Arhiva pentru luna iunie, 2018

26.06.2018 – Rugăciune târzie

marți, iunie 26th, 2018

Părinte, noaptea în care voiești să mă îngropi este o mlaștină plină de necuvinte.

Umbră de care nu mă pot scutura vreodată din ființă cât lumina ta în lume mă poartă.

Părinte, mi-ai dăruit drum, orizont spre înainte și fără a fi tu te port mereu în cuvinte.

Călător mă știu de când m-ai făcut și ca mine și copiii mei drumuri din ființă deșartă.


Părinte, numai umbra pomilor care mângâia cu trecere trecerea noastră încă o port.

Strigătul acelor păsări negre care hălăduiau prin ceruri strigând după moarte la fel.

Asemenea clopotului ce bate din înaltul turlei cântul răstignitului ca plânsul de mort

Port sunetul strigătului ce se adâncește în ființa mea cu bătăile sale adânci de oțel.


Părinte, nimic nu voiesc a spune de când mă știu fiul tău și nimeni nu-mi cere să spun.

Însă de când ai plecat caut să fiu, părinte, asemenea ție iubitor și născător de copii.

Părinte, sap pământul, vând lumina, povestesc despre ceea ce va să fie și din toate adun

După cum ai adunat tu dinaintea dimensiunilor și mi-ai dat să dărui din mine altora fii.


Părinte, îți aduc toate câte mi-ai dăruit să împlinesc. Numai a fi viu nu îndrăznesc.

Fiindcă viața mea este de la tine și de altora o dăruiesc pe tine te dau lor să te trăiască.

De aceea, părinte, de voi muri, de voi învia, de voi veni la tine iară pentru că te iubesc,

Te rog, iartă-mă părinte drag, fiindcă dau ce nu este al meu din ființa ta dumnezeiască!

22.06.2018 – În așteptarea sărbătoririi Marii Uniri: Un crez şi o simţire românească

vineri, iunie 22nd, 2018

Marile instituții ale țării noastre se străduiesc să reamintească poporului și lumii întregi că în anul acesta se împlinește un veac de la cele mai profunde evenimente istorice ale neamului nostru românesc, și anume: unirea tuturor celor nouă provincii locuite de români într-un singur stat suveran, România. Această sfântă împlinire aduce aminte astăzi că noi, cei ce vieţuim pe aceste meleaguri, împărtăşim dintotdeauna un crez şi o singură simţire românească.

Societatea concretă ne ține legați de prezent și de viitorul imediat. Amintirea unui eveniment istoric important ne plasează pe o axă a timpului, solidari cu istoria, cu neamul nostru și cu urmașii noștri. Rectorul și acad. Ioan Aurel Pop afirma într-o conferință că istoria nu studiază trecutul, ci prezentul oamenilor din trecut. Mai mult, dorința de a fi cu toții împreună a fost susținută și alimentată continuu de către preoții Bisericii noastre, numită de marele poet Mihai Eminescu maica neamului românesc. Credința noastră ortodoxă a mărturisit dintotdeauna că Dumnezeu, Care a creat lumea și pe om, lucrează continuu în istorie. Chiar dacă unii istorici au vorbit de noroc în realizarea de la 1918 iar alții de o conjuctură internațională favorabilă, noi creștinii mărturisim iconomia dumnezeiască și lucrarea în lume a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dar, deși pedagogia divină este în toate, ea se prezintă omului ca imprevizibilă, rolul nostru fiind acela de a o înțelege și de a o mărturisi.

Reafirmarea identităţii naţionale

În al doilea rând, momentul 1 decembrie 1918 are rolul de a ne descoperi/întări identitatea noastră națională. Andrei Pleșu sublinia un fapt deosebit de important pentru contextul actual: „Când nu ai o identitate proprie bine definită, profesional, moral, familial, îți trebuie o identitate”. Cea mai la îndemână este o identitate de asta vagă: dom le, sunt român! Români au fost însă cei care s-au străduit să trăiască toți cei de o limbă și o credință împreună într-un singur stat. De aceea, anamneza evenimentului 1918 ne ajută să formulăm morala istorică și să spunem copiilor: Iată prioritățile strămoșilor noștri! De aceea, criticul și istoricul literar George Călinescu îi numea pe făuritorii Marii Uniri mesianici pozitivi, ca unii care au știut să dea lucrării lor politice o traiectorie pozitivă pentru țară.

Dorința de a părăsi temporar sau definitiv România de către contemporani este un fenomen care tulbură sau frământă inima și conștiința națională a oricărui român – deopotrivă a celui care pleacă și a celui care rămâne. Sărbătorirea împreună a acestui eveniment îl întărește pe românul care trăiește în România, ca unul care nu este singur și părăsit de frații săi; de asemenea, românul care trăiește în Europa sau oriunde în lume se simte parte a României, nu un străin/emigrant.

Cum bine știm, cuvântul Europa înseamnă „cea cu ochii larg deschiși”. Considerăm că tocmai această deschidere a ochilor spre alteritatea celuilalt este o prioritate și azi pe continent. Deci, sărbătorirea Marii Uniri ne descoperă lumii ca români europeni. Este firesc, este nevoie și de diferențe etnice, lingvistice, culturale, religioase ș.a.m.d. pentru a ajunge să ne apreciem, să ne respectăm. Nu în ultimul rând, românii sunt un popor latin și ortodox, un fapt unic în Europa.

În țara mea, Dumnezeu există! Este un mesaj de care Europa are nevoie. Ultimele atentate și exodul celor care războiul le-a distrus țara i-au determinat pe unii europeni să-L așeze pe Dumnezeu la obârșia răutăților. Românii pot da mărturie astăzi europenilor că Dumnezeu este iubire și pace și bunătate și bucurie împreună cu celălalt și viață veșnică.

Nu în ultimul rând, prezența tuturor românilor la acest eveniment național redescoperă guvernanților actuali și celor ce vor urma după dânșii că puterea de a cârmui țara nu le vine din sine, ci de la poporul pe care-l conduc, prin votul democratic și personal.

Cum poate românul de azi să sărbătorească un veac de la unirea tuturor românilor?

Auzim aproape peste tot că suntem la coada clasamentului țărilor civilizate, că suntem un popor complexat, ce mizează pe o istorie mitologizată, că ne autodisprețuim sau exagerăm meritele unor români/a națiunii noastre etc. Bucuria întâlnirii la sărbătorirea unui veac de unire într-un singur stat alungă din mintea noastră orice derapaj, orice neadevăr; văzându-ne împreună adunați spre un singur scop – cu virtuți și neputințe –, ne smerim. Biserica noastră ne învață de două milenii că numai cel smerit are mintea sănătoasă, căci numai acela desființează gravitația egocentrică pentru că se raportează la Dumnezeu și la sfinții Lui.

Apoi, românul care trăiește în România, din prea multa obișnuință cu o administrație coruptă și neputincioasă, reacționează foarte greu la răutățile societății în general, spunându-și că nu-l afectează concret și imediat. În schimb, românul care trăiește în lumea civilizată se bucură aproape tot timpul de o relație corectă și coerentă cu realitatea socială. Pe de altă parte, ispita instituționalizării excesive – observa părintele profesor Constantin Coman – asfixiază mișcarea liberă a persoanei. Mai mult, starea de confort material și social poate o fi una periculoasă, deoarece ea nu trimite și nici nu ajută relația cu celălalt ori cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Marele nostru istoric Nicolae Iorga atrăgea atenția contemporanilor săi că este o mare primejdie să ajungi să fii mulțumit de tine însuți. Deci, doar împreună – cei din România și cei care trăiesc în afara granițelor ei – putem construi o generație de români europeni mai bună ca a noastră.

În fine, sărbătorirea Marii Uniri actualizează patriotismul meu, îl revigorează și astfel găsesc cu ușurință răspuns bun la întrebarea Dreptului Judecător, Atotputernic și Nemitarnic: Ce ai făcut pentru slava/mântuirea neamului tău?

Prof. dr. Marian Păun

19.06.2018 – Erată

marți, iunie 19th, 2018

Eu nu mă pot uita în ceea ce sunt
pentru că nu mă pot privi mai mult
decât mă pot vedea în uitare,
unde vederea mi-e infinitate de zare.

uitarea care mi se oferă ca formă
poartă ca ființare vederea enormă,
și adâncul din care cade spre sine
umple cunoașterea plină cu mine.

privirea ta mi se dăruie luminată.
nu cere și nu caută o altă erată.
încălzește, dă viață și adâncime
luminii ce ai construit-o în mine.

totul este o piruetă-ntr-un dans
ce ne împinge spre un antic avans
al stării de fericire și de armonie
retușat mereu pe un alb de hârtie.

19.06.2018 – Aproape trecere

marți, iunie 19th, 2018

pe drumul în care sunt umbra propriei mele turme
privesc înapoi să văd dacă cineva îmi calcă pe urme.
numai umbra este singura care nu mă poate uita,
un orizont ce mă cheamă necontenit a-l îmbrățișa.

în fapt mă uit după altul ca după cel ce ar putea fi
și uitarea devine vederea ce nu mă mai poate privi,
iar în drumul spre celălalt ochii fac mâini ce se sting
în întunericul care vede cu degetele cu care ating.

astfel privesc pașii care mi se nasc în urma pășirii.
seamănă cu o curgere ce dă sens în timp devenirii
și se întind nesfârșit doar în urmă, ca o amintire,
ce deschide trecutului un alt orizont fără de fire.

dar nu numai infinitatea cărărilor purtând libertatea
mă tulbură și îmi adâncește ființa ca moartea,
ci teama de a merge înainte doar cu propria umbră
către cineva ce nu așteaptă ca altceva să îl ajungă.

18.06.2018 – Unirea cu Hristos ca taină baptismală şi nupţială

luni, iunie 18th, 2018

Simbolistica siriană a primelor veacuri s-a folosit de înţelesurile ei mistice pentru a descrie un tablou inedit: venirea Mirelui Ceresc în lume pentru a reaşeza pe umerii omului căzut strălucirea dumnezirii Sale. Astfel, Sfântul Efrem Sirul, folosindu-se de un paradox voit, „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmâtul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu însăşi trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălucirii şi slavei lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele divin îl îmbracă” (Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos, Sibiu, 1999).

Fundamentându-se pe textul scripturistic, în special cel de la Ioan 3, 29, unde Sfântul Ioan Botezătorul se identifică a fi „prieten al Mirelui”, Sfântul Efrem, alături de alţi Părinţi sirieni din secolul IV, dezvoltă imaginea lui Hristos ca „Mire ceresc” al sufletelor celor botezaţi, trupurile lor fiind „cămara cea de nuntă”: „Sufletul este mireasa Ta, trupul, cămara Ta ce de nuntă./Oaspeţi Îţi sunt simţurile şi gândurile./Şi dacă un singur trup este pentru tine praznic nupțial,/ cu atât mai mare este această sărbătoare pentru întreaga Biserică!” (Imnele despre credinţă, 15, 5).

Botezul în apele Iordanui ca „logodire a Bisericii cu Hristos”

Prezenţa Mântuitorului Hristos în apele Iordanului la dumnezeiescul Său Botez, deschide în gândirea Sfântului Părinte două direcţii de interpretare a simbolului nunţii. Pe de o parte, el vede Botezul ca pe actul de consacrare, ca într-o logodnă, între Hristos şi Biserică şi, pe de altă parte, transpune această legătură la nivel personal, în viaţa fiecărui creştin. „Logodirea Bisericii cu Hristos se desprinde din sacralitatea spaţială şi temporală, conturând pe de altă parte paradigma sau modelul portretizat în termenii mistici ai logodirii creştinului cu Hristos, realitate ce se desfăşoară în timpul şi spaţiul istoric ca botez. Deoarece logodirea Bisericii cu Hristos aparţine timpului sacru, ar putea fi aşezată în legătură cu mai multe momente diferite din viaţa Mântuitorului (sau, aşa cum vom vedea, se referă la moartea Sa). Două dintre ele, de mare importanţă pentru noi sunt botezul în Iordan (bazat pe Ioan 3, 28) şi pironirea pe Cruce. Cele două elemente se regăsesc şi în teologia lui Iacob de Sarug, care le aşează în acord cu „logodirea” Bisericii. Această tendinţă o regăsim de asemenea şi în poezia liturgică anterioară lui, în tradiţia siriană de Răsărit şi de Apus, la praznicele Botezului sau Cincizecimii” (S. BROCK, Some important baptismal thems in The Syriac Tradition).

Dată fiind abilitatea sa teologică, putem observa foarte uşor capacitatea Sfântul Efrem de a pendula între sensul colectiv şi cel individual, reuşind să transpună alternativ aceste imagini în majoritatea textelor sale. Aşa se face că, de la Biserică Sfântul trece imediat la subiectul individual, pentru ca mai apoi să revină la dimensiunea colectivă a comuniunii în Hristos. Comentând prezenţa Domnului la nunta cea din Cana Galileii, Sfântul Efrem vede în logodirea dintre mire şi mireasă, o anticipare a adevăratei unirii dintre Hristos – Mirele ceresc şi mireasa Sa – Sfânta Biserică: „Binecuvântată eşti Cană,/ căci pe Mirele de sus/ l-a chemat mirele tău care nu mai avea vin,/ a chemat oaspetele care El Însuşi chemase/ la o nuntă a bucuriei şi vieţii în Eden” (Imnele despre feciorie, 16, 2).

Mistica legăturii nupţiale în imnografia siriană

Una dintre caracteristicile amintitei creaţii imnografice, de compoziţie anonimă, se regăseşte în numeroasele trimiteri făcute la „Cântarea Cântărilor”, lucrare vetero-testamentară de creaţie alegorică. Aici se regăsesc cele două imagini hristologico-mistice („Mirele ceresc” şi „Cămara de nuntă”, chip tainic al „Miresei”), folosite abundent în imnografia siriană. Aşa se face că, sub influenţa textului biblic, Sfântul Efrem Sirul integrează cele două teme în alcătuirile sale, exprimând astfel dimensiunea mistică a relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Aşezată sub semnul Împărăţiei, această „unitate nupţială” este înţeleasă, din perspectiva Sfântului Părinte, „fie într-o dimensiune eshatologică, fie din perspectiva realităţii pământeşti, raportându-se astfel la persoane individuale. Şi făcând trimitere la Împărăţia eshatologică, Sfântul Efrem ne oferă un alt exemplu de relaţie între evenimentele care se poziţionează hic şi nunc, în timpul istoric şi în cel eshatologic, întrucât logodna are loc în timpul istoric, în timp ce sărbătoarea căsătoriei şi taina consumării ei se descoperă la sfârşitul veacurilor”. Pe această schemă, Sfântul Efrem îşi construieşte simbolismul legat de „Mirele Ceresc” şi „Cămara de nuntă”. Urmând vechilor tradiţii scripturistice, el descrie mai întâi legătura dintre Dumnezeu şi poporul ales, împodobit şi pregătit pentru venirea lui Hristos întocmai ca o logodnică. Legământul este statornicit pe Muntele Sinai, acolo unde Moise primeşte tablele Legii. Sfântul Părinte nu pierde din vedere nici legăturile tensionate dintre Logodnic şi logodnică, precum şi repetatele repudieri datorită trădării prin închinare la idoli. Pornind de la acest fapt, dublat mai apoi de însoţirea pe care Hristos o face cu Biserica Sa, pe care o primeşte ca pe o mireasă, s-a născut dilema celor „două soaţe” – Israel şi Biserica. „Pentru a o rezolva” – spune profesorul Brock – „găsim la scriitorii sirieni două modele conceptuale fundamental diferite. Cel mai vechi este cu siguranţă acela care vede în Biserică două elemente: neamul iudeu („poporul ales”) şi neamurile păgâne („naţiile”). Din punct de vedere istoric este şi cel mai corect … Cel de al doilea socoteşte Biserica ca fiind o împreunare a popoarelor păgâne, care au luat locul lui Israel ca soţie a Domnului, acesta devenind predominant în literatura siriacă” (Ochiul luminos).

Taina îmbrăcării în „haina slavei Sfântului Botez”

Statutul celor primiţi în Trupul Tainic al Mirelui Ceresc este descris de Sfântul Efrem printr-o evidentă trimitere baptismală. Ei sunt cei îmbrăcaţi în haina slavei Sfântului Botez, iar „aceasta este în legătură cu veşmântul mântuirii şi cu haina cea strălucitoare a slavei. Şi m-a făcut” – spune părintele Efrem – „ca un mire slăvit, prin spălarea păcatelor, şi ca pe o mireasă împodobită. Mireasa este Biserica cea împodobită cu frumuseţea tuturor neamurilor. Podoabele acesteia fiind: neprihănirea, curăţia, fecioria …”.

La rândul său, Iacob de Saroug aşează Botezul Domnului la începutul legăturii maritale dintre fiii Bisericii şi Mântuitorul Hristos. Această conexiune simbolistică se justifică în gândirea imnografului sirian printr-o convergenţă terminologică. În acest sens, Iacob de Sarug  numeşte Taina Baptismală „maică fecioară”, „fiică a zilei”, „soţie”, „fiică a luminii” – care naşte „sorii trupeşti”, „soţie a Împăratului” – care pofteşte lumea la cina împărătească, unde toţi se împărtăşesc de apa vieţii cea dăruită de Tatăl.

Pr. Ioniţă Apostolache