduri, ultimele sale îndemnuri, izvorâte din grija nemărginită pentru lucrul Domnului, pentru soarta Bisericii, transformându-se, sub duhul și pana pline de foc ale apostolului, într-un veritabil îndrumar al vieții creștinești în general și al celei preoțești în special.

Pavel- Apostolul îi reamintește lui Timotei și îi atrage atenția asupra rostului și chemării sale în lume, asupra îndatoririlor care rezultă din calitatea și prezența sa într-o cetate în care se încrucișau nu numai drumurile comerciale ale vremii, ci și curentele de gândire ale timpului. În acest scop, Timotei – episcopul primește și un ultim mănunchi de povețe în care i se cere, întru altele, să fie fără preget în a se instrui pe sine și astfel destoinic a învăța și pe alții să trăiască în cinste, în dragoste și în pace cu toți oamenii, să țină însă piept celor de rea credință, mânați “de poftele lor”, să fie blând, răbdător, gata de oricec lucru bun.

Ca o încoronare a acestor sfaturi, ca un suprem îndemn, Timotei este îndrumat stăruitor: “fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin” (II Timotei IV, 5), cuvinte  de o permanentă și covărșitoare actualitate, atât pentru masa credincioșilor, cât și pentru noi, ierarhia bisericească: diaconi, preoți și episcopi.

A fi treaz înseamnă, întâi de toate, a nu dormi, a sta pe picioarele noastre, înseamnă a avea minte limpede, cuget curat, gata a lua în orice clipă o hotărâre corespunzătoare. În înțeles creștin însă, a fi treaz înseamnă activitate, grijă, atenție, priveghere, vigilență, înseamnă stare de strajă asupra noastră înșine și asupra a ceea ce se petrece în jurul nostru.

Știm cu toții că omul în general și cu deosebire noi, cei ce credem în Mântuitorul Iisus Hristos, avem o superioară, o nespus de însemnată misiune pe acest pământ. Este bine să ne amintim mereu acest lucru.

Se cuvine să ne reamintim că noi, ca fii ai Bisericii, avem permanenta îndatorire de a ne desăvârși, de a deveni fiecare, pe cât se poate, o personalitate religios- morală. În nemărginita sa înțelepciune și dragoste, Ziditorul a toate, ne-a dat această mare cinste ca, asistați și călăuziți de harul său, de luminile învățăturii sale, să venim și noi cu partea noastră de efort, de participare la zidirea plăcută, armonioasă a minunatului edificiu pe care îl constituie ființa noastră, la continua zidire a binelui în lume, la desăvârșirea vieții pe pământ, a întregului Cosmos.

Această lucrare a creștinului de permanentă autodepășire în bine se poate asemăna cu aceea a unui pictor care, așternând cu grijă și pricepere culoare peste culoare, scoate dintr-o imagine abia schițată, chipul frumos al unei persoane sau al unui peisaj.

Așadar, înalta chemare pe care o avem de îndeplinit pe acest pământ n-o putem realiza decât fiind permanent atenți la noi înșine, ținând în frâu și smulgând din rădăcină tot ceea ce este rău în ființa noastră.

Așa cum un soldat cu dragoste de țară stă neclintit la postul său, fiind numai ochi și urechi la tot cee ce se petrece în jur, la fel și noi trebuie să veghem cu grijă la tot ceea ce intră și la tot ceea ce iese pe poarta minții noastre. “Fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” – ne spune Sfântul Apostol Petru (I Petru V, 8). Accest leu, care aleargă după pradă, este păcatul sub toate formele lui, sunt ispitele rele, sunt patimile de tot felul care ne dau târcoale ca niște fiare. Sunt beția, desfrâul, lăcomia, egoismul feroce, mândria oarbă și alte patimi, care, din neatenție, ne atacă macinându-ne sănătatea trupescă și sufletească, degradându-ne întreaga ființă.

Activitatea de ridicare și înnobilare a ființei noastre, după chipul Mântuitorului Iisus Hristos, este împreunată cu satisfacții și bucurii lăuntrice pe care toți cei angajați pe o asemenea cale le experimentează adesea. Acest adevăr ni-l întărește chiar Sfânta Scriptură când zice: “Fericiți sunt cei ce-și păzesc neprihănită calea” (Psalmul 118, 1) sau “Fericit este cel ce priveghează și-și păstrează veșmintele sale nepătate” (Apocalipsa XVI, 15). Atât de sugestiv ne spune psalmistul:  “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor nu a șezut, ci în legea Domnului este voia lui și la legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori” (Psalmul I, 1- 3).

Cu adevărat nimic nu este mai frumos, nimic nu constituie o podoabă mai minunată pe acest pământ ca un om așezat, ca un om bun, cuminte, cinstit, harnic, plin de omenie, care are mereu înaintea ochilor voia lui Dumnezeu, pe care se străduiește să o împlinească.

Este necesar apoi să veghem asupra noastră, pentru că singurul bagaj cu care călătorim dincolo de aceste tărâmuri văzute este acela al realizărilor bune și frumoase. Nu luăm cu noi de aici nici bani, din haine luxoase, nici ambiții deșarte, nici fală, ci numai gândurile noastre drepte, numai chipul nostru sufletesc, atât cât am reușit să-l șlefuim în această viață, numai dragostea de oameni pe care am revărsat-o concret în jurul nostru.

“Cine te va sui în muntele Domnului – zice Psalmistul – și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său.” (Psalmul XXIII, 3- 4).

Mai este neccesar să fim treji pentru a fi cât mai pregătiți să ne putem da seama în orice clipă de viața noastră, pentru a putea da răspuns bun la examenul nefixat al Dreptului Judecător la care putem fi chemați în orice clipă. Știm că zilele noastre sunt cât se poate de relative, că nici chiar clipa următoare nu este în stăpânirea noaastră. Din acest motiv, Apostolul Pavel ne îndeamnă “să nu dormim și să fim treji” (I Tesaloniceni V, 6), pentru că așa cum ne învață mântuitorul, “nu știți când va veni stăpânul casei: seara, la miezul nopții sau la cântatul cocoșilor sau dimineața și ca nu cumva venirea fără de veste să vă afle dormind” (Marcu XIII, 35- 36).

La acestea și la altele asemenea lor va fi gândit desigur episcopul Timotei, ceea ce va fi propovăduit și cerut și obștei pe care o păstorea încât marele său dascăl, Pavel – Apostolul, aproape că nu mai trebuia să adauge și cuvintele Și totuși Sfântul Apostol Pavel le-a scris, și a făcut acest lucru.

Îndemnul de are în vedere cu deosebire viața noastră morală, conduita noastră socială, ținuta noastră spirituală, iar cel de-al doilea îndemn are în vedere în chip special locul nostru de răspundere, profesiunea noastră.

Realitățile vieții ne demonstrează de atâtea ori că în orice sector de acțiune ne-am afla, în orice domeniu am lucra, lăsăm o dâră de lumină în urma noastră, o pildă mișcătoare, mobilizatoare și pentru cei din jurul nostru, o amintire de neuitat pentru ei, câștigându-le totodată dragostea și prețuirea când, având o ținută demnă, cinstită și corectă, muncim cu dăruire, cu pasiune, cu dragoste, cu un înalt simț de răspundere, făcând și împlinind slujba noastră deplină.

Trăind atâta timp în preajma celui ce scria corintenilor: “Prea bucuros voi cheltui și mă voi cheltui pe mine pentru sufletele voastre” (II Corinteni XII, 14- 15), episcopul Timotei și-a făcut de bună seamă “slujba deplin”. În liturghiile sale va fi ridicat desigur  “mâini curate, fără mânie și fără gâlceavă” (I Timotei 28), nepoftind asemenea marelui său dascăl și părinte sufletesc, “argintul sau aurul sau haina nimănui” (Faptele Apostolilor 20, 33), împlinindu-și chemarea “cu toată smerenia și cu multe lacrimi și ispite” (Faptele Apostolilor 20, 19).

Așa cum am mai subliniat, porunca de a ne face “slujba deplin” este adresată nu numai slujitorilor Bisericii, ci și tuturor ce urmăm Mântuitorului Iisus Hristos, indiferent de locul unde lucrăm.

Am desprins din cele prezentate câteva îndemnuri și înțelesuri ale cuvintelor  Sfântul Apostol Pavel. Să le urmăm cu toată osârdia, străduindu-ne a ne disciplina cât mai mult făptura noastră; să depunem toate eforturile în a ne transforma întreaga ființă într-un intens și exemplar laborator, în care să se plămădească și din care să emane numai gânduri și fapte de zidire și de înălțare a noastră și a semenilor noștri, facându-se datoria, aducându-ne aminte cuvintele Ziditorului care ne spune: “Celui ce ia seama la calea sa, aceluia îi voi arăta mântuirea mea.” (Psalmul 49, 24).

Preot Cristian Cojocaru,

Parohia Coțofenii din Dos, Protoieria Craiova Nord

25.05.2018 – Unitatea familiei în lumină credinţei Ortodoxe: Grija față de copii

vineri, mai 25th, 2018

Copiii sunt un mare dar pe care Dumnezeu îl dă părinților. În Legea Veche, părinții care nu aveau copii, erau disprețuiți de semenii lor. Odată cu primirea acestui dar dumnezeiesc, odată cu nașterea copiilor, în ființa părinților se naște o datorie mare, înaltă, sfântă: datoria de a-i creşte în teama și învățătura Dumnezeieștilor Scripturi.

Într-o familie creştină, părinții și bunicii sunt primii educatori ai copiilor. Ei au datoria sfântă de a pune o temelie sănătoasă, trainică, bună și nobilă în creșterea fiilor și a fiicelor lor. După ei urmează exemplul pe care cei mici îl primesc de la învățătorul și preotul lor.

Exemplul şi educaţia familiei

Prin vorbe și sfaturi bune, pilde înțelepte, exemplul propriu, îndemnuri chibzuite, părinții sunt datori a forma o familie bună, cu copii buni, spre a deveni buni creștini și cetățeni ai patriei pământești și ai celei cerești. Copilul este ca un pom mic, plantat în grădină, ca un bulgăre de lut în mâna olarului. Pomul plantat de mic în grădină trebuie îngrijit, udat, îndreptat, curățit, altoit, săpat și îngrășat pământul de la rădăcini și din jurul lui pentru a crește bine și a aduce roade bune celor ce s-au ostenit, dar și altora. Tot astfel se întâmplă și cu copiii. Dacă îi îngrijim bine, fac fapte bune și ne sunt de ajutor și bucurie; dacă sunt lăsați și cresc în voia „soartei”, păgubesc pe toți cei din jurul lor, aducând amărăciuni și dureri. Fericitul Ieronim spune foarte frumos că „o picătură de apă ce se află pe ceva lucios, fuge încotro o vei duce cu degetul; tot așa și copilul, îl poți îndrepta în copilăria lui, într-o parte și în alta, îl poți duce unde voiești, îl poți conduce mai ușor, așa cum dorești, dacă lucrezi cu înțelepciune”.

Copiii lăsați să crească în voia lor, cresc rău, aduc amărăciune și durere părinților lor. Părinții care nu-și cresc bine copiii la tinerețe, vor avea de suferit la bătrânețe. Ne amintim de pilde din Sfânta Scriptură a Vechiului Testment: Eli, marele preot al lui Israel, Samuel proorocul, împăratul David, etc.

Părinților! Voiți să vă duceți copiii pe calea cea bună și dreaptă? Arătați-le cu luare aminte și cu grijă calea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne poruncește și pe ei îî cheamă la Sine, zicând: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu îi opriți…căci…Eu sunt calea, adevărul și viața”(Matei 19,14 ; Ioan 14,6). Ei trebuie învățați, de mici, a-L cunoaște pe Dumnezeu și a se închina Lui, cu credință fierbinte, în duh și în adevăr. Puneți-le în mâini cărți bune și folositoare, învățați-i dreapta credință și buna viețuire din frageda lor copilărie închinându-se lui Dumnezeu în toată vremea și în tot locul și să cerceteze școala și biserica.

Copiilor! Părinții sunt cei ce v-au născut și v-au adus pe lume, în conlucrare cu Bunul Dumnezeu. Ascultați-le sfatul bun  și folositor, ascultați-i și cinstiți-i ca să vă fie vouă bine și să traiți ani mulți și fericiți pe pământ. Cercetați biserica și școala, osteniți-vă pentru a vă lumina mintea, ca să puteți alerga cu pași siguri pe „calea vieții”. Ascultați-i pe preoții Bisericii, cinstiți-i și urmați toată învățătura dumnezeiască pe care o veți primi. Cei care ascultă pe preoți, pe Dumnezeu îl ascultă; cei care nu ascultă pe preoți și se leapădă de ei, se leapădă de Dumnezeu și cad în cursa vrăjmașului diavol. Nu disprețuiți pe preoți prin vorbe murdare și fapre urâte, ca să nu ajungeți disprețuiți și urâți înainta lui Dumnezeu și a oamenilor.

Sfaturi către tineri

Sunt multe sfaturi de dat și de urmat pentru copiii și tinerii zilelor noastre ce se găsesc într-o lipsă majoră de trăire și participare la viața bisericii. Nu trebuie să piardă vremea în păcate și răutăți: dimineața când vă sculați, ziua, seara la culcare, în toată vremea și în tot locul, gândiți-vă la Dumnezeu, Tatăl , Fiul și Sfântul Duh. Rugați-vă Lui cu credință, învățați cele bune și faceți voia lui; astfel veți deveni fii ai luminii și moștenitori ai împărăției cerurilor. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui. Când zăriti o sfântă cruce, strălucind deasupra turlei vreunei sfinte biserici sau la o răspântie, în marginea drumului, ori în alt loc, descoperiți-vă capetele, înălțați-vă gândul spre Dumnezeu, făcându-vă semnul sfintei cruci.

Sfaturile bătrânilor înțelepți sunt inele de aur, de care vă veți folosi în drumul vieții voastre. Cu cât creșteți trupește, cu atât să creșteți în înțelepciune, blândețe, smerenie și în grijile folositoare vieții vremelnice și veșnice. Folosiți-vă cât puteți mai mult de zilele de aur ale copilăriei; că din aurul acesta, agonisit în copilăria voastră, veți folosi să trăiți toți anii vieții voastre.

Feriți-vă de orice rău și învățați-vă, chiar siliți-vă, să faceți tot binele. Nu fiți răi și cruzi cu cei mai mici, necăjiți și sărmani. Nu uitați că și ei sunt copiii lui Dumnezeu, zidiți ca și voi, după chipul și asemănarea Lui, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura și vouă. Rugați-vă, cugetați întotdeauna la Dumnezeu și învățăturile sfinte, cercetați biserica Lui și împliniți voia Lui.

Ascultați pe părinții voștri trupești și sufletești, ascultați-le învățăturile cele bune și vă „supuneți” lor;  căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce au să dea seamă creșterea voastră înaintea lui Dumnezeu. Ascultați-i și vă supuneți lor în bine, ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinând, că aceasta nu vă este vouă de folos. Rugați-vă în rugăciunile voastre și pentru ei, părinții trupești și sufletești, ca cei care v-au născut spre viața trupească și cea veșnică. Să fiți bucurie părinților voștri!

Pr. Cristian Cojocarul