Arhiva pentru luna octombrie, 2018

26.10.2018 – Pilda de jertfă şi mărturisire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie: Ostașul lui Hristos din cetatea Tesalonicului

vineri, octombrie 26th, 2018

„El trăiește pentru noi, mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru noi și obține ceea ce este bine pentru noi”. Sunt cuvintele pe care Arhiepiscopul Ioan al Tesalonicului le scria despre Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, arătând rolul pe care îl avea în secolul al VII-lea cultul Sfântului Dimitrie printre locuitorii cetății Tesalonic.

Cât de iubit de greci este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se poate observa și din literatura patristică în care găsim o serie de omilii encomiastice la prăznuirea acestui sfânt al Bisericii Ortodoxe. Astfel, Fotie, Sfântul Nicolae Cabasila, Simeon Metafrastul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon al Tesalonicului, Constantin Harmenopoulos, Nichifor Gregoras și alți scriitori bisericești s-au aplecat îndelung asupra vieții și lucrării minunate ale acestui sfânt. Niciun alt sfânt al Bisericii Răsăritene nu mai are atâtea predici encomiastice, care-l zugrăvesc ca pe o icoană vie pentru credincioși. Asupra chipului istoric al Sfântului Dimitrie, părerile cercetătorilor încă sunt împărțite, având în vedere că nu se păstrează un „act martiric” din vremea lui, care să-i descrie pătimirile, chiar mai mult, primele liste cu martiri, care au ajuns până la noi, nu îl dau pe Sfântul Dimitrie în lista de mărturisitori.

Locul de origine al Sfântului Dimitrie

„Martirologiul Siriac” (cca. 362) și „Martirologiul Ierusalimitean” (cca. 431-451) nu pomenesc nimic de pătimirea sfântului ocrotitor al Tesalonicului, chiar dacă acestea dau o listă cu martiri din regiunea Balcanilor. Bollandistul Hippolyte Delehaye avansează ideea că locul martiriului Sfântului Dimitrie nu a fost cetatea Tesalonicului, ci Sirmium, argumentând absența lui din listele celor două martirologii amintite. Acesta susține că Sfântul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium, după care moaștele sale au fost mutate în Tesalonic. Mai mult decât atât, H. Delehaye aduce în sprijinul ipotezei sale faptul că „Martirologiul Ieronimian”, amintește de un Sfânt Dimitrie, diacon, martirizat la 9 aprilie la Sirmium. Câteva variante ale textului „Vieții Sfântului Mare Mucenic Dimitrie” îl menționează pe Sfântul Mucenic Lup, slujitorul Sfântului Dimitrie, care, după moartea stăpânului lui, săvârșea vindecări minunate cu inelul și mantia (sau orarul) acestuia, înainte de a fi martirizat el însuși. În iconografie, uneori Sfinții Mucenici Nestor și Lup apar împreună. Astfel unii cercetători, susțin că Sfântul  Dimitrie a fost diaconul episcopului Irineu de Sirmium, martirizat la 6 aprilie 304, din ordinul guvernatorului Probus al Iliricului. După uciderea lui Dimitrie, petrecută la 9 aprilie 304, slujitorul său, Lup, a reușit să ia orarul și inelul său, muiate în sangele mucenicului, vindecând cu ele mai multe persoane. Din acest motiv, împăratul Maximian a poruncit să i se taie capul și acestuia. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește Sf. Mc. Lup la 23 august.

Același cercetător susține că orarul și inelul Sf. M. Mc. Dimitrie, iar mai târziu și moaştele sale, au fost mutate de la Sirmium, in anul 379, odată cu venirea împăratul Teodosie, general pe atunci. Ele au fost așezate în biserica din Tesalonic, devenit capitală a Imperiului în timpul Împăratului Teodosie cel Mare.. După plecarea acestuia la Constantinopol, sfintele moaște au fost uitate, până când guvernatorul Leontie s-a vindecat aici în mod minunat, în anul 413. Drept mulțumire, a restaurat biserica.

„Pătimirile” şi „„Minunile Sfântului Dimitrie”

Din analiza unui alt text important pentru stabilirea cronologiei vieții Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, cel al „Pătimirilor”, ni se relevă apropierea evidentă a Sfântului Dimitrie atât de  Sirmium, cât și Tesalonic, dar și zidirea în ambele cetăți ale unei biserici închinate Sfântului Dimitrie de prefectul Ilyricului, Leontie. Autorul „Pătimirilor” spune că Leontie „hotărând să plece spre Ilyricum” din Tesalonic, ia cu el „câteva părticele din moaștele mucenicului, spre a le așeza într-o biserică închinată Sfântului Mucenic Dimitrie, pe care urma să o înalțe acolo”.

Totuși, cei mai mulți specialiști îl prezintă pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ca fiind martirizat în cetatea Tesalonicului, în timpul împăratului roman Maximian. Dar chiar și acest fapt este încă controversat: au existat doi împărați romani cu acest nume la sfârșitul secolului III și începutul celui de-a IV-lea. Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250-310), cunoscut îndeosebi ca Maximian, co-imperator cu Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305). Celălalt Maximian, Gaius Galerius Valerius Maximianus (cca. 250-311) a fost cezar în timpul lui  Constantius Chlorus (cca. 250-306), în timpul celor doi co-imperatori amintiți. Se pare că cel de-al doilea Maximian, cunoscut mai mult cu numele de Galerius, a fost persecutorul Sfântului Dimitrie. Însă oricare dintrei cei doi Maximian ar fi persecutorul Sfântului Dimitrie este clar că el a fost martirizat spre sfârșitul secolului III al erei creștine. Cultul său se bazează pe istorisiri care datează de mai târziu, începând cu sfârșitul secolului al VI-lea, toate avându-și obârșia în Tesalonic: martirii, vieți, minuni, panegirice, care toate narează despre acest sfânt. Dintre acestea, cel care a influențat cel mai mult textul de astăzi al vieții Sfântului Dimitrie pare a fi textul „Minunilor Sfântului Dimitrie”, care a fost alcătuit în secolul al VII-lea de către Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului.

„Minunea cea mare a pământului grec, înfrumusețată podoabă a Bisericii”

După toate aceste scrieri, Sfântul Dimitrie a fost un soldat din armata romană, care, creștin fiind, a început să-L mărturisească pe Hristos cu mult curaj. Sfântul Grigorie Palama arăta într-o omilie a sa faptul neîndoielnic că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era din cetatea Tesalonicului: „Și, mai presus decât toată mulțimea acestora (mucenicilor), este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm și cinstim, cel care este de același neam cu noi și născut din același pământ cu noi, patronul orașului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumusețată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuțile și de minuni făcătorul și de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie”.

O serie de aghiografi amintesc că Sfântul Dimitrie a fost fiul dregătorului cetății Tesalonic, botezat în taină de părinții săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creștinilor. Aghiograful mărturisește în Sinaxarul zilei de 26 octombrie și în Proloage că Sfântul Dimitrie a învățat de la părinții săi, în cămara cea ascunsă a palatului lor, toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi milostenia cea către săraci. Şi, aşa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales a început a lucra într-însul harul lui Dumnezeu. Şi tânărul creştea cu anii şi cu înţelepciunea, urcând, ca pe o scară, din putere în putere. Şi, ajungând la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vre­melnica viață, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume.

Sfântul Grigorie Palamas despre „Pătimirile” Sfântului Dimitrie

Sfântul Grigorie Palama descrie astfel creșterea duhovnicească a tânărului Dimitrie: „Unora (dintre sfinți) urmându-le, pe alții egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, și nu cu puțin, singur sau cu foarte puțini desăvârșindu-se întru toate și singur reunind în sine însuși virtuțile tuturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire și singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor și totodată să-i îndrepteze pe toți”.

Deci, împăratul Maximian, auzind de moartea dregătorului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut dregător în locul tatălui său. Şi a fost primit sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe față dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos. „Și întru toate era astfel, încă din copilărie, precum un stâlp de susținere neclătit a toată bunătatea, columnă însuflețită și de la sine tinzând spre toată virtutea, altar și colonade al harurilor dumnezeiești și omenești, carte însuflețită și grăitoare a celor spre slava și călăuzirea către Cel Preabun, veselitoare și străină unire a tuturor bunătăților, iubire comună și de comun folos a tot binele, și ca să vorbesc prin cuvintele Scripturii, precum finicul acela care înflorește (Psalmul XCI, 12)”. Același dumnezeiesc părinte ne arată: „Așadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel din afară ce se prezintă simțurilor, dar mai ales la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut, pe care îl vede numai Hristos, Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a prețuit cugetul lui și tăinuita frumusețe, încât a binevoit să se sălășluiască în el și să îl desăvârșească în duhul și de la acela pe toate să le aducă la desăvârșire în chip dumnezeiesc”.

Dar, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că dregătorul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznic în fiecare cetate în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi în Tesalonic. Şi Dimitrie, fiind întrebat de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin, şi a defăimat închinarea cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale. Iată cum descrie Sfântul Grigorie Palama acest episod din viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie: „Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind ca acolo mucenicul învăţa poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă, văzând că mulţimea adunată as­culta cuvintele lui Dimitrie ca fiind însăși cuvintele lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie mulţimea şi cu puterea stăpânirii o duc în stradă si l-au adus înaintea lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi acum şi aştepta cu mare bucurie uci­derea de oameni a lui Lie. Iar acesta fiind cu nerăbda­re a plini bucuria împăratului, a poruncit ca aici să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost săvârşit martiriul”.

„Şi la luptă îndrăzneţ l-a făcut pe Nestor”

Şi se bucura împăratul, văzând mai ales pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în sulițe. Deci era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seamă pe creştini, s-a aprins de râvnă. Şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat mai întâi la Sfântul Dimitrie în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-1 cu semnul Crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: „Du-te! Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!”. Nestor este numit deseori în textele liturgice, „al doilea David”, făcându-se aluzia la lupta acestuia din urmă cu Goliat. Deci, intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Şi îndată, trântindu-l jos pe Lie, acela şi-a dat sufletul. Şi s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşii, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele pe Sfântul Dimitrie în temniţă, pentru că a fost pricina morţii lui Lie. Şi aceasta făcându-se îndată, marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lup, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci.

Şi s-au făcut la moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie multe minuni şi preaslăvite tămăduiri. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat capul şi Sfântului Nestor. Cultul Sfântului Dimitrie era concentrat în secolul al V-lea în biserica construită pe locul martiriului său. Din mormântul său se revarsă de atunci mir de bună mireasmă cu puteri vindecătoare. Uleiul din candela care ardea la mormântul Sfântului se pare că avea puteri tămăduitoare, înainte ca moaștele sfinte să izvorască mir.

Cinstitele lui moaşte „au arătat orașul cetate a lui Dumnezeu”

Despre mirul ce izvorăște din sfintele sale moaște dă mărturie și Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Se revarsă dragostea lui nu numai peste inimile noastre, ci și peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul său. Și oare buna mireasmă a mirurilor, răspândită pretutindeni în oraș, risipind necredința, a arătat orașul cetate a lui Dumnezeu, sau mai curând un  alt paradis, fiind udată și adăpată, nu de ape, ci de râuri de miruri. Și aceste miruri întru care și de la care se află pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor, energiile puterilor. Astfel încât putem spune despre Sfântul Dimitrie ceea ce s-a scris în Cântarea Cântărilor despre sufletul cel nuntit cu Dumnezeu întru nestricăciune «mirosul îmbrăcămintei tale este mir mai presus de toate mirurile» (Cântarea Cântărilor IV, 10)”. Mărturii documentare despre faptul că sfintele sale moaște sunt izvorâtoare de mir nu avem, se pare, până în secolul al XI-lea, când Ioan Skylitzes mărturisește în scris acest fapt. Apariția mirului în cultul Sfântului Dimitrie nu este un fenomen izolat în perioada post-iconoclastă. Cunoaștem în aceeași perioadă și alți sfinți ale căror sfinte moaște erau izvorâtoare de mir, astfel amintim pe Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Sfânta Teodora din Tesalonic, Sfântul Cuvios Nicon din Peloponez etc.

Astfel, ascultându-l pe Sfântul Grigorie Palama „să ne apropiem așadar frumos și drept de izvorul mirurilor pe care Dumnezeu ni l-a dăruit nouă prin racla care ne izvorăște, precum vedeți, de la sicriul Marelui Mucenic și mărturisitor al lui Hristos”.

Pr. Ștefan Zară

24.10.2018 – Sfintele Taine: partea văzută şi partea nevăzută. Rolul Sfintelor Taine în viaţa noastră

miercuri, octombrie 24th, 2018

Pentru a ne face să înţelegem mai bine scopul Sfintelor Taine, Biserica a delimitat alcătuirea lor în două părţi: una văzută, exterioară sau naturală şi una nevăzută sau interioară.

Partea văzută, externă sau naturală a Sfintelor Taine se regăseşte în: slujba liturgică, cuvintele, materia şi actele prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut. În acest sens Mărturisirea de credinţă spune: „Pentru plinirea tainei  se cere… materia cea după cuviinţă, precum apa la Botez, pâinea şi vinul la Euharistie, untdelemn etc. Corespunzătoare Tainei…, chemarea Sfântului Duh şi forma cea anumită a cuvintelor, prin mijlocirea căreia preotul sfinţeşte Taina cu puterea Sfântului Duh”.

Partea nevăzută sau internă a Sfintelor Taine se referă la harul dumnezeiesc, care se împărtăşeşte credincioşilor în mod nevăzut spre sfinţire şi desăvârşire. Astfel, prin Taina Sfântului Botez şi prin Spovedanie se dă har celui care nu a primit  sau a întrerupt legătura cu el, iar prin celelalte se întăreşte şi se sporeşte harul deja existent.

Necesitatea Tainelor în viaţa noastră rezultă din necesitatea harului pentru mântuire şi din instituirea lor dumnezeiască. Omul primeşte harul şi se întăreşte în colaborarea cu acesta împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. Este adevărat că sunt unele Taine de care nu se pot împărtăşii toţi oamenii, aşa cum este cazul Preoţiei, însă acest aspect arată rolul şi locul pe care îl are fiecare credincios în Biserică, fiind aşezat de Dumnezeu la starea potrivită cu darurile pe care le primeşte prin Taina Mirungeri: „Pe unii i-a pus  Dumnezeu, în Biserică: întâi Apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşască minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?”(I Corinteni 12, 28-30).

Fiecare creştin este legat indispensabil de Sfintele Taine, devenind de la Botez mădular al Bisericii, căpătând daruri şi totodată îndatoriri prin Mirungere, unindu-se în chip real cu Hristos în Euharistie, întorcându-se la dreptate prin Pocăinţă, împlinind porunca paradisiacă prin Căsătorie, fiind ridicat din neputinţe prin Masu şi devenind următor Sfinţilor Apostoli prin Taina Hirotoniei. Toate cele şapte Sfinte Taine se raportează direct realitatea vieţii noastre pe care o trăim întru nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice.

Pr. Valentin-Marius Văleanu

24.10.2018 – Care este scopul Sfintelor Taine şi cine săvârşeşte Sfintele Taine?

miercuri, octombrie 24th, 2018

Deoarece se săvârşesc în Biserică, Sfintele Taine au un caracter eclesiologic sau comunitar, efectele lor fiind răspândite nu numai asupra beneficiarilor ci şi peste toată Biserica drept măritoare: cu fiecare nou botazat trupul Bisericii creşte şi se măreşte; prin Taina Împărtăşirii fiecare credincios intră în „comuniunea sfinţilor”, iar despre Taina Nunţii Sfântul Apostol Pavel spune că: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni V, 32). 

Din punct de vedere liturgic Sfintele Taine au şi un scop latreutic, deoarece prin săvârşirea lor se împodobeşte trupul tainic al Bisericii, principala lor ţintă fiind unirea credincioşilor cu Dumnezeu, unire începută prin actul creaţiei şi care se va desăvârşi prin în Împărăţia cea Cerească, atunci când El va fi totul în toate: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce i-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”(I Corinteni 15, 28). Aşadar, scopul principal al Tainelor este acela de a-i sfinţi pe credincioşi, şi de a-i pregăti în perspectivă eshatologică pentru unirea cu Dumnezeu în Dumnezeiasca Sa Împărăţie.

Vorbind despre modul săvârşirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte despre momentul Cinei celei de Taină: „Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii omeneşti. Domnul, Care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţi nu sunten decât slujitorii; El este cel ce le sfinţeşte şi le preface. Nici un Iuda să nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic, pleacă! Masa aceasta nu-i primeşte pe unii ca aceştia”. Acest text mai mult decât relevant pentru întrebarea de mai sus. Prin urmare, ca izvor al lor, Mântuitorul este Săvârşitorul prin excelenţă, preotul sau episcopul fiind doar organele văzute şi iconomii lucrărilor celor sfinte, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi oamenii: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”(I Corinteni 4, 1). Aşa se explică şi faptul că vadiditatea tainei se păstrează nealterată indiferent vrednicia slujitorului: „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia,- spune Sfântul Ioan Hrisostom – n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa preotului”.

Pr. Valentin-Marius Văleanu

24.10.2018 – Fundamentarea biblică a celor Şapte Sfinte Taine din Biserica Ortodoxă

miercuri, octombrie 24th, 2018

Dacă ne referim la sensul uzual al tainei (ca lucrare sfântă a Bisericii prin care se împărtăşeşte credinciosului în mod văzut harul cel nevăzut al Duhului Sfânt) vom putea găsi în Scriptură mai multe temeiuri prin care se argumentează existenţa şi întemeierea celor şapte Taine ale Bisericii. Astfel, Mântuitorul le spune Apostolilor Săi: „Mergând învăţaţi toate nemurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28, 19), acesta fiind momentul în care a fost pusă temelie pentru Taina Sfântului Botez. Necesiatea şi importanţa acestei taine fusese arătată mai înainte de Mântuitorul în convorbirea Sa cu fariseul Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5).

Taina Mirungerii este întemeiată prin porunca Mântuitorului care le-a spus Sfinţilor Săi Apostoli: „Şi iată, Eu trimit făgăduinţa Tatălui Meu peste voi, iar voi şedeţi în cetatea Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”(Luca 24, 49). Aşezarea ei în Biserică se va înfăptui însă la momentul Cinzecimii, devenind o întărire a Tainei Sfântului Botez: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile voastre”(II Corinteni 1, 21-22; Efeseni 4, 30). Mirungerea s-a practicat încă din epoca apostolică, fiind săvârşită la început prin punerea mâinilor: „Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt”(Faptele Apostolilor 8, 17). Abia mai târziu, după înmulţirea numărului credincioşilor, a început să se folosească Sfântul şi Marele Mir.

Taina Mărturisirii sau Pocăinţa a fost de asemenea întemeiată de Mântuitorul Hristos care, după Înviere, a suflat asupra Apostolilor Săi şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”(Ioan 20, 22-23; Matei 18, 18; Luca 22, 47). Puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor aparţine în exclusivitate Mântuitorului, acest lucru fiind dovedit de nenumărate ori prin minunile Sale. Puterea săvârşirii acestei Sfinte Taine a fost transmisă de Hristos Apostolilor Săi şi prin aceştia întregii Biserici prin episcopi şi preoţi.

Sfânta Euharistie a fost instituită la Cina cea de Taină, atunci când Mântuitorul a oferit Sfinţilor Apostoli Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului zicându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, apoi, luând paharul după cină a mulţumit şi binecuvântându-l le-a zis: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26, 26, 28; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Corinteni 11, 23-25). Din acest moment, săvârşirea Sfintei Euharistii a devenit o datorie sfântă pentru întreaga Biserică, după porunca dumnezeiască pe care ne-a dat-o Mântuitorul zicând: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”(Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25).

Taina Căsătoriei este întipărită în firea primilor oameni încă de la creaţie: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: « Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ, să-i facem ajutor asemenea lui »”(Facere 2, 18). Apoi a binecuvântat însoţirea lor zicându-le: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”(Facere 1, 28). După cădre, această legătură s-a alterat, fiind restaurată şi readusă la valoarea ei primordială de către Mântuitorul Hristos. El a luat parte la nunta din Cana Galileii unde a sfinţit şi a binecuvântat pentru totdeauna împreunarea dintre bărbat şi femeie(Ioan 2, 1-11). Sfântul Apostol Pavel Taina Nunţii cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni 5, 31-32).

Taina Sfintei Preoţii a fost aşezată de Mântuitorul în Biserică încă din prima zi a Învierii Sale, spunându-le Sfinţilor Apostoli: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi aceasta zicând a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”(Ioan 20, 21-23). Importanţa acestei Sfinte Taine este arătată şi de Sfântul Apostol Pavel care îi îndeamnă pe preoţii din Efes: „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu”(Faptele Apostolilor 20-28).

Taina Sfântului Maslu îşi găseşte temei în trimiterea Apostolilor în misiunea de probă, Mântuitorul arătându-le clar, încă de la început, valoarea activităţii lor misionare: „Iar celor ce vor crede le vor urma semne: în numele Meu vor scoate demoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, pe bolanavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi”(Marcu 16, 17-18). După acest îndemn Apostolii au practicat din plin această Sfântă Taină: „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”(Marcu 6, 13). Sfântul Apostol Iacob ne oferă indicaţii preţioase în acest sens: „Este bolnav cineva între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”(Iacob 5, 14-15).

Pr. Valentin-Marius Văleanu

24.10.2018 – „Singurul Leac împotriva păcatului” şi „singurul Leac împotriva relelor firii omeneşti”

miercuri, octombrie 24th, 2018

Din Evanghelii se vede că Hristos însuşi acordă împărtăşaniei un înţeles per­sonal de netăgăduit: cel al unei uniri personale/individuale a credinciosului cu El, prin care primeşte, în mod personal/individual, rod duhovniceşte însufleţitor şi dătător de viaţă: „Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 56-57).

Concepţia acestor teologi este de asemenea contrazisă de toate tâlcuirile pe care Sfinţii Părinţi le-au dat Euharistiei şi, în mod direct, de toate rugăciunile pe care, potrivit rânduielii statornicite de multe veacuri în Biserica Ortodoxă, credincioşii le rostesc înainte şi după împărtăşanie – înainte, pentru a se pregăti de primirea ei, iar apoi, pentru a da mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Aceste rugăciuni – care nu reflectă nicidecum o concepţie pietistă, cum vor să creadă aceşti teologi personalişti, ci au fost alcătuite de sfinţi, precum Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul, Simeon Noul Teolog şi Ioan Damaschin – oferă o imagine clară asupra concepţiei tradiţionale a Bisericii Ortodoxe în această privinţă. Astfel, fiecare credincios cere de la Dumnezeu, pentru sine anume, un folos duhovnicesc personal/individual din Sfânta împărtăşanie pe care urmează să o primească sau a primit-o, anume: ajutor, ocrotire, sprijin, întărire în nevoinţele sale ascetice, tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti, iertarea păcatelor, curăţia minţii şi a inimii, omorârea patimilor, sporire în împlinirea poruncilor şi lucrarea virtuţilor, luminare şi sfinţire şi toate cele de folos spre mântuire şi îndumnezeire, spre dobândirea împărăţiei cerurilor şi a unirii depline cu Dumnezeu, în viaţa de acum şi în cea ce va să fie.

Iată doar aceste câteva extrase din rugăciunile ce se rostesc înainte de împărtăşire: „Să-mi fie mie cărbunele preasfântului Tău Trup şi al scumpului Tău Sânge spre sfinţire şi spre luminare, spre însănătoşirea smeritului meu suflet şi trup, spre uşurarea greutăţii greşelilor mele celor multe, spre pază de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea şi mutarea răului şi vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândi­rea împărăţiei Tale. [...] Mă rog Ţie, Cel ce singur eşti sfânt, Stăpâne, sfinţeşte-mi sufletul şi trupul, mintea şi inima, rărunchii şi măruntaiele; înnoieşte-mă tot şi înrădăcinează frica de Tine întru mădularele mele şi sfinţenia Ta fă-o neştearsă dintru mine. Şi-mi fii mie ajutător şi folositor, îndreptând în pace viaţa mea şi învrednicindu-mă a sta de-a dreapta Ta cu sfinţii Tăi”.

Lucrarea tămăduitoare a Euharistiei, pomenită în multe dintre rugăciunile citate, este nu numai recunoscută, dar şi puternic accentuată de toţi Părinţii. Îndumnezeirea omului este precedată de mântuirea sa, adică de tămăduirea de toate relele iscate de păcat. în mod unanim, Părinţii văd în Euharistie nu un simplu leac printre altele al relelor, ci marele şi puternicul leac. „El stinge toată boala” cu puterea lui, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (1). „După ce odată am gustat din stricăciunea firii (fărâmiţate), dorim după Cel care pe toate le uneşte, pentru ca, luând în noi acest leac, să alunge, prin efectul lui contrar, influenţa primejdioasă a otrăvii de mult timp înrădăcinată în noi. Şi ce leac este acesta? Nu altul decât acel Trup slăvit care a biruit moartea şi care s-a făcut izvor al vieţii noastre”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa.

Sfântul Nicolae Cabasila numeşte Euharistia „singurul leac împotriva păcatului” şi „singurul leac împotriva relelor firii omeneşti”. „Trebuie să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu [...]; mâna ajutătoare a Doctorului trebuie să ne fie pururea la îndemână, ca să [ne] poată vindeca” spune el iarăşi. Sfântul Chiril al Alexandriei îndeamnă astfel: „Aşa crezând, te vei împărtăşi de binecuvânta­rea [Sfânta împărtăşanie] care alungă nu numai moartea, ci şi bolile din noi”, într-una dintre rugăciunile dinaintea împărtăşirii, alcătuită de Sfântul Vasile cel Mare, credinciosul cere de la Hristos: „Să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduirea [...] sufletului şi a trupului”. Acelaşi lucru se cere şi în prima rugă­ciune de după împărtăşanie. încă şi într-o altă rugăciune, a Sfântului Ioan Gură de Aur, creştinul cere „însănătoşirea smeritului meu suflet şi trup”. „Pe păcătoşii care se apropie de Sfintele Taine ca nişte răniţi şi ca unii care cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul”, scrie Sfântul Ioan de Gaza.

Trupul şi Sângele lui Hristos primite în Sfânta împărtăşanie, pătrunzând în trupul şi în sufletul creştinului şi amestecându-se cu ele, lucrează tămăduirea întregii sale fiinţe. Curăţesc sufletul şi trupul de tot păcatul şi de toată întinarea (până la urmă, „singurul leac împotriva păcatului este Trupul lui Hristos, iar sin­gura spălare a fărădelegilor este Sângele Lui”, spune Sfântul Nicolae Cabasila). Vindecă toată boala duhovnicească abătută asupra omului din pricina nesocotirii darurilor primite la Botez. Pocăinţa şi lupta cu păcatul sunt încă şi ele, fireşte, lea­curi, dar slabe dacă nu li se dă pe deasupra leacul cel mare, al Euharistiei. Sfintele Daruri, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, pot „să îndrepteze chipul [lui Dumnezeu din noi] ori de câte ori dă semne că e pe cale să se strice”, aduc „reînnoirea frumuseţii sufleteşti de odinioară”, „vindecă materia noastră atunci când stă să se strice” şi întăresc „voia noastră şovăielnică”. Ele aduc la vechea unitate făp­tura omenească sfâşiată de păcat şi îi redau întregimea; „după ce cândva am gustat din stricăciunea firii” avem nevoie de „Cel care pe toate le uneşte”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (2), vorbind despre acest „antidot” al Euharistiei. După cum se vede din rugăciunile care se rostesc înainte şi după Sfânta împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului au puterea de a alunga toată nălucirea, gândurile cele rele şi relele deprinderi. Prin ele, patimile nu sunt doar împiedicate să crească, ci sunt cu totul smulse şi stârpite (3).

Note:

1.  Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, IV, 9.

2.  Sf. Grigore de Nyssa, Marele discurs catehetic, 37.

3.  Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, IV, 2, col. 585.

Pr. Valentin-Marius Văleanu