Arhiva pentru ziua august 6th, 2018

06.08.2018 – Specificul liturgic al slujbei de înmormântare

luni, august 6th, 2018

Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârșește la casa repausatului panihida care înseamnă priveghere sau slujbă de toată noaptea, înlocuind rugăcinile din timpul nopții ce se făceau odinioară în biserici sau în case la căpătâiul celor răposați.

Sluba înmormântării se săvârșește la trei zile după moarte în biserică, acesta fiind locul unde credinciosul a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții întru Hristos, deci, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfârșitul vieții sale pământești și intrarea pe poarta veșniciei. Trebuie precizat că Biserica a stabilit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioșii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii și copiii până la șapte ani, a treia pentru diaconi și preoți de mir și a patra pentru călugări și arhierei.

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioșilor este molitva de dezlegare („Dumnezeul duhurilor și a tot trupul”) urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot.

Pentru ca bucuria Învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea și durerea pentru cei morți, din zilele obișnuite, în Săptămâna luminată, adică între Duminica Învierii și Duminica Tomii există o rânduială specială privind slujba înmormântării. Aceasta este alcătuită în cea mai mare parte din cântările Învierii iar preotul este îmbrăcat în veșminte luminate.

”Sărutarea cea mai de pe urmă”, pe care rudele, prietenii și cunoscuții o dau celui repausat este pecetea dragostei și a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morți și totodată semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi.

La coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă prima lopată de pământ peste el pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Dar și pentru a mângâia pe cei rămași în viață că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1).

Se varsă cenușă, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ și cenușă suntem” (Fac. 18, 27). Untdelemnul este semnul și pecetea lui Hristos, ca și undelemnul de la Botez iar vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viață care curge prin mădularele trupului omenesc și îl însuflețește, fiind acum preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viața cea veșnică. Tot semn al credinței noastre  în înviere și nemurire este și coliva deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24).

Pomenile sau praznicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Ele sunt rămășițe ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă specială.

Pr. Ion Murgilaşi

06.08.2018 – Rolul Sfintei Spovedania și al Sfintei Împărtăşanii pe patul de moarte şi rugăciunile pentru cei repausaţi

luni, august 6th, 2018

Mărturisirea păcatelor, mai mult ca oricând în cursul vieții, aduce acelui ce se află pe moarte iertarea păcatelor, liniștirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii pe care îi va fi nedreptățit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat.

În ceea ce privește Sfânta Împărtășanie, ea este arvuna vieții veșnice și chezășia învierii: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 54). Ea este merindea cea mai scumpă și mai de pe urmă, de care nici un creștin nu trebuie lipsit și pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al veșniciei.

Necesitatea Sfintei Împărtășanii înainte de moarte este mărturisită și de Sfinții Părinți, adunați la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în cel de-al 13-lea canon al lor: „Iar pentru cei ce pleacă (din viața pământească), să se păzească și acum legea veche și canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă și cea mai trebuincioasă”. Sfântul Trup și Sânge va fi pentru cel răposat cel mai bun tovarăș, scut și apărător în fața Tronului Judecății.

Spaima de moarte arată că ea nu este un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs un fenomen contrar naturii. Moartea a apărut ca o despărțire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, deci ca urmare a păcatului. Creștinul spovedit și împărtășit își așteaptă moartea cu mai mult curaj și seninătate. De acea cea din urmă împărtășire poartă în popor numele de Grijanie, adică grija cea mai de căpetenie și cea mai de pe urmă care se cuvine să o avem pe pământ pentru mântuirea sufletului nostru.

Rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit epntru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (2 Regi 1, 29). Profetul Ieremia poruncește ca pentru cei ce  L-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Iermis 16, 7-11). Iar Iuda Macabeul a dat ordin să se facă rugăciuni pntru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate (2 Macabei 12, 46).

În creștinătate rugăciunile pentru morți au o fundamentare mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înființat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii cât și cei morți: „Căci dacă trăim, și dacă murim ai Domnului suntem, căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Rom. 14, 8-9). Creștinii formează un singur tot, o entitate, un organism viu, un corp: „Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un organism sunt solidari împreună.

Rugăciunile pentru cei morți se bazează pe porunca iubirii dată de Mântuitorul Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan 13, 34). În iubirea față de aproapele noi îi dorim semenului nostru binele moral și material; iar binele spiritual, cel mai înalt pe care i-l putem dori este dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Fiind în comuniune cu cei aflați în viață dar și cu cei plecați din lumea aceasta, rugăciunea fiecăruia este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Dar rugăciunile pentru cei răposați mai au o fundamentare în învățătura Bisericii Ortodoxe. Conform acesteia după săvârșirea din viață a omului urmează două judecăți: cea particulară și cea generală sau universală precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Astfel, rugăciunile celor vii petru cei decedați spre a li se ameliora situația, intervin după judecata particulară sau între judecata particulară și cea universală.

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre credincioșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor trece în munca veșnică a iadului.

Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire în deplină conștiență. Viața conștientă de după moarte, însă, nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă: „Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13). Deci sufletul nu mai este liber să aleagă o viață nouă. Situația celor morți, destinați prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință, ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici și necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.

Pr. Ion Murgilaşi

06.08.2018 – Cultul morţilor în Tradiţia Bisericii Ortodoxe

luni, august 6th, 2018

Moartea vine asupra omului răpindu-i sensul existenţei pământeşti și viaţa apare ca o repetiţie monotonă, şi fără vreun scop. Numai întorcându-se spre Dumnezeu, spre Veşnicie, omul redobândeşte sensul pentru care a fost creat, care este în el şi nu a putut fi anulat de către moarte. “Chipul lui Dumnezeu” din om, a fost umbrit dar nu şters cu totul, el este cel care însetează după un sens, el îşi caută împlinirea. Tocmai de aici vine şi misterul fiinţei noastre care suferă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu. Paul Evdokimov, întregeşte acest fapt prin cuvintele: „nici un rău nu va putea să şteargă misterul iniţial al omului, pentru că nu există nimic care să poată distruge în el pecetea neştearsă a lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică, ca urmând după cea dintâi izvorâtă din ruperea comunicării cu Dumnezeu şi o înţelege ca pe o “curăţire de rău”. „Dacă prima este creată de om, cea de-a doua, se impune asemeni unui leac al celei dintâi: pentru ca păcatul care ne-a devenit într-un anume chip co-natural, să nu se eternizeze, vasul prezent se destramă în moarte printr-o mai bună purtare de grijă; pentru ca după ce răutatea va fi îndreptată, natura umană să fie reconstituită în viaţa restaurată de la început, fără să mai fie amestecată cu răul”. Durerea şi moartea, din efecte ale păcatului, prin iubirea lui Dumnezeu, devin mijloace împotriva păcatului. Suportarea durerii, întăreşte spiritul nostru, îl deschide spre Dumnezeu. În astfel de momente, omul îşi înţelege propria-i stare şi limitele sale, recunoscându-l pe Dumnezeu ca şi Creator dar şi Tată al său, simţindu-I iubirea şi dreptatea. Moartea, este omorârea stricăciunii, nu a omului, ci ea distruge închisoarea vieţii în stricăciune, iar omul abandonând stricăciunii ceea ce a primit de la ea, este eliberat. Într-o rugăciune a Bisericii noastre de la slujba înmormântării, se spune „Şi ca să nu fie răutatea fără de margini a lăsat Dumnezeu moartea” sau: „Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând. . . fără mărire şi fără chip. O minune!  Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi?”

Moartea este un fenomen universal și inerent naturii umane. Biserica creștină învață că ea a survenit în lume în urma păcatului originar: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup. Trupul se întoarce în pământ din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care ai fost luat” (Fac. 3, 19). Sufletul se întoarce, însă, la Dumnezeu de la Care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași carte sfântă: „Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).

Deci trupul este muritor, iar sufletul veșnic: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).

Moartea se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții. Fostul patriarh al Constantinopolului, Atenagora, a spus: „Moartea este o poartă. Trecem prin moarte în viață. Viața își află împlinirea prin moasrte. Fără moarte viața ar fi ireală, ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare”. Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenței, este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică. Ea face să se reveleze ființei noastre misterul ei de persoană. Unde nu se mai trăiește moartea ca mister, toată viața se aplatizează, dar și invers, unde nu se mai trăiește persoana ca mister, moartea încetează a mai fi sesizată ca mister.

Moartea este singura trecere de aici la Dumnezeu, arătând prin aceasta transcendența lui Dumnezeu și a vieții noastre depline în El, ca împlinire a ei. Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe P. Althaus, numește moartea ca fiind deosebirea, granița strictă între Dumnezeu și viața nostră. Nu se poate merge la Dumnezeu fără a trece prin moarte. Ea este granița la care ne apare Domnul vieții, Care singur are nemurire: ”Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin” (1 Tim. 6, 16).

Pr. Ion Murgilaşi