Arhiva pentru luna august, 2018

29.08.2018 – Rugăciune

miercuri, august 29th, 2018

Doamne, fă-mă șopârlă cu coadă sau viperă-nveninată

să m-ascund în iarba-naltă, nimenea să nu mă vadă!

Și prin mărăcini ca-n codrii, să alunec ca print zodii,

sângele să-mi încălzesc, solzii să mi-ii strălucesc!…

Și din ochii, fă-mi Doamne stele, să mă pot privi cu ele

Din înaltul cerului, în adâncul gândului.

După care mă du-n lume să rămân fără de nume

sau într-un pustiu secat în nisipuri să mă scald.

Doamne, pune-mi lângă gheare aripe rătăcitoare,

ca niște penițe negre să scriu cu ele prin vreme!

Și ca pe-o prună uscată de la Tine de la poartă

Mă adună și mă șterge, să strălucesc ca un rege!

Și suflă în pielea mea ca-ntr-o frunză vântul toamna!

De m-oi ridica să plec, taie-mi Doamne drumul drept,

să Te pot găsi când zbor ca un gând pe gânditor…

Și mă uită Doamne, uită!… Și din șopârlă măruntă,

Pr. Nincu Mircea

29.08.2018 – Treptele ierarhiei creştine

miercuri, august 29th, 2018

Odată cu organizarea ierarhiei bisericeşti  apar şi diferitele numiri generale care se referă la slujitorii bisericeşti în general şi a numirilor  speciale care se referă la treptele ierarhiei slujitorilor bisericeşti. Pentru aceste trepte ierarhice sunt folosiţi trei termeni: diacon, preot sau presbiter şi episcop. Cele trei trepte ale preoţiei Noului Testament sau ale preoţiei instituite în chip dumnezeiesc sunt atât parte a moştenirii Tradiţiei Bisericii de la Sfinţii Apostoli, cât şi principalele elemente ale păstrării moştenirii şi succesiunii apostolice, fundamentate pe credinţa dreaptă şi pe întreaga putere bisericească, Biserica fiind înzestrată cu toate mijloacele necesare înfăptuirii lucrării ei mântuitoare şi cu cele ce decurg din harul sfinţitor, din Preoţia transmisă ca Sfântă Taină.

Potrivit mărturiei sigure şi absolut autentice a  canoanelor ale Sinoadelor Ecumenice (canoanele 6, 7 ale Sinodului I Ecumenic; canoanele 2, 3 ale Sinodului II Ecumenic; canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic; canonul 36 al Sinodului V Ecumenic), Biserica cea una şi nedespărţită nu cunoaşte decât trei trepte ale preoţiei instituite în chip dumnezeiesc, iar în relaţiile dintre ierarhi se recunoaşte doar o întâietate în cinste, care duce la o ordine de onoare ierarhică a principalelor scaune ale Bisericii Universale.

Din scrierile Sfinţilor Parinţi  aflam că încă de la început  în fruntea ierarhiei sta episcopul, cel care explică citirile din Sfânta Scriptură  şi apoi, pentru sfinţirea dărurilor înalţă rugaciuni şi mulţumiri.  Este cel care administează sfintele taine,  domină Biserica locală, este păzitorul doctrinei sănătoase, centrul administraţiei bisericeşti locale şi garantul învăţăturii şi o personificare a Bisericii. Ascultarea dată lui este  tributară celei acordate Mântuitorului Iisus Hristos:toţi urmaţi episcopul, precum Iisus Hristos pe Tatal.

Despre preoţii, cei care alcatuiesc a doua treaptă a ierarhiei bisericeşti, aflăm din scrierile patristice că  încă de la început au avut atribuţii sacramentale. Alături de episcopi ei  iau parte la  săvârşirea Sfintei Euharistii şi se bucură de o largă cooperare la lucrarea administrativă a episcopului, care împarte cu ei lucrarile sfinţitoare, învăţătoreşti şi conducătoare. Li se cuvine o deosebită consideraţie şi un mare respect:” urmaţi pe preoţi ca pe Apostoli”.

Din răndul ierarhiei fac parte şi diaconii, chemaţi şi ei la îmfăptuirea lucrării mîntuitoare, nu pentru a lucra direct ci numai pentru a fi de ajutor episcopilor şi preoţilor  în îndeplinirea funcţiunilor lor.  Aceştia sunt prezentaţi de Sfântul Iustin ca cei care slujesc alături de episcop şi duc euharistia celor care n-au putut să ia parte la cult:”după ce protosul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia, care sunt numiţi la noi diaconi, dau fiecaruia dintre cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie

În această ordine de idei, ierarhia se prezintă ca o instituţie de provenienţă apostolică, căci ei (apostolii) predicând în ţări şi în cetăţi, au  pus episcopi şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă pe cei care au crezut întăi, după ce au fost probaţi de Domnul, a cărei lucrare principală  este  cea  sfinţitoare.

Pr. Ion Guţă

28.08.2018 – Tradiţii şi obiceiuri din primele veacuri creştine

marți, august 28th, 2018

Pe seama  cultului  creştin   se constituie o  seamă de tradiţii şi obiceiuri izvorâte dintr-o pietate personală adâncă,o  râvnă religioasaă  pe măsură, încununate de sentimentul iminentei  parusii a Mântuitorului Iisus Hristos. Faptul că primii creştini proveneau din rândul iudeilor, noile practici ale creştinilor  s-au  constituit după  modelul tradiţiilor  şi  obiceiurior  iudaice, fără  ca  acestea să fie adoptate  aşa cum erau practicate în religia mozaică.

Dacă la început acestea erau numai sporadice, lăsate la îndemâna fiecăruia, cu timpul ele sunt reglementate printr-o serie de norme, reguli şi îndrumări obligatorii pentru toţi. În sânul Bisericii Primare, autoritatea suprema în materie de cult şi învăţătură îl constituie imperativul apostolic, cel care regelementează rolul şi misiunea clerului, precum şi  viaţa religioasă a simplilor creştini, evitând derapajele de la învăţătura cea adevarată. Astfel, atunci când unii sau alţii gresesc, intervenţia apostolului fie direct, fie prin scrisori este menită să  stabilizeze situaţia, evitând în acest fel  constituirea unor mişcări centrifuge.

În sânul Bisericii Primare îşi face loc practica postuluitergarele  şi rugăciuni cu putere tămăduitoareoficirea cultului în zi de Duminică – Ziua Învierii, privegherile creştine,  iar legată de acestea,   întrebuinţarea lumânărilor.

Cu privire la post, în primele zile ale creştinismului nu găsim prescripţii precise cu privire la timpul şi formele practicării postului. Lipsa acestor norme precise nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că postul nu era înca  o practică  a Bisericii Primare. În sânul  Bisericii Primare deşi se postea după obiceiul iudeilor, primii creştini  nu au adoptat  niciunul din posturile evreilor.

În Faptele Apostolilor XIII, 2-3  postul este menţionat că pregătire în vederea hirotoniei, iar în scrierile apostolice  precum Învăţătura celor 12 apostoli, zilele de miercuri şi vineri sunt stabilite ca zile de post pentru creştini (Didahia, cap VIII). În Constituţile Apostolice postul este prezentat ca o practică nu doar în vederea primirii hirotoniei, ci şi a botezului şi a împărtăşaniei, la fel şi pentru Paşti, ca şi pentru marile sărbători (Constititutile apostolice, S. P. A. vol II, col. P.S.B, p. 129, 134, 192, 193).

Pilda Mântuitorului  urmată de Sfinţii  Apostoli devine pentru Biserica temei de instituire  a unor rugăciuni sau slujbe pentru eliberarea omului şi a lucrurilor  de sub influenţa diavolului, şi vindecarea de neputinţe, precum şi rugăciuni sau slujbe de sfinţire prin care persoane sau lucruri se scot din întrebuinţarea comună  şi se destinează scopurilor sfinte. Referitor la această putere dumnezeiască a apostolilor de a elibera pe om de sub pecetea diavolului în cartea Faptelor apare un amănunt interesant….”, oamenii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe năsălii că venind Petru, măcar umbra lui să umbrească  pe vreunul dintre ei”, iar “din târgurile dimprejurul Ierusalimului  erau aduşi şi cei bântuiţi de duhuri necurate  şi toţi se tămăduiau”(F.A.5 , 15-16). Minunile se săvârşeau şi prin veşmintele apostolilor, ştergare şi şorţuri purtate de Apostolul Pavel erau atinse de cei bolnavi şi de cei demonizaţi.  Aşadar atingerea de veşmintele sfinţilor şi de cele ale oamenilor sfinţiţi  ca şi înfăţişarea demonizaţilor ca şi a bolnavilor înaintea slujitorului Domnului este o tradiţie foarte veche în Biserică.

Biserica a stabilit  anumite rugăciuni sau slujbe prin care puterile răului sunt alungate în numele Domnului, ca să elibereze pe credincios, să-l curăţe şi să-l dezlege de prihana păcatelor  şi să-l tămăduiască de bolile trupului. De asemenea a rânduit şi rugăciuni pentru sfinţirea veşmintelor preoteşti.

Lumânările sunt asociate, odata cu primul gând legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Cultul creştin a îmbrăţişat lumânările încă din primele zile, formând o materie de bază în multe dintre slujbele sale. Din mărturiile pe care istoria Bisericii ni le pune la îndemâna, deducem că lumânarea s-a întrebuinţat în cultul creştin încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor în sau lângă biserică o întâlnim încă şi înainte de Mântuitorul Iisus Hristos, în Vechiul Testament, de unde a fost preluat şi de către creştini. Trebuie însă menţionat şi faptul că nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare precum egiptenii, grecii şi romanii.

În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mântuitorul Hristos a săvârşit Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie într-un foişor, la lumina lumânărilor. Sfântul Apostol Pavel a predicat şi săvârşit Sfânta Liturghie la Troa, în “camera de sus”, tot  într-un fel de foişor unde erau lumini multe şi candele. Obiceiul s-a răspândit apoi pretutindeni, încă din vechime nemaigăsindu-se nici o slujbă la care să nu se întrebuinţeze lumânările (w.w.w.creştinortodox.ro\liturgică viaţa-liturgică\lumânările-cultul-creştin-96344.html).

Un element  al cultului creştin primar îl reprezintă caracterul său nocturn, sub formă de priveghe. Adunările liturgice ale primilor creştini, unite cu săvârşirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât şi în comunităţile  de origine apostolică din diaspora, către sâmbătă seara, prelungindu-se cu învăţătura apostolilor sau predica  până noaptea târziu sau chiar către ziua. Din Fapte aflăm că, urmând exemplul Mântuitorului, Pavel împreună cu Sila,  pe când se aflau în temniţă la Filipi, în Macedonia, “s-au sculat  la miezul nopţii, s-au rugat şi au cântat laude lui Dumnezeu”(F.A. XVI, 25). Obiceiul acesta s-a constituit mai târziu sub expresia cea mai concretă  a nevinovăţiei monahale şi pustniceşti a privegherii (Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, ”Liturgica speciala”, Ed. Nemira,  Bucuresti, 2002, p. 74 -77).

Caracterul nocturn al serviciului euharistic al primilor creştini a înlesnit  trecerea pe nesimtite de la sâmbăta iudaică la duminica creştină ”prima zi a săptămânii” sau „ziua Domnului”, care devine astfel ziua săptămânală de sărbătoare a creştinilor, zi în care Sfântul Apostol Pavel rânduia să se facă colecte pentru săraci(I Cor. XVI, 2) şi în care el a predicat îndelung şi a săvârşit frângerea pâinii , în adunarea de la Troua (F.A. XX, 7) (Ene Branişte, Liturgica generala, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1993,  p. 183).

Pr. Ion Guţă

28.08.2018 – INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI

marți, august 28th, 2018

Instituirea Sfintei Taine a Preoţiei ca început determinat şi expus, se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul strămoşesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălţarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii şi până în Duminica Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoţiei în felurile proprii lor.

“În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosiţe au constatat învierea Domnului şi au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul se arată “celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emausului şi, ca semn de recunoaştere, “când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o şi frângând le-a dat”.

Era  gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece” şi găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat.

Şi în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă”, după care adaugă şi explicarea sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”. (Luca 24, 47-47).

Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinţii Apostoli ca reprezentanţi ai preoţiei lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exerciţiul ei se răsfrânge atât asupra trupului euharistic al lui Hristos cât şi asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală.

Misiunea aceasta are ea însăşi un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinţii Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind “pocăinţa spre iertarea păcatelor” (Luca 24, 27) şi investiţi cu un înfricoşător privilegiu, deschid şi pătrund în inimile celor ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtăşindu-le lumina şi căldura harului dumnezeiesc.

Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării” (2 Cor. V, 18).

În acelaşi timp însă, este primită şi ca semn al legăturii care uneşte cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului şi a înveşnicirii făpturii. Săvârşind Sfintele Taine, preotul uneşte în sine două lumi, de sus şi de jos, după cum şi împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. Unirea însăşi e o mare taină, e taina sfinţeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer.

Ideea de Taină, pe lângă faptul că conţine în sine experienţa vie a unirii cu Hristos, mai are şi pe aceea a sfinţeniei care se împărtăşeşte prin darul preoţiei şi prin care se găsesc în comuniune toţi cei ce trăiesc în această experienţă.

Pr. Ion Guţă

28.08.2018 – Partidele religioase iudaice: fariseii, saducheii si cărturarii

marți, august 28th, 2018

Fariseii îşi fac apariţia în vremea lui Ioan Hircan (135-104 î.Hr.). Denumirea grupării – fariseu, derivă de la rădăcina verbului paras ce are mai multe  sensuri , şi anume:” a separa”, “a deosebi”, “a declara”, “a explica”, “a interpreta”.  Termenul de fariseu, în relaţie cu convingerile  politice pe care le aveau poate fi interpretat ca desemnându-l pe “cel separat”, adică  pe cel cu o altă opinie politică.  Şi într-adevăr acestă  interpretare a termenului corespunde cu atitudinea fariseilor ce se considerau deosebiţi de ceilalţi conaţionali, de oamenii simpli şi de păcătoşi.

Primul nucleu al grupării s-a constituit în timpul războaielor macabeene, când s-au alăturat revoltei, şi cu arma în mână, au apărat Legea şi templul. Ataşarea la revoltă a însemnat şi debutul în politică. Soţia lui Alexandru Ianeu, cu care aceştia  nu au avut o relaţie tocmai bună, i-a cooptat pe farisei la guvernare. În acest fel, fariseii au ajuns să deţină  o poziţie dominantă în Sinedriu.

Au suferit mult în timpul lui Irod cel Mare, motiv pentru care majoritatea lor s-au opus revoltei împotriva Romei. La începutul erei creştine, fariseii se prezentau ca o grupare a căror menire principală era apărarea Legii şi a tradiţiei, idealul lor fiind acela de a păstra cu orice preţ  învăţătura lui Moise.

De la Iosif  Flaviu aflăm că această grupare în ciuda numărului mic de adepţi, aporox. 5000, exercita o influenţă simţitoare asupra societăţii. Cea mai pare parte din iudei , considerau că fariseii erau fideli legii strămoşeşti şi cu o deosebită ţinută morală, dedicaţi studiului şi interpretării Legii după litera ei. Simpatia în rândul maselor şi-au căştigat-o şi graţie faptului că erau ostili oricărei influenţe străine.

Habotnicia lor în respectarea Legii a devenit cu timpul o povară insuportabilă. Grija permanentă de a o împlini până în cele mai mici detalii suscita în ei o suficienţă pe care Mântuitorul  o prezintă cum nu se poate mai bine în parabola vameşului şi a fariseului. El ajunge să creadă că poate dobândi mântuirea individual dacă respectă Legea.

În cadrul doctrinei lor îşi făcuseră loc învăţături precum cea despre înviere, despre judecata de după moarte, despre existenţa îngerilor  sau cea despre Providenţă. La toate aceştia se adaugă credinţa în Mesia, pe care Îl aştepta să vină  şi să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu.

După catastrofa naţională din anul 70 când romanii cuceresc Ierusalimul le revine marele merit de a reface edificiul religios al iudaismului pe baza Torei.

În  încheiere precizăm că, din rândul acestora, Mântuitorul şi-a ales unii  dintre ucenicii Săi precum: Rabi Simeon, Iosif din Arimateea, Nicodim, Rabi Gamaliel şi Sfântul Apostol  Pavel (Pr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament”, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1995, p. 168).          

Saducheii

Au format un partid politico-religios în iudaism începând cu sec. al II-lea î. Hr., fiind descendenţi ai aristocraţiei vremii. Pretindeau că sunt descendenţi ai lui Ţadok, marele preot de pe vremea lui Solomon. Sub  Alexandru Ianeu  au dobândit o mare putere şi influenţă politică, însă spre sfârşitul vieţii au intrat în disgraţia acestuia şi i-a cerut soţiei sale să-i favorizeze pe farisei. Aceasta a reprezentat scântei care a declanşat neînţelegerile dintre cele două grupări.

În timpul domniei lui Irod cel Mare au împărtăşit soarta fariseilor, iar mai apoi când Iudeea a ajuns sub dominaţie romană, au devenit adepţii şi sprijinitorii acestora.

Cei mai mulţi dintre ei erau membrii ai familiilor preoţeşti (Pr. Prof. Dr. Petre Semen,  Arheologie Biblică în actualitate, Ed Trinitas, Iaşi,  2008, p. 264). Pe aceştia , Iosif Flaviu îi numeşte cei bogaţi referindu-se la poziţia lor socială, dar şi la intenţiile pe care le aveau, de a controla marile puteri ale lumii. Pentru ei Legea strămoşească era pe planul al doilea, iar interesele statului aveau întâietate faţă de religie. Respingeau categoric tradiţia, considerând că este suficient respectarea legii  scrise. Pentru ei, singurele cărţi canonice erau cele care formează Pentateuhul (Ibidem, p. 264).

Nu credeau în învierea trupurilor, nici în îngeri, cum nu acceptau nici providenţa divină sau existenţa unei răsplăţi divine pentru faptele oamenilor (Enciclopedia Bibliei, Ed. Logos, Cluj- Napoca, 1996,  p. 133). Arestarea şi condamnarea Mântuitorului a fost în mare parte opera lor. Atitudinea acesta o vor răsfrange şi asupra ucenicilor Domnului.

Cărturarii

Erau oameni instruiţi, specialişti în studiul Scripturilor, care-şi puneau cunoştinţele în slujba poporului. Existenţa lor este atestată  din timpul regelui Solomon. Sunt promotorii genului sapienţial şi al operelor care-l reprezintă.

Erau aceia  dintre evrei care se ocupau cu studiul Legii lui Moise. Şi întrucât învăţau şi pe alţii legea, ei se numeau “învăţători de lege”. Mulţi dintre ei erau membrii ai Sinedriului, împreună cu arhiereii şi cu unii din “bătrânii poporului”

În Sfintele Evanghelii, cărturarii apar deseori alături de farisei. Termenii însă nu sunt sinonimi. Cărturarii nu erau numai dintre farisei, ci şi dintre saduchei. Nu toţi fariseii şi saducheii erau însă „cărturari”.

Cărturarii sunt organizatorii serviciilor sinagogale. După anul 70 d H. Importanţa lor a crescut. Ei au adunat tradiţiile orale în colecţia numită Mişna. Pentru serviciile lor nu primeau plata. De aceea, dacă nu aveau avere, erau nevoiţi să-şi câştige existenţa prin alte mijloace.

Şi ei ca şi fariseii şi saducheii, au avut faţă de Mântuitorul o atitutine respingătoare. Unii totuşi au crezut în El. Din cartea Faptele Apostolilor, aflăm că au luat parte la omorârea Sfantului  Ştefan.

Pr. Ion Guţă