Arhiva pentru ziua iulie 6th, 2018

06.07.2018 – SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE – CENTRU AL VIEŢII CREŞTINE ÎN BISERICĂ

vineri, iulie 6th, 2018

Toate Tainele Bisericii sunt în relaţie cu starea de jertfă şi înviere a lui Hristos şi o exprimă în măsuri diferite. Prin ele Biserica îşi imprimă starea de jertfă şi inviere a lui Hristos şi odată cu ea mădularelor ei. Prin ele devenim membrii ai Bisericii. Prin Euharistie însă, mai mult decât prin Botez, Biserica întreagă, luând putere din Jertfa lui Hristos, trăieşte sentimentul predării vieţii sale lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viaţa Lui veşnică, asemenea lui Hristos prin înviere. Dar aceasta se întâmplă nu numai cu ea, ci și cu fiecare madular al ei care se împărtăşeşte cu Hristos euharistic. Prin ea ne facem membrii ai Trupului tainic al Domnului, adică al Bisericii aşa cum ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi mădularele lui Hristos, taina vostră este aşezată pe masa Domnului: primiţi taina voastră. Răspundeţi Amin la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci auzi: Trupul lui Hristos şi răspunzi: Amin. Fii mădular al trupului lui Hristos, pentru ca Aminul să  fie adevărat”( Credinţa Orodoxă, p. 131). Trăind în duhul euharistic ne facem mădulare depline, transparente ale Bisericii prin iubirea noastră ca acord armonic al jertfei Lui: ,,Biserica şi umanitatea înnoită a celor botezaţi se reazemă pe depăşirea absolută a oricărui egoism care îşi are izvorul în Hristos Cel răstignit şi împărtăşit în Euharistie: din eul răstignit de iubirea pentru celălalt curge viaţa veşnică” (Pr. Dumitru Staniloaie, Pr. M-A. Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită-dialoguri la Cernica, Ediţia a III-a, Traducere Maria-Cornelia Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 2007, 135). De aici rezultă legătura strânsă dintre Biserică şi Euharistie căci Fericitul Augustin ne învaţă că ,,credicioşii cunosc trupul lui Hristos dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă vor să trăiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât trupul lui Hristos”( Catehism, p. 131). Astfel Euharistia este centrul întregii vieţi a Bisericii aşa cum ne spune Sfântul Nicolae Cabasila: ,,Fără Euharistie nu e Biserică, precum fără viţă nu sunt mlădiţele, cum fără rădăcini nu sunt ramuri, cum fără inimă nu sunt mădularele. Euharistia, în felul acesta, e temelia, rădăcina, inima vieţii Bisericii” (Staniloaie, Sintaza eclesiologică, p. 263 ). De adevărul  legăturii unitare dintre Biserică şi Euharistie ne încredinţează şi Sf. Ignatie din Antiohia: ”Unul este trupul Domnului Iisus și unul sângele lui vărsat pentru noi; una este pâinea îmbiată tuturor și unul paharul împărțit tuturor—de aceea una e și Biserica”.

Biserica este actul cinci al operei de mântuire, este trupul lui Hristos extins în umanitate cum ne încredinţează Părintele Stăniloaie. Aici se înfăptuieşte mântuirea noastră prin sălăşluirea în noi a lui Hristos, înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat, devenit prin acesta deplin tranparent. Biserica este darul lui Dumnezeu în care şi prin care dobândim mântuirea. Acest adevăr ni-l mărturiseşte Fericitul Augustin zicând: ,,În afara Bisericii poţi avea totul în afară de mântuire. Poţi avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţă şi să predici în numele Sfintei Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în Biserică”. ,,Biserica este stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), de  acest lucru încredinţându-ne şi Sfântul Irineu de Lyon ,,Biserca este cea care păstrează, datorită puterii sfântului Duh, tradiţia străveche despre naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara şi de aceea nu este nevoie să mai căutăm adevărul la alţii pentru că îl putem primii în Biserică” (Sfântul Irineu de Lyon, apud. A. Dinu, pp. 45-46). În Biserică noi ne pregătim mântuire ea fiind o luptă pentru mântuire cum ne spune Sf. Ciprian al Cartaginei că în afară de Biserică nu este mântuire şi că cine nu are  Biserica de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată (Credinţa Ortodoxă, p. 137).

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protopopiatul Tg. Jiu Sud

06.07.2018 – BISERICA – REALITATEA TEANDRICĂ A MÂNTUIRII

vineri, iulie 6th, 2018

Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană), care-i cuprinde pe toţi cei botezaţi, în numele PreaSfintei Treimi, care mărturisesc şi păstrează neschimbată credinţa ortodoxă apostolică, atât drepţi, cât şi păcătoşi. Biserica are două aspecte: văzut (locaş, membrii, cult) şi nevăzut (harul şi toate lucrările tainice). Biserica de aici, se numeşte ,,luptătoare”, iar cea de dincolo de pragul imanentului, ,,triumfătoare”. Biserica are, aşadar, şi un caracter veşnic, căci fiind ,,zidită pe piatra credinţei, nici porţile iadului nu o vor birui!” (Matei 16, 18). Membrii ei, mădulare ale trupului lui Hristos sunt clerul (ierarhia) şi poporul drept-credincios (mirenii). Numai cei ce se leapada de Dumnezeu – ateii , ereticii, sectantii, schismaticii si sinucigasii care s-au rupt de Biserica – nu  pot fi membri ai Bisericii lui Hristos – însă  pot reveni la Biserică prin pocăinţă (cu excepția sinucigașilor).

Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu, dar în același timp eu-l ei este Hristos (Pr. Stăniloaie, dogmatica, p. 214). În Biserică, în mine  și pentru mine, se roagă toți, și eu mă rog în toți și pentru toți. În Biserică toate sunt unite dar neconfundate în acestă unitate. Ea cuprinde clerul şi credincioşii. Hristos însă are nevoie, pentru comunicarea Sa ca jertfă către noi, şi de nişte organe umane văzute, sau altfel spus de preoţi slujitori ai jertfei Lui în chip văzut, rânduiţi în mod vizibil din împuternicirea Lui. Aceste organe văzute ale Arhiereului nevăzut Hristos, în Biserică, sunt episcopul şi preoţii, şi ca ajutători ai acestora, diaconii, toţi investiţi cu puterea preoţiei (Ioan 20, 21-23). Episcopul, preotul și diaconul sunt deci organele de instituire divină de la Hristos însuși ale Bisericii ca comunitate văzută sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfant (Ioan 20, 21-23; Fapte 20, 28; Fil. 1, 1; I Tim. 4, 14; I Tim 5, 22; II Tim. 1, 6; Tit 1, 7). Hristos însuși este cel care îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot şi diacon, harul preoției avându-şi izvorul direct în însăşi Preoţia sau Arhieria nevăzută a lui Hristos, exercitând în numele şi cu puterea lui Hristos, adică cu puterea Duhului dată lor de Hristos, întreita chemare sau slujire a Lui în Biserica.

Hristos este Arhiereul care se oferă pe Sine ca jertfă în continuare; El este Arhiereul continuu, pentru că ,,El mijlocește continuu intrarea noastră la Tatăl şi întru El avem apropiere în Duh către Tatal” (Efeseni 2, 18; Rom. 5, 2). Jertfa lui Hristos în Biserică n-o poate aduce orice credincios, căci în acest caz nu s-ar mai arăta că ea e adusă ,,pentru toți” ci fiecare ar aduce-o pentru sine (Pr. Stăniloaie, Dogmatica, p. 243). Ea trebuie să fie adusă de unul pentru toți, reprezentând pe Hristos. Acesta este preotul cu răspundere pentru o comunitate. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu.

Și precum Hristos nu Și-a luat preoția de la sine, așa nu și-o pot lua nici persoanele rânduite la această preoție slujitoare și nu le-o poate da nici comunitatea:  ,,Și nici nu-și ia de la Sine slujba aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron; așa și Hristos nu S-a preamărit pe Sine Însuși, ca să Se facă Arhiereu, ci cel ce a grăit către El: ,,Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 4-6).

Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre unitatea Bisericii păstrată prin ierarhia slujitoare. Sfântul Ignatie ne spune: ,,Preoția cu cele trei trepte ale ei este atât de necesară Bisericii, încât fără ea nu se numește Biserică”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur completează: ,,Căci dacă nimic nu lucrează Dumnezeu decât prin preot, nu ai nici mântuire, nu te împărtășești nici de taine, nu te bucuri nici de binecuvântare și nu ești deci nici creștin” fără el. Preotul ține în unitate o comunitate liturgică, episcopul menține unitatea între preoții unei Biserici locale, reprezentând pe Hristos față de comunitatea mai largă. Prin comuniunea fiecărui eiscop cu toți episcopii se menține unitatea întergii Biserici (Pr. Stăniloaie, Dogmatica, p. 249).

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protopopiatul Tg. Jiu Sud

06.07.2018 – „ÎNTRU UNA, SFÂNTĂ, SBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ BISERICĂ”

vineri, iulie 6th, 2018

Învăţătura de credinţă înfăţişează Biserica drept „Una, Sfântă, Sobornicească ŞI Apostolească”, fiind mărturisirea de bază şi adevărul temeinic al Bisericii Ortodoxe cum ne încredinţează părintele Liveri Voronon ,,Credinţa că Biserica ortodoxă este Biserca una, sfântă, catolică şi apostolică a Simbolului de credinţă ecumenic este expresia ei cea mai pură şi desăvârşită pe pământ” (Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale, p. 208). Unitatea Bisericii ţine de constituţia Bisericii ca trup extins al Cuvântului întrupat. Sfinţii Părinţi văd temeiul unităţii Bisericii în prezenţa aceluiaşi trup jertfit si înviat, străbătut de plentitudinea Duhului Sfânt, în toate mădularele Bisericii. Euharistia cea una ca împărtăşanie comună implică Biserica cea una (Pr. Stăniloaie, Dogmatica, vol. II, p. 267). Unitatea Bisericii constă, de asemenea, în păstrarea aceleiaşi credinţe dogmatice ca expresie a prezenţei şi lucrării plenare a lui Hristos în Biserica. Biserica este una căci ca Trupul Lui extins în umanitate este unită deplin cu Capul ei, Hristos şi deplin unită în ea însăși prin întocmirile date ei de Hristos (Efeseni 4, 16). Biserica este una căci unul este Întemeietorul şi Capul ei (De Unitate Ecclesiae, VI; Epistola 74, 7, 2 în Apologeţi de limbă latină, vol. 3 PSB, Bucureşti, 1981 p. 438). Sf. Irineu de Lyon arată că ,,Biserica păzeşte propovăduirea şi credinţa ca şi cum ar locui o singură casă, crede acestora ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi le predică, le învaţă şi le predă armonic, ca şi cum ar avea o singură gură” (Credinţa ortodoxă, p. 137). De asemenea Sf. Atanasie spune că ,,Biserica este una întrucât se clădește pe temelia trupului lui Hristos”. Este una pentru că Hristos a întemeiat o singură Biserică (Mt. 16, 18), pentru că ea are un singur cap pe Iisus Hrsitos, pentru că este înfăţişată ca singură mireasă  a lui Hristos ( Ef. 5,27), ca o casă a lui Dumnezeu       (Evr. 3, 6), ca Trup unic al Lui Hristos  (Romani 12, 5), ca o singură turmă (In. 10, 16).

În temeiul acestei unităţi de viaţă, Biserica este unitară şi în organizarea ei. Bisericii Ortodoxe îi este specifică unitatea simfonică, adica unitatea de comunitate. Unde este Hristos este unitate, (Dogmatica, p. 264) căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui: ,,Ca toți să fie una, după cum tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și ei să fie întru Noi”( In. 17, 23); ,,Întru El și voi sunteți împreună zidiți spre locaș al lui Dumnezeu în Duhul” (Ef. 2, 19-22).

Cu cât este mai unită Biserica cu Hristos și deci în ea însăși, deci cu cât e unită mai intim cu capul ei cel sfânt, cu atât e mai sfântă în calitatea de trup al Lui. Sfintenia Bisericii este strâns legată de unitatea ei, provenind din relaţia nemijlocită a Bisericii cu Hristos, Capul ei (Ef. 5, 25-27). Nu se poate dobândi mântuirea fără participarea la sfinţenia lui Hristos lucrătoare în Biserică prin Sfintele Taine ca lucrări ale Duhului Sfânt. Sfințenia devenită prin participare însușirea Bisericii și a membrilor ei, constă în primul rând în curățirea de păcate și în puterea menținerii în ea și a înaintării într-o viață de virtuți (Dogmatica, p. 283). Sfințenia are un caracter dinamic, ea având ca punct de plecare Cincizecimea, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel iar prin caracterul ei dinamic înaintează spre perspectiva eshatologică (Rom. 6, 4-7) fiind nu numai un dar ci şi o îndatorire pentru credincioşii Bisericii (Dogmatica, p. 285).

De asemenea mărturisim sobornicitatea Bisericii care exprimă modul sinodal de păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal, dar și modul general comunitar al practicării învățăturii.

Sobornicitatea Bisericii indică atât destinaţia Bisericii de a cuprinde în sine întreaga umanitate răscumparată de Hristos (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15- 16), cât şi trăirea întregului de către fiecare mădular în parte, dat fiind faptul că Biserica este un trup cu multe mădulare care exprimă viaţa trupului şi participă la viaţa întregului. După numirea dată Bisericii de Sfântul Apostol Pavel, ca ,,trup al lui Hristos şi plinire a Duhului Sfânt” (Efeseni 1, 23) urmează că Biserica întreagă are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare (Dogmatica, p. 293). De asemnenea ea are ca temelie a păstrării corecte a învăţăturii sinoadele sau soboarele ecumenice.

Apostolicitatea este însuşirea care arată că Biserica Ortodoxa a păstrat întreagă şi neschimbată învăţătura lui Hristos aşa cum au comunicat-o Sfinţii Apostoli, că ea stă pe temelia Apostolilor (Ef. 2, 20) şi este expresia plenară a Tradiţiei apostolice. Apostolicitatea Bisericii unește trecutul cu prezentul. Apostolicitatea înseamnă legarea generațiilor în tradiția întreagă ce vine de la Apostoli, pentru că ea este Revelația întreagă (Dogmatica, p. 309). Dar și în harul și spiritualitatea ce vin în mod neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei. Apostolicitatea implică pentru Biserică succesiunea apostolică a ierarhiei, în sensul transmiterii neîntrerupte a harului episcopatului şi a întregii credinţe de la Apostoli prin episcopii hirotoniti de ei şi prin aceasta prin episcopii tuturor timpurilor pâna în zilele noastre lucru de care nu se poate vorbi in protestantism.

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protopopiatul Tg. Jiu Sud

06.07.2018 – ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE SFÂNTA BISERICĂ

vineri, iulie 6th, 2018

Posibilitatea omului de a se mântui, unindu-se cu Hristos şi repetând drumul lui Hristos prin Sfintele Taine se află numai în mediul vast al Duhului Sfânt din Biserică în care vieţuieşte în chip nevăzut Hristos însuşi (Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sinteza eclesiologică, în S.T nr. 5-6/1955, p. 263).

Biserica este comuniunea şi comunitatea sfântă întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea şi învierea Să, şi apoi desăvârșită prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin propovăduirea şi jertfa Sfintilor Apostoli şi a urmasilor lor. Biserica este deci obştea tuturor creştinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeaşi dreaptă credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ea este extinderea lui Hristos în oameni, laboratorul în care se realizează treptat  asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Ea constituie organismul celor adunaţi în Hristos, câmpul de acţiune al energiei harului ce ţâşneşte din Hristos, extensiunea socială a lui Hristos cel înviat         (ibidem, p. 262).

Termenul de Biserică indică două realităţi: Biserica-lacaş de comuniune şi închinare (ea se zideste pe loc înalt, fiind Biserica, icoana bisericii lui Hristos, „cetatea de deasupra muntelui”, ca aducere aminte de cetatea Sionului ceresc din Apocalipsa 21,10 (Victor Aga, Dicţionar…, p. 53) şi Biserica-comunitate de credincioşi ai lui Hristos şi împreună cu Hristos, în biserica lacaş. Între aceste două înţelesuri fundamentale există o legatură foarte strânsă, în sensul că Biserica-comunitate determină şi explică biserica-lacaş de închinare.

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin însăşi jertfa Sa de pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din morţi şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate sfinţită a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime când Apostolilor investiţi acum în mod distinct cu toată puterea Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4) li s-au adăugat toţi cei care ,,simţindu-se pătrunşi la inimă”de puterea Duhului, s-au botezat primind darul Sfântului Duh (Credinţa ortodoxă, p. 129). Dumnezeu Însuşi este sufletul Bisericii, adică principiul creator, realizator şi unificator al ei, ea fiind extensiunea vieţii divine unei mulţimii de creature (Staniloaie, Sinteza, p. 269).

În Dumnezeu găsim temeiul etern al Bisericii în ambele sensuri. În primul sens cel de comunitate, temeiul ei etern este dat în viaţa internă de perfectă comuniune a Dumnezeirii şi ca atare e constituit de toate Persoanele divine. În al doilea înţeles cel de locaş, temeiul ei e dat în viaţa divină întoarsă spre făpturi, ca locaş în care au să se adune făpturile, şi rolul acesta îl are în special Fiul care face şi în opera creaţiei şi în a mântuirii legătura între Dumnezeu şi lume (Staniloaie, Sinteza, pp. 272-273). Aşadar comuniunea treimică ni se face, prin Fiul, locaş nouă, celor de jos, întâi la creaţie şi apoi prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului de unde putem vorbi şi de un temei natural-omenesc al Biserici, de fundamental etern eclezial ce se reflectă din Dumnezeu în natura umană (Staniloaie, Sinteza, p. 273).

În ceea ce priveşte existenţa Bisericii Sfinţii Părinţi ne vorbesc şi despre o Biserică ce a existat în paradis. După Mitropolitul Filaret al Moscovei ,,creaţia e deja o pregătire a Bisericii, care va avea începutul în paradisul terestru, cu primii oameni…” După căderea în păcat ,,Domnul pune bază la ceea ce se cheamă Biserica Vechului Legământ. Chiar în sânul întunecimilor păgânismului…exista o stearpă Biserică păgână, cum spun cântările liturgice”, mai mult ca o aspiraţie decât ca o împlinirea a omului cu Dumnezeu. ,, Dealungul tuturor vicisitudinilor, care au urmat după căderea umanităţii şi după distrugerea Bisericii prime, Bisericii paradisiace, creatura a păstrat idea voacaţiei sale şi în acelaşi timp ideea Bisericii, care se va realize deplin după Golgota, după Cincizecime, ca Biserică propriu-zis, ca Biserică indestructibilă a lui Hristos ( Lossky, apud. Staniloaie, Sinteza, p. 273).

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protopopiatul Tg. Jiu Sud