Arhiva pentru ziua noiembrie 13th, 2018

13.11.2018 – Mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1896-1893; 1896-1909)

marți, noiembrie 13th, 2018

După moartea mitropolitului Calinic Miclescu, întâmplată la 14 august 1886, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a ales, la 22 noiembrie 1886, ca primat al României pe episcopul Dunării de Jos, Iosif Gheorghian. Acesta era român, fiind născut la 29 august 1829, la Botoşani. Tatăl său, Gheorghe, era preot la Biserica „Sfinţii Voievozi” din acest oraş. Viitorul mitropolit primise la botez numele Ioan şi își începuse pregătirea în oraşul său natal. După terminarea claselor primare, a studiat la colegiul de la Trei Ierarhi şi apoi la Academia Mihăileană (ambele din Iași). Bun cunoscător al limbii grecești, va atrage atenția mitropolitului Veniamin Costache. La vârsta de 17 ani a fost tuns în monahism la mănăstirea Mogoşeni, fiind hirotonit ierodiacon chiar în acelaşi an (1846). A slujit la episcopia din Huşi şi la mitropolia din Iaşi, pe lângă mitropolitul Sofronie Miclescu. A fost trimis apoi ca diacon la Capela Româna din Paris unde rămâne până în anul 1863. Aici are posibilitatea să studieze literatura, frcventând cursurile prestigioasei Universități Sorbona. Întorcându-se în ţară, a fost hirotonit preot, ajungând ulterior director al seminarului din mănăstirea Neamţ. De aici a trecut stareţ la mănăstirea Todireni de lângă Burdujeni şi ceva mai târziu la mănăstirea Popăuţi din Botoşani.

La 17 iulie 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit prin decret, episcop de Huşi, fiind recunoscut canonic abia în anul 1872. Rămâne în fruntea acestei eparhii până 27 februarie 1879, când este ales episcop de Galați (Dunărea de Jos). În 1881, face cunoscută Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărârea sa de a se retrage din scaun. La insistența celorlalți ierarhi ai țării renunță la demisie, iar la 22 noiembrie 1886, Colegiul Electoral l-a ales mitropolit primat în locul lui Calinic Miclescu, trecut la cele veșnice. Învestitura şi înscăunarea sa s-au făcut cu mare fast pe 30 noiembrie 1886.

După o păstorie de 6 ani și 4 luni, la 29 martie 1893, motivat numai de suferinţe trupeşti, așa cum el însuși mărturisea, s-a retras din scaunul mitropolitan pentru a-şi petrece restul vieţii în linişte şi singurătate, în locul său fiind ales Ghenadie Petrescu. Se pare că motivul retragerii sale avea însă legătură cu noua Lege a clerului mirean, întocmită de ministrul Take Ionescu, lege pe care Iosif Gheorghian o socotea necanonică. Timp de trei ani s-a bucurat de liniştea şi singurătate pe care le-a găsit la mănăstirea Căldăruşani. Aici va traduce din franţuzeşte diferite lucrări istorico-literare. La 20 mai 1896, mitropolitul Ghenadie Petrescu era și el nevoit să părăsească scaunul de mitropolit primat al României, tot din cauza amestecului partidelor politice de la acea vreme în viața Bisericii strămoșești. Timp de aproape 7 luni, mitropolia Ungrovlahiei a fost condusă (până la 6 decembrie, același an) de o locotenenţă alcatuită din mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi episcopii Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. La 6 decembrie 1896, Iosif Gheorghian revenea pe scaunul de mitropolit primat al României.

Dintre realizările sale consemnăm reparațiile făcute la Catedrala Sfintei Mitropolii, precum şi la reşedinţa mitropolitană. La Tipografia Cărţilor Bisericeşti a ridicat, în 1902, o magazie de zid pentru păstrarea tipăriturilor şi a materialelor tipografice. În ianuarie 1902, a apărut Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă de ministrul Cultelor de atunci, Spiru Haret (1851-1912). Acest nou aşezământ care funcţiona pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (ca şi Casa Şcoalelor) avea următoarele atribuţii: să controleze administrarea averilor bisericilor, mănăstirilor şi aşezămintelor bisericeşti; să administreze toate fondurile destinate prin legi sau puse la dispoziţie din bugetul statului pentru întreţinerea cultelor, să asigure păstrarea bisericilor şi mănăstirilor precum şi a averilor bisericeşti; să se îngrijească de toate problemele bisericeşti şi religioase privitoare la numirea personalului şi la înfiinţarea de biserici aparţinând oricărui cult (erau exceptate câteva aşezăminte bisericeşti care se conduceau singure: Eforia Spitalelor Civile, Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi, aşezăminte brâncoveneşti din Bucureşti şi Epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova). Articolul opt din această lege prevedea ca fondurile care vor rămâne la libera dispozitie a Casei Bisericii vor fi întrebuinţate şi pentru ajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice alt mijloc de trai. Casa Bisericii a dăinuit până în 1921, fără să fi fost însă de vreun folos real Bisericii şi Statului”.

Tot de la mitropolitul Iosif Gheorghian ne-au rămas numeroase traduceri după lucrări teologice din limba franceză şi din literatura patristică. Vladimir Guettee, Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe (Huşi, 1875); Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica orientală (Bucureşti, 1880); Mitrofan din Koneveţ, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte (Bucureşti, 1891); Inochentie (Borisov), Cuvântări spre folosul celor ce se pregătesc la penitenţă şi la sfânta cuminecare (Bucureşti, 1897); Sfântul Vasile, arhiepiscopul Chesariei Capodociei (Bucureşti, 1898); Thomas A. Kempis, Urmarea lui Hristos (Bucureşti, 1901); Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească şi Viaţa lui Constantin cel Mare (Bucureşti, 1896); Sozomen, Istoria bisericească (Bucureşti, 1897); Socrate Scolasticul, Istoria bisericească (Bucureşti, 1899); Evagrie şi Filostorg, Istoria bisericească (Bucureşti, 1899) ş.a.

Păstoria sa s-a încheiat în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1909, când ros de boală şi gârbovit de bătrâneţe, s-a mutat către Domnul. A fost înmormântat în partea stângă a tindei bisericii Sfântul Gheorghe de la mănăstirea Cernica, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 196; Nicolae Iorga, Moartea mitropolitului Iosif Gheorghian, în revista „Neamul Românesc”, 1909, p. 169-170; P. Gârboviceanu, Necrolog, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXXII, 1908-1909, p. 1201-1225; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 817-818 și 820-821; Eugen Drăgoi, Ierarhi și preoți de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1989, Galați, 1990, p. 31-34 și 270-271; Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999. Dicționar, București, 1999, p. 209-210.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI ARGEŞULUI. EPISCOPUL IOSIF, UN ISCUSIT TIPOGRAF

marți, noiembrie 13th, 2018

Într-o «anafora» a divanului către domnitorul Alexandru Moruzi (1793-1796), cu data de 18 octombrie 1793, se arăta că noul mitropolit Dositei a făcut „problimă… cum că pentru ocârmuirea biseri­cească şi duhovnicească găseşte cu cale de a se mai adaugă o epis­copie scaunului sfintei noastre mitropolii, la care să se dea două ju­deţe, Argeşul şi Oltul, şi să aibă scaunul de la sfânta mănăstire Argeş şi rănd după episcopul Buzăului”. În acelaşi timp, făcea propunerea de a se încredinţa conducerea noii episcopii arhiereului titular Iosif Sevastias, un ales cărturar, român de neam. Membrii Divanului au fost de acord cu propunerea mitropolitului, cerând, la rândul lor, domnului să aprobe înfiinţarea noii episcopii „pentru folosul sufletesc al obştii” şi pentru „podoaba” scaunului mitropolitan. În aceeaşi zi, domnul a întărit anaforaua mitropolitului şi a divanului, luând astfel naştere o nouă episcopie, cu reşedinţa la Argeş, ca sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei.

Cu toate că în propunerea mitropolitului se invoca depărtarea prea mare a judeţelor Argeş şi Olt de scaunul mitropolitan, adevă­ratele motive care au stat la baza înfiinţării noii Episcopii erau al­tele. Mitropolitul Dositei voia să lase în locul său la Buzău pe nepotul său Costandie Filitti, protosinghelul Mitropoliei din Bucureşti, ceea ce a şi izbutit. Dar numeroşi boieri şi egumeni, însufleţiţi de sentimente naţionale, voiau ca pe acest scaun să fie ridicat episcopul titular Iosif Sevastias, mult apreciat de contemporani. Se adăuga apoi faptul că şi celelalte scaune vlădiceşti erau ocupate tot de ierarhi greci (Dositei Filitti la Bucureşti şi Nectarie la Râmnic). Pentru a da satisfacţie clerului şi credincioşi­lor români, Dositei a propus înfiinţarea unui nou scaun episcopal, izbutind tot­odată să asigure şi alegerea nepotului său Costandie ca episcop de Buzău.

S-a cerut aprobarea Patriarhiei ecumenice pentru înfiinţarea noii eparhii şi „strămutarea canonică” a lui Iosif de la scaunul Sevastiei la cel al Argeşului, pe care patri­arhul Neofit VII a şi dat-o, la 17 noiembrie 1793. La 13 decembrie 1793, s-a făcut „alegerea canonică” a lui Iosif, când a semnat şi măr­turisirea de credinţă, obişnuită în astfel de ocazii, în Condica Sfântă de hirotoniri arhiereşti.

Câteva luni mai târziu, la 23 februarie 1794, Alexandru Moruzi dădea un hrisov solemn de înfiinţare a noii eparhii, cu indicarea tuturor privilegiilor cu care a fost înzestrată. În hrisov se făcea un scurt istoric al înfiinţării episcopiei, cu aprecieri deosebit de elo­gioase la adresa primului ei întâistătător, episcopul Iosif. Între altele, se preciza că, deşi noua episcopie urmează în rang după a Buzăului, „aflându-se mai veche aceea”, totuşi, cu Iosif se face excepţie, acordându-i „rând mai sus” faţă de episcopul Costandie de la Buzău „şi pentru vârsta sa şi pentru căci au fost hirotonisit mai înainte episcop Sevasti şi mai vârtos pentru politia şi slujbele sale, atât cele biseri­ceşti, cât şi cele politiceşti cu care ne-am înştiinţat că s-au urmat”.

Noul ales era român de neam, născut în satul Malaia, în părţile Vâlcei. Părinţii lui s-au călugărit spre bătrâneţe, mama sfârşindu-şi viaţa în schimnicie, la schitul Turnu, ucisă de tâlhari. De mic a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei, unde se pare că a şi fost călugărit, apoi a trecut la Cozia, să înveţe carte. Probabil l-a avut dascăl pe Rafail, cunoscutul „diortositor” al cărţilor tipărite la Râmnic pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, de la care va fi învăţat şi greceşte. Remarcat de episcopul Chesarie al Râmnicului, 1-a luat pe lângă sine, fiind hirotonit de mai înainte întru diacon, ajutîndu-1 probabil şi în lucrarea sa de tipărire a cărţilor bisericeşti. Urmaşul acestuia, Filaret, 1-a hirotonit ieromonah şi 1-a ridicat la treapta de protosinghel. În acelaşi timp, i-a încredinţat şi egumenia mănăstirii „Sfântul Dumitru” din Craiova, care era metoc al Episcopiei Râmnicului.

S-a remarcat, încă din această perioadă a vieţii sale, prin preocupările sale cărturăreşti. Activitatea sa 1-a impus în ochii tuturor, încât, spre sfârşitul anu­lui 1791, a fost propus să fie ri­dicat la treapta arhieriei. Patriarhul ecumenic şi-a dat consimţământul să fie ales episcop titular pentru scaunul Sevastiei, la începutul anu­lui următor. A rămas de-acum înainte la Bucureşti, pe lângă mitro­politul Filaret. Din multipla sa activitate ca episcop de Argeş trebuie să reţi­nem în primul rând realizările cărturăreşti-tipografice. Cu ajutorul financiar al negustorului Constantin Hagi Pop, a tipărit, între 1804-1805, cele 12 Mineie, la Buda, „în crăiasca tipografie a Universităţii de la Pesta”, prin purtarea de grijă a medicului oculist loan Piuariu-Molnar, fiul preotului Ioan Piuariu zis Popa Tunsu din Sadu, cunoscutul luptător pentru apărarea Ortodoxiei în Transilvania. Tot prin colaborarea cu Hagi Con­stantin Pop s-a tipărit la Sibiu, în 1796, cartea numită Alegere din toată Psaltirea. În 1806, au tipărit, tot în Sibiu, Slujba Sf. Nifon, cu prefaţa lui Iosif, din care reiese că el a revizuit o traducere mai veche pe care o tipărea acum. În 1811, a apărut la Sibiu lucrarea Învăţătură de multe ştiinţe folositoare copiilor creştineşti celor ce vor să înveţe şi să ştie dumnezeiasca Scriptură. În acelaşi an, episcopul Iosif a tipărit Octoihul „în crăiască tipografie a Universităţii din Pesta”, cu același ajutor din partea doctorului Ioan Piuariu Molnar. În acelaşi an a tipărit o altă ediţie a Octoihului, la Râmnic, „prin osârdia la îndreptarea tâlcuirii şi cu toată cheltuiala sa”. În anii care au urmat a contribuit la tipărirea câtorva cărţi la mănăstirea Neamţ. De pildă, în 1816, s-a ti­părit aici o carte masivă: Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieştilor dog­me ale credinţei… a lui Atanasie de la Păros …şi întrebările cu răs­punsurile cele theologhiceşti ale Sfântului Athanasie celui Mare… şi Istoria pentru împărechiarea şi pentru purcederea Prea Sfântului Duh… a lui Teofan Procopovici, arhiepiscopul Novgorodului. Cartea Tâlcuirea pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită la Neamţ în 1817, era tradusă din greceşte, la îndemnul său, de iero­monahul Gherontie. În prefaţa Noului Testament de la Neamţ, din 1818, se menţiona că s-a tipărit „cu ajutorul episcopului Iosif şi al altor iubitori de Hristos hristiani”. În 1819, se tipărea la Bucureşti, „prin îndemnarea” lui Iosif, o nouă ediţie din Apologia tradusă de Gherontie monahul (ed. I la Neamţ, în 1816). Traducerea celor Şase cuvinte pentru preo­ţie, scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur, de către ierodiaconul Gri­gorie (tipărită la Bucureşti, în 1820) s-a făcut tot „prin osârdia” epis­copului Iosif. În sfârşit, tot la îndemnul său a fost tipărit Penticostarul, la Bucureşti, în 1820, după „izvodul cel tălmăcit de episcopul Damaschin”.

Așadar, episcopul Iosif a fost un adevărat îndrumător al activităţii tipografice din Ţara Românească, într-o vreme când tipografiile de la Bucureşti, Râmnic şi Buzău nu mai funcţionau din lipsa de interes a ierarhilor greci care cârmuiau eparhiile respective.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu (1836-1918)

marți, noiembrie 13th, 2018

Cel de-al patrulea mitropolit primat al României, Ghenadie Petrescu, s-a născut în anul 1836, în mahalaua Hagiului din Bucureşti, într-o familie de comercianţi. A învățat carte cu doi dascăli, un grec şi un român, așezați la Biserica Stelea din Bucureşti; în 1853, a absolvit cursul elementar de la școala deschisă pe lângă Biserica Domniţa Bălaşa. Avea înclinări către caligrafie, desen şi pictură. ,,După marele incendiu din Bucureştii anului 1847, s-a alipit pe lângă o rudă a sa, călugăr, unde găsi protecţie şi sprijin, spre a putea studia Sfânta Scriptură, fiind înclinat spre cele bisericeşti”.

În anul 1854, intra ca frate în mănăstirea Căldărușani, unde a fost supus la toate ascultările noviciale. În 1857, mitropolitul Nifon l-a luat în serviciul mitropoliei, un an mai târziu fiind tuns în monahism, punându-i-se metania la mănăstirea Cernica şi schimbându-i-se numele din Gheorghe în Ghenadie. În același an a fost hirotonit diacon pe seama catedralei mitropolitane din București (în 1867, ridicat la rangul de arhidiacon). La 26 octombrie 1869, a fost hirotonit preot, iar în 1870, devenea mare eclesiarh al Mitropoliei, cu rangul de protosinghel, încredintându-i-se şi conducerea şi controlul bisericilor şi preoţilor din capitală, precum şi supravegherea generală a toată eparhia Ungrovlahiei. La 23 februarie 1875, a fost ales arhiereu vicar pe seama Episcopiei Argeșului, iar la 14 martie 1876, devenea episcop eparhiot pentru aceeași eparhie. La 26 octombrie 1873, i s-a acordat rangul de arhimandrit, iar peste un an, în 1874, Sfântul Sinod l-a ales într-unul din posturile de arhiereu din ţară, aflat liber. La 24 decembrie 1874, mitropolitul Nifon a cerut binecuvântarea Patriarhiei ecumenice şi aceasta a comunicat-o la 24 ianuarie 1875. La 22 februarie 1875, i s-a făcut ipopsifierea, iar a doua zi, 23 februarie, a fost hirotonit arhiereu cu titlul de Evantias, schimbat mai apoi în Piteşteanul. La 10 iunie 1875, prin trecerea episcopului Iosif Naniescu în scaunul de mitropolit al Moldovei, rămânând vacantă Episcopia Argeşului, mitropolitul primat Calinic Miclescu recomanda Ministerului Cultelor, la 17 iunie 1875, pe arhiereul Ghenadie Piteşteanul ca locotenent al eparhiei Argeşului”. La 21 iunie 1875, domnitorul Carol I, la propunerea Ministerului de resort, a întărit această numire, astfel că la sfârșitul aceleiași lunii, Ghenadie Evantias-Piteşteanul a fost instalat provizoriu la conducerea eparhiei argeșene. S-a făcut remarcat prin restaurarea a numeroase biserici și mănăstiri din eparhie (inclusiv biserica lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş) și din afara ei (a făcut însemnate reparaţii și la Căldăruşani). A sprijinit multe societăţi culturale şi filantropice, a întreţinut studenţi la învăţătură și a ajutat editarea colecţiei de Documente privitoare la istoria modernă a României (două volume).

A ajuns mitropolit primat al României la 18 mai 1893, urmând în scaun mitropolitului Iosif Gheorghian (1829-1909), care se retrăsese din scaun din cauza neînţelegerilor cu guvernul conservator. În acest context, alegerea lui Ghenadie ca mitropolit primat a fost socotită o modalitate eficientă de stingere a conflictului, episcopul de Argeş fiind cunoscut ca simpatizant şi chiar apropiat al conservatorilor. În 1895, în urma alegerilor, guvernul conservator cade, fiind înlocuit cu un guvern liberal condus de Dimitrie A Sturdza. În aceste condiţii se pune acut problema readucerii lui Iosif Gheorghian pe scaunul de mitropolit primat. Judecat pe 20 mai 1895, pentru acuzaţii neîntemeiate (inovaţii în cult, ierosilie, adică furtul și batjocorirea celor sfinte și arghirofilie), mitropolitul Ghenadie a fost caterisit şi exilat la mănăstirea Căldăruşani. A fost reabilitat la începutul lunii decembrie a anului 1896, doar pentru a-și da demisia. Proinmitropolitul Ghenadie a trăit aproape tot restul vieţii la mănăstirea Căldăruşani. S-a mutat la cele veșnice la 31 august 1918, într-un azil din București. Slujba înmormântării a fost oficiată de mitropolitul Cononon Arămescu Donici. Își doarme somnul de veci în bisericuţa Cocioc de lângă mănăstirea Căldăruşani, refăcută de el.

Bibliografie: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a II-a, București, 2002, p. 360-361; G. I. Gibescu, Un mare ierarh din trecutul apropiat al Bisericii noastre: mitropolitul Ghenadie Petrescu, București, 1940; Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 818-820; Niculae Șerbănescu, Episcopii Argeșului, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XVII, 1965, nr. 7-8, p. 618-619.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – Corespondenţa Sfântului Nicodim de la Tismana cu Patriarhul Eftimie de Târnovo (Partea a II-a)

marți, noiembrie 13th, 2018

Întrebarea a patra pe care Sfântul Nicodim a pus-o patriarhului Eftimie este în legătură cu taina întrupării Domnului, una din cele mai importante probleme dogmatice ale Bisericii  creştine:  „Pentru ca marea şi înfricoşătoarea taină a întrupării tăinuindu-se întâilor trepte (îngereşti) s-a descoperit căpeteniei treptei celei din urmă? Şi cum s-a tăinuit?”. Sfântul Eftimie i-a răspuns în termenii următori: „Pentru ca să nu socotească cineva că treapta îngerească cea mai de jos este cea mai mică şi cea mai din urmă şi neîmpărtăşită de strălucirea dumnezeiască, pentru aceasta Dumnezeu, sfatul cel vechi şi ascuns s-a arătat că­peteniei ultimei trepte. Cât de apropiaţi ne sunt sfinţii îngeri, şi mai înainte de înfricoşătoarea taină a întrupării era vrăjmăşie între îngeri şi oameni, până când s-a împlinit taina cea înfricoşătoare a întrupării; când s-a auzit slavă întru cei de sus şi pe pământ pace, de atunci cele cereşti s-au împresurat cu cele pământești şi oamenii fac suire la cer şi viaţa noastră în ceruri şi îngerii vin la oameni. Iar a zice, cum s-a ascuns înfricoşătoarea taină a întrupării celor dintâi trepte, taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Dumnezeu a făcut cum a voit. Nouă ni s-a zis numai să credem, dar nu să cercetăm, căci cine a ştiut gândul lui Dumnezeu?”.

Întrebarea a cincea are legătură cu puterea vrăjmaşului în lume: „Pu­terea vrăjmaşului fiind nimicită prin Cruce, de unde au putere demonii văzduhului să ispitească la păcate, ei nefiind creatori, Creatorul singur având stăpânire asupra creaturii vinovate și nevinovate? Şi de unde (ştim noi) aceasta deoarece Apostolul nu a spus nimic despre aceasta? Ne-a spus de lupta noastră cu demonii văzduhului, dar nu ne-a spus nimic despre această ispitire?”. Sfântul Eftimie a răspuns, astfel: „Puterile cele mai de jos, potrivnice Crucii se înspăimântă de semnul ei făcut în văzduh. Şi dacă demonii se înfricoşează şi se tem de semnul crucii cum pot cu de la sine putere să ispitească sufletele omeneşti? Şi nu despre aceasta este vorba. Dacă asupra porcilor n-au putere, cum vor putea îndrăzni asupra altora, mai mari? Dar Dumnezeu aşa a judecat că ne este nouă de folos, pentru ca fiind ispitiţi de ei, să primim şi mai multă putere şi să nu cădem în prăpastia mândriei şi prin calea acelora să ne abatem de la Dumnezeu. Cel ce întinde curse la toată lumea şi începătorul răutăţii, întocmai ca o slugă rea care, fugind de la stăpân a apucat toate drumurile care duc la dânsul şi pe cei care umblau pe acele căi, îi bătea, îi tăia şi pe alţii îi ţinea legaţi, crezând că se împotriveşte stăpânului, însă acoperit cu rău­tatea rămâne nesimţitor şi neplecat spre bine. Astfel odată înclinat spre rău va rămâne neîntors. Preaînţeleptul Creator, Domnul şi Stăpânul, aşa putere şi tărie a dat neamului omenesc ca să calce peste balauri şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi să nu se vatăme deloc, să calce încă şi însuşi capul vrăj­maşului. Nu numai în viaţă, ci şi după moarte, cinstitele lor moaşte (ale oamenilor buni) dau vindecare neîmpuţinată celor bolnavi de diferite boli, iar cinstitele şi întru tot sfintele lor suflete nu sunt ispitite de duhurile viclene ci (sunt) însoţite de prea sfinţii şi strălucitorii îngeri, până în locaşul lui Dumnezeu, în glas de bucurie… pe cei desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu. Ce este mai rău decât desfrânatul sau tâlharul şi furul şi cei asemenea, care n-au purtat niciodată grijă de porunci, ci şi-au petrecut viaţa în plăceri. Asupra acestor păcătoşi au îndrăzneală puterile potrivnice şi se bucură de ei şi ies în calea care-i duce la cele de sus. Dacă diavolul arată atâta neruşinare faţă de trupul lui Moise încât a îndrăznit să se lupte cu Arhanghelul Mihail, cu atât mai mult va îndrăzni cu neruşinare asupra supuşilor lor”.

Ultima întrebare, cea de-a șasea, la care răspunde în Scrisoarea I-a este aceasta: „După cum zic unii după plecarea de aici (după moarte) vom fi lipsiţi de aceea ce ne-am împărtăşit, deoarece sufletul care doreşte (spre cele dum­nezeieşti) se aseamănă cu puterile spirituale? Şi (dorirea) aceasta fiind, o vedem şi la îngeri, după cum zice corifeul Apostolilor: unde doresc îngerii a privi, îi vedem şi pe aceştia având puterea cuvântătoare prin aceea, căci cântă şi slăvesc pe Stăpânul… Şi iar: multora am vorbit, lui Avram, şi lui Iacov şi altora. Atunci vom privi şi în cele spirituale”. Patriarhul Eftimie răspunde astfel: „Credem că sufletul zidit de Dum­nezeu este cuvântător. Dorirea şi mânia i s-au dat ca arme împotriva vrăjmaşului, pentru că precum odinioară vrăjmaşul s-a apropiat de Adam ca să-1 tragă la voinţa lui atunci, prin mânie, ca şi cu o armă oare­care să fie pus pe fugă. Asemenea i s-a dat şi dorirea de Dumnezeu pentru ca cele ce sunt ale lui Dumnezeu, pe acestea să le dorească, iar nu cele ale trupului. Cel ce a ajuns la cele dumnezeieşti ce mai are de dorit? A ajuns la hotarul doririi, însă în veacul de acum au fost astfel de lucruri şi vor fi, iar după plecarea de aici, când vom moşteni un cer nou şi un pămînt nou… Când drepţii vor străluci ca soarele, când sfinţii se vor schimba în stare îngerească, când tot ce este materie va dispărea, când toată boala, grija şi suspinul se vor depărta, asemenea arme nu ne vor mai folosi la nimic, balaurul atunci fiind cu demonii săi în groază şi în foc, luptă nu va mai fi în nici un chip şi materia pământească va fi nimicită până la sfârşit. Atunci sufletul zidit cuvântător după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, primindu-şi  răsplata va slăvi şi lăuda pe  Dumnezeul tuturor, nu ca acum, printr-un organ gros şi trupesc, ci subţire, oarecum nespus şi spiritual”.

Scrisoarea a II-a a patriarhului Eftimie constituie un răspuns la în­trebarea Sfântului Nicodim care se referă la cercetarea vieţii morale de la cincisprezece ani în sus, a celora ce vor să se preoţească. Sfântul Eftimie răspunde: „Întrebarea aceasta cere multă băgare de seamă şi frică, ca nu cumva cineva fiind prea indulgent să cadă în eres. Trebuie multă îngrijire pentru curăţirea trupului a celui ce voieşte să se preoţească, precum a zis apostolul: Fraţilor, vă rog, puneţi înainte trupurile voastre curate, jertfa vie lui Dumnezeu. Oricine doreşte să se preoţească se cuvine să aibă viaţa curată şi trupul neîntinat, ca să ajungă la starea îngerească. Ca un înger al Domnului este preotul, zice dumnezeiescul Anastasie”.

Așadar, din analiza întrebărilor puse de Sfântul Nicodim şi răspunsurile patriarhului Eftimie reiese că pe egumenul Tismanei îl preocupau chestiuni în legătură cu creaţia lui Dumnezeu, cu Întruparea Domnului Iisus Hristos şi îndeosebi cu natura şi libertatea fiinţelor spirituale (îngerii), cu existenţa diavolului şi cinstirea Sfintei Cruci. Acest lucru ne face să credem că în Ţara Românească se infiltraseră idei eretice ale bogomililor, referitoare la Dumnezeu şi creaţia lumii, la Întruparea Fiului, la lucrarea negativă a diavolului în lume, probleme pe care bogomilii le puneau şi le rezolvau potrivit ereziei lor.

Prin corespondenţa purtată de către Sfântul Nicodim de la Tismana cu vestitul patriarh de la Târnovo, Sfântul Eftimie, se vede felul cum înţelegeau să se ajute aceste două Biserici în probleme importante (dogmatice, morale şi bisericeşti) pentru bunul mers al întregii comunităţi creştine.

Bibliografie: Ion Donat, Numărul şi valoarea documentelor provenite din mănăstirile Olteniei, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXII, 1970, nr. 5-6; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XIV, Bucureşti, 1904; Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie şi legăturile lui cu Ţara Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LIX, 1966, nr. 5-6.

Pr. Coșerea Mihai

13.11.2018 – Corespondenţa Sfântului Nicodim de la Tismana cu Patriarhul Eftimie de Târnovo (Partea I)

marți, noiembrie 13th, 2018

Astăzi se știe sigur că Sfântul Nicodim de la Tismana a purtat corespondenţă cu ultimul patriarh bulgar Eftimie al Târnovei, socotit de mulți istorici „o personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă, câştigate la Constantinopol şi mai ales în meditaţiile singuratice de la Muntele Athos”.

Pe aceeași „treaptă” cu patriarhul Eftimie poate fi așezat și Sfântul Nicodim, de a cărui capacitatea culturală nu ne putem îndoi, în „Viaţa lui Isaia de la Hilandar” afirmându-se despre starețul Tismanei că era „bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată şi cuvinte şi răspunsuri”; într-adevăr, în afară de meşteşugul condeiului, Sfântul Nicodim a fost un bun cunoscător al Scripturii şi al dogmelor bisericești.

Așa se poate explica de ce între aceste două mari personalități ale Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea a existat o corespondenţă. Patriarhul Eftimie era un ierarh care se bucura de mare cinste înaintea contemporanilor săi, fiind socotit un mare cărturar, cu formare teologică şi duhovnicească la Muntele Athos. În 1375, a fost făcut patriarh al Bulgariei, calitate în care a purtat corespondenţă nu numai cu Sfântul Nicodim, dar şi cu Antim Critopol, mitropolitul Severinului. Nu se conosc scrisorile pe care ierarhul de la Severin şi „popa chir Nicodim” le-au adresat arhipăstorului Bulgariei, dar s-au păstrat trei scrisori ale acestuia adresate confraților de la nord de Dunăre: una către Antim şi două către Sfântul Nicodim.

Din cuprinsul acestor epistole se constată că „Patriarhul Eftimie era privit ca o autoritate în chestiuni dogmatice şi liturgice. Referindu-se la scrisoarea către Antim, se pare că acesta i-a cerut o consultare canonică, foarte probabil, în legătură cu repetarea cununiilor, ce se cerea de către nişte „frați” bulgari trecuţi şi stabiliţi în stânga Dunării.

Mult mai bogată însă este corespondenţa cu Sfântul Nicodim. Iată în ce constă această corespondenţă: Sfântul Eftimie a trimis Sfântului Nicodim două scrisori. În prima răspunde la şase întrebări dogmatice: despre sfinţii îngeri, despre răul din lume, despre Sfânta Cruce, despre întrupare şi suflet. Întrebările puse de Sfântul Nicodim şi răspunsurile date de patriarhul Eftimie sunt următoarele:

Prima întrebare a Sfântului Nicodim către patriarhul Eftimie se referă la trei probleme teologice: „Pentru ce Moise, arătând pe Creator drept creatură şi învăţând de cele văzute nu a spus nimic de creaturile mai mari şi spiritual”. La aceasta Sfântul Eftimie i-a răspuns în felul urmă­tor: „Moise, ocârmuind poporul iudeilor îi vedea îndărătnici şi nepusuşi. După atâtea minuni şi semne şi după trecerea Mării Roşii, murmurau împotriva lui zicând: N-au fost oare morminte pentru noi în Egipt? Ne-a scos în această pustie ca să murim. Pentru aceasta, Dumnezeu, prevăzând că ei au să cadă uşor, a poruncit lui Moise ca să nu le legifereze nimic despre cele spirituale, pentru ca să nu cadă în politeism. Căci dacă, turnând un viţel, ziceau: iată dumnezeii tăi, Israile, care te-au scos din Ţara Egiptu­lui cu cât mai mult dacă ar fi auzit de cele spirituale. Pentru aceasta Dumnezeu a cruţat neputinţa lor şi nu le-a spus nimic despre acestea”; a doua problemă pusă de Sfântul Nicodim e mult mai importantă şi se referă la chipul creaturilor spirituale. Sfântul Nicodim îl întreabă astfel: „Creaturile spirituale au chipul lui Dumnezeu ca şi creatura cuvântătoare?”. La această chestiune teologică, referitoare la natura şi chipul îngerilor, Sfântul Eftimie a răspuns: „Iar dacă fiin­ţele spirituale au chipul lui Dumnezeu,  sau că ar fi fost create după chipul lui Dumnezeu, nicăieri nu găsim aşa ceva în dumnezeieştile Scripturi… şi nicăieri nu s-a auzit: să facem înger după chipul şi ase­mănarea noastră”; a treia problemă pusă de Sfântul Nicodim se referă la libertatea fiinţelor spiritual: „Au­zim în Scriptură că fiinţele spirituale  se pornesc cu greutate  la rău, iar pentru aceasta ni se pare că sânt lipsite de libertate”. La această pro­blemă Sfântul Eftimie a răspuns egumenului de la  Tismana astfel: „Omul singur a fost creat şi din el s-a umplut toată lumea; îngerul nici nu s-a născut, nici a născut pe altul, ci cum s-au zidit… aşa sunt şi rămân… liberi… căci tot ce de la sine se mişcă spre bine, evident că de la Dumnezeu este mişcat şi nu de vreun oarecare egal, se zice liber…”.

În întrebarea a doua, Sfântul Nicodim pune patriarhului Eftimie următoarea chestiune: „Cum deci auzim că Creatorul umplând prin Sine ca creatură, cerul şi pământul, evident toate, precum că într-însele vie­ţuim, ne mişcăm şi suntem… noi însă avem nevoie de ajutorul îngerilor şi al sfinţilor, precum s-a zis: a trimis îngerul său şi l-a luat, şi a pus îngeri păzitori şi Arhanghelul Mihail mai mare peste oamenii lui Dum­nezeu”. Patriarhul Eftimie răspunde la această întrebare astfel: „Credem că Creatorul umplând prin Sine toate este prevăzătorul, păzitorul şi fă­cătorul, iar sfinţii îngeri ajutători. Dumnezeu singur n-are trebuinţă de aceştia, noi însă fiind îmbrăcaţi în trup trebuie să avem pe sfinţii îngeri, ajutători împreună cu sfinţii. Dacă Daniil a avut trebuinţă de ajutorul îngerului, şi Ilie şi Petru şi alţi mulţi din sfinţi cu atât mai mult noi. Fiinţa omenească are nevoie de ajutor de pretutindeni, după cum este scris: şi a trimis Domnul pe îngerul său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea neamului lui Israel; şi într-altă parte, a poruncit îngerilor săi să te păzească pe tine. Însă în vechime fiecărui popor îi era pus un înger, acum câştigând mântuire de vechiul păcat prin sângele lui Hristos, am dobîndit păzitori şi mijlocitori şi ajutători pe sfinţii îngeri. Însă şi la patima mântuitoare a Domnului, când se ruga Părintelui Său ca să treacă paharul (acela), găsim pe înger arătându-i-se şi întârindu-L. Oare, avea Dumnezeirea trebuinţă de întărirea îngerului? Nu. Ci, trupul nostru, care s-a luat din sângele fecioresc, care a mâncat, a băut, a dormit, s-a obosit, a mers pe mare, s-a ridicat pe Cruce şi în mormânt s-a pus; Acela a înălţat păcatele noastre pe lemn. Pentru aceasta avem trebuinţă de sfinţii îngeri, nu numai aici, în trup fiind, ci şi după plecarea noastră de aici trebuie să-i avem povăţuitori în drumul cel de sus”.

A treia întrebare pe care Sfântul Nicodim a adresat-o patriarhului Eftimie se referă la îngerii cei căzuţi: „Răul neavând fiinţă, precum cre­dem, cu greu se mişcă spre rău (îngerii) odată fiind căzuţi şi nouă (oa­menilor) ne-a mijlocit aceasta. Şi cum Creatorul preştiind acestea (pornirea lor spre rău) a adus această creatură (i-a creat)?”. Sfântul Ef­timie a răspuns la această întrebare astfel: „Ca răul să aibă fiinţă, aceasta nici noi n-am învăţat, nici pe alţii nu învăţăm. Răul îşi ia fiinţa prin sine însuşi. Precum atunci când nu este lumină, se face întuneric, aşa şi aceasta. Cel ce din voinţă proprie nu voieşte să rămână în ceea ce este din fire, se va afla în afară de fire. Despre aceasta a zis Isaia cu glas mare: A zis în inima sa vrăjmaşul, cu tăria mea voi face şi cu înţelep­ciunea mea voi ridica hotarele limbilor şi voi doborî tăria lor şi voi cu­tremura cetăţile ce vieţuiesc şi voi lua toată lumea cu mâna ca pe un cuib, sau ca ouăle rămase şi nu va mai fi cine să scape sau împotrivă să-mi zică: şi voi pune scaunul meu în nori şi voi fi asemenea celui de sus. Şi cum a cugetat acestea, a căzut din ceea ce era după fire şi în locul luminii a urmat a fi întunericul… însă precum a zis marele Vasilie, îi rămăsese loc de pocăinţă, dar pentru că s-a însângerat în sângele oa­menilor lui Dumnezeu, pentru omul cel dintâi zidit, pe care 1-a înşelat şi-a închis locul pocăinţei. Pentru aceasta Dumnezeu îi zice lui iar prin Isaia: în ce chip haina înroşită-în sânge nu este curată, tot aşa nici tu nu vei fi curat pentru că ai pierdut pământul meu şi ai lovit poporul meu. Iar referitor la Creator (Care) prevăzând (totuşi) a creat pe aceştia, această cercetare ne coboară în mare prăpastie. Căci cine a ştiut gândul lui Dum­nezeu, sau cine a fost sfetnicul său? Şi Domnul (a zis) ucenicilor: Nu este vouă a şti vremile şi anii. A cerceta despre Dumnezeu cum a făcut aceasta sau aceasta este mândrie. Câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ în mări şi în toate abisurile”.

Bibliografie: Ion Donat, Numărul şi valoarea documentelor provenite din mănăstirile Olteniei, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXII, 1970, nr. 5-6; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XIV, Bucureşti, 1904; Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie şi legăturile lui cu Ţara Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LIX, 1966, nr. 5-6.

Pr. Coșerea Mihai