Arhiva pentru ziua noiembrie 5th, 2018

05.11.2018 – Despre „Didahiile” mitropolitului Antim Ivireanul

luni, noiembrie 5th, 2018

Mitropolitul Antim Ivireanul este una din personalităţile cele mai luminoase din istoria Bisericii noastre, remarcat atât prin aptitudinile, cât şi prin munca şi realizările sale. A debutat în cultura românească ca tipgraf iscusit, devenind apoi autor de cărti, traducător priceput, predicator şi orator, ctitor de locaşuri sfinte, miniaturist talentat, sculptor înzestrat, om politic cu viziune clară, etc. O parte dintre aceste însușiri și le-a dobândit la Istambul (în robie, dar și ca om liber angajat de Patriarhia din Constantinopol), unde a învățat și limbile greacă, arabă şi turcă .

Prin eforturile sale pe tărâm cultural, Antim a propovăduit credinţa creştină. Strălucit predicator, s-a dăruit pentru credinţă și românitate, deși era străin de neamul nostru. A învățat și a folosit limba vie a poporului, introducând neologisme slavoneşti şi greceşti, înfrumuseţând limba literară (1).

S-a predicat şi până la Antim dar într-un mod timid şi lipsit de arta oratorică, de unii preoţi şi ierarhi străini. Prin predica sa, Antim a încercat sa-i lumineze pe păstoriţi, să le mişte inima, sa le înduplece voia în împlinirea binelui moral personal şi al celui obştesc. „Antim poate fi comparat cu un râu care alimentează, răcoreşte, fertilizează şi dă aproape tot ce trebuie pământului pe care îl străbate (2). Predicile lui sunt preţioasă sursă de informaţie asupra obiceiurilor, datinilor, moravurilor, evenimentelor istorice, el ştiind totodată să găsească cuvinte mişcătoare, alinând necazurile unui neam întreg.

Predica lui Antim are şi o nota de decentă, evitând lucrurile nepotrivite cu Biserica şi cu atmosfera morală, vorbind în predicile sale foarte mult despre realităţile vieţii, ca de exemplu contrastul şi opoziţia bogaţi-săraci, criticând pe cei bogaţi, lucru care era pe placul auditoriului său format de obicei din oameni simpli şi ţărani. El sfătuieşte pe bogaţi în nenumărate rânduri la cinste, omenie, bună înţelegere, lipsă de zavistie şi ură.

„În omiliile sale, Antim foloseşte în mod frecvent figuri de stil precum: epitetul, comparaţia, personificarea, metafora, etc.” (3). De exemplu, ne vorbeşte chiar şi de alegerea sa ca mitropolit, facând o asemănare cu alegerea apostolilor şi proorocilor din oameni proşti, simpli, neştiutori de carte, păstori, etc. El încearcă astfel să apropie pe aceştia de mai sus de persoana sa.

„Măiestria şi talentul său oratoric relevă personalitatea sa de mare artist şi propovăduitor” (4). Depăşeşte tiparele prozei prin stilul său iar cuvintele parcă prind viață.

Între lucrările lui, un loc de frunte îl ocupă Didahiile, care se ocupă cu tâlcuirea învăţăturii creştine, acestea fiind rostite între anii 1709-1716. Didahiile se inspiră din Sfânta Scriptură şi Sfanta Traditie, dar și din viaţa celor cărora le erau adresate, fapt ce conferă acestor scrieri o valoare în plus, aceea de izvor important privind viața politică, economică, socială şi morală a țării. Materia predicii lui Antim Ivireanul în Didahii o formează adevărurile dogmatice şi morale, apoi cuvintele de laudă  şi cinstire adresate Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinţilor. Întâlnim tot felul de predici: predica propriu zisă, omilia, predica analitică, pareneza, panegiricul.

Mitropolitul vorbeşte şi despre „zelul înnăscut al iubirii de învățătură care-l îndatorniceşte să fie întotdeauna cu îngrijire şi nelenevos pentru răspândirea cunostinţei” (5).

Un lucru ciudat e faptul că Didahiile au fost tipărite mult mai târziu, la peste 170 de ani de la moartea sa mucenicească, între 1886 şi 1915. Din aceste scrieri observăm că Antim era un adânc cunoscător al Scripturii şi că era la curent cu numeroase date ale culturii vremii. Este remarcabil „discursul pe care Antim l-a rostit la instalarea sa ca mitropolit, cuvântare în care, lăudând ţara care-l chemase şi îl înălţase, încredinţează că-şi va face datoria fără cruţare şi fără teamă” (6).

În Didahii, „Antim foloseşte foarte mult comparaţia, făcând astfel mai accesibile adevărurile dumnezeieşti. În toate cuvântările sale, la toate sărbătorile precum Adormirea şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, el căuta să redea cât mai plastic semnificaţia şi profunzimea sărbătorii, făcând din predici adevărate poezii, imne de mărire şi laudă prin care zugrăveşte chipul minunat al Preacuratei Fecioare care străluceşte şi luminează mai mult decât soarele, luna şi stelele. Fecioara este asemănată cu revărsatul zorilor, cu un izvor, cu un crin, etc. (7). În privinţa impunătoarei capacitaţi de descriere a lui Antim, George Călinescu spunea: „Antim are suavitate, exaltare lirică şi face Fecioarei un elogiu franciscan desfăşurat într-o cadență fastuasă” (8).

Pentru Antim, Născătoarea de Dumnezeu rămâne un mister de nepătruns şi de aceea încearcă să redea cât mai exact ascultătorilor ceea ce înţelegea el din acest mister: „Că de te voi numi cer eşti mai înaltă că ai născut pe făcătorul cerului. Şi în orice fel te-aş numi nu iaste destul către lauda măririlor tale” (10).

În ceea ce privește soteriologia, afirmă că „Dumnezeu S-a făcut om, asemenea nouă şi nu a luat firea îngerească pentru că îngerii n-au pierit toţi iar oamenii erau căzuţi toţi. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru că fiind „Înțelepciunea”, avea să vindece nepriceperea prin care omul a căzut în păcat; pentru ca Fiul lui Dumnezeu fără ani să se facă şi Fiul Omului sub ani; pentru că precum S-a făcut Fiul lui Dumnezeu fiu al omului să se facă şi omul fiu al lui Dumnezeu; şi pentru că fiind Fiul lui Dumnezeu partea din mjloc a Sfintei Treimi S-a făcut şi Mijlocitor pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Pogorându-se pe pământ, Hristos nu Şi-a pierdut şi nu şi-a micşorat dumnezeirea Sa, ci firea omenească s-a împreunat în El cu cea dumnezeiască” (11).

Toate predicile sale sunt o dovadă incontestabilă a putinţei şi expresivităţii graiului românesc, autenticităţii şi originalitaţii lui încă din secolul al-XVIII-lea. Se remarcă faptul că predicile sale pot îmbrăca şi caracter catehetic şi caracter de panegiric dar fără să lipsească puterea stilistică şi descriptivă, ceea ce conferă expresivitate.

În strânsă legătură cu temele religios-morale, Antim s-a ocupat în mod repetat de unele abateri ale păstoriţilor, de unele slăbiciuni şi păcate ale lor. Astfel se ridică împotriva făţărniciei, lăcomiei, egoismlui, minciunii, învrăjbirilor, vicleşugurilor, nedreptăţii, jafurilor (12). El rosteşte cuvinte aspre împotriva celor ce nu respectă legea bisericească, împotriva clevetirilor, împotriva asupritorilor, împotriva robiei, împotriva dărilor cele multe.

Tot în Didahii se adresează şi preoţilor, cerându-le smerenie (13).

În concluzie, predica lui Antim e naturală, simplă şi apropiată de sufletele ascultătorilor, morală şi de de o reală frumuseţe stilistică; din punct de vedere literal-artistic poate concura cu tot ce s-a scris şi tipărit în româneşte până astăzi. Prin predicile sale, Antim are meritul de a fi stimulat şi introducerea limbii române în bisericile din ţara noastră.

Note:

  1. I.  Rămureanu , Antim Ivireanul, luptător pentru Ortodoxie , în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956) , nr. 8-9, p. 839.
  2. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul ,predicator şi orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p.  775.
  3. Ibidem p. 777.
  4. Ibidem, p. 780.
  5. Alexandru  Şerbănescu, Antim Ivireanul, tipograf,  în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 695.
  6. Damian P.  Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 682.
  7. Ibidem.
  8. George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucuresti, 1968, p. 19.
  9. Ioan Băjău, Elementul descriptiv în predicile Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, anul XLV (1993), nr. 1-6, p. 114-115.

10.  Mihail Gabriel-Popescu, Antim Ivireanul, Consideraţii omiletice asupra Didahiilor, în  „Studii Teologice”, seria II, anul XX (1969), nr. 1-2, p. 48.

11.  Teodor  M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 862.

12.  Stelian Izvoranu, Mitropolitul Antim, sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în „Biserica Ortodoxă Română”,  anul LXXXIV (1996), nr. 9-10, p. 972.

Pr. Ionuț Coconu

05.11.2018 – Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei

luni, noiembrie 5th, 2018

Familia Crimca aparţinea orăşenimii bogate din Suceava, patriciatului sucevean, în oraș existând, în secolul al XVII-lea, o uliţă numită „uliţa lui Crimca”; pomelnicul aflat în catastiful breslei blănarilor şi cojocarilor suceveni (document a cărui redactare a început în 1591), menţionează ca locuitori pe această uliţă trei generaţii ale familiei Crimca: Ioan Crimca, Grigorie (fiul) și Ionaşco (nepotul) (1).

Acestei familii aparținea și Ilie (ulterior, Anastasie) Crimca, fiul lui Ioan Crimca şi al soţiei sale, Cristina (2). Se pare că Ioan Crimca va fi fost şi negustor, într-o vreme când din raţiuni economice presante chiar și marii boieri, ba chiar și domnul ţării însuşi, făceau comerț (3).

Prima menţiune despre familia lui Anastasie Crimca o avem în documentul din 24 februarie 1587, când domnitorul Petru Şchiopul „a miluit” pe Ilie diac, „fiul Crimcoaiei” cu o silişte pustie (Unguraşi), drept răsplată pentru ajutorul dat domnitorului într-o luptă cu cazacii, schimbată ulterior cu moșia Dragomirești (4). Un vechi molitvelnic slavon, care i-a aparținut lui Ilie Crimcovici, păstrează următoarea însemnare: „Acest Molitvelnic l-a scris robul lui Dumnezeu, prea păcătosul Nichifor, diacul din cetatea Suceava, în timpul domniei lui Io Petru voievod din Ţara Românească şi al Mitropolitului kir Anastasie şi s-a isprăvit în ziua de 20… Şi-a făcut această carte Ilie, fiul lui Crimca” (5).

Nu se știe cu exactitate unde s-a călugărit tânărul Ilie, probabil la Putna, unde va fi învăţat și carte. Cert este că în anul 1599, era preot slujitor la biserica domnească din Suceava.

Odată cu intarea lui Mihai Viteazul în Moldova, în anul 1600, mitropolitul şi episcopii țării s-au refugiat în Polonia, fiind aleși doi episcopi noi: Filotei la Roman şi Anastasie Crimca la Rădăuţi. La 14 iunie 1600, Anastasie făgăduia credinţă lui Mihai Viteazu şi fiului acestuia Nicolae Pătraşcu, dar cum domnia lui Mihai în Moldova a fost una de scurtă durată, și prima păstorire a lui Anastasie s-a încheiat în septembrie 1600, odată cu întoarcerea în țară a domnitorului Ieremia Movilă, și, odată cu acesta, a celor trei ierarhi (6).

Retras la moșia de la Dragomirești, Anastasie a ridicat, în 1602, o bisericuţă (devenită apoi bolniţă) precum şi biserica monumentală a mănăstirii (între 1602-1605) care se va numi Dragomirna, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, una dintre cel mai de seama creaţii arhitectonice ale evului mediu românesc.

În 1606, Anastasie a fost ales episcop la Roman, prima menţiune despre episcopatul său fiind din 12 mai 1606 (7).

După 17 iulie 1607, şi înainte de 15 iunie 1608, Anastasie Crimca a fost ales mitropolit al Moldovei. Între timp, pe lângă așezământul de la Dragomirna s-au adunat mai mulți ucenici care se îndeletniceau cu citirea sfintelor cărţi, cu zugrăvirea de icoane şi cu scrierea de manuscrise, povăţuind multe suflete spre Hristos. Biserica mare a mănăstirii a fost sfinţită în 1609, fiind o adevărată bijuterie, frumos împodobită cu odoare, dar și cu manuscrise cu miniaturi la care a lucrat însusi mitropolitul Anastasie Crimca (8).

La Dragomirna s-a înfințat o şcoală de renume care a influenţat dezvoltarea şi preocupările artistice din celelalte mănăstiri moldovene. De la la Anastasie Crimca au rămas 25 de manuscrise, majoritatea împodobite cu miniaturi (9).

În 1619, mitropolitul Anastasie a înfiinţat un spital la Suceava, primul cunoscut până azi în mediul urban „pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii care vor să se odihnească”, fiind întreţinut din veniturile Dragomirnei, daniile mitropolitului şi ale unor credincioşi (10).

Pentru că tot mai mulți greci veneau în Moldova și influența lor creștea mereu, Anastasie Crimca a lăsat prin testament ca după moartea sa „să nu cuteze cineva din domnitori, ctitori sau boieri din neamul nostru a închina monastirea noastră Sfântului Munte, Ierusalimului ori a o da sub autoritatea vreunui patriarh sau mitropolit, sau a schimba pe călugării din Ţara Moldovei sau a le pune egumen din ţară streină… Iar cine va strica scrisoarea şi orânduirea noastră acela să fie blestemat şi de trei ori blestemat, anatema de la Domnul Dumnezeu şi de la toţi sfinţi. Amin” (11).

Anastasie Crimca a fost un „caligraf cu gust şi răbdare” şi un mare artist în miniaturistică. Din cele 25 de manuscrise rămase de la el, majoritatea împodobite cu miniaturi, numai 9 se mai găsesc în România (trei Tetraevanghele, trei Liturghiere, o Psaltire şi doi Apostoli); restul se află în în Rusia (cele mai multe), Ucraina, Austria și Germania.

Manuscrisele cercetate (mai ales cele din ţară) cuprind peste 250 de miniaturi la care se adugă numeroase frontispicii şi iniţiale florale. Se remarcă o Psaltire de la Dragomirna care are 50 de scene din istoria poporului evreu.

Anastasie Crimca este primul autoportretist din pictura românească, chipul lui apărând de peste 15 ori in manuscrisele sale (12). Un detaliu despte aceasta ne dă parintele acedemician Mircea Păcurariu: „El sta cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau ţinând o carte ori un pergament, îngenunchiat în faţa Bisericii mici de la Dragomirna, în faţa Sfinţilor ei patroni (Enoch, Ilie şi Ioan Teologul), a Sfinţilor Evanghelişti, a celor trei autori ai Liturghiilor arhiereşti sau în faţa Sfintei Treimi. Este înfăţişat întotdeauna în veşminte arhiereşti, purtând un sacos împodobit cu multe cruci (polistavros), omofor alb cu cruci negre şi cu mitra pe cap. Din aceste autoportrete constatăm că era de statură mijlocie, cu parul lung, barba rotundă şi căruntă” (13).

„În nici un loc de pe pământul românesc în Muntenia sau în Moldova nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna după un plan de muncă bine stabilit. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie acestei munci concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale, bogăţii puse în serviciul acestei îndeletniciri. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint mai mult aur ca la Dragomirna” (14).

Pe Apostolul aflat la Viena (Austria), Anastasie şi-a lăsat şi un mic testament: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Troiţa Sfântă singura şi nedespărţită. Noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Troiţe: Kir Anastasie Crimca, Mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupul Stroici şi fiul său Ionaşcu Stroici, Ioan Crimca şi Cristina şi toţi ctitorii Sfintei mănăstiri nou zidită numită Dragomirna, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla cu moartea noastră, în oricare timpuri, vreo nevoie sfintei mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge cineva dintre domnitori, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine sfântului Munte sau Ierusalimului sau să schimbe pe călugării Ţarii Moldovei sau să pună egumen dintr-o mânastire străină, să aveţi, cum am spus mai sus, sfânta mânăstire în toate în pace şi netulburată în veci. Iar  cel ce va strica scrisoarea noastră şi alcătuirea noastră acela să fie proclet şi triclet, anatema, maranata, de Domnul Dumnezeul şi de toţi sfinţii. Amin. În zilele fericitului domn Io Constantin Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Voievod, în anul 1610 luna martie în 16 zile” (15).

Mitropolitul Anastasie Crimca s-a mutat la cele veșnice la 19 ianuarie 1629, la Suceava, fiind înmormântat la Dragomirna (16).

Note:

  1. Ştefan Gorovei, Anastasie Crimca, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LV (1979), nr. 1-2, p. 144.
  2. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Iași, 2006, p. 5.
  3. Ştefan Gorovei, op. cit., p. 145.
  4. N. Grigoraş, Mitropolitul Anastasie Crimca, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIV, (1958), nr. 3-4, p. 298.
  5. Ştefan Gorovei, op. cit., p. 145.
  6. Mircea Pacurariu, op. cit., pp. 7-8.
  7. N. Grigoraş, op. cit., p. 301.
  8. Gh. Popescu Vâlcea, Şcoala miniaturistica de la Dragomirna, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVI, (1968), nr. 3-5, p. 455.
  9. Biblioteca Academiei Romane, ms. Rom. 2991, fila 5.
  10. Mircea Pacurariu, op. cit., p. 8.
  11. Ibidem, p. 9.
  12. Ibidem, p. 12.
  13. Ibidem.
  14. Gh. Popescu Vâlcea, op. cit., p. 458.
  15. N. Grigoraş, op. cit., p. 305.
  16. Ştefan Gorovei, op. cit., p. 151.

Preot Coconu Ionuț

05.11.2018 – Taina Cuvântului în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie (2)

luni, noiembrie 5th, 2018

Prin faptul că Evanghelia îl sibolizează pe Hristos, ea nu participă în cult numai ca citire, ci participă şi ca fiind carte- având o cinste deosebită, la fel ca icoana sau Sf. Altar. Cântarea Trisaghionului (Sfinte Dumnezeule) are o importanţă deosebită în Liturghia Cuvântului. Se cântă imediat dup vohodul cu Sf. Evanghelie. Nicolae Cabasila arată foarte bine semnificaţia şi rostul acestei cântări: „cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfinţilor psalmi ai Proorocului şi este alcătuită de Biserica lui Hristos fiind închinată Sf. Treimi”. „ În sens mistic, Trisaghionul sibolizează unirea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare, a cerului cu pământul, a îngerilor şi sfinţilor cu oamenii, unire realizată prin întruparea şi venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ”.

Apostolul – este un fragment din Noul Testament, mai precis din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, sau din epistolele Sf. Apostoli. El simbolizează datoria creştinului de a-L mărturisi pe Hristos căci: „toată slujirea este constituită pe o bază biblică”.

Nicolae Cabasia arată rostul lecturilor biblice din cadrul Sf. Liturghii: „ele ne pregătesc şi ne curăţesc mai dinainte pentru sfinţirea cea mare a Sf. Treimi…citirile din Scriptură închipuiesc arătarea mai vădită a Domnului Hristos, când El vorbea tuturor, în public, şi S-a făcut cunoscut nu numai prin cele ce a grăit El Însuşi, ci şi prin cele ce a învăţat pe Apostoli să propovăduiască, trimiţându-i către oile cele pierdute ale casei lui Israel. De aceea se citete atăt din cărţile s. Apostoli, cât şi din sf. Evanghelie însăşi”.

Citirea Sf. Evanghelii – închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică pe Logosul care învaţă mulţimile. De aceea atât înainte, cât şi după citirea ei, cântăreţii (credincioşii) o salută cu cuvintele: „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” ca şi cum l-ar saluta pe Domnul Însuşi. Dovada faptului că Cuvântul Evanghelic a fost primit şi înţeles, este predica, legată organic de citirea Sf. Evanghelii: „Biserica a auzit şi a cunoscut în aceste texte Cuvântul lui Dumnezeu şi continuă permanent sa-L cunoască, să-L audă şi să-L binevestească. Numai de aceea Biserica poate binevesti cu adevărat lumii acesteia pe Hristos, Îl poate mărturisi şi nu se limiteată să expună doctrina Sa, căci ea aude întotdeauna Cuvăntul lui Dumnezeu, trăieşte cu El şi însăşi viaţa ei este creşterea Cuvântului”.

Toate momentele Sf. Liturghii sunt într-o mişcare convergentă, aducăndu-se în Sf. Euharistie, momentul suprem în care Cuvântul devine comuniune deplină pentru cei ce se împărtăşesc cu El. Iar această împărtăşire cu Hristos nu se poate realiza fără recepţionarea Cuvântului: înrădăcinat n adunarea Bisericii, adunare unde se săvârşeşte neîncetat Taina Cuvântului.

Întreaga Sf. Liturghie este un întreg organic recapitulativ al lucrărilor lui Hristos săvârşite în lume, iar în acest sens Nicolae Cabasila afirmă: „întreaga slujbă este ca o icoană care înfăţişează un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dianintea privirilor noastre toate părţile ei, de la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească. Aşa de pildă, antifoanele care se cântă la începutul Sfintei Liturghii, precum şi cele ce se săvârşesc şi se rostesc mai înainte, la proscomidie, închipuie cea dintâi treaptă din lucrarea mântuitoare a lui Hristos, iar cele de după antifoane, adică citirile din Sf. Scriptură şi celelalte, închipuie treapta următoare”.

Pr. Cristian Nistorescu

05.11.2018 – Taina Cuvântului în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie (1)

luni, noiembrie 5th, 2018

Prin Sf. Liturghie în cadrul Sf. Euharistii, creştinii au părtăşie directă de Hristos prin împărăşirea reală cu trupul şi sângele Lui. Nicolae Cabasila vorbeşte despre scopul Sf. Liturghii: „Săvârşirea Sf. Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în dumnezeiescul Trup şi Sânge: iar ca scop, sfinţirea credincioşilor, care, prin aceast, dobândesc iertarea păcatelor şi mostenirea Împărăţiei cerurilor, iar mijloacele, care pregătesc şi înlesnesc împlinirea acelui efect şi acelui scop, sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sf. Scriptură şi, în general, toate cele ce se săvârşesc şi rostesc cu sfântă rânduială, înainte şi după sfinţirea darurilor” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti 1997, p. 8).

Părintele Alexandre Schnumann, numeşte Sf. Liturghie: „Taina Cuvântului”. El pleacă de la rugăciunea de dinainte de Evanghelie şi explică concis prezenţa Cuvântului prin: lecturi, cântări etc. în Sf. Euharistie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpânule, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliilor Tale propovăduirii, pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre buna plăcere a Ta şi cugetând şi făcând” (Pr. Alexandre Schnemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti 2002,p 70).

În tradiţia liturgică şi spirituală, Biserica se găseşte într-o neîntreruptă legătură cu Cuvântul şi cu Taina Întrupării Sale: „Prin Taină noi devenim părtaşi Aceluia care vine şi rămâne cui noi în Cuvănt…Taina este tocmai interpretarea Cuvântului, căci interpretarea Cuvântului mărturiseşte totdeauna Cuvântul care devine Viaţă.”

În Sf. Liturghie, Hristos în calitatea Sa de Cuvânt al lui Dumnezeu este simbolizat de Sf. Evanghelie. Evanghelia reprezintă punctul central: ea se scoate în mod solemn de către diacon şi la urmă se aduce prin uşile împărăteşti şi se aşază pe Sf. Masă.

Această ieşire a slujitorilor de Sf. Evanghelie se mai numeşte şi „vohodul mic”, momentul ieşirii reprezintă epifania sau arătarea lui Dumnezeu în Dumnezeu, mai întâi prin botezarea sa la Iordan, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activităţii Sale publice, adică prin propovăduirea Evangheliei.

Sf. Evanghelie, ca una care cuprinde cuvintele Domnului, îl închipuie pe Hristos Însuşi, de aceea slujitorii şi credincioşii se pleacă înaintea ei cântând: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…”. Despre ieşirea cu Sf. Evanghelie  Nicolae Cabasila spune: „Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos, după cum şi scripturile proorocilor se numesc prooroci, ca şi în cuvântul lui Avraam către bogatul cel nemilostiv: „Au pe Moise şi pe Prooroci”(Lc 16,29)…iar după ce Cel proorocit a venit şi S-a ivit El Însuşi în lume, nimeni nu mai voieşte să ia aminte la spusele proorocilor…”.

Pr. Nistorescu Cristian

05.11.2018 – Logosul întrupat în teologia sfintelor icoane

luni, noiembrie 5th, 2018

Icoana are de asemenea un însemnat rol catehetic; este un mijloc de învăţământ creştin. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citescă, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce trebuie să urmeze” (Nichifor Mărturisitorul, Antireticul III, col 381C, apud Ene Branişte, op. cit., p. 122).

Un motiv întemeiat despre cinstirea icoanelor îl găsim în Molitfelnic, la „Rânduiala binecuvântării icoanei unui Sfânt, „Doamne, Dumnezeule… Care şi acum, chipurile şi asemănările sfinţilor plăcuţi Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii tăi credincioşi privind la ele să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit şi să se sârguiască a fi următori vieţii şi faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit a dobândi darul Tău şi împărăţia” (Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999, p. 559).

Hristos şi sfinţii săi devin astfel modele crednice de urmat în viaţa creştinilor, dar mai ales Hristos pentru că Sfinţii toţi Îl imită pentru desăvârşirea Persoanei Sale.

În ceea ce priveşte reprezentarea Mântuitorului în iconografia Bisericii, ţinem să precizăm că: s-a făcut de-a lungul timpului sub formă de simboluri sau sub forma potretului – ca reprezentare directă.

Prin simboluri Hristos este prezent în mijlocul creştinilor din primele veacuri de existenţă Bisericească. El a fost reprezentat sub forma peştelui, a mielului, a vişei de vie şi chiar a Păsării Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul Învierii. Simbolurile mielului şi al vişei de vie, îşi găsesc temeiul în Sf. Scriptură:

- „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(In 1,29) spune Sf. Ioan Botezătorul despre Cel ce avea să se jertfească pentru păcatele poporului.

-  Iisus este comparat alegoric cu butucul viţei: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15,5)

Scriptura îl mai înfăţişează pe Hrisots sub chipul păstorului celui bun, care-şi pune viaţa pentru oile Sale. În convorbirea cu samarineanca, Hristos are chipul unui băbat matur, cu barbă, în alte scene este reprezentat ca un tînăr , fără barbă; reprezentîrile simbolice înmulţindu-se  o dată cu trecerea vremii, până în momentul în care, portretul Logosului se va generaliza.

În sinodul de la Trulon de la 692, prin canonul 82, se prevede chiar interdicţia de a-L mai picta pe Iisus sub formă de simbol. În locul mielului, s-a hotărât pictura feţei, a chipului real, uman al Mântuitorului: „pentru ca prin aceasta să privim mărirea smeririi lui Dumnezeu Cuvântul şi să fim călăuziţi spre aducerea aminte de virtutea Lui în trup, de patimile şi de moartea Lui”.

Dovezile cele mai evidente pentru reprezentarea portretului Logosului Hristos în iconografie sunt ca „nefăcute de mână”: năframa Sfintei Veronica şi icoana craiului Abgar al Edesei. Despre Sf. Mahramă Tradiţia ne spune că: în timp ce Iisus mergea spre Golgota, o femeie evlavioasă cu numele Veronica, i-a şters faţa cu mahrama capului ei. Pe aceasta s-a impregnat chipul Mântuitorului. Ea se află, după cum spun catolicii, în Biserica Sf. Petru din Roma. Despre icoana craiului Abgar, Tradiţia ne spune că, acesta fiind grav bolnav, a cerut prin solii săi vindecare de la Hristos, iar Acesta i-a trimis chipul Său imprimat pe o mahramă; şi privind Abgar mahrama îndată s-a făcut sănătos. Despre icoana lui Abgar ne vorbesc Sfintele cântări: stihira a III-a de la Laudele gl.4 ne spune: „Lui Abgar a trimis slavele cele închipuite de Dumnezeu, celui care a cerut mântuire şi sănătatea cea întru asemănarea chipului Tău celui dumnezeiesc”, şi slava vecerniei din 16 august ne spune: „Închipuind icoana prea curatei feţei Tale, ai trimis-o credinciosului Abgar cel ce dorea să Te vadă pe Tine, cel nevăzut de heruvimi după dumnezeire”. Prin urmare, putem conchide prin faptul că prezenţa Logosului în viaţa şi arhitectura Bisericii nu face decât să întărească legătura dialogică cu omul: începută din veşnicie, ruptă prin păcat şi rezidită din temelii prin Întrupare.

Pr. Cristian Nistorescu