Arhiva pentru ziua noiembrie 2nd, 2018

02.11.2018 – Mărturii despre Logosul ipostatic în arhitectura creştină

vineri, noiembrie 2nd, 2018

În toate aceste locaşuri de cult, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (aceasta în mod real), cât şi în mod sibolic, începând de la forma bisericii şi până la pictură şi obiectele de cult. Trebuie menţionat că există o mărturie despre existenţa unui sarcofag creştin din secolul al IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului: Hristos cel Cosmic. „Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o parte şi de alta a Sa…Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. „El trebuie să împărăţească” spune Pavel, „până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale. Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea” (I Corinteni 15, 25-26)

În timpul împăratului Constantin cel Mare, cel care prin edictul său (313) a dat libertate de manifestare creştinilor: biserica ca locaş de cult începe să îmbrace frumoase forme arhitecturale. Se remarcă biserici cu arhitectură splendindă cum ar fi: Biserica „Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, în formă de cruce, biserica Sf. Mormânt, având formă rotundă; biserica Înălţării Domnului, zidită de Împărăteasa Elena lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, catedrala „Sf. Sofia” din Edesa şi Biserica Maicii Domnului din Amida – construită în formă de pătrat; Biserica Maicii Domnului – Vlaherul din Constantinopol; catedrala „Sfintei Înţelepciuni” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, fiind capodopera vremii sale şi a veacurilor următoare, neîntrecută în strălucire nici până astăzi.

În toate aceste lăcaşuri de cult, Logosul este o prezentă permanentă, deoarece biserica devine în cultul creştin o „interpretare a universului în lumina înţelepciunii dumnezeieşti, decât în cea a înţelepciunii omeneşti; întreaga creatură fiind pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu de la început până în prezent” (Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 74).

Legătura intimă dintre Hristos şi Biserica Sa este dată, în arhitectura locaşurilor de cult şi de cult de prezenţa picturilor şi a icoanelor, în care sunt reprezentaţi Mântuitorul, sfinţii, Maica Domnului, precum şi scene din viaţa lor pământească. Cinstirea Logosului în iconografia Bisericii fiind susţinută de argumente istorice, raţionale, cât mai ales biblice şi tradiţionale. Argumentele istorice arată că icoanele sub formă de portrete sau tablouri  au fost întrebuinţate şi s-au aflat la toate popoarele, creştine şi necreştine, în viaţa civilă şi familială.

Temeiurile scripturistice arată că icoana Fiului ne arată că nouă, celor de pe pământ, că şi Tatăl şi Duhul Sfânt este prezent în mijlocul comunităţii, şi aceasta deoarece Fiul este icoana Tatălui: „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col 1,15). Dumnezeu a făcut omul „după chipul şi asemănarea Sa”(Facere 1,26), „Dumnezeu este Cel dintâi Care a făcut icoane” (Sf. Ioan Damaschin, Tratat III despre sfintele icoane, p.115, apud Ene Branişte, op.cit., p.117).

În Vechiul Testament, Dumnezeu a interzis închinarea la idoli prin prescripţia dată în Decalog (Ieşire 20,4); dar face aceasta, dată fiind înclinaţia evreilor spre politeism. În Legea cea Nouă, atunci când lumina Întrupării Logosului a descoperit popoarelor harul duhului Sfânt, Dumnezeu îngăduie ceea ce le interzisese evreilor în Legea cea Veche. Sf. Ioan Damaschin arată că: dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament, această comunicare s-a făcut şi în chip: „căci Cel nevăzut S-a făcut văzut cu ochii, dar trupeşti, ceea ce în Vechiul Testament era prefigurat numai prin simboluri. Şi, în continuare Sf. Ioan Damaschin spune: „noi, însă, pentru că nu suntem prezenţi cu trupul,…ne închinăm cinstind sfintele cărţi…şi prin pictura icoanelor contemplăm icoana chipului Său, a minunilor şi a patimilor Sale,…cinstim, venerăm şi ne închinăm chipului Său trupesc…şi înţelegem cât este cu putinţă slava Dumnezeirii.

Sfinţenia icoanelor are un dublu izvor: legătura dintre prototip şi icoană, şi faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială: „Icoanele sunt sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh”, zice Sf. Ioan Damaschinul.

(Pr. Cristian Nistorescu)

02.11.2018 – Mărturisirea Cuvântului dumnezeiesc în Sfintele Slujbe

vineri, noiembrie 2nd, 2018

Potrivit Sf. Scripturi, scopul vietuirii noastre creştine este: „de a deveni părtaşi dumnezeieştii firi”(II Pt. I,4), iar această stare te poate ajunge doar printr-o înaltă trăire duhovnicească, care îşi găsesşte sursa inepuizabilă în Sf. Slujbe ale Bisericii, dar ai ales în Sf. Taine. În aceste lucrări ni se comunică harul mântuitor şi avem posibilitatea de a fi în Hristos, încă din viaţa aceasta. Lucrarea mântuitoare a Logosului întrupat devine o readucere a creaţiei sub imperiul harului Dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Logosul în textele liturgice ale Sfintelor Slujbe, îl ridică pe o la o atitudine responsabilă faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, dar şi faţă de întreaga natură înconjurătoare: „după cum nimic din cele luate n-a fost considerat nevrednic să ia parte la taina mântuirii noastre, tot aşa nici unul din elementele de seamă ale luii văzute nu putea fi omis din rugăciunea Bisericii. Sfinţindu-le, ea le reaşează, de fapt, în relaţia lor firească, originară, nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu omul căruia i se reaminteşte astfel neîncetat porunca de „a stăpâni” natura, nelăsându-se înrobit de ea” (Teoctist Patriarhul B.O.R., introducere la Molitfelnic, Ed. IBMBOR, p. 4).

În acest subcapitol ne vom propune să aducem câteva texte revelante în ceea ce priveşte prezenţa Logosului în liturgicul Sf. Slujbe, dar şi cinstirea prin slujbă a evenimentelor importante din opera de mântuire Logocentrică.

Se arată, unitatea desăvâşită de fiinţă a Cuvântului cu celelalte Persoane Treimice: „Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Taăl şi cu Duhul, Care s-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm credincioşii şi să ne închinăm; că bine a voit a se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda, şi a sculat pe cei morţi întru slăvită Învierea Sa” (troparul Învierii, glasul al V-lea).

În doar căteva rânduri, textul troparului, ne poartă de la naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl, la Întrupare, Moartea Sa pe cruce pentru mântuirea noastră, şi până la slăvita Înviere prin care ni s-a şters păcatele şi am fost mântuiţi.

În alt loc, textul liturgic ne îndeamnă:

Veniţi să ne închinăm Celui mai înainte de veci din Tatăl născut, lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel întrupa din Fecioara Maria, că răstignire răbdând, îngropării S-a dat precum Însuşi a voit, şi înviind din morţi ne-a mântuit pe omul cel rătăcit.”(Stihira I Învierea glasul II, la vecernia de Sâmbătă seara).

Tema textului este aceeaşi ca şi cea din tropar: Hristos-Cuvântul din Cuvânt şi din iubirea Sa de oameni, S-a smerit pe Sine şi întrupându-Se prin moartea Sa ne-a ridicar pe noi pe toţi împreună la Învierea Sa.

Hristos cel Întrupat, se primeşte de către natură ca un Împărat:

Vitleem găteşte-te, Edem deschide-te, şi tot pământul Iudeii bucură-te acum! Cerurile să se veselească, toţi oamenii să salte, în iesle Viaţa, în peşteră cel bogat vine, luând pentru mulţimea sărăcia lui Adam, fără schimbare şi fără amestecare.” (Stihira a III-a, de la vecernia Naşterii Domnului).

Iată s-a apropiat vremea mântuirii noastre; găteşte-te peşteră, Fecioara se apropie să nască, Vitleeme Pământul Iudeii împodobeşte-te şi te veseleşte; că dintru tine a răsărit Dumnezeul nostru; auziţi muţi şi dealuri şi laturile cele dimprejurul Iudeii, că vine Hristos să-L mântuiască pe omul pe care l-a zidit; ca un iubitor de oameni” (Slavă…şi acum…la stihirile Vecerniei Naşterii).

În momentul naşterii Logosului, toată făptur se găseşte într-o armonie deplină: „Fecioara astăzi pre Cuvântul cel mai înainte de veci erge să-L nască în peşteră negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii, şi cu păstorii, pe cel ce va să se arate prunc tânăr. Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Codacul Naşterii)

Naşterea lui Hristos este în permanenţă actualizată de Biserică, care cântă acum, ca şi atunci: „Hristos se naşte măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a proslăvit” – cuvintele au fost rostite pentru prima dată de Sf. Grigorie Teologul şi mai apoi au fost introduse în cult.

De asemenea, Maica domnului este preaslăvită totdeauna pentru că s-a învrednicit, a-L purta în pântece pe cuvântul: „O fericit pântecele tău, fiica lui Dumnezeu! Care cu înţelegere mai are decât Cerurile ţi-au arătat că Acela pe care nu-L încape Cerul, tu Îl cuprinzi purtându-L”.(„…şi acum” de la Laudele utreniei Naşteri).

În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, ni se pune în faţă, prin termeni simpli şi pe înţeles, întreaga teologie Logocentrică:

Arătata ăptiră minunată, arătându-se nouă, Făcătorul; că din Fecioară mai presus de fire S-a întrupat şi din mormânt a înviat, nestricând peceile, şi la Apostoli prin uşile încuiate a intrat cu trupul. De aceea minunându-ne cu credinţă grăim:

Iisuse, Cuvântul cel necuprins;

Iisuse, Cuvântul cel nevăzut;

Iisuse, Puterea cea neajunsă;

Iisuse, Înţelepciunea cea mai presus de cuget;

Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris;

Iisuse, Domnia cea nenumărată cu anii;

Iisuse, Împărăţia cea nebiruită;

Iisuse, Stăpânirea cea fără de sfârşit;

Iisuse, Tăria cea preaînaltă;

Iisuse, Puterea cea veşnică;

Iisuse, Făcătorul nostru, miluieneşte-ne;

Iisuse, Mântuitorul nostru mântuieşte-ne;

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne!”

Văzând străină Întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi …”(Irmosul al VII lea şi Codacul al VIII-lea).

Aproape că nu mai este nevoie de nici un cuvânt pentru a copleta această minunată expunere a învăţăturii despre Logos. Cuvântările sună melodios, sunt pe înţeles, şi se acordă perfect cu simfonia dogmatică pe care o transmit.

În momentul morţii sale Hristos se pogoară în pântecele iadului pentru a izbăvi pe oamenii cei ţinuţi de diavol în robia fricii de moarte:

În mormânt şi sub peceţi te-au cuprins, Nemuritorule, de bunăvoie; că puterea Ta Ţi-ai arătatprin fapte, cu dumnezeiască lucrare.”

Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amătât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi atotputernic, şi de înfricoşatul Tău chip a rămas fără glas” (Cântarea a IV-a din Canonul Sâmbetei celei mari).

În moarte Hristos rămâne unit cu trupul luat la Întrupare:

„Omorât ai fost, dar nu te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat, că de s-a şi stricat templul în vremea pătimirii, şi aşa unul era ipostasul Dumnezeirii şi al Trupului Tău, că în amândouă unul eşti: Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Om” (irmos din cântarea a VI-a, din Canonul Sâmbetei celei mari)

În momentul Învierii, întunericul dispare, Cuvântul străluce, iar Biserica ne îndeamnă la prăznuire dumnezeiască: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm de biruinţă” (Irmosul Cântării din canonul Învierii)

În momentul Înălţării Cuvântului la ceruri, este însoţită de promisiunea trimiterii Sf. Duh la Cincizecime:

„Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul, Cerurile au găsit scaunul Lui; norii suirea Lui. Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor săi: Ridicaţi căpetenii porţile voastre! Toate neamurile băteţi din palme că Hristos S-a suit unde era mai înainte.” (stihira I de la vecernia Înălţării).

Prin Înălţare, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce în sânurile Tatălui, dar în acelaşi timp el este alături de oamenii pe care i-a mântuit:

În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristos, cel ce eşti necuprins.” (Rugăciunea ce o zice preotul după ieşirea cu Sfintele Daruri).

În textele liturgice, Biserica a găsit soluţia ideală pentru a pune în sufletele credincioşilor sămânţa roditoare a Logosului. În ele găsim frumuseţe, claritate, inspiraţie, melodia etc. Prin care mintea noastră se ridică până la crungurile cereşti pentru a-L slăvi pe Hristos Cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Pr. Cristian Nistorescu

02.11.2018 – Mărturii despre Logos în Biserică

vineri, noiembrie 2nd, 2018

Din momentul Înălţării Salela cer Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat) le-a promis Apostolilor Săi, şi prin ei întregii Biserici dreptmăritoare că: va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. Prezenţa Logosului Înomenit se face simţită, aşadar, în Biserică prin toate Sfintele Slujbe şi rugăciuni pe care acesta le săvârşeşte, având conştiinţa prezenţei Sale în mod real în mijlocul ei. Întreaga istorie poartă pecetea Logosului Inomenit şi această prezenţă a Sa în viaţa lor; acest lucru săvărşindu-se cu regularitate din generaţie în generaţie. Secole de-a rândul creştinii au trăit această prezenţă continuă a Logosului mântuitor, cu gândul la Împărăţia Sa cea veşnică, locul deplinei lor comuniuni cu El. Şi pentru că mai sus am amintit de celebrarea Logosului, mai ales prin cult, trebuie să menţionăm că această celebrare a fost gradată: de la ritualuri simple (frângere pâinii), până la solemnele Liturghii Bizantine. Dar, ceea ce este cel mai important de reţinut este faptul că: toate aceste slujbe de celebrare a cuvântului au avut un singur nucleu: Sf. Euharistie, săvârşită în chip real de însuşi Hristos: Logosul Înomenit.

Primele secole creştine poartă vizibil amprenta Logosului. Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului mergeau să se închine la templul: „în care se aflau pururea, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.”(Lc 24,53; F.A. 31,1) după Înălţarea Sa la ceruri, iar după plecarea lor din Ierusalim şi risipirea lor în lume pentru predicarea Evangheliei Cuvântului, ei se rugau, atât în sinagogile iudeice, cât şi în casele particulare unde se adunau pentru frângerea pâinii.(F.A.7-8).  Un rol important l-a jucat în istoria cultului creştin din Ierusalim, în epoca din Ierusalim, aşa-numita cameră sau foişorul de sus în care avusese loc Cina cea de Taină; devenind după aceea locul întâlnirii Apostolilor după Înviere şi Înălţare, locul în care Sfinţii Apostoli au fost adunaţi când Duhul s-a pogoorât peste dânşii la Cincizecime, întemeindu-şi în chip văzut Biserica lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu (Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2002, p. 10).

Până la sfârşitul secolului II, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în creştere al creştinilor, se construiesc în casele particulare încăperi speciale pentru cult şi catehizare, folosite numai în acest scop. Cu timpul adunările creştine din case în vederea cultului, capătă numele de eclesiae, biserici. Termenul de eclesiae fiind dat şi locului unde se ţinea adunarea. Pentru denumirea locaşului de cult se mai întrebuinţa şi termenul de: casă a Domnului (ibidem).

În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea pâinii în locuri ascunse, numite catacombe. Din secolul II încep să se construiască cele dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare în acest sens, aşa că: existenţa primelor locaşuri de cult este atestată în: „Testamentum Domini ”(cart. I, cap.19); „Constituţiile Apostolice” (cart.II, cap. 57), „Didascalia celor 12 Apostoli” , precum şi izvoare literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul III: „Actele martirice ale Sf. Marin din Cezarea Palestinei”, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa (care aminteşte de o Biserică mare zidită de Sf. Grigorie Taumaturgul la Neocezarea) (Viaţa Sf. Grigorie Taumaturgul, P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op.cit., p.13).

Pr. Cristian Nistorescu

02.11.2018 – Sfântul Grigorie de Nyssa, despre „Întruparea Cuvântului” (II)

vineri, noiembrie 2nd, 2018

În opera sa „Viaţa lui Moise”, Sf. Grigorie dezvoltă simbolismele vieţii marelui profet, ancorându-le analogic în realităţile Logosului Înomenit. Astfel, Sf. Grigorie arată cum: filosofia păgână va adopta învăţătura creştină: „Iar dacă fiica faraonului, cea stearpă (pe care eu o înţeleg ca fiind filosofia cea din afară) va lua ca un copil al ei pe tânăr, ca să fie numită mama lui, acesta să nu respingă mincinoasa înfiere, până când va îngădui Cuvântul, adică până când va vedea în tine nedeplinătatea vârstei. Dar odată ajuns la înălţime, după cum aflăm despre Moise, să socotească lucru de ruşine a se mai numi copilul celei din fire stearpă. Căci e stearpă cu adevărat din afară, fiind mereu în durerile naşterii, dar nedând niciodată viaţă pruncului” (Sfântul Grigorie de Nyssa, P.S.B. 89, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1982, 220). Aşadar cultura păgână se împlineşte prin înfierea celei creştine.

În răspunsul pe care Domnul i-l dă lui Moise pe munţi, atunci când El îşi descoperă indentitatea spunând: „Eu sunt Cel Ce sunt…” (Ieşire 3,14), Sf. Grigorie identifică pe Cel ce este cu adevărul. Contrart adevărului este minciuna, care îşi ia drept existenţă ceea ce nu există de fapt. Arată că: „numai Dumnezeu există exclusiv prin Sine. El singur se poate numi Cel ce este, pentru că numele cuiva redă fiinţa lui, fiinţa Lui fiind una cu existenţa, El poate fi numit Cel ce este. Dar e de menţionat că Dumnezeu, nu-şi zice ceea ce este, ci Cel ce este, adică este Persoană” (ibidem) – Persoană putând defini esenţa, fără ca esenţa să poată defini persoana, deoarece nu o poate cuprinde.

Prefacerea toiagului în şarpe; şarpele înălţat de Moise pe lemn în pustie, preînchipuie pe Hristos, „Care S-a făcut în chipul şarpelui pentru noi, sau păcat pentru noi…deoarece a luat firea nostră devenită păcătoasă. Dar a luat-o fără de păcat, deci fără veninul şarpelui”.182 Deci aşa cum şarpele neveninos ridicat pe lemn astins puterea veninului răspândită de şerpii veninoşi în poporul iudeu în pustie, şi cum şarpele în care s-a trasnformat toiagul lui Moise a mâncat pe şerpii mincinoşi ai egiptenilor, tot aşa şi Hristos (şarpele cel neveninos) a surpat puterea (veninul) tiranului diavol prin Întruparea Sa.

Felul în care Domnul se descoperă lui Moise are simbolisme diverse: „La început i s-a arătat Domnul lui Moise prin lumina din rug. De aceea se naşte întrebarea: cum, acum când a înaintat atât de mult în virtute, Dumnezeu i se arată în întuneric? Sf. Grigorie face deosebire între întunericul dinainte de cunoaşterea cea dintâi a lui Dumnezeu, şi întunericul în care intră după înaintarea în lumina cunoaşterii Lui arătată în rug şi în stâlpul de foc, ca în ceva superior ei. De aceea el se foloseşte pentru întunericul de la început de termenul σκοιος, iar pentru cel superior oricărei cunoaşteri, de termenul phisis. Primul întuneric era o credinţă greşită despre Dumnezeu sau necredinţa…iar întunericul de deasupra lumii este o ridicare în lumină până dincolo de ea, o intensitate supremă a cedinţei celei drepte şi a conştiinţei despre Dumnezeu şi a cunoştiinţei Lui” (ibidem). Aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu în sens de lumină sau întuneric, depăşeşte cu mult toate aceste naţiuni iar „a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte”

În legătură cu actul întrupării Logosului, piduitor pentru Sf. Grigorie este: „Marele Cuvânt Catehetic”. Această cuvântare este strict întemeiată pe Sf. Scriptură nelăsând nelămurită nici pe elini, nici pe iudei, dacă aceştia se întemeiază pe Sf. Scriptură. Sf. Grigorie spune în acest sens: „Trebuia ca Acela care S-a unit cu firea noastră omenească să primească amestecul cu noi în toate însuşirile acestei firi. Într-adevăr – aşa cum cei care spală murdăria de pe haine, nu spală doar unele pete, iar pe altele le lasă, ci spală ţesătura de la un capăt la altul, pentru ca haina să fie strălucind peste tot la fel – tot aşa cu viaţa omenească cea molipsită de păcat de la început şi până la sfârşit: trebuia ca putere curăţătoare să treacă prin toate vârstele vieţii, pentru a nu fi curăţită doar o parte, iar alta nu” (ibidem, p. 45, nota 16).

În alt loc al cuvântului său Sf. Grigorie spune: „pentru aceasta ajunge să se nască omul: anume pentru a fi părtaş al bunurilor dumnezeieşti, atunci urmează ca el astfel alcătuit încât, în chip potrivit să se bucure de aceste bunuri…era nevoie pentru aceasta să se amestece ăn fire noastră omenească o părticică de la umnezeu, pentru ca, datorită asemănării cu Dumnezeu, să se ducă dorul Aceluia cu care se înrudeşte” (ibidem).

Aşadar Sf. Grigorie accentuează felul în care Logosul prin Întruparea sa rudenia omului cu Dumnezeu, alterată prin păcat, dându-i totodată acestuia posibilitatea de a creşte în filiaţia cu Tatăl: „fiinţa care se aseamănă cu Dumnezeu trebuia neapărat să aibă în firea sa voinţa neatârnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea de cele dumnezeieşti, după întruparea Cuvântului, să fie răsplata faptei sale bune” (ibidem, p. 220).

Părinţii Capadocieni, au avut o deosebit de iportantă participare în fixarea, clarificare şi desăvârşirea teologiei logocentrice. Iubitori de Logos, ei nu au avut nevoie de a-l apăra înaintea ereticilor din acele vremuri, ci a trebuit doar să-L mărturisească cu dragoste, iar El le-a rânduit  prin mărturisirea făcută de ei drumul spre triuful vieţii veşnice.

Pr. Cristian Nistorescu



182 Ibidem, nota 16, p.45

02.11.2018 – Sfântul Grigorie de Nyssa, despre „Întruparea Cuvântului” (1)

vineri, noiembrie 2nd, 2018

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai tânăr al Sf. Vasile, s-a născut în jurul anului 336 în Cezarea Capadociei, într-o familie de creştini. Pregătirea intelectuală şi duhovnicească o începe sub aripa fratelui său mai mare Vasile, pe care-l numeşte: părinte şi învăţător (Sfântul Grigorie de Nyssa, P.S.B. 89, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1982, p. 6). Este atras în tinereţe de filosofia păgână şi vroia să se facă mai de grabă retor decât creştin; dar la stăruinţele fratelui său mai mare, se întoarce în sânul Bisericii, de unde nu va mai pleca niciodată. În tinereţe îmbrăţişează viaţa de familie, iar după moartea timpurie a soţiei sale, va intra definitiv în monahism. În anul 371, fratele su Vasile îl va aşeza în demnitatea de episcop de Nyssa, un oraş nu departe de Cezarea, aflat în grija arhipăstoriei marele Vasile.

În viaţa sa tumultoasă şi plină de încercări, Sf. Grigorie a slujit totdeauna credinţa dreptmăritoare, participând prolific la tezaurul ortodoxiei prin vasta sa operă. Bogata lui activitate de scriitor cuprinde scrieri exegetice şi omilii, scrieri dogmatice, ascetico-duhovniceşti, cuvântări şi epistole.

Prin participarea sa în susţinerea învăţăturii hristologice, dezvoltă o teologie centrată pe Logosul înomenit. Acesta este chipul Tatălui şi „strălucirea slavei lui Dumnezeu şi pecetea Persoanei Sale (Evr 1,3). Căci: „Aşa cum chipul este inseparabil de trup, cu toate că este distinct de acesta, tot aşa Fiul nu trebuie despărţit de Tatăl, a Cărui strălucire este. Aşadar, dacă privim cu ochii sufletului chipul Fiului, ajungem la înţelegerea ipostasului Tatălui” (ibidem).

De asemenea Sf. Grigorie accentuează unitatea desăvârşită a Tatălui cu Fiul „fiindcă cel care L-a văzut pe Fiul L-a văzut şi pe Tatăl, după cuvintele Domnului din Evanghelie, iar Apostolul adaugă că Fiul este strălucirea ipostasului Tatălui”. El apără aşadar învăţătura despre Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întrit în Persoane. În tratatele „Contra lui Eunomiu, Sf. Grigorie explică ascultarea Fiului faţă de Tatăl. Tatăl nu poate fi înţeles fără Fiul sau Sfântul Duh, între ei se contemplă o comuniune şi o distincţie negrăită şi de neînţeles. Comuniunea Persoanele Treimice „se fundamentează pe faptul că participarea fiecărei Persoane este actualizată exact în referirea Sa la celelalte persoane. Ceea ce are ea disctinct este tocmai ceea ce o uneşte cu celelalte” (ibidem).

Sf. Grigorie este moştenitorul învăţăturii sf. Atanasie, cel care a gândit teologia logocentrică, în forma Logos-sarx(trup), nepreocupându-se de speculaţia lui Apolinarie asupra sufletului lui Hristos. Dar, având aceea bază puternică obţinută prin centrarea ideilor sale în jurul teologiei lui Atanasie, Grigorie de Nyssa, face un pas mare reuşind să depăşească formula, moştenită de la înaintaşul său (de Logos-sarx) şi se ancorează într-o formulă adoptată şi de ceilalţi părinţi: „Logos-antropos”. În legătură cu realitatea concretă a sufletului omenesc din persoana divino-umană a lui Hristos (aspect omis în teologia Logos-sarx), Sf. Grigorie spune: „Precum jeraticul sub cenuşă astfel a lucrat în moarte Cel Care, din proprie iniţiativă şi-a despărţit sufletul de trup. El care a zis Tatălui „În mâinile Tale încredinţez duhul Meu”(Lc. 23,46), vorbeşte astfel pentru că avea putere sa-L dea şi putere avea sa-L ia” (ibidem).

Pr. Cristian Nistorescu