Arhiva pentru ziua august 2nd, 2018

02.08.2018 – O nouă carte semnată de IPS Părinte Mitropolit Irineu „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”

joi, august 2nd, 2018

„Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii” este cea mai recentă apariţie editorială semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Apărută recent la Editura Academiei Române, lucrarea a fost lansată în contextul împlinirii a zece ani de slujire arhierească în Cetatea Băniei a IPS Părinte Mitropolit.

De curând a văzut lumina tiparului lucrarea cu titlul „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”, publicată sub semnătura IPS Părinte Mitropolit Irineu, la Editura Academiei Române din Bucureşti. Un adevărat tratat de eclesiologie, însumând peste 550 de pagini, cartea reprezintă preocuparea intensă a autorului faţă de viaţa şi lucrarea Bisericii Ortodoxe. Cum nu se putea mai potrivit, momentul apariţiei a fost legat de aniversarea a zece ani de la instalarea IPS Părinte Irineu în scaunul de Mitropolit al Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, împliniţi vineri, 27 iulie.

După cum şi-a obişnuit cititorii, IPS Părinte Mitropolit Irineu oferă şi de această dată o analiză profundă a unei importante teme de teologie dogmatică. Cartea IPS Sale dezvoltă într-o abordare completă perspectiva învăţăturii ortodoxe asupra dimensiunii eclesiologice a vieţii creştine. Întreaga prezentare se încadrează astfel în firescul unei dinamici existenţiale, argumentate teologic.

„Rezultatul unei cercetări smerite asupra naturii şi misiunii Bisericii”

Din punct de vedere structural, lucrarea IPS Părinte Irineu se desfăşoară pe cuprinsul a şapte capitole, după cum urmează: I. „Preasfânta Treime – izvor al vieţii şi existenţei Bisericii”, II. „Biserica, Trup tainic al Domnului”, III. „Slujirea femeii – o provocare modernă?”, IV. „Autoritatea ca jertfă şi slujirea autorităţii”, V. „Slujirea episcopului în Biserică”, VI. „Eclesiologia în actualitate. O evaluare succintă” şi VII. „Abordări sinodale contemporane ale eclesiologiei”. Conţinutul în sine este precedat de o generoasă introducere, în care autorul îşi argumentează principalele coordonate de cercetare. „Studiul şi răspunsurile noastre din această lucrare, notează IPS Părinte Mitropolit, vor avea menirea să întărească viaţa şi evlavia în credinţa ortodoxă a confraţilor noştri şi să distingă paşii către o unitate văzută a turmei Mântuitorului Iisus Hristos. Evident, această cercetare eclesiologică este în legătură cu tot ceea ce înseamnă Biserica şi cu ceea ce implică misiunea sa în lume şi pentru lume. În fine, lucrarea noastră, fiind rezultatul unei cercetări smerite asupra naturii şi misiunii Bisericii, se bazează pe texte ale Sfinţilor Părinţi şi ale mai multor eclesiologi de prestigiu, precum şi pe documente rezultate de la mai multe conferinţe teologice desfăşurate în ultimele decenii, care au avut ca temă Biserica. Sperăm ca strădania noastră să ajute fraţilor noştri în trei moduri: 1. să pună la dispoziţie o sinteză a învăţăturii eclesiologice ortodoxe; 2. să îndemne, pe toţi părinţii şi fraţii noştri, la o trăire mai intensă a învăţăturii Sfintei noastre Biserici; 3. să constituie o ocazie de refecţie asupra voii lui Dumnezeu şi în privinţa misiunii înspre unitatea pe care Mântuitorul o doreşte şi Sfânta Liturghie o mărturiseşte: «unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt»” (p. 34).

„Preasfânta Treime – izvor al vieţii şi existenţei Bisericii”

Celei trei puncte ale dezideratului academic, afirmat de Părintele Mitropolit în preambulul lucrării sale, se desfăşoară pe larg în cuprins. Găsim astfel foarte bine articulate principalele coordonate ale doctrinei ortodoxe despre „fundamentul Treimic al Biserici”, confirmând astfel valoarea ei de „Trup tainic al Domnului”. Această realitate dumnezeiească susţine şi întăreşte dinamica existenţei omeneşti, care, la modul singular, ar fi pe departe depăşită şi „incapabilă să susţină transcendentul în conceptele ei”. Prin urmare, „relaţia dintre cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi stă la baza existenţei eclesiale. Între Persoanele de o fiinţă nemărginită, iubirea este şi mişcarea între Ele, şi unire între Ele. Fiecare dintre Ele Se odihnişte în Cealaltă sau în Celelalte. Acest adevăr ne arată că între Persoanele Preasfintei Treimi este cea mai desăvârşită iubire şi în acelaşi timp cea mai mare unire, concomitentă cu infinita afirmare a fiecărei Persoane de către celelalte” (p. 37). Cu alte cuvinte, realitatea existenţei noastre eclesiale se hrăneşte din iubirea Preasfintei Treimi, propulsându-se mai departe spre eshaton într-o permanentă mişcare sfinţitoare.

În sprijinul argumentaţiei sale, autorul apelează la gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai profunzi autori patristici pe problematica eclesiologică. Pornind de la învăţătura Sfântului Părinte, Mitropolitul Irineu ne dezvăluie „Sinteza relaţiei dintre Sfânta Treime şi Biserică” (I, 3). Se arată astfel că, după actul creator, Preasfânta Treime „a hotărât să facă părtaşi pe oameni de împărtăşirea vieţii divine prin Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Atunci când oamenii au căzut, prin Adam, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a dăruit în diferite rânduri diferite chipuri ajutoare spre mântuire. În zilele cele de pe urmă, Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, «care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura» (Coloseni 1, 15), să devină Răscumpărătorul nostru din robia diavolului şi a morţii” (p. 92).

„Maica Domnului şi Biserică”

În cel de al doilea capitol al lucrării, IPS Părinte Irineu face o paralelă între „Maica Domnului şi Biserică”. În această analiză, autorul afirmă foarte clar importanţa prezenţei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul de început al Bisericii văzute. „Iconomia mântuirii începe deci cu Preacurata Fecioară Maria, cu acceptarea rostită de ea la întruparea Fiului celui Preaînalt. Aceasta dovedeşte că înomenirea Fiului lui Dumnezeu este începutul  Bisericii, Fecioara Maria fiind asociată evenimentului începutului mântuirii noastre numai şi totdeauna cu faptul întrupării. Din acest moment, Biserica se constituie mai întâi în trupul Maicii Domnului, din care Cuvântul şi-a alcătuit natura omenească întreagă, afară de păcat. Această fire este a tuturor persoanelor omeneşti, chiar dacă nu toţi oameni vor primi Tainele de iniţiere” (p. 233). Autorul vorbeşte în continuare despre imensa oportunitate pe care neamul omenesc a primit-o prin intermediul Maicii Domnului, fiecare mădular fiind crescut şi hrănit în Trupul tainic al Bisericii. „În concluzie, Mântuitorul a învins moartea în trupul Său, luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, făcându-l prin Înviere în stare să învie” (p. 248).

„Slujirea femeii – o provocare modernă?”

„Slujirea femeii – o provocare modernă?” dă tomul celui de al III-lea capitol al lucrării de faţă. Istoria confirmă această întrebare, inspirat aşezată de autor într-o analiză cât se poate de actuală şi la fel de necesară. IPS Irineu găseşte oportun să răspundă şi să ofere aici soluţii la câteva dintre cele mai arzătoare probleme legate de importanţa şi rolul femeii în Biserică şi societate. „Privită dintr-un unghi social, problema femeii şi a rolului său în societate s-a născut datorită diferenţelor generate de inegalităţi, fie că este vorba de diferenţe de rasă, de culoare, de cultură sau de gen. Primirea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos însă a deschis dorinţa de libertate pentru întreaga suflare omenească. În acest context şi femeia a fost tentată să respingă idealizarea simplistă a feminităţii ei, care îi limitează libertatea. Acest fenomen a dat naştere la revolte care au depăşit cadrul vieţii familiale contemporane” (p. 257). Dincolo de anumite contradicţii mai vechi sau mai noi, unele apărute în cadrul mişcărilor feministe, în cazul de faţă autorul afirmă cu responsabilitate că „femeia nu mai poate fi astăzi o simplă participantă la actul de cult, o membră pasivă a Trupului tainic al Domnului în sânul comunităţii. Ea are multiple activităţi bisericeşti, pornind de la a cânta în  Biserică, a preda Religia copiilor, a-l ajuta pe preot la diferite servicii sociale sau gospodăreşti. Mai mult, privind participarea la viaţa de zi cu zi, femeia poate să ofere în Trupul tainic al Domnului o slujire interioară reală, prin purificarea inimii sale ca oricare altul dintre credincioşii bărbaţi. Ea poate să aducă pe sine lui Dumnezeu şi să-i ofere o jertfă spirituală a gândurilor sale, a sentimentelor sale, a faptelor sale, fie că este vorba că prestează o activitate umilă sau o creaţie artistică sau ştiinţifică” (p. 258).

„Slujirea episcopului în Biserică”

O altă problemă eclesiologică deosebit de importantă în teologia ortodoxă se leagă de „Slujirea episcopului în Biserică” (cap. V). În acest sens, explicaţiile ofrerite de IPS Irineu sunt fundamentate în primul rând scripturistic. Se pune în prim plan „Arhieria Mântuitorului Hristos şi implicaţiile ei eclesiologice” (V, 1), despre care autorul spune că „reprezintă partea centrală a activităţii Sale mântuitoare, subliniată atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament” (p. 354). În felul acesta, lucrarea arhierească a Domnului are în mod prioritar valoare de jertfă. Imnografia liturgică oferă de asemenea foarte multe argumente în acest sens. „Uneori, Arhiereul nostru este asemănat cu un pelican care s-a rănit pe Sine ca să dea viaţă fiilor Săi. Astfel, pe Cruce Mielul cel nevinovat, jertfindu-Se prin voinţa şi iubirea Sa fără de margini, ne-a umplut de viaţă dumnezeiească şi ne-a împărtăşit tuturor focul dumnezeiesc al Învierii. Apoi, fiind Arhiereu al sufletelor noastre, încât S-a făcut om, deşi este prin fire Dumnezeu împreună cu Tatăl, are şi puterea să ne vorbească în mod foarte potrivit pentru noi, îndemnându-ne să credem că este şi acum jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi Mângâietor drept, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul” (p. 360-361).

„Eclesiologia în actualitate” şi „Abordări sinodale contemporane ale eclesiologiei”

Ultimele două capitole ale lucrării (VI si VII) conţin o abordare aplicată a eclesiologiei în context contemporan. „Eclesiologia în actualitate. O abordare succintă” (cap. VI) cuprinde de asemene câteva teme de interes: „Principalele teorii eclesiologice”, „Eclesiologia euharistică a preotului Nicolae Afanasiev”, „Eclesiologia comuniunii în gândirea Mitropolitului Ioannis Ziziulas, „Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre sobornicitatea deschisă” şi problema „Etnicităţii şi universalităţii”  (p. 431 – 460). În cele din urmă, Părintele Mitropolit oferă o prezentare amănunţită cu privire la „Abordările sinodale contemporane ale eclesiologiei” (cap. VII), cu referire la: „Conciliul Vatican II”, „dialogul Bisericii Ortodoxe cu alţi crştini” în contextul relaţiei dintre „sinergism şi teandrie” şi „Receptarea adevărului eclesiologic şi întrunirile ortodoxe contemprane” (p. 461-508).

În concluzie, lucrarea „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”, semnată de IPS Părinte Irineu, reprezintă o abordare vie, completă şi complexă a unuia dintre cele mai importante capitole din Teologia Dogmatică Ortodoxă.

Pr. Ioniţă Apostolache

02.08.2018 – Mântuirea ca dar şi datorie

joi, august 2nd, 2018

Pe de o parte iubirea lui Dumnezeu este un dar, pe de alta trebuie primită și însușită activ de noi și arătată prin fapte. Nu putem fi mântuiți fără răspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu față de noi. Dumnezeu nu ne disprețuiește atât de mult încât să ne mute ca pe niște obiecte insensibile în Împărăția cerurilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă: „Alergați, cereți, bateți, ca să vi se deschidă poarta Împărăției cerurilor, ca să intrați înăuntru și s-o aveți voi înșivă în lăuntrul vostru. Căci aceia care ies din viața prezentă înainte de a avea această Împărăție în inimi, cum o vor afla odată ce au plecat de aici fără s-o caute? Deci trebuie să o căutăm, să batem…Dacă lucrăm aici și ascultăm de Hristos, Stăpânul nostru, grăbindu-ne, cât suntem în viață, să primim Împărăția în noi înșine, nu-l vom auzi zicând odată: Plecați de aici. Pentru ce căutați acum Împărăția, pe care v-am îmbiat-o și pe care ați refuzat să o primiți?”.

Mântuitorul Însuși a spus că iubirea față de El se arată și se întărește prin împlinirea poruncilor Lui și această împlinire ne conduce la comuniunea mai deplină cu El: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14, 21). Sau: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In 14, 23).

Prin faptele izvorâte din iubire, ne spune părintele Stăniloae, care la rândul ei crește din iubirea lui Hristos ca om față de Tatăl Său și din iubirea Lui față de noi, firea noastră înaintează de la calitatea de chip pe treptele interminabile ale asemănării cu Dumnezeu, împreună cu Hristos ca om și asemenea Lui, care pentru aceasta a luat firea noastră și prin aceasta a pus baza mântuirii noastre.

De aceea nu trebuie să uităm niciodată că mântuirea este darul lui Dumnezeu, iar credința lucrătoare prin iubire, din care izvorăsc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea. Iar cât privește faptul că nimeni nu poate fi sigur de propria sa mântuire, această nesiguranță exercită o influentă pozitivă asupra credincioșilor, constituind un îndemn permanent la săvârșirea faptelor bune.

Pr. Ion Murgilaşi

02.08.2018 – Credința și faptele bune în contextul mânturii subiective

joi, august 2nd, 2018

Mântuitorul nostru voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștiința adevărului să vină (1 Tim. 2, 4). Înțelepciunea dumnezeiască a socotit însă că e bine să nu dispară din viața noastră orice urmă despre cădere și mântuirea să nu se dea cu totul dea gata, ci să contribuim și noi la dobândirea ei.

Întreaga lucrare de ridicare a vieții creștinului are nevoie din partea lui de credință și fapte bune. Acestea nu sunt un preț de schimb, pe care îl plătește omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârșește omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.

a) Credința

Aceasta nu este numai un act de cunoaștere, de adeziune liberă la cele descoperite de Dumnezeu, ci este necesar ca ea să fie lucrătoare prin iubire: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Astfel, ea este o manifestare integrală a sufletului omenesc, incluzând în sine și iubirea și nădejdea. Angajează întreaga ființă a creștinului, cuprinzând în sine atât credința în opera mântuitoare a lui Hristos și alipirea de ea cât și credința ca legătură personală cu Hristos. Ea mai cuprinde și încredințarea și nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu și manifestarea ei nu numai în gânduri și în dispoziții virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune.

Însuși Mântuitorul Hristos a arătat necesitatea credinței pentru mântuire zicând Apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). În același sens vorbește și Sfântul Apostol Pavel: „Fără credință cu neputință este a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6), iar în alt loc: „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 9).

Odată îndreptat omul prin Botez credința preogresează, nu rămâne doar la starea generală sau informă de acceptare globală a Revelației, ci e fecundată de elmentul viu, activ și roditor al dragostei devenind lucrătoare prin iubire. Această credință înseamnă o dăruire și o unire treptată cu Hristos, din jertfa Căruia primim și noi puterea de a muri păcatului și a învia la o viață nouă împreună cu El, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. 6, 11).

Prin credința lucrătoare prin iubire, spune Sfântul Pavel  ne însușim starea de dreptate a lui Iisus  ca urmare a jertfei și învierii lui. Această credință o opune Apostolul faptelor legii, săvârșite numai din puterile omului și nu din puterea lui Hristos, fapte care nu aduc omului îndreptarea (cf. Rom. 3, 25-28). Dar precum faptele care nu izvorăsc din credința în Iisus Hristos și din iubirea față de El nu au valoare pentru mântuire, la fel și credința care nu e lucrătoare prin iubire nu poate aduce mântuirea.

Părintele Dumitru Stăniloae ne explică credința ca ”iubire față de Hristos” și ”însușirea iubirii Lui față de oameni”. Credința adevărată este începutul acestei deschideri și încrederi în infinitatea iubirii lui Hristos.

b) Faptele bune

Alături de credință și faptele bune sunt necesare pentru mântuire. Mântuitorul ne spune: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer” (Mt. 7, 21). Faptele bune reprezintă criteriul după care, la judecata obștească, vom moșteni împărăția cerurilor sau vom fi excluși de la ea (Mt. 25, 34-45). Sfântul Apostol Pavel subliniază în nenumărate rânduri că la dreapta judecată Dumnezeu  va răsplăti fiecăruia după faptele sale: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Cor. 5, 10); „Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică” (1 Tim. 6, 18-19).

Pentru a dobândi mântuirea nu putem face separație între faptele bune și credință, acestea completându-se reciproc și izvorând una din cealaltă. Sfântul Iacov ne spune în acest sens: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credință” (Iacov 2, 21), iar despre credința care nu se manifestă prin fapte, spune: „Credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 17).

Biserica Ortodoxă a păstrat și mărturisește această învățătură așa cum au stabilit-o Sfinții Părinți. Astfel Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părți: din cunoașterea exactă a dogmelor pietății și din fapte bune. Dogmele fără de fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primește însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietății”.

Nu se poate arăta unde sfârșesc faptele și unde începe credința, sau invers, deoarece între ele există o legătură organică. Dacă credința este aceea care îndreptează și mântuiește, ea însăși este în același timp și faptă bună, curpinzând și îmbrățișând în sine și faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune și despre faptele bune că ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorâsc din credința în Hristos.

Chiar dacă faptele bune, izvorâte din credință, sunt meritorii în ele însele, noi nu suntem îndreptățiți să ne lăudă cum ele, sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei mântuiri. Aceasta rezultă lămurit din cuvintele Mântuitorului și din cele spuse de Sfântul Apostol Pavel. Astfel, Mântuitorul ne spune: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10), iar Sfântul Apostol Pavel vorbește despre sine: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui care a fost întru mine nu a fost în zadar, căci m-am ostenit mai mult decât ei toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1 Cor. 15, 10), iar în alt loc: „Căci ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7).

Faptele bune ca rod al adevăratei credințe, întăresc permanent puterea sufletului spre o continuă înnoire a vieții în Hristos, până la „statura bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Ele sunt cele care arată chipul lui Hristos în viața duhovnicească a credinciosului. Pornind din credință, faptele bune verifică și desăvârșesc credința.

Pr. Ion Murgilaşi

02.08.2018 – Mântuirea în Hristos

joi, august 2nd, 2018

Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură cât și de Sfânta Tradiție pentru a arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la om este acela de mântuire”. El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât și pentru a numi starea celor care și-au însușit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. În primul caz este vorba despre mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa de pe cruce, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, lucrare ce se săvârșește de fiecare creștin în parte prin har, credință și fapte bune, pentru ca omul răscumpărat prin jertfa lui Hristos să poată dobândi fericirea veșnică.

„Mântuirea este una din lucrările minunate ale lui Dumnezeu înfăptuită prin Fiul Său:…El va veni și ne va mântui” (Isaia 35, 4). Când s-a plinit vremea, când întrega făptură a ajuns la convingerea că nu era în stare să restabilească singură raporturile normale cu Dumnezeu și când suspinul după un Mântuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și în mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfânta Fecioară Maria și a devenit om. Fiind născut din Fecioara Maria El aparține omenirii, dar pentru că S-a născut pe cale supranaturală, el este fără de păcat. Așa fiind El întrunea în persoana Sa în măsură deplină toate condițiile ca să intervină cu viața Sa pentru noi și să ne împace cu Dumnezeu. Prin moartea și învierea Sa ne-a spălat păcatele și a refăcut legătura noastră cu Dumnezeu, iar firea noastră căzută în păcat a fost adusă la starea cea dintâi.

După învățătura ortodoxă, mântuirea nu e o transformare magică a creștinului prin harul divin, ci este rezultatul conlucrării continue a acestuia cu harul, căreia îi urmează o transformare, o primenire a întregii lui ființe. Mântuirea înseamnă mai întâi eliberarea sau slobozirea omului din robia păcatului prin Taina Sfântului Botez, iar apoi o continuă ascensiune a creștinului pe calea desăvârșirii, cu ajutorul mijloacelor pe care i le pune la dispoziție Biserica. În acest sens Sfântul Apostol Pavel dă îndemn filipenilor: „…lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră” (Filip. 2, 12).

Cu toate că primul pas spre mântuirea omului îl face Dumnezeu prin harul Său, înnoirea morală a credinciosului nu se realizează în mod necesar nici în chip magic înăuntrul lui, ci numai printr-o acțiune comună dintre harul divin și activitatea liberă a omului. În acestă împreună-lucrare, din partea lui Dumnezeu este absolut necesar harul, care face începutul mântuirii, iar din partea creștinului, credința și faptele bune: „Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus” (Rom. 3, 24).  În acest sens Sfântul Apostol Pavel ne spune clar: „Căci sunteți mântuiți din har prin credință și aceasta nu de la voi; al lui Dumnezeu este harul” (Efes. 2, 8).

Rezultă din cele spuse că mântuirea subiectivă este consecința răscumpărării lui Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul și adevărul: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In. 1, 17).

Pr. Ion Murgilaşi,

Parohia Lupoaia, Protoieria Tg. Jiu Nord