Arhiva pentru ziua iulie 10th, 2018

10.07.2018 – EUHARISTIE ȘI SPOVEDANIE

marți, iulie 10th, 2018

Sfântul Apostol Pavel în I Cor. 11, 24-26 prezicând realitatea prefacerii, repetă cuvintele Mântuitorului rostite la Cina cea de Taina: ,, Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi… Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceti … întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” . Apoi tot El îndeamnă pe credincios să reflecteze la mă-reţia darurilor pe care le va primi ca mâncare şi băutură: ,,Pentru că de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar moartea Domnului vestiţi până la venirea Lui.  Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 26-30).

Sfântul Apostol Pavel ne descoperă realitatea nevredniciei noastre cauzate de păcat şi prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Unirea noastră cu Hristos nu se poate face în această stare de nevrednicie, doar prin depăşirea ei, care ne este dată prin ,,cercetarea de sine” în Taina Marturisirii: ,, daca mărturisim pacatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9) .

O serie de scrieri din perioada apostolică, postapostolică şi patristică confirmă legătura dintre aceste două taine în lucrarea de mântuire a credincioşilor. Astfel în ,,Învatatura celor doisprezece Apostoli” se spune : ,, Duminica adunaţi-vă , frângeţi pâinea şi săvârşiţi Euharistia, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar cine este certat cu aproapele său să nu vină la un loc cu voi, până ce nu se vor fi împăcat amândoi, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră”. În Epistola Sfântului Barnaba se spune : ,, Să-ţi mărturiseşti păcatele, să nu vii la rugăciune cu cuget rău ” . Sinodul din Laodiceea în canonul 9 porunceşte păstorilor Bisericii să primească la împartăşanie pe toţi cei ce se pocăiesc şi se mărturisesc, dacă au greşit. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul biblic din I Corinteni 11,29 observa că Sfântul Apostol Pavel : ,, nu recunoaşte decât un timp în care se cuvine a ne apropia pentru ca să ne împărtaşim atunci când conştiinţa noastră este curată ” . La Cuviosul Nichita Stithatul aflăm antiteza dintre împărtăşirea cu vrednicie şi împărtăşirea cu nevrednicie : ,, drept aceea – dacă ne vom apropia să mâncăm din pâinea aceasta şi să bem din potirul acesta … după ce ne-am facut cercetaţi întru ostenelile virtuţilor şi ne-am curăţit prin lacrimi, Cuvântul îndoit se amestecă cu noi întreg, întru blândeţe, prefăcându-se în ai Sai, ca Unul ce e întrupat şi de-o fiinţă cu noi, după omenitate … Dar dacă se apropie de noi, aflându-ne amestecaţi cu conţinutul patimilor şi pătaţi de întinăciunea păcatului, ne arde şi ne topeşte întregi cu focul care mistuie în chip firesc păcatul şi taie viaţa noastră nu cu voia bunătăţii Sale, ci silit de dispreţul nesimţirii noastre “. Domnul Hristos nu poate sălăşui decât în omul golit de păcat, de egoism, de părerea mândră de sine şi slava deşartă, în omul care renunţând la toate acestea prin voinţa proprie se redeschide harului lui Dumnezeu . ,, Să nu te apropii, deci , o, omule, aducând cu tine paie, lemne şi fân, ca nu cumva să mareşti focul … Apropie-te aducând pietre preţioase, aur, argint, lucruri prin care să faci tot mai curată materia acestui foc “, spune Sfantul Ioan Gură de Aur.

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protoieria Tg. Jiu Sud

10.07.2018 – PREZENŢA REALĂ A TRUPULUI ŞI SÂNGELUI DOMNULUI ÎN EUHARISTIE

marți, iulie 10th, 2018

Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin însuşi trupul şi sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului după cum reiese din rugăciunile rostite la primirea Sfintei Euharistii ,, Cred Doamne şi mărturisesc…. Părintele Stăniloaie ne spune că ,, Hristos este prezent real cu trupul şi cu sângele Său jertfit şi înviat în Euharistie, pentru că numai prin aceasta putem muri şi învia şi noi împreună cu El; şi numai prin această moarte şi înviere îmtreună cu Hristos, devenim părtaşi vieţii veşnice”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur aratând importanţa Euharistiei ca prezenţă reală a lui Hristos arată că ,, Prin aceasta ne şi mântuieşte şi ne şi învaţă prin aceiaşi Sfântă Masă”.

Domnul este prezent cu trupul şi sângele Său în Euharistie iar prefacerea pâinii şi a vinului  este o mare taină pentru noi. Acest lucru reiese din rugăciunea euharistică din Liturghia Sfântului Ion Gură de Aur care culminează în cererea ca Dumnezeu să ,,prefacă” darurile cu Duhul Său cel Sfânt”. Ele reprezintă elementele fundamentale pentru susţinerea trupului omenesc iar prin ele Hristos Însuşi ni se dă spre viaţa veşnică ,, Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” ( Ioan, 6, 54 ).

Sfânta Euharistie este taina şi jerfa în acelasi timp, instituită de Mântuitorul Hristos. Prin ea, sub forma pâinii şi a vinului, după rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, se oferă credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele Domnului (Ioan 6, 55-57; I Cor. 10, 16). Ea nu poate fi săvârşita decât de preotul cu succesiune apostolică, în virtutea Harului primit de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli.

Euharistia poate fi săvârşită numai în prezenţa poporului lui Dumnezeu, popor constând din întâistatător (episcop, preot), alţi slujitori ai treptelor bisericeşti dacă este posibil, şi mai cu seamă din laici. Aşa cum ne spune Părintele  Bulgakov, există în orânduirea canonică a Bisericii Ortodoxe un indiciu limpede ce sugerează unitatea principială a comunităţii întregi în Euharistie: la un singur altar poate fi săvârşită în fiecare zi numai o singură Euharistie, după cum orice preot poate săvârşi Liturghia numai o singură dată pe zi.

Pentru pregătirea Sfintei Euharistii credincioşii aduc la sfântul altar înainte de începerea dumnezeieştii Liturghii prescuri la care adaugă pomelnice cu numele celor care trebuie pomeniţi. Pentru fiecare nume preotul  desprinde o părticică din prescură şi o pune pe discul euharistic sub ,,Agneţul” ce urmează să fie sfinţit mai târziu, el singur ca Trup al lui Hristos. Părticelele pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi aranjate sub agneţ sunt puse după împărtăşirea poporului, în potir îmbibându-se de sângele  lui Hristos care iartă şi mântuieşte.

Pentru Sfânta Împărtăşanie Biserica ne învaţă la pregătirea după rânduială prin curăţenie, post şi mărturisirea păcatelor. Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie constă din: mărturisirea păcatelor, împăcarea cu toţi, înfrânarea de la orice poftă, citirea pravilei pentru împărtăşanie. Credincioşii se împărtăşesc afară din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, anume atunci când răsună chemarea: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afară din biserică, adică la casele lor sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în joia Patimilor şi păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă.

Euharistia închipuie Cina cea de taina, întreaga viaţă şi îndeosebi moartea Domnului pe cruce, prin care ne-a adus viaţa adevarată şi pe care ne-o împărtăşeşte şi azi prin Sfânta Cuminecatură  Hristos ca cel ce se jertfeşte pentru noi pentru ca noi să primim jertfa Sa prin care El locuiește în noi făcându-ne hristofori (Ioan 6, 56). Scopul Sfintei Euharistii este unirea cu Hristos ca prezenţă reală în noi. Sfinţirea credincioşilor are loc după împărtaşire şi rostirea numelui fiecărui credincios când Hristos locuieşte  în noi şi noi îl primim pe ,,Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”. Sfântul Evanghelist Ioan la începutul Evangheliei Sale (Ioan  6, 53) întăreşte acest adevăr prin cuvintele: ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru  Mine şi Eu întru el’’, arătând că numai împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus dă omului posibilitatea trăirii reale a Cuvântului revelat şi a mântuirii.

În încheiere lăsăm cuvintele protopresbiterului Stefanos să grăiască despre importanţa Sfintei Euharistii în viaţa noastră: ,,Darurile lui Dumnezeu se găsesc în fiecare Biserică ortodoxă în care se continuă jertfa nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, Care a săracit pentru noi, S-a golit pe Sine, adică cerurile şi a luat chip de rob. Pentru acestea toate, şi noi clerici, monahi şi mireni, milioane de creştini ortodocşi, cu o gura şi cu o inimă, sa-I mulțumim şi să preamărim veşnicul şi preacinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu ”.

Pr. Elisei Drăghia,

Parohia Steic, Protoieria Tg. Jiu Sud

10.07.2018 – Mântuirea prin har, credinţă şi fapte bune

marți, iulie 10th, 2018

Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură cât şi de Sfânta Tradiţie pentru a arăta motivul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi scopul operei Sale cu privire la om, este mântuirea. El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât şi a numi starea celor care şi-au însuşit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. În primul caz, este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, ori simplu mântuire, îndreptare sau sfinţire a omului, lucrare care se înfăptuieşte de fiecare creştin în parte prin har, credinţă şi faptele bune, pentru că omul răscumpărat prin jertfa lui Hristos, să poată dobândii fericirea veşnică. Mântuirea subiectivă este împreună-lucrare lui Dumnezeu şi a omului, prin care acesta îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Această nouă viaţă se dezvoltă şi se întăreşte prin conlucrarea creştinului cu harul, ca rod al credinţei, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veşnică.

Precum rezultă din îndemnul Sfântului Apostol Pavel, adresat filipenilor: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră” (Fillip. 2,12), mântuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu, nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o acţiune de durata care are un început, se dezvolta treptat şi se realizează prin împreună-lucrare lui Dumnezeu şi a omului. Desigur, ea se înfăptuieşte ca urmare a harului dobândit de om prin Taina Botezului, prin stăruinţa şi propria lucrare a creştinului: Dumnezeu dă harul Său iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune.

Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării lui Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul şi adevărul. În concepţia Bisericii noastre şiş pre deosebire de protestanţi, mântuirea subiectivă sau îndreptarea este o renaştere spiritual adevărata şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind dependent de pregătirea şi de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţă şi de lucrare a omului ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa. De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop, împlinind toate poruncile şi câştigându-şi virtutea care le încununează pe toate: iubirea. În orice stadiu al creşterii sale duhovniceşti s-ar afla, el trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ “Aşa că celui cei se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”(1 Cor. 10,12). Necesitatea harului pentru mântuire rezulta din universalitatea păcatului strămoşesc: „Fiindcă toţi au păcătuit… îndreptându-se în dar, cu harul Lui prin răscumpărarea în Hristos Iisus”(Rom. 3, 23-24). Fără harul redobândit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici să voiască, nici să lucreze pentru mântuirea sa: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi să voiţi şiş a faceţi după a Lui bunăvoinţă”(Filip2,13). Mântuirea este un dar a lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu de la voi; al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele”(Efes. 2,8-10).

Din cele de mai sus rezultă că mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu face începutul prin harul Său, iar omul are nevoie de acest har şi în continuare, străduindu-se încontinuu să colaboreze cu el.

Mântuirea începută prin renaşterea la o viaţă nouă cere un efort susţinut din partea creştinului pentru realizarea creşterii sale duhovniceşti, spre a putea urca pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii sale morale şi a lua astfel cununa chemării lui Dumnezeu în Hristos Iisus, prin urmare ea are mai multe trepte sau faze.

Cea dintâi treaptă, este chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin. Omul nerenăscut, fiind luminat de harul premergător de care simte nevoia şi însuşindu-şi prin credinţa adevărurile Revelaţiei, doreşte să se mântuiască, de aceea, conştient de starea în care se afla, face o adevărată pocăinţă. Atât famenul etiopian, cât şi Saul din Tars au simţit nevoia să se împace cu Dumnezeu, trezindu-se în ei credinţa în Hristos. Înainte de a se renaşte prin botez, harul lucrează dinafară omului, dar după botez harul se sălăşluieşte în el însuşi, lucrarea lui devenind mai vie. Menţionăm că aceasta chemare, această lucrare de pregătire se săvârşeşte în Biserică şi nu în afara ei.

A doua treaptă este renaşterea omului în Hristos prin Taina botezului. Cu această începe îndreptarea propriu-zisă, care constă, pe de o parte, în curăţarea de păcatul strămoşesc şi de de celelalte păcate săvârşite până la botez, iar pe de alta, în sălăşluirea harului lui Hristos în el, inclusive harul virtuţilor teologice, ceea ce marchează începutul unei noi vieţi, în care omul simte dorinţa vie de a se unii cu Hristos şi de a umbla „intru înnoirea vieţii” (6) (Rom. 6,4).

A treia treaptă face vizibil progresul creştinului în viaţa cea nouă în Hristos, arătându-l pe Hristos prezent în viaţă şi în faptele lui încât el poate spune: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte întru mine” (Gal. 2,20). Acum se arătă cu adevărat creşterea creştinului în virtute în deosebi în iubire, ceea ce dă un sensibil avânt urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de altă parte, prin urmarea de către unii a sfaturilor evanghelice.

Din cele anterioare, se poate înţelege că întreaga lucrare de ridicare a vieţii creştinului are nevoie din partea lui de credinţă şi faptele bune.

Credinţă, ca act intelectual, este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelaţia divină. Dar pentru mântuire, această credinţă nu este suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin iubire. Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere, ci este o manifestare integrală a sufletului omenesc. Astfel, ea include în sine şi iubirea şi nădejdea, deci angajează întreaga fiinţă a creştinului, cuprinzând în sine atât credinţa în operă mântuitoare a lui Iisus Hristos şi alipirea de ea cât şi credinţa că legătura personală cu Hristos, care duce la iubirea faţă de Hristos şi de opera Sa mântuitoare. Ea mai cuprinde încredinţarea şi nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu, şi, în sfârşit, manifestarea ei nu numi în gânduri şi dispoziţii virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune, că rezultate sau că efecte ale credinţei lucrătoare prin iubire.

Necesitatea credinţei pentru mântuire a fost arătată de Însuşi Mântuitorul Hristos apostolilor, când i-a trimis la propovăduire: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Aceeaşi necesitat a credinţei o arată şi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Fără credinţă cu neputinţă este a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6), iar în alt loc: „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe el din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9).

Desigur, la începutul îndreptării, în faza de pregătire, credinţa este generală şi constă în acceptarea globală a Revelaţiei, dar odată omul îndreptat prin botez, credinţa progresează şi devine mai puternică, mai roditoare, deci este credinţa lucrătoare prin iubire. Această credinţă înseamnă o dăruire şi unire treptată cu Hristos, din jertfă Căruia primim şi noi puterea de a muri păcatului şi a învia la o viaţă nouă împreună cu Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aşa şi voi socotiţi-vă a fi morţi păcatului şi vii lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. 6,11). Prin credinţa lucrătoare prin iubire, spune Sfântul Pavel ne însuşim starea de dreptate a lui Iisus, ca urmare a jertfei şi învierii Lui.

Faptele bune alături de credinţa ne învaţă Biserica noastră că sunt necesare pentru mântuire. Sfânta Scriptură vorbeşte despre necesitatea acestora pentru mântuire în numeroase locuri. Astfel, Mântuitorul zice: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer” (Matei 7,21). Deasemenea tot El ne arată că la obştească judecată, când Fiul Omului va veni întru slava să judece lumea moştenirea împărăţiei cerurilor sau excluderea de la ea se vor face după criteriul împlinirii sau neîmplinirii de către creştini a faptelor milei trupeşti. La fel, Sfântul Apostol Pavel subliniază în numeroase ocazii ca, la dreapta judecată, Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Rom.2,6; II Cor. 5,10; 1Tim.6,18 s.a.). Cât priveşte pe Sfântul Iacov, el spune clar: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credinţă” (Iacov 2,21), iar despre credinţă care nu se manifestă în fapte, spune: „Credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2,17). Deasemenea Sfinţii Părinţi afirma în mod unanim că faptele bune sunt necesare pentru mântuire.

Este însă greu să facem o separare între credinţa şi faptele bune în procesul mântuirii, arătând unde sfârşeşte credinţa şi unde încep faptele bune, deoarece între ele există o legătură organică. Căci dacă credinţa este aceea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi fapta bună, cuprinzând şi îmbrăţişând în sine şi faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune şi de spre faptele bune ca ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa lui Hristos. Cu toate acestea, chiar dacă faptele bune, izvorâte din această credinţă sunt meritorii în ele însele, noi nu suntem îndreptăţiţi să ne lăudăm cu ele, sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei noastre mântuiri.

De aceea, nu trebuie să uităm niciodată că mântuirea este darul lui Dumnezeu, iar credinţa lucrătoare prin iubire, din care izvorăsc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea. Iar în cât priveşte faptul că nimeni nu poate fi sigur de propria sa mântuire, această nesiguranţă exercita o influenţă pozitivă asupra credincioşilor, constituind un îndemn permanent la săvârşirea faptelor bune.

Pr. Popescu Ion Cosmin

Paraclisul Spitalului Pneumoftiziologie Tudor Vladimirescu”,

Comuna Runcu, Judeţul Gorj

10.07.2018 – Clopotele învierii în și din adâncuri: Rugăciune și slujire la isihaștii temnițelor comuniste

marți, iulie 10th, 2018

Drd.Pr. Dogaru Corneliu Orlando,

Școala Doctorală ”Sfântul Nicodim de la Tismana”,

Facultate de Teologie Ortodoxă din Craiova, Universitatea Craiova

Filiași, Strada Stadionului nr. 3, județul Dolj

„Mai ales noi, preoții, suntem datori să facem cunoscută credincioșilor jertfa mucenicilor noștri. Propovăduirea muceniciei acestora, ne va întări în credință și ne va ajuta foarte mult la mântuirea sufletelor noastre” (Ieromonah Augustin).

Cuvinte-cheie: sfinții închisorilor, martiri, comunism, jertfă, Înviere

Key words: saint from prisons, martyrs, comunism, sacrifice, Resurrection

Martirii temnițelor comuniste cu precădere din Romania au fost adevărate altare de jertfă pentru toate generațiile care au urmat după ei. Aceștia, ca adevărate modele ale generațiilor de după ei, n-au făcut altceva decât să arate ce înseamnă a fi român și ce înseamnă să-I urmezi lui Hristos, din perspectiva Evangheliei Lui.

Nimic nu-i împiedicau să spună adevărul fie că erau preoți, medici, judecători, oameni politici, țărani simplii. Aveau un singur țel: dragostea de neam și Biserică.

Majoritatea acestora credeau într-o Românie cu principii morale sănătoase, voiau ca aceasta să devină revigorată din punct de vedere moral, iar această revigorare nu era decât întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Această întoarcere la Biserica lui Dumnezeu presupunea o dragoste nemărginită pe care Hristos a însuflat-o, dragoste îndreptată nu numai spre prieteni ci și spre dușmani.

„Prieten și dușman”, două cuvinte paralele care, după rațiunea omenească, nu-și au locul împreună, însă duhovnicește vorbind, dragostea din Sfânta Evanghelie, propovăduită de Hristos, aduce atât prietenul cât și dușmanul la o egalitate, așa încât atât unul cât și celălalt sunt chipuri ale lui Hristos: „Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău si să urăști pe vrașmașul tău. Iar Eu vă zic: iubiți pe vrășmașii voștrii, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mt. 5, 43-44).

Înainte de a deveni „bandit”

Nu este de mirare faptul că toate elitele neamului românesc, înainte de instalarea regimului comunist, aveau o poziție bine determinată în societate.  Învățătorul,preotul,medicul făceau totul din dragoste pentru cei pe care îi păstoreau. Oamenii politici, adevărate somități ale poporului român, slujeau cu credință pe fiecare român în parte. Legea morală, corectitudinea, credința in Dumnezeu îi făceau pe aceștia adevărate „slugi binecuvântate” ale neamului.

Oaneni devotați ai poporului: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Iuliu Maniu, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Arsenie Boca, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Iustin Pârvu ș. a., monahi și monahii au îndurat caznele închisorilor comuniste din motive absolut neîntemeiate, fără nicio logică, numai pentru faptul că erau oameni de vocație; toți aceștia au mărturisit că singurul suport din închisoare era rugăciunea lui Iisus. Cine oare și-ar fi închipuit că în epoca apropiată nouă, oameni de o asemenea anvergură au devenit adevărați isihaști în cele mai grele condiții? Însă, la Dumnezeu toate sunt cu putință. Ei se bucurau și se lăudau în suferințe: „Ne lăudăm în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Rom 5, 3).

Pentru acești oameni Cuvântul Evangheliei era lege și înainte, dar mai ales în temniță, chiar în timpul așa-zisei reeducări: „Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32).

De remarcat printre aceștia este Valeriu Gafencu care, acolo, în timpul cumplitei boli de plămâni, își ajuta semenii dându-le acestora porția lui de streptomicină (antibiotic). Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul închisorilor”. El este, după cum spune monahul Moise, „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condițiile vieții de temniță” (1).

Părintele Calciu Gheorghe spune despre acest „sfânt al închisorilor”: „…nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit Cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi” (2).

Acesta este un exemlu al întemnițaților care, acolo unde nu aveau voie să vorbească de Dumnezeu, acolo L-au găsit în mod desăvârșit. Adevărați isihaști contemporani, ei L-au găsit pe Hristos prin rugăciunea inimii.

Această elită a poporului român a cunoscut înainte de toate, umilința, acea umilință provocată de ura unora care nici măcar nu știau să numere sau să citească, și acceptată din smerenie de cei care până atunci erau: „domnul învățător”, „domnul judecător”, „domnul doctor”, „părinte” etc. Pe aceștia, care erau adevărate modele morale, îi făceau să se simtă ca niște parii ale societății.

Aici erau dezumanizați, nici măcar numele și prenumele nu mai existau, erau însemnați cu cifre fiind numiți pe scurt, „bandiți”. Iată, acești oameni colosali care se agățau de orice regulă morală pentru a aduce România pe cele mai înalte culmi ale moralității, erau aici dezumanizați prin cuvântul „bandit”.

Acești „bandiți”, după ce erau bătuți și chinuiți în mod inimaginabil pentru niște lucruri inventate și pentru faptul că nu aduc informații despre alți prieteni ai lor, erau condamnați după bunul plac al unor judecători, și aceștia slugi ale regimului comunist, la 20-25 de ani muncă silnică, erau trimiși în mină iar gardienii erau avertizați că erau expuși pericolului: „Vedeți că aveți de-a face cu cei mai periculoși oameni, să stați bine cu privirea la ei și la distanță, că  sunt cei mai mari criminali !” (3).

Spre surprinderea gardienilor, acești „bandiți” se respectau între ei. Ei, „bandiții”, se adresau cu: „Părinte”, „Domnule profesor” etc., încât gardienii erau puși în fața unor oameni civilizați și care gândeau normal, nepregetând nici o clipă să se facă jertfă pentru altul.

„Hristos în mijlocul nostru”

Cele mai vestite închisori pentru deținuții politici și pentru ceilalți „dușmani ai poporului”  și totodată cele mai aspre, pe lângă cele 160 de închisori mai mici și alte lagăre de muncă, erau la Suceava, Aiud, Gherla, Baia-Sprie și înfricoșătorul Pitești unde reeeducarea era apogeul torturii.

Este greu de spus unde erau torturile mai mari.Cert este faptul că în aceste fabrici de suferință, unde bătaia și umilința făceau parte din viața lor, ei erau cu gândul la Dumnezeu. Erau convinși că, cu cât erau mai încercați, cu atât erau mai iubiți de Dumnezeu. Își repetau, uneori obsesiv, că forța rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte în acel iad care, mai târziu a devenit pentru ei, ÎNVIEREA (transformarea lor în creștini trăitori autentici).

Sigur că în această  „mlaștină a disperării”, cum o numește Dumitru Bordeianu în mărturiile sale, cei care nu-l găseau pe Hristos, erau expuși nu numai morții sufletești, ci și celei trupești, unii ajungând la sinucidere. Noi nu putem să judecăm acest lucru, având în vedere ororile din închisoare (frigul, foamea, bătăile, umilința), care i-au dus pe unii la fapte necugetate (sinucideri, trădări în masă, declarații false pentru a scăpa de anchete, înverșunarea unora față de alții etc.). Ceea ce trebuie văzut este faptul că în acest infern cei mai mulți dintre întemnițați L-au adus pe Hristos în mijlocul lor.

Virgil Maxim, în cartea lui „Imn pentru crucea purtată”, spune: „Între acceptarea suferinței pentru o cauză de onoare și binele egoist și îngâmfat, noi acceptăm suferința. Aici e deosebirea de ideal și de slujire. Așa rămânem în Adevăr… Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toți pilații puterii pământești pentru a nu-și pierde scaunele” (4).

Un răspuns dat gardienilor și unor anchetatori de catre un deținut politic a fost: „Înțelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea Lui Dumnezeu” (5).

De la „bandit” la chipuri patericale

Se știe că în aceste închisori unde rugăciunea era hrana lor de bază, deținuții, unii dintre ei, se transfigurau, se asemănau nu numai după chip, ci și după asemănare cu Dumnezeu.

Erau unii deținuți (despre unul dintre ei am vorbit-Valeriu Gafencu) care Îl trăiau în mod real pe Hristos. Părintele Gheorghe Calciu spunea: „ Nu am nici o îndoială că este sfănt; a trăit cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime neînțeleasă de noi” (6). Dar,cu siguranță acea fortăreață satanică găzduia o mulțime de astfel de oameni.

Nu putem sa nu ne amintim de Mircea Vulcănescu pe care conducerea penitenciarului din Aiud voia să-l extermine trimițându-l la izolare la Zarcă, o celulă neîncălzită în care deținuții dormeau direct pe beton. A venit în ajutorul unui tânăr, încălzindu-l pe acesta cu trupul lui, ca tânarul să nu moară.Tânărul era foarte bolnav, refuzându-i-se asistența medivală. Bineînțeles că tânărul își revine (7).

Testamentul lui, este simplu: „Să nu ne răzbunați!”

El, Mircea Vulcănescu, era foarte respectat de colegii de suferință. Era omul care avea acea „inconștiență” binecuvântată de a-și sacrifica viața, lăsându-se pe sine.

Un alt om de mare valoare, mai puțin amintit, este doctorul Uță.Toată viața lui a fost o renunțare pentru aproapele. Renunțările lui au dat viață multora.

Mărturisirea unui coleg: „Cel care se îngrijea de aceștia, cel care își dădea hrana lui primită ca oricare deținut de la închisoare,era domnul doctor Uță”.

Dacă cineva chiar din familia gardienilor cădea la pat, singura speranță era doctorul Uță.Tot ce făcea, era din dragoste pentru om.

Oltean din Vela județul Dolj, Gheorghe Jimboiu este reprezentat ca cea mai frumoasă figură de la Târgul-Ocna după Valeriu Gafencu, om care a pășit peste pragul sfințeniei, care radia numai bunătate, trăia numai pe coordonatele dragostei față de celălalt, lipsit de ură, și nesuportând pic de răzbunare.

„Personalitatea lui Jimboiu se impunea de la sine în fiecare loc pe unde trecea. Era de o inteligență rară și bogat în multe calități, dar foarte modest. Deși tăcut și așezat la locul lui, totuși optica sa avea întotdeauna greutate. Se distingea față de ceilalți prin trăsăturile sale duhovnicești” (8). Iată cum îl evocă Dumitru Bordeianu în memoriile sale: „Din momentul în care l-am cunoscut pe Gh. Jimboiu, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare și orice îndoială că mai există sfinți pe pământ a fost spulberată. Acest martir, cu fizicul său de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul neegalat a ceea ce trebuie să fie și să facă omul pentru mântuirea lui și a neamului care l-a conceput. (…) Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate. (…) Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, dar n-am întâlnit un altul care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. (…) A fost desăvârșit din toate punctele de vedere. Era un înger în chip de om. (…) Am această credință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri, în rândurile sfinților” (9).

Printre chipurile luminoase evocate de ianolide nu putea să lipsească tânărul Jimboiu , care „înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minții, a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi descoperea adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viața al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice” (10).

Deși adâncit în sine prin rugăciune, totuși Gheorghe Jimboiu era conștient că trăiește în comunitate alături de ceilalți, fiind „sociabil, amabil, preocupat de problemele actualității și de perspectivele de viitor. Țintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii (11).

De nenumărate ori a fost torturat pentru a deveni un delator sau pentru a-și renega propriile principii și idealuri, dar a rămas mereu ferm în răspusul său. Pe călăii săi i-a dominat întotdeauna „cu bunul lui simț, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi” (12).

Mutat de la Târgu Ocna la Aiud, Gheorghe Jimboiu mai avea câteva zile până la eliberare după 15 ani de temniță, dar din cauza bolilor nu a mai rezistat și „s-a stins conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos” (13).

La Aiud, pe Gh. Jimboiu l-a cunoscut și părintele Liviu Brânzaș, care are convingerea că prezența acestui tânăr demn a fost rânduită de pronia divină pentru ca și el să vadă „cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei. Privindu-l, mărturisește părintele, simt că el este omul de care m-aș rușina cel mai mult dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară printre sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genună. (…) Peste ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat: „Gh. Jimboiu a murit în stare de sfințenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Pentru ca, privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieții benchetuind sau lenevind, când știam că acest tânăr cu suflet de crin și alții ca el au murit pentru Hristos în catacombele temniței” (14).

O altă figură necontestabilă de martir din închisori este Constantin Oprișan.

Părintele Calciu spunea că securitatea îi împărțea în așa fel încât în fiecare celulă să fie câte un om destructiv, fie moral, fie fizic. În celula de lângă ei, erau deja doi nebuni care apoi au murit. Însă la ei în celulă aduseseră, prin pronia lui Dumnezeu, pe Constantin Oprișan care era foarte bolnav, scuipându-și plămânii la propriu. Dar  în Constantin Oprișan părintele vedea un sfânt.

Dumitru Bordeianu spune de asemenea că în închisoare a văzut mulți îngeri, unul dintre ei fiind Constantin Oprișan, care era de o bunătate nemărginită, dar care, din pricina bătăilor, avea întreg trupul lui ca o rană (15).

Este numit pe bună dreptate „Stâlpul de rezistență împotriva reeducării” (16).

Nu trebuie să uităm, de asemenea, femeile care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste, femei care, după spusele lui Dumitru Bordeianu, erau mult mai aspru pedepsite, erau adevărate eroine ale poporului nostru. Printre multele martire ale neamului român amintim pe: Iustina Constantinescu, maica Mihaela Iordache, Elisabeta Rizea, maica Teodora Lațcu, Laurenția Arnăuțoiu, Aspazia Oțel Petrescu ș.a., care se dedicau rugăciunii lui Iisus (17).

Duhovnici mari din „chiliile” închisorilor

Marea problemă a regimului comunist, a fost Biserica. Se încerca prin orice mijloace ca toată spuma societății să fie înlăturată de singura autoritate duhovnicească, preotul.

Spuneau ei că știința nu se împacă cu mistica, drept pentru care preoții erau arestați, anchetați, obligați să divulge secrete ale spovedaniei, unii fiind considerați nebuni și închiși în spitale de psihiatrie.

Sunt mulți care au trecut prin ororile comuniste și care au primit condamnări mari și nejustificate însă nu și-au pierdut nădejdea în Dumnezeu, fiind pentru aceștia oaza lor de liniște.

Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ioan Iovan, Sofian Boghiu, Nicodim Mandiță, Constantin Sârbu, Ilie Lăcătușu, Iustin Pârvu, monahul Athanasie ș.a., sunt câțiva din șirul marilor duhovnici de care s-au învrednicit închisorile comuniste.

Sigur, fiecare dintre aceștia a avut un rol important în acel infern al comuniștilor,ei erau cei care țineau permanent aprinsă „LUMINA ÎNVIERII” în sufletele celorlalți și tot ei sunt cei care se smereau ascultând de ceilalți camarazi văzând în ei pe Hristos.

Câtă smerenie trebuie să ai, încât un om ca marele teolog Pr. Dumitru Stăniloae să devină ucenic a lui Nichifor Crainic, și acesta un mare om de cultură, care voia sa vadă România pe marile culmi ale moralității? Da, Părintele Dumitru Stăniloae, în marea lui smerenie, devenise ucenic a lui Nichifor Crainic.

Clopotele ÎNVIERII din adâncuri

Îmi permit și eu, neputinciosul (iertați-mi falsa smerenie), să mulțumesc bunului Dumnezeu că am întâlnit în viață doi mari mărturisitori din aceste școli ale învățării de a trăi autentic pe Dumnezeu: Părintele Iustin Pârvu și doctorul Sandu Ștefănescu, viitorul monah Athanasie.

Nu pot să vorbesc cât de harismatici, cât de limpezi la minte, cât discernământ aveau acești doi mari mărturisitori.

Referitor la Parintele Athanasie, în afară de povestioara amuzantă cu gardianul umilit (18) consemnată de Virgil Maxim,  nu putem spune decât faptul că atunci când ne dădea un cuvânt de invățătură  vorbea mereu despre chilia lui unde se nevoia din mănăstirea Petru-Vodă ca de o bucățică de Rai, numindu-o nu „chilie”, ci „celulă”.

„Mă retrag în celula mea!”; o spunea cu atâta dragoste, cu atâta entuziasm, încât nu puteai să nu te gândești că acest om cu viață sfântă vedea orice încăpere din jurul lui ca o Taină între el și Dumnezeu. Pentru el, chilia era celulă și, invers, pentru el răul se transformase în bine, ajunsese să-L atingă pe Dumnezeu în orice conjunctură a vieții lui. ÎNVIEREA  era în el, o simțea, o permanentiza.

Despre Părintele Iustin Pârvu (19) pot să spun multe însă sunt prea mic să vorbesc despre viața lui și despre experiențele avute lângă el. Este prea mult.

Citind o întâmplare pe care o știm cu toții și auzind că trăiește, am vrut să-l cunosc, lucru care s-a și întâmplat datorită unui coleg drag mie, și el mai târziu preot.

Episodul tăiatului de stuf este binecunoscut. Părintele Iustin împreună cu alți camarazi și cu Părintele Ilie Lăcătușu, la 30 ianuarie în mijlocul iernii, au fost obligați să intre în apă pentru a scoate stuf. În momentul acela, a răsărit soarele, s-a încălzit, ei au tăiat porția de stuf și au plecat împreună cu gardienii la închisoare. Se gândeau oare acei gardieni că în mijlocul iernii, niște oameni cu sufletele curate în acel moment L-au adus pe Dumnezeu ca să-i salveze de la moarte prin îngheț? Părintele Iustin mărturisea că toți gardienii au rămas înmărmuriți și de atunci deținuții s-au bucurat de respect din partea acestora.

Iată, astfel de oameni, prin rugăciunile lor, au trăit cu adevărat în Hristos, prin suferință și mărturisire, căci aurul cu cât arde mai mult în foc, cu atât strălucește mai tare.

Titlul acestei lucrări a venit din dorința de a relata faptele minunate ale mărturisitorilor din „mănastirile” Învierii lor, locul unde toți L-au cunoscut pe Hristos.

Învierea era permanent în inima lor. Nu le mai păsa dacă trupul lor era schingiuit, dacă erau umiliți, dacă erau trădați. Prin viața lor dăruită Lui Hristos, prin isihasmul lor, așteptau permanent ÎNVIEREA pe care o permanentizau în sufletul lor.

Aceste temnițe comuniste erau de fapt pentru ei adevărate academii ale rugăciunii, aici, fiecare învăța de la cineva, altceva, cursuri de limbi străine, matematică, logică, Sfânta Scriptură; erau adevărate izvoare pentru suflet.

Oare cum erau aceste închisori fără un Nichifor Crainic, Radu Gyr, Traian Dorz, Părintele Dumitru Stăniloae și alți mari rugători? Totul este rânduit de Sus pentru ca poporul nostru, Biserica lui, să fie cât mai bine prin sângele martirilor lor. Cu cât un neam este mai oropsit și mai curat, cu atât diavolul, vrăjmașul din veci al omului, atacă mai tare, însă Biserica Lui Hristos se întărește distrugând toate stihiile iadului, devenind biruitoare tocmai datorită marturisitorilor ei pe care i-a avut și pe care cu siguranță îi va mai avea.

„ÎNVIEREA DIN ADÂNCURI”este reală. Ne putem imagina oare  acel moment divin trăit în sânurile pământului când câțiva deținuți au fost duși la muncă în noaptea de înviere fiind băgați la cca 160 m în adâncurile minei din Baia-Sprie cu scopul de a fi exterminați, iar deținuții au început să cânte „Hristos a înviat”, încât gardienii de emoție s-au alăturat și ei acestora cântând împreună cu ei? (20) Numai niște oameni care sunt purtători de Hristos pot să miște niște inimi de piatră ca ale acelora cărora singura preocupare era decât să-i umilească chiar în noaptea scumpă a ÎNVIERII.

Spunea Părintele Iustin că niciodată n-a mai trăit o asemenea ÎNVIERE.

De fapt, cum am mai spus, ei aveau actualizată permanent această Înviere, Înviere pe care și-au exteriorizat-o la momentul perfect pentru a aduce la Hristos și pe prigonitorii lor.

Acest „HRISTOS A ÎNVIAT” din adâncuri, a pornit din adâncul sufletului lor, mărturisindu-L pe Hristos fără nicio frică.

Concluzii

Iată deci, câtă jertfă, câtă dăruire de sine, câtă dragoste au căpătat acești oameni în temnițele comuniste!

Am încercat pe cât s-a putut să scot în evidență în această lucrare nu neapărat ororile, crimele și tot felul de lucruri oribile. Am trecut peste faptul că mulți deținuți făceau parte din nu știu ce legiune, peste acele procese fictive, adevărate mascarade, rușini ale justiției comuniste, peste acele anchete, reeducări etc. Ceea ce am vrut să arăt aici este faptul că cei mai  mulți dintre cei întemnițați L-au găsit pe Hristos înviat, gata oricând să ia asupra Sa toate suferințele celor ce urmau să pătimească pentru El, Acel Hristos pe care ei L-au trăit cu intensitate prin rugăciunea inimii, cum Îl vedeau pe Hristos în camarazii lor, făcându-se jertfă pentru aceștia.

De asemenea, nu era cazul să vorbim de marii torționari și adevărații dușmani ai neamului românesc (Eugen Țurcanu, Alexandru Nicolski, Ana Pauker), care aveau îndrăzneala să spună că cei din închisori sunt ținuți acolo din cauza furiei oamenilor. Oare cum puteau astfel de oameni cu viață sfântă să fie un pericol pentru semenii lor pe care îi iubeau atât de mult?

Chiar dacă forțele răului dezlănțuite erau pornite împotriva lor, ei au trăit pe Hristos, nu numai în adâncul sufletului,dar iată că L-au adus și în adâncurile pământului desăvârșind parcă lucrarea lor printr-un „HRISTOS A ÎNVIAT”, ieșind acolo, în adâncurile pământului, din ființa lor dornică de a-L mărturisi permanent.

Ioan Ionalide, în cartea sa „Întoarcerea la Hristos”, își descrie starea sufletească după spovedania din închisoare: „Am început să descopăr comorile duhovnicești ale ortodoxiei și m-am însuflețit. Se făcea lumină în lăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine. Eul meu murea sieși și învia pentru Hristos. Atmosfera religioasă, tainică, duhovnicească era acum în mine. Am eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina.Virtutea nu era un principiu, ci lumină și viață, era conturarea tot mai dificilă a Lui Hristos in mine” (21).

În ceea ce privește atitudinea martirilor față de torționarii lor, aceasta a fost curat evanghelică. „Sfinții martiri ai închisorilor comuniste i-au iertat pe torționarii lor și ne îndeamnă să-i iertăm la rândul nostru pe toți care vor urma. Nu vă lăsați sclavi și încătușați în propria țară fără luptă și mărturie. Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir și vă va asemăna cu sfinții”.

NOTE:

  1. MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 8
  2. IBIDEM, pp. 8-9
  3. MONAHUL MOISE, op. cit., p. 91
  4. IBIDEM, pp. 8-9
  5. IOAN IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 306
  1. Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011, p. 40
  2. VIRGIL MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 72
  1. PETRE ȘTEFAN, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”, Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017, p. 8
  2. DUMITRU BORDEIANU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 346

10.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 153

11.  IBIDEM, p. 153

12.  IBIDEM, p. 153

13.  IBIDEM, p. 154

14.  LIVIU BRÂNZAȘ, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001, p. 85

15.  DUMITRU BORDEIANU, op. cit.,  p. 129

16.  VIRGIL MAXIM, op. cit., pp. 272-273

17.  Vezi mărturisiri ale câtorva dintre aceste eroine ale neamului și Bisericii noastre în lucrarea Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011, pp. 146-177

18.  Vezi VIRGIL MAXIM, op. cit., p. 136

19.  Părintele Iustin este amintit cu admirație și în memoriile  părintelui NICOLAE GREBENEA, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2005, p. 199

20.  Despre acest episod găsim și în cartea Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, 2011, pp. 53-59

21.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 40

BIBLIOGRAFIE

*** Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011

*** Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011 și vol. III, 2015

BORDEIANU, DUMITRU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001

BRÂNZAȘ, LIVIU, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001

GREBENEA, NICOLAE, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, București, 2005

IANOLIDE, IOAN, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006

MAXIM, VIRGIL, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002

MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

ȘTEFAN, PETRE, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”,  Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017