Arhiva pentru ziua noiembrie 1st, 2018

01.11.2018 – Contribuţia Părinţilor Capadocieni la zidirea învăţăturii dogmatice despre Logos

joi, noiembrie 1st, 2018

Apariţia binecuvântată a Părinţilor Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa, într-o epocă cu profunde tulburări terminologice în materie de Logos, oferă limpezime şi echilibru învăţăturii de credinţă Logocentrice.

Într-o perioadă ăn care eretici precum Apolinarie, de pildă, introduc în hristologie concepte precum: fisis; hispostasis şi prosopon, dar cu înţeles greşit; Sf. Părinţi Capodocieni oferă Bisericii claritate; şi ajutându-se de aceşti termeni, însă cu sensul corect, fac trecerea de la teologia lui Atanasie,o teologie gândită în termenii Logos-sarx, la o teologie hristologică de tipul Logos-Antropos, apărată deja de Eustatie al Antiohiei, pe vremea lui Arie şi menţionată de sinodul din Sardica (343). (PS Părinte Irineu Stătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, p. 79).

Sfântul Vasile cel Mare – primul dintre aceşti carifei, susţinător devotat al adevărului, combate învăţătura lui Apolinarie, care susţinea că trupul lui Hristos este un trup ceresc. Marele Vasile afirmă că Hristos are un suflet real, vorbeşte despre trupul însufleţit al domnului şi nu despre „un suflet care dispune şi de trup” (ibidem). Sfântul Vasile accentuează caracteristicile divine şi umane ale Persoanei lui Hristos, unde subliniază că: „Mai credem că Cel Unul-Născut este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu chipul unei făpturi trupeşti, ci imaginea Dumnezeirii înşişi şi a însuşirilor neschimbate, care se pot concept ca aparţinând numai Fiinţei Dumnezeieşti” (ibidem). Iar în alt loc, Sfântul Vasile expune în câteva rânduri doctrina despre venirea Mântuitorului Hristos: „veacurile trecute nu ne-au spus multe despre acest lucru, dar El a fost descoperit la vremea Sa, atunci când, trecând prin toate treptele dragostei pe care o nutrea faţă de neamul omenesc, Domnul Iisus ne-a învrednicit până la urmă de însăşi venirea Lui printre noi; şi în altă parte el spune: „Dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci El n-ar fi plătit morţii preţul răscumpărării noastre şi n-ar fi nimicit puterea morţii. Într-adevăr, dacă ceea ce fusese supus puterii morţii ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupra-şi Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat a-şi arăta mai departe lucrarea şi n-am fi avut nici un folos din suferinţele îndurate prin Trupul purtător de Dumnezeire. Dacă Mântuitorul n-ar fi omorât păcatul în trup, noi n-am fi fost înviaţi în Hristos, ci am fi rămas morţi în Adam; ceea ce căzuse n-ar fi reînnoit; ceea ce fusese zdrobit şi omorât n-ar fi fost ridicat din nou; ceea ce devenise străin de Dumnezeu, prin înşelăciunea diavolului, n-ar fi fost din nou înrudit şi înfiat de Dumnezeu. Toate aceste daruri sunt nimicite de acei care spun că Mântuitorul a venit cu trup ceresc” (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoare 261, apud P.S. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos…, p. 23).

Sfântul Vasile cel Mare atacă şi desfiinţează învăţătura despre Apolinarie, care promova greşit învăţătura conform căreia Trupul lui Hristos este trup ceresc.

Tot cu privire la această învăţătură ţinem să precizăm că Sf. Vasile a adus şi alte argumente, tot atât de întemeiate. De pildă, făcând referire la cuvintele Mântuitorului: „dă-Mi să beau”(In 4,6) din convorbirea cu samarineanca, Sf. Vasile spune că: „se referă şa potolirea cerinţelor trupeşti, deşi Cel Care a cerut acest lucru nu era doar trup neînsufleţit, ci Dumnezeu îmbrăcat în trup viu” (Sf. Vasile cel Mare, Ep. 236, 1-2).

Acest lucru arată cât se poate de logic faptul că Logosul înomenit are trup viu, iar necesităţile lui corespund cu ale noastre.

Făcând un comentariu omiletic al prologului Evangheliei a IV-a, Sfântul Vasile spune: „Începutul Evangheliei după Ioan…nu este legat de nimic, nu are nici un raport cu nimeni, este liber, independent, lipsit de orice legătuă cu cineva, este neajuns de minte, nu poate fi depăşit de gândire, nu se poate găsi ceva anterior lui. Dacă te-ai ambiţiona, prin inteligenţa minţii tale, să treci dincolo de acest început, vei vedea că El ţi-o ia înainte şi stă înaintea gândurilor tale. Lasă să alerge mintea ta cât o vrea, las-o să se înalţe spre cele de sus, şi vei vedea că după ce a rătăcit de nenumarate ori, după ce a făcut zadarnice încercări, se întoarce din nou în ea însăşi, pentru că n-a putut să lase în urma sa acest cuvânt. Aceasta pentru că „Începutul” acesta este în afară şi mai presus de orice concept intelectual” (dem, Omilii şi Cuvântări, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 2004, p.277)

În aceste cuvinte minunate, marele compozitor de arii teologice, de simfonii închinate Logosului, Marele Vasile îi combate pe eretici într-o manieră plastică, arătând celor care credeau că pot cuprinde necuprinsul cu mintea că: Începutul este fără de început şi că „dacă era la început, atunci când nu era?; şi continuă Marle Vasile: „Dar mintea noastră întreabă:

- Cine era la început?

- „Cuvântul”, răspunde Evanghelistul Ioan.

- Care cuvânt? Cuvântul omenesc sau cuvântul îngerilor? Că  apostolul ne-a dat să înţelegem că şi îngerii au propria lor limbă, când spun: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor.”

- Termanul cuvânt are două sensuri. Unul este cuvântul rostit cu ajutorul vocii; acesta, după ce a fost pronunţat, se pierde în aer; altul este cuvântul interior, care există în inimile noastre, cuvântul conceptual; mai este şi un alt fel de cuvânt: cuvânt artificial.

Bagă de seamă să nu fii cumva înşelat de multele sensuri ale termenului cuvânt… Înţelege deci termenul „Cuvânt” într-un chip vrednic de Dumnezeu.

Când Ioan ţi-a vorbit de Unul-Născut, L-a numit Cuvânt, aşa precum mai jos puţin Îl va numi „limbă”, „viaţă”, „înviere” (ibidem).

Într-o formă retorică, Sf. Vasile reuşeşte să expună întreaga teologie a Logosului, arătând felul, autentic în care Logosul trebuia perceput de oameni; arătând de asemenea modul în care El se menţine în legătură cu creatura Sa. Sf. Ioan Evanghelistul spune Sfântul Vasile, îl numeşte pe Hristos, Cuvânt: „ca să-ţi arate naşterea impasibilă din Tatăl, să teologhisească existestenţa desăvârşită a Fiului şi să arate prin aceasta legătura în afară de timp a Fiului cu Tatăl” (ibidem).

Printr-o combinaţie desăvârşită avem înainte o teologie completă a Cuvântului Întrupat: pe de o parte avem în faţă teologia autentică a Sf. Ioan Teologul, iar pe de altă parte avem teologia Sf. Vasile care vine în completarea celei ioanice; pulsând cu putere înţelesuri care vin în sprijinul izvorului: „şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu…” Iarăşi este recapitulată în câteva rânduri toată teologia pe care ne-a predat-o evanghelistul despre Unul-Născut… „Acesta” este Cuvântul, Dumnezeu…” (ibidem, p. 280).

Sf. Vasile cel Mare este unul dintre apărătorii devotaţi ai teologiei Logocentrice, El nu numai că susţine în modul cel mai curat şi autentic dumnezeirea Loosului, punând-o în lumină şi scoţând-o din ambiguitatea termenilor filosofiei dar marele său merit este acela că: a reuşit să o sădească în inima creştinilor, în inima Bisericii primare dragostea pentru Logos.

Pr. Cristian Nistorescu

01.11.2018 – Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Întruparea Cuvântului

joi, noiembrie 1st, 2018

Imboldul, dar şi baza pe care o pune Sf. Evanghelist Ioan în doctrina Logocentrică, este sintetizată de către tradinţia patristică; extul ioanic, apărut pe fondul disputelor dintre creştinism şi gnosticismul antic, capătă o valoare apologetică-doctrinară – luând atitudine în faţa celor ce susţineau că: Dumnezeu nu poate fi într-un contact direct cu materia, negând astfel posibilitatea întrupării divino-umane a Logosului.

Această sintetizare a docrinei ioanice despre Logos se realizează într-un interval de timp destul de extins, de ordinul secolelor, interval impregnat cu convulsii de natură dogmatică, care au necesitat o atitudine corectă şi clară de precizare a dogmei Întrupării Cuvântului.

De această sfântă datorie, de mărturisire a adevărului Întrupării, înaintea celor rătăciţi în ereziile de multe feluri, s-au achitat onorabil Sfinţii Părinţi lăsând Bisericii (prin scrierile lor) adevărate comori de mărgăritare în care străluceşte permanent adevărul neacoperit şi luminos al Sfintelor Învăţături. Despre frumuseţea gândirii patristice şi despre remarcabila ei contribuţie în doctrina Întrupării Cuvântului, a vorbit foarte frumos părintele profesor Ioan G. Coman, într-unul din studiile sale :„Piscul frumuseţii gândirii patristice este învăţătura despre Logos şi Înţelepciunea divină. Existent în filosofia lui Herclit şi mai ales în cea stoică, Logosul capătă la Sfinţii Părinţi, o semnificaţie şi o importanţă nouă, devenind pilonul central al gândirii creştine. Corporal, deşi de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile, la stoice, Logosul nepăstrând din filosofia păgână decât numele, este în filosofia creştină principiul generator şi mântuitor al universului. Afimaţia Evanghelistului Ioan „Fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, a indicat gânditorilor creştini să vadă în Logos izvorul general al fiiţelor şi principiul creaţiei. Expresia din acelaşi prolog „Că El era viaţă”, înseamnă o viaţă spirituală, raţională. Aici doctrina creştină despre Dumnezeu Logosul are atingere cu teoria platonică despre „Idei”, dar această atingere este trecătoare, pentru că, deşi „Ideile” lui Platon prezente încă în doctrina şcolii alexandrine, totuşi, imperiul lor se destramă: Logosul în care ancoraseră ideile era Dumnezeu însuşi” (Pr. Prof. Ioan G.Coman,Logosul la Sfintii Parinti, în Glasul Bisericii, nr. 1-4, 1997, p. 63).

Tot părintele profesor I.G. Coman arată felul în care Logosul ipostatic a depăşit toate conceptele filosofiei antice, filosofie din care El şi-a păstrat doar numele,părintele Coman facând o descriere a elementelor de doctrină ioanică caracteristice Logosului, care au fost dezvoltate de către Sfinţii Părinţi în operele lor: „După acelaşi prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul este „Lumina lumii”. Această lumină este în gândirea patristică, izvorul cunoaşterii. Ştiinţa înseamnă lumina prin împărtăşirea minţii noastre din Lumina nepieritoare a cunoaşterii desăvârşite care e în Dumnezeu-Logos. Dogmatiştii şi mai ales misticii patristici văd în cunoaşterea şi apropierea de această Lumină a Logosului, ultimul grad al desăvârşirii gnostice, al contemplaţiei. Inundarea cu lumina divină, echivalează cu „intrarea în paradis”. O altă consecinţă de valoare excepţională a acestei teorii este că Logosul, fiind temeiul primar al lumii şi în acelaşi timp lumina, urmează că lumina este fundamentul lumii. Lumina ca baza a creaţiei şi a cosmosului este o concepţie unică în istoria filosofiei şi istoria religiilor” (ibidem).

Tradiţia patristică are reprezentanţi de seamă care au dezbătut problema Logosului ca Persoană, şi care au dus o întreagă polemică combatantă cu ereziile. Cei mai importanţi: Ignatie Teoforul, Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi mulţi alţii.

Toţi Sfinţii Părinţi au cuvinte extraordinare, despre Întruparea Cuvântului, iar adunate toate la un loc „alcătuiesc un tezaur inestimabil al Sfintei Biserici, pe care aceasta îl păstrează de veacuri în vistieria ei bogată”.

Şi nu numai despre Întrupare au vorbit Părinţii, ci şi despre toată existenţa nemăginită a Logosului (atât cât le-a fost descoperit de sus) pornind din sânurile Părintelui de sus şi până la viaţa Sa în lume, dar totdeauna cu nădejdea că „va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Din această perspectivă, putem afirma că întreaga tradiţie patristică dezvoltă o filosofie în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod plenar în trupul istoriei, trup care este de fapt un nou Trup pregătit să sălăşluească „pe un pământ nou şi sub un cer nou întru Duh şi Adevăr”.

Aproape toţi Sfinţii Părinţi au cinstit şi au scris pagini de aur despre Logosul înomenit. Dacă ar fi ă discutam despre toate sacrierile Parinţilor referitoare la Logosul Înomenit ar trebui sa scriemn mii de pagini. În continuarea studiului nostru vom vorbi despre contribiţia Părinţilor Capadocieni în evolutia teologiei logocentrice.

Pr. Cristian Nistorescu

01.11.2018 – Învățătorul desăvârșit

joi, noiembrie 1st, 2018

În întreita activitate mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, chemarea Sa învățătorească sau profetică ocupă un loc de seamă. Mântuitorul venea cu învățătura cea nouă a mântuirii, care cuprindea adevărurile religioase absolute despre Dumnezeu și despre voia Sa, și ca orice învățător, El a folosit mijloace de învățare și a avut ucenici. În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedit un învățător deosebit, încât a fost numit “profetul profeților și învățătorul învățătorilor”, rămânându-ne pildă până în zilele noastre și cât vor fi veacurile. Pilda Sa este deosebit de grăitoare în privința împărtășirii învățăturii Sale, a comportării și a mijloacelor folosite, a instruirii ucenicilor și a roadelor culese.

Noțiunea de “profet” sau de “învățător” era binecunoscută în Vechiul Testament. Cei ce cunoșteau voia lui Dumnezeu și învățau erau profeții, iar poporul ales a fost condus și învățat de profeți aleși și trimiși de Dumnezeu. Acești învățători ai Vechiului Testament se bucurau de o deosebită autoritate doctrinară și morală, ei mergeau pretutindeni și îndrumau poporul pe căile Domnului.

Domnul nostru Iisus Hristos venea, astfel, după activitatea acestor profeți ai Vechiului Testament, care culminase cu Sfântul Ioan Botezătorul, căci Mântuitorul era “împlinirea așteptărilor mesianice” și El aducea “desăvârșirea morală și doctrinară”. (Pinard de la BouIalye). Încă de la început, Domnul Iisus predică cuvântul lui Dumnezeu cu mare autoritate, face o impresie deosebită și este urmat de mulțimi care-L recunosc și-l numesc “învățător”.

În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedid din primele momente ale predicării un învățător desăvârșit, deși n-a ucenicit la nimeni. De bună seamă că El îl va fi ascultat predicând pe Sfântul Ioan Botezătorul, îi va fi ascultat și pe alți învățători de lege din satul Său, îi cunoscuse la doisprezece ani pe bătrânii cărturari și învățători de lege din templul din Ierusalim, dar “ucenicie” n-a făcut, dovedindu-și și prin acesta dumnezeirea Sa, căci El venea să învețe, nu să fie învățat.

Activitatea sa de  învățător începe la vârsta bărbăției depline, la 30 de ani. Iisus Hristos dovedește o autoritate și o demnitate fără de seamă în tot timpul desfășurării activității sale de învățător: este ascultat cu sfințenie, nu este întrerupt niciodată, este urmat de ascultători din loc în loc, cale îndepărtată. Faima învățăturii Sale se răspândește pretutindeni și pătrunde până în cele mai îndepărtate colțuri ale Țării Sfinte; drumurile erau pline de cei doritori de a-L asculta.

Iisus Hristos învăța oral. Locurile de învățare erau deosebite și întâmplătoare ca și timpul. Mulțimile Îl îmbulzeau așa cum mărturisesc Sfintele Scripturi, oriunde aflau că se găsea și învăța: pe țărmul mării, în sinagogi, pe drum, printre arini, în câte-o grădină, la umbra unui măslin sau în casa cuiva. Înbulzit de mulțimi, deseori Iisus se suia în câte-o corabie și se depărta de țărm, ca să poată vorbi nestingherit, ori ieșea din cetăți cu mulțimile după El și poposea pe coasta unui munte. Mulțimile impresionate, de multe ori până la 5000, se așezau la picioarele Sale, cât mai aproape.

Locurile erau, de cele mai multe ori, nepotrivite pentru desfășurarea unei activități de învățător. Arșița soarelui era pătrunzătoare în Țara Sfântă; drumurile și praful oboseau, dar Domnul nostru Iisus Hristos îndrăgise mulțimile care-L urmau: “Milă-Mi este de popor, că iată trei zile sunt de când așteaptă lângă Mine și n-au ce mânca și de-i voi slobozi flămânzi la casele lor, se vor istovi pe cale, căci unii din ei au venit de departe” (Marcu VIII, 2-3).

Iată un text edificator. Mulțimile veneau de departe și adeseori își istoveau puterile și terminau merindele; ele rămâneau în preajma lui Iisus cu zilele, plăcându-le învățăturile și pildele.

Iisus Hristos începea să predice cu o deosebită autoritate și demnitate. Învățătura Sa pătrundea în inima oamenilor. Dintr-o dată se făcea o tăcere profundă, încât cuvintele lui Iisus se auzeau până departe. Forma predominantă de învățare a fost prin viu grai, avea o mare putere în cuvânt, o deosebită expresivitate formală, alegând noțiunea cea mai potrivită pentru a exprima adevărul. Învățătura Sa era adresată personalităților celor mai complexe, dar și celor mai simple, fiecare își afla alinare și mulțumire în cuvintele Sale. Domnul Iisus se referea la Sfânta Scriptură foarte des, ceea ce ne arată că o cercetase și o cunoștea foarte bine. Învățătura Sa era nouă, desăvârșind-o pe cea veche, și tocmai acest lucru atrăgea atenția mulțimilor. (Predica de pe munte).

Iisus Hristos avea în fața Sa mulțimile care auziseră despre El, căci „străbătuse toată Galileea, învățând în sinagogi și propovăduind Evanghelia” (Matei IV, 23). Predica începe cu fericirile; Iisus îi fericește pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei însetați, pe cei ce plâng, pe cei curați cu inima, pe cei blânzi, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniți pentru dreptate și pe cei ocărâți. (Matei V, 3-12), adică pe toți „obidiții și ofensații vieții”.

Atenția și bunăvoința ascultătorilor erau câștigate de la început. Ceea ce urma era strâns legat de interesul imediat al acelorași ascultători. „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17). Mulțimile nu trebuiau tulburate cu știrea că se află în fața unui dărâmător de lege, de prooroci și de obiceiuri, deși învățătura cea nouă desființa în multe privințe pe cea veche. Îndată după cuvintele acestea care dovedesc suplețea metodei psihologice aplicate,  Iisus Hristos trece la obiectul predicii Sale: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine va ucide vinovat va fi judecății …” (Matei V, 21). Antitezele acestea urmează una după alta, menținând încordată atenția și arătând deosebirea calitativă dintre ceea ce auziseră cei de demult și ceea ce auzeau cei ce erau de față. Adevărurile descoperite erau adevărurile vieții, fiind strâns legate de ascultători. Iisus descoperea dintr-o dată adâncimi nebănuite și arăta mulțimilor cum să se comporte unul față de altul, bărbatul față de femeie; ce datorie are fiecare față de Dumnezeu, față de sine însuși și față de aproapele său. Când întâmpina diferite greutăți de înțelegere din partea ascultătorilor, El folosea minunatele Sale parabole, expresive și plastice, potrivite întâmplărilor și alese din viața de zi cu zi: din ocupația țăranilor, a pescarilor, a vieții casnice, a călătorilor, etc. Fiecare parabolă era cu măiestrie aplicată unor realități concrete, din care ascultătorii culegeau Învățături prețioase.

Învățătura lui Iisus făcea o impresie atât de puternică încât slujitorii mai marilor preoților le spun acestora: “Niciodată nu a vorbit cineva ca omul acesta” (Ioan VII, 46). Tot astfel, o femeie din popor, pe când vorbea Iisus, ridicând glas din mulțime, a zis: “Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt” (Luca XI, 27).

Activitatea de învățător a Domnului nostru Iisus Hristos se desfășura pe două planuri: El învăța mulțimile, dar își alesese doisprezece ucenici (Apostoli), apoi 70, pe care-i învăța, în mod special, cu mai multă atenție și sistematic. Aceștia stăteau tot timpul în jurul Său și se bucurau mereu de căldura cuvintelor Sale. Adeseori se retrăgeau în locuri mai ferite, unde le descoperea toate adevărurile. Așa după cum El însuși “crescuse cu vârsta și cu înțelepciunea” (Luca II, 40), tot la fel își forma și ucenicii, cu răbdare și cu dragoste, ținând seama de puterile spirituale și de formare ale fiecăruia.

Pe acești ucenici Domnul Iisus îi îndrumă într-un mod exemplar, dându-le tot ajutorul, încât în curând i-a putut trimite să îndeplinească aceeași lucrare ca a Lui, să propovăduiască Evanghelia. Mai apoi, după Înălțare, Biserica creștină va rămâne pe umerii lor: “Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).

Totuși, Iisus Hristos a avut de-a face și cu ucenici care nu au putut înțelege unele adevăruri noi. Deși L-a descoperit progresiv revelația Noului Testament, începând cu adevărurile simple și elementare, pe care le-a împletit cu realități cunoscute, totuși când le-a spus ucenicilor: “Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi, căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu este adevărată băutură” (Ioan VI, 54-55), aceștia nu L-au înțeles. Sfânta Scriptură ne spune că “de atunci mulți din ucenicii Lui s-au depărtat și nu mai umblau cu El” (Ioan VI, 66).

Astfel, se arată și dificultăți inerente ale procesului de învățare a ucenicilor, care atunci când sunt trimiși la propovăduire se descurcă foarte bine conform chemării lor de învățători și predicatori ai Evangheliei. Cât privește starea de ucenicie și valoarea ucenicului, Mântuitorul aprecia, în mod deosebit, pe fiecare ucenic, când spunea: “Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Matei X, 25). În cuvintele acestea stă legea de aur a fiecărui ucenic, care trebuie să râvnească la perfecționarea și desăvârșirea sa, să ajungă ca dascălul său.

Mântuitorul iubea copiii și era deseori înconjurat de ei, dar de o învățătură adresată lor nu avem știre. Știm că “I s-au adus copii ca să-și pună mâinile peste ei și să se roage; lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei XIX, 13-14).  Iisus Hristos a arătat că învățătura trebuie unită cu nevinovăția copiilor și curățenia inimii.

Munca de dascăl a Mântuitorului a dat roade deosebit de bogate. Apostolii și ucenicii s-au format sub îndrumarea și supravegherea Sa, și mai târziu și-au dovedit destoinicia lor, propovăduind Evanghelia, după modelul Dascălului lor.

În felul acesta, Mântuitorul își îndeplinise propria Lui îndatorire de învățător, predicând și crescându-și ucenicii. Lasă moștenirea Sa în seama urmașilor bine pregătiți, așa cum trebuie să facă orice dascăl bun.  Sarcina Sa fusese pusă pe mai mulți umeri ca să fie dusă la îndeplinire, cu cuvinte exprese: “Căci pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu și voi să faceți” (Ioan XIII, 15) și “învățați –vă de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima …” (Matei XI, 2-9), dar mai ales minunatele cuvinte ale Celui ce a fost învățătorul învățătorilor: “Eu sunt lumina luminii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan VIII, 12).

Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos Și-a asigurat învățătura Sa mântuitoare cu exemplul propriei Sale vieți; teoria a fost însoțită de practică într-un mod desăvârșit. Viața Mântuitorului a fost într-o armonie deplină cu învățătura Sa, ceea ce a predicat a și trăit. Puterea acestui exemplu de trăire a învățăturii Sale a fost deosebit de importantă. Cu acest exemplu viu își încununa învățătura Sa, arătând că El Însuși crede și împlinește cuvintele Sale, și le spune din adâncul ființei Sale dumnezeiești. Acesta a fost unul dintre elementele importante, care explică puterea de învățare a Domnului nostru Iisus Hristos și ascultarea și urmarea acestei învățături de către ucenicii Săi.

Chemarea învățătorească a Domnului nostru Iisus Hristos are astfel o deosebită importanță căci ea ne arată înalta autoritate și demnitate de învățător a Mântuitorului din timpul activității Sale mesianice. El a folosit toate mijloacele pentru a descoperi credincioșilor învățătura cea adevărată și a le arăta calea spre mântuire, așa cum a spus și a făcut Sfântul Apostol Pavel: “Și când am venit la voi, fraților, nu cu înălțimea cuvântului sau a înțelepciunii, am venit să vă vestesc mărturisirea lui Dumnezeu, căci n-am socotit că știu ceva între voi, decât numai pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Corinteni II, 1-2).

Preot Cojocaru Cristian

Parohia Coțofenii din Dos

Protoieria Craiova Nord

01.11.2018 – Biserica și poruncile sale

joi, noiembrie 1st, 2018

Biserica este locașul de rugăciune în care se adună credincioșii în duminici și sărbători, dar este și obștea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ea este comunitatea sufletelor unite în Hristos Mântuitorul, Care s-a jertfit și se jertfește pentru mântuirea noastră.

Ca organism sau comunitate spirituală, Biserica urmărește să curețe sufletele de păcate, să le sfințească și să le mântuiască și, prin aceasta, să le aducă în comunitatea de viață cu Dumnezeu. Pentru împlinirea acestui scop, tot ceea ce este bun din noi trebuie să sporească, iar prin harul divin se revarsă în sufletele noastre energii uriașe de viață nouă, ca să ducem lupta cu forțele răului, să stăvilim instinctele rele din noi, să ne ridicăm la idealul asemănării cu Dumnezeu prin muncă și rugăciune.

Biserica este universală și eternă. Ea lucrează pentru sufletele nemuritoare. Sfântul Ciprian ne spune că Biserica este mama sufletului nostru. Cel ce nu o are pe ea aici pe pământ de mamă, n-are în cer pe Dumnezeu ca Tată. Ca mamă, Biserica ia în primire sufletul nostru de la botez, îl crește și-l desăvârșește în Hristos.

Creștinul ortodox trebuie să știe că Biserica este suprema autoritate în ordinea spirituală și este dator să-i asculte poruncile, care sunt expresia voii lui Dumnezeu. Autoritatea ei izvorăște din cuvintele Domnului, care zice: “De-ți va greși fratele tău, mergi de-l mustră între tine și el singur … De nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi martori și de nu-i va asculta nici pe ei, supune-l Bisericii, și de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei XVIII, 15-17).

Ascultarea poruncilor trebuie să pornească din inimă curată, din convingerea că Biserica cere fiilor săi numai ceea ce este spre folosul și fericirea lor aici, pe pământ, și dincolo, în cer. Ea cere acest lucru în numele Domnului, Care a zis apostolilor Săi: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. Iar cei ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca X, 16).

Fără ascultare de Biserică nu este mântuire. Neascultarea a scos pe Adam din rai, iar ascultarea Fiului față de Tatăl ceresc a adus izbăvirea. Ascultarea este dovada încrederii noastre în Dumnezeu, Care a întemeiat Biserica. Creștinul ascultă de Biserică dacă crede dogmele pe care le învață ierarhia ei, dacă le mărturisește și trăiește potrivit canoanelor sau orânduielilor ei. Datoria creștinului este de a crede și mărturisi pe Domnul, izvorăște din porunca Sa: “Mergând, învățați toate neamurile …; cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 15-16)

După cum cetățenii sunt obligați să asculte și să îndeplinească, să se supună legilor statului, tot astfel creștinii sunt datori să asculte și să împlinească poruncile bisericești care sunt date pentru mântuirea lor sufletească.

Acestea sunt în număr de nouă:

  1. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu smerenie și să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în duminici și sărbători;
  2. Să ținem posturile de peste an (al Crăciunului, al Paștilor, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, al Adormirii Maicii Domnului). Să postim miercurea și vinerea;
  3. Să cinstim pe slujitorii Bisericii, urmând învățăturile și sfaturile pe care ni le dau;
  4. Să ne mărturisim păcatele la duhovnic și să ne împărtășim cu Sfintele Taine în cele patru posturi, sau cel puțin o dată pe an, la Paști;
  5. Să ne rugăm pentru conducătorii Bisericii și ai Statului;
  6. Să ținem posturile rânduite de conducerea Bisericii, în vreme de primejdie, boală, foamete, secetă, potop, cutremur sau alte necazuri;
  7. Să nu citim cărți eretice sau imorale, pierzătoare de suflet;
  8. Să nu înstrăinăm averile și odoarele bisericești, nici să le folosim în scopuri străine;
  9. Să nu facem nunți și petreceri în post.

Acestor nouă porunci bisericești se adaugă:

  1. Să respectăm tradiția religios-morală a strămoșilor;
  2. Să sprijinim construirea și repararea Sfintelor locașuri și să le ținem curate și împodobite cu pictură, icoane, obiecte sfinte, etc.
  3. Să cinstim mormintele și să îngrijim cimitirele, pentru că în ele se odihnesc părinții, moșii și strămoșii noștri. În ele ne vom așeza fiecare din noi mai curând sau mai târziu. Aici așteptăm învierea morților, când trupurile se vor uni cu sufletele și vom merge înaintea lui Dumnezeu ca să luăm răsplată bună sau rea, după cum am trăit în viața aceasta. Să nu lăsăm ca cimitirele să fie profanate de cei ce rup crucile de la morminte sau le fură, nici să pătrundă animale acolo, să plantăm flori și să le îngrijim. Dacă nu vom face astfel, dovedește că nu avem credință în Dumnezeu și în învierea trupurilor, nu ne cinstim părinții și înaintașii. Și după cum facem înaintașilor, așa ne vor face copiii și nepoții noștri. Profanarea este păcat înaintea lui Dumnezeu. Un popor există prin istoria și înaintașii săi.

Biserica și tradiția noastră religioasă este inima istoriei noastre, este sufletul ei. Ea leagă trecutul cu viitorul și generațiile întraolaltă. Trupul dispare, iar sufletul rămâne. De suflet și de nemurirea lui se îngrijește Biserica. Ea este comunitatea de viață eternă în care, dupa moartea trupească, ne întâlnim cu cei ce au fost și cu cei ce vor veni peste zeci, sute și mii de ani, cât va dăinui lumea. De aceea, ascultând de Biserică și îngrijind sfintele sale locașuri, facem și un act de demnitate românească și de întărire a istoriei naționale.

Împlinind poruncile, Biserica își poate realiza scopul: ca să ne facă mai buni și mai drepți unii față de alții. Prin Biserică devenim fiii lui Dumnezeu și frați unii cu alții, egali și liberi, pentru că suntem membrii aceleiași mari și sfinte familii.

Biserica cere libertate și egalitate pentru toți oamenii, pentru toate popoarele, cere demnitate, bună înțelegere, belșug și fericire pentru toți cei ce muncesc în toată lumea. Ea voiește să realizeze acest ideal în numele Părintelui ceresc, în fața Căruia toți oamenii avem aceleași drepturi și datorii.

Sfânta Biserică este Trupul tainic al Domnului Hristos din care face parte fiecare creștin prin Botez. Cel ce împlinește poruncile ei este membru viu al său, cel ce nu le ascultă și nu le împlinește, acela se rupe de Biserică și pierde mântuirea și fericirea sufletului său. Cel ce nu ascultă și nu împlinește poruncile, acela pierde mântuirea și fericirea veșnică, pentru că rămâne în afara Bisericii, și unde nu este Biserica, nu este nici har, pentru că nu sunt Sfintele Taine, izvoarele harului divin, fără de care nu putem să lucrăm nimic pentru izbăvirea noastră

Adevăratul creștin împlinește toate poruncile Bisericii, convins că sunt date pentru folosul său. El îndeamnă și pe altul să facă la fel. La fel ca Apostolul Pavel, el duce cu mult curaj lupta cea bună (I Timotei I, 18), prin virtute, până la sfârșitul vieții, ca să ajungă la sfințenie și la fericire, în comunitatea de viață cu îngerii și cu sfinții care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

Preot Cojocaru Cristian

Parohia Coțofenii din Dos

Protoieria Craiova Nord


01.11.2018 – Omul între patimă şi virtute: Despre păcatul beţiei

joi, noiembrie 1st, 2018

Este adevărat că grija omului muritor, amăgit de vrăjmașul, este de a trăi cât mai bine și cât mai ușor, de a fi mulțumit și fericit. Vrem să avem din belșug toate bunătățile, să nu ducem lipsă de hrană, să avem haine cât mai frumoase, case mari și impunătoare, mașini luxoase și scumpe. Vrem să trăim cât mai bine și „să fim fericiți și împliniți”. În căutarea greșită a binelui și frumosului, a plăcutului și a folositorului, schimbăm bunele deprinderi cu patimile și răutățile de tot felul, pentru că nu ne sileau a căuta adevărul și rostul vieții, dat de Dumnezeu.

Ne găsim aproape cu toţii forfotind de patimi, plângându-ne de amărăciunea traiului zilnic și de lipsă, dar râvnind orbește la bine. Să nu ne amăgim, socotiind că ne vom împlini „sfânta datorie” ce avem pentru trupul și sufletul nostru, numai cu această dorință. Să gândim că, pentru a găsi binele, trebuie mai întâi să scăpăm de tot răul, să cunoaștem greutatea lui, cu toate urmările ce au să vină. Trebuie să învățăm și să știm să alegem cele bune din lumea aceasta pentru ca viața noastră să fie curată. Ne dăm noi seama de aceasta? De ceme mai multe ori nu!

„Beția pierde pe om”

Văzând și luând aminte la cele dimprejurul nostru, cu vremurile acestea grele și de pierzare, m-am hotărât să scriu despre una dintre cele mai urâte patimi, care, ca toate patimile, se înfățișează omenirii, îmbrăcată în haina plăcerii și folositorului, dar care a ajuns cu puterea ei de nimicire să-l facă pe bietul om să se coboare din înălțimea vieții lui, mai jos chiar decât animalele. Este grozavă această urâtă patimă, fiind numită chiar „mama tuturor răutăților și împărăteasă a suferințelor omenirii”. Să-i spunem numele? Este beția, această patimă grea și distrugătoare, cea foarte mult răspândită, mai ales acum prăpădind lumea cu molima ei. Mă voi sili să vă pun înainte, în toată  grozăvia  Lui, „marele păcat” pe care îl săvârșește cel cuprins de acest viciu, pierzându-și și trupul și sufletul.

Sfinții spuneau că „beția pierde pe om”, iar un vestit înțelept antic, anume Diogene, fiind cândva la o petrecere cu prietenii săi și dându-i-se după sfârșitul mesei, încă un pahar cu vin, el l-a vărsat. Mesenii ceilalți s-au mirat mult de fapta  sa  și au început a-l dojeni. Atunci înțeleptul Diogene, liniștit și serios a răspuns: „Dacă n-aș fi răsturnat acum paharul acesta cu vin, mai apoi m-ar fi răsturnat el pe mine, ceva mai târziu!”. Băutura, fie ea de vin, fie de țuică sau alte spirtoase, îl „răstoarnă”  pe om la pământ și îl pierde, mai multă și peste măsură deodată, sau mai puțină dar mai deasă, ba chiar și foarte rară, atacă și prăpădește și trupul și sufletul. Este știut că tot ce mâncăm și bem ajută la dezvoltarea și întreținerea corpului nostru. Toate mâncărurile și băuturile trec prin pereții stomacului, până în cele mai mici firicele și țesuturi, ce alcătuiesc carnea noastră, oasele noastre, sângele nostru, creierul și toate organele. Prin urmare e adevărată spusa unora că țuica și vinul „se plimbă prin toate oasele”; dar e neadevărat că ele înviorează și dau putere, cum cred foarte mulți: ne apucă mai întâi un curaj și o înfierbântare, o întărire și o încordare a mușchilor, și tot acum, pe loc, începem să tremurăm, să ne ia întuneciune de uitare și amețeală. Puterea alcoolului în corp e ca puterea unui foc de paie.

„Distrug pricina bolii de care suferi d-ta!”

Dar, dacă nu ne face bine băutura, așa cum se știu iubitorii ei, oare ne poate face ea rău? Fiind otravă, ne otrăvește cu adevărat, ne arde stomacul, ne tulbură sângele, ne amețește și ne întunecă mintea, se ia puterea. Azi puțin, mâine mai mult, poimâine și mai mult, până ce ne pomenim că ne lipsește gustul, ne piere foamea, ne arde în stomac, ne doare capul, ne vâjâie urechile, nu mai auzim bine, nu mai vedem lămurit, abia ne ținem pe picioare. Cine n-a văzut fața desfigurată a bețivului: buzele lui vinete, ochii stinși, tremurând tot, umblă fără rost, buimăcit și totdeauna văitându-se. Mulți dintre aceștia mor înainte de vreme: înecați în râuri, prin vânturi, pe sub poduri, înghețați de frig,etc. Mulți, bolnavi, cuprinși și de alte  boli, căci beția priește tuturor  bolilor și le atrage , mor în spitale, spânzurați, împușcați ori otrăviți.

Un bătrân boier, suferind de o boală numită gută, care se manifestă prin umflături și dureri mari la încheieturi, zise într-o zi doctorului care îl examina:

„- De ce d-ta, în loc să-mi tot chinuiești piciorul, nu cauți mai bine pricina bolii de care sufăr și să o distrugi?”

Cum auzi aceste cuvinte, doctorul se sculă, apucă bastonul și începu să sfărâme sticlele cu vin, cu lichioruri și cu băuturi de tot felul, pe care boierul le ținea într-un dulap din colțul camerei.

„- Ce faci, doctore?”  strigă bătrânul speriat și mânios.

„- Fac ce-mi ceri! Distrug pricina bolii de care suferi d-ta!” îi răspunse doctorul liniștit.

Beţia pune stăpânire pe suflet

Dar nu numai atâta este paguba adusă de starea bețivului, căci mai înainte de trup, el și-a pierdut deja, cel mai de preț bun al său: sufletul. Beția, ca orice deprindere rea, pune stăpânire, foarte repede, pe cele mai înalte și mai frumoase însușiri ale sufletului. Sfărâmă  voința omului, întunecă dreapta judecată, înlătură rușinea, orbește , murdărește cinstea, aducând o posomorâre veșnică, nu este în stare să mai facă nimic bun, nimic de folos. Se ține numai de patima lui: înjură, bate, ucide, fură, se ceartă,etc.

Sf. Vasile cel Mare vorbește despre răul facut de băutură sufletului: „Precum apa se potrivește focului, tot așa vinul întunecă mintea omului. Precum fumul alungă albinele , tot așa beția gonește binele și frumosul din sufletul omului.” „O, bărbați! Cât de puternică e băutura!  Ea întunecă mintea care e oglinda sufletului; ea face ca omul să-și uite de datoriile sale. Bețivul uită pe prieteni și pe frați; el ridică cuțitul și împotriva părinților.”  (III Ezdra, 3, 18-23). Mărginindu-mă la cele spuse, socotesc că suntem încredințați îndeajuns, de urmările rele pe care băutura multă le aduce trupului și sufletului omenesc.

Urmările marelui păcat

Beția face ceva mai mult, chiar prea mult pentru firea noastră, căci ea nu lovește numai pe cei care o iubesc, ci și pe cei ce trăiesc alături și împrejurul celui ce bea; ba mai mult, ea trece cu răutatea ei, chiar asupra urmașilor, neam de neam.

Înainte de a fi ceea ce este, bețivul e om: trebie să aibă și el o casă, o soție, copii, rude, prieteni și cunoștințe. Trebuie să muncească, să agonisească, să se îngrijească de casă și de ai lui și să trăiască în comuniune cu toți cei ai lui. Mai poate el (alcoolicul) să facă, cu chibzuibță și din plin, toate aceste lucruri? Cine bea, la început muncește azi și bea mîine; muncește o săptămână și bea într-o zi, muncește o lună și bea în trei zile; iar mai apoi vine vremea când, ajungându-l  ruina trupului cu lipsa puterii de a muncii pentru „ a-și stinge focul ce-l arde pe gât”, începe să risipească moștenirea de la părinți, și să împrăștie bruma de avere de pe lângă casă. Toată lumea caută să cumpere, el nu: el are de vândut. Tot omul se uită cu drag la cele din gospodărie, celui bețiv parcă-i stau în ochi. Le găsește el vreun cusur ca să le vândă și să poată bea. Și așa, cel pătimaș vinde astăzi una, vinde mâine alta, până se ușurează de tot ce are. Încep să crească buruienile pe bătătură, gardurile curții cad, îi plouă în casă, îi cresc spinii în vatră. Plânge nevasta, plâng copii, jelesc rudele, se vaietă prietenii și vecinii, dar în schimb se bucură vrăjmașul și dușmanii. Lui nu-i pasă, el se vaietă că nu mai are ce bea și de necaz își bate soția, schingiuiește copiii, înjură și amenință rudele și se ceartă cu vecinii și cunoscuții. Scandalul și cearta îi stau zilnic în cale.

Sfântul Apostol Iacov spune: „Fraților, de va rătăci cineva dintre voi și îl va întoarce cineva pe el, să știi că acela ce l-a intors pe păcătos de  la rătăcirea lui, va mântui sufletul de la moarte și va șterge mulțime de păcate” (Iacov 5,9.20). Toți să punem gând bun, să ne încordăm voința, să făgăduim că vom fugi de această cursă blestemată a necuratului, având nădejdea că Dumnezeu ne dă voință și tărie să învingem toate nevoile și necazurile, spre Sinele caselor noastre și a familiilor noastre, având izbândă asupra „marelui păcat”.

Pr. Cristian Cojocaru